Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the category “Volum de poezie”

La ,,Camerata dei Poeti” – Firenţe – 10.04.2013 – Prezentarea cărţii de poezie RADICI D’ANIM , a poetei Manuela Pană

Am venit la Firenţe,la prezentarea unei cărţi de poezii,a poetei Manuela Pană, la ,,Camerata dei Poeti”.Sunt prezenţi Lia Bronzi,preşedinta de la ,,Camerata dei Poeti”,scriitori italieni din Firenţe şi împrejurimi.Eu sunt singurul scriitor român prezent.Aflu cu tristeţe că poeta Manuela Pană emigrează în Anglia,şi că această prezentare de carte de poezii,pare să fie ultima în această ,,Camerata dei Poeti”.Mâhnit,tăcut,ascult în tăcere aceste confesiuni ale prietenilor poetei. Mă inundă sentimentele şi simţirile,îmi vine să plâng dar mă abţin! Îmi trec prin minte gânduri despre suferinţele românilor.Trebuie să ne luăm ,,sacul” în spinare şi să colindăm pentru a ne face un ,,futuro”(viitor),cum zic italienii.Al nostru ,,futuro”,mă înspăimântă! Oare când,noi, românii ne vom întoarce în ţară? Când vom deveni ceea ce am fost odată?! O naţiune stabilă pe propriile picioare! Emigrăm pentru a ne face un viitor mai bun pentru noi şi copiii noştri.Emigrăm pentru că ţara noastră nu ne oferă un ajutor pentru a creşte în cultură,pentru a ajuta România,crescând spiritual! Trebuie să ne afirmăm prima dată în străinătate apoi în ţară! Apoi ni se aduc elogii că,cutare poet sau scriitor este mai bine văzut în străinătate decât în ţară! Aceasta este România şi trebuie s-o accept aşa cum este:cu defectele şi perfecţiunile ei! Iubesc prea mult România ca să nu-i dau eternitatea! M-am abătut de la cartea poetei pentru a face o scurtă confesiune,pentru că spun ceea ce gândesc eu,bine-rău,spun!Şi mi-e indiferent dacă cineva o să mă critice sau nu,pentru că eu spun adevărul!

Poeta Manuela Maria Pană este născută la Timişoara,în 31 decembrie 1973,cu domiciliul în Italia,la San Giovanni Valdarano ( Arezzo).

În anul 2010,poeta Manuela Maria Pană,publică cartea de poezii ,, RADICI D’ANIMA” – ,,RĂDĂCINILE INIMII”. O carte despre viaţă,sens,durere şi fericire.Îşi caută neîncetat rădăcinile inimii,de unde izvorăsc sentimentele şi nostalgiile,dându-i puteri nelimitate de-a urca în universul interior,unde simţurile şi sensibilitatea îi dau angoase absolute.O adevărată căutare a sensului în viaţă.Trece prin clipele disperării,se înalţă prin sentimente,îşi crează stări euforice,pentru că după durere apare şi fericirea! În poemul ,,Solitudine” se simte singurătatea sufletului.Singură cu destinul ei încearcă să-l învingă,creându-şi prin acurateţea simţurilor schimbări ale sentimentelor,făuridu-şi singură destinul! O reîntoarcere la rădăcinile existenţei,acolo unde amintirile îi aduc nostalgii,visându-se copil! Amintiri care se complac în mintea ei mult timp,pentru că toată viaţa este o reamintire a vieţii.În poemul ,,Sunt” zice:,,Sunt atât sacră cât şi profană”. De aici rezultă o căutare neîncetată a sincerităţii fiinţei,unde puterea simţirii este absolută. Simte că în universul ei interior se dă o luptă dintre bine şi rău,încercând să iasă la lumină prin sentimentele iubirii. În poemul ,,Iată” se simt aceste sentimente.  În vâltoarea sentimentelor urcă spre infinitul fiinţei,unde puterea creaţiei este absolută.În poemul ,, RADICI D’ANIMA” – ,,RĂDĂCINILE INIMII”,se văd aceste sentimente: ,,A lasa totul Fără a pierde nimic, Pentru a găsi cât de cât ceva mai bun “. Caută acea pace lăuntrică,caută sacrul! Sunt poezii care încântă sufletul cu vraja cuvintelor,dând nostalgii sufletului.Când le citeşti îţi tresaltă sufletul,pentru că se simte o luptă acerbă care se dă în sufletul ei pentru căutarea unui sens în viaţă.Parcă vrea să zboare spre infinit căutând absolutul!Se vede această simţire în poezia ,,Aripi”.

A primit numeroase premii literare italiene.E prezentă în diverse antologii de poezii din Italia.

Dov’ eri?

Sono passata dalla valle delle lacrime. Ho attraversato il guoco del dolore, Sono scesa negli abissi della diperazione, gli abissi del male profundo. Mi sono cibata dei frutti acerbi Dell’albergo della vita. Ho zappato con le unghie alle sue radici. Per trovare almeno una barba da succhinare Che non fosse amara. Mi sono seduta sul letto del fiume e ho pianto. Sono salita în cima alla montagna e ho gridato al silenzio.

Dov’ eri Padre?

Unde erai?

Am colindat prin Valea Lacrimilor Am trecut prin focul durerii Am coborât prin abisurile disperării Abisurile profunde alle mării M-am hrănit din fructele aspre Al Pomului Vieţii. Am săpat cu unghiile la rădăcinile acestuia Ca să găsesc măcar o rădăcină de supt Ca să nu fie amară. m-am aşezat pe malul râului şi am plâns. Am urcat în vârful muntelui Şi am urlat tăcerii. Unde erai Tată ?

Firenţe,10.04.2013 – Castiglione di Ravenna,11-12.04.2013 Hatos Vasile

Hatos Vasile

Anunțuri

,,Anotimp(i)legal-Lumina,, sau Aspirația spre Perfect

Volumul de poeme Anotimp(i)legal- Lumina, semnat de Mihaela Aionesei și care a văzut lumina tiparului girat fiind  prin străduința Editurii Ateneul Scriitorilor din Bacău, la începutul anului 2013, este un florilegiu de metafore îmbinate într-o țesătură filosofică  clasică, dar mai ales  personală, și care deține amprenta cea mai de valoare a creației autoarei.

Poetă care nu se sfiiește să-și folosească (și) propria-i suferință în desăvârșirea  travaliului liric, Mihaela Aionesei reușește să atragă cititorul prin franchețea expresiei poetice în balanță cu tehnica umbrelor și a penumbrelor, detalii  în simetrie, ceea ce îi conferă textului volum, expresie și muzicalitatea frumoasă.

Poetă, care se simte perfect în spectrul lejer al versului modernist, Mihaela jonghează cu  sintagmele ca și cu dimensiunile lumii înconjărătoare. Face un exercițiu de sinceritate cum mai rar întâlnești la poetele tinere de astăzi, și dă forță creației sale și prin aplecarea serioasă, laborioasă, asupra textului.

Fără a face rabat de la calitate, parcimonioasă adesea cu cuvintele din construcția lirică, se debarasează cu meșteșug  de lestul vorbelor care nu dețin greutate. Folosește în doze potrivite limbajul poetic.

Dacă mulți dintre poeții planetei se folosesc de durerile-stric-personale pentru a-și construi cărțile, apelează chiar și la nostalgii artificiale, la Mihaela Aionesei, durerea  este nelamentabilă, este ziditoare și se relevă cu bun simț, ca o rouă prin țesătura frunzei unui arbore.

Dragostea cu valențele sale extraordinare, iubirea pentru tot ceea ce-i poate conferi valoare Vieții și mai ales urcușul golgotic pentru a atinge perfecțiunea, sunt toate repere importante, de care Mihaela este conștientă că o atrag hipnotică. Se folosește de ele. Lupta sa interioară este în oglindă. Ceea ce se vede și nu se vede de oameni. Ca pe talerele unei balanțe, așa stau neliniștile și certitudinile din care poeta alege ceea ce crede că i se cuvine.

Curajoasă și talentată, face din poezie o armă imbzatabilă și știe că lucrează cu uneltele scrisului, mai puțin pentru pacea generală, mai mult pentru pacea interioară. Acolo, pe linia ascendentă dintre suflet și minte, pot fi observate cele mai tainice metafore.

Elegantă în exprimare, nestingherită parcă de stimulii lumii moderne, poeta se confesează filei de hârtie ca și cum ar scrie acatiste într-o biserică. Desi adesea se simte cum versul seamănă a vindecare, în cartea aceasta nu găsești o poezie religioasă în sensul fățiș al cuvântului. Viața, cotidianul, cu bune și rele, visul vindecător  și maladia care nu se vindecă decât prin împăcarea cu sine, sunt toate acestea , dimensiuni ale unui drum literar fără întoarcere.

Mihaela Aionesei știe să-și aleagă cuvintele care să o reprezinte în sfera poetică actuală.

Aflată la al doila volum de poeme, este din ce în ce mai sigură pe sine, se recunoaște  în chemarea versului cu care își înveșmântează zilele și nopțile albe, dar încă îi mai este frică de sine. Vindecarea prin Poezie nu este pe termen scrut, nu este ușoară.

Mihaela  Aionesei este deja o conștiință literară clară, un semn de frumos așezat între paginile dicționarelor literare ale vremurilor care vor veni, pentru noi toți, mai bune, desigur.

Felicitari și succes pe mai departe, Mihaela Aionesei!

 

 

Autor  MELANIA CUC

Important! 101 de poeţi contemporani

Important! 101 de poeţi contemporani

Dragi poeţi,

Sunteţi invitaţi  să faceţi parte din cuprinsul antologiei

“101 de poeţi contemporani”…

Doresc o antologie de bună calitate, cu poeme riguros selectate,

o antologie care să rămână pe un loc meritoriu.

 

Astfel, vă rog să trimiteţi: un CV ( nu mai mult de o pagină, o poză),

10 poezii – din care voi selecta 4 poezii  pentru carte.

Nu pot depăşi  500 -510 pagini.

Să fie scrie în doc. Word, font  Times New Roman, corp literă 12.

Spaţiere: 1,5.

Comanda minimă: 2 volume.

Costul total : 60 ron ( în care vor intra si taxele de expediere)

 

Vă aştept cu materiale.

Proiectul va dura până în noiembrie.

Repet: doresc un volum de valoare, selectiv!

Poeziile care nu îndeplinesc  calităţile cerute… nu vor

fi cuprinse în această antologie.

( nnimeni nu se poate supăra)

 

Gânduri alese,

Valentina Becart

poeme de pe cele două maluri ale sufletului, CARTE NOUĂ, Bianca Marcovici

poeme de pe cele doua maluri ale sufletului, 5 noembrie, Iasi (c)
240 DE PAGINI
EDITURA TYPOMOLDOVA
COLECŢIA OPERA OMNIA
POEZIE CONTEMPORANĂ
PROIECT SUSŢINUT DE UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” IAŞI
COORDONATOR ADI CRISTI
COMENZI LA ADRESA DE E-MAIL
ofFice@moldova.ro

Autor Bianca Marcovici

Victoria Fătu Nalaţiu şi BEŢIA DE NECTAR

Editura Eikon, 2011

Pictoriţă şi scriitoare împătimită de frumos, Victoria Fătu Nalaţiu s-a dedat în ultimi ani la ,, nectarul,, florii de cireş-japonez.
Sensibilă şi bântuită de metaforă ca puţini dintre noi, ea reuşeşte să îşi facă un loc al său distinct în sfera celor care scriu HAIKU.
Laureată a mai multor concursuri de gen din ţară dar şi din străinătate, Victoria Fătu Nalaţiu scoate, recent, de la tipar o plachetă elegantă ca grafică, şi pe care o intitluează BEŢIA DE NECTAR.
Între-un paralelism de bun augur sunt aşezate în cele 90 de pagini, poeme în stil haiku şi lucrări de pictură semnate de autoare.
Originalitatea lucrării constă în temeinicia cu care a fost redactată cartea,- fiecare dintre poeme deneficind de traducerea în limba engleză, datorată profesoarei Gabi M. Rusu, care , în acest spaţiu culturală execelează în redarea stărilor emoţionale şi filosofice a textului original.
Într-o triadă mai puţin obişnuită în literatura noastră contemporană, Victoria Fătu Nalaţiu îşi configurează lucrarea editorială în speţă, cu un fel de ,,concluzii,, în japoneză, aici roul de traducător revenindu-i Iuliei Avram.
Aşadar, în acest elevat şi interesant context lingvistic,- completarea textului poematic şi eu o seamă de explicaţii- detalii privind termenii de literatură specifică japoneză( HAIKU, POEM INTRUN VERS şi SENRYU) aduce o consitenţă aproape didactică frumuseţii intriseci a cărţii. Patima Victoriei Fătu Nalaţiu pentru Carte, ca obiect cultural se desăvîrşeşte aici prin contopiri defel întâmplătoare de lirică aproape grafică, în stil nipon, şi tuşe de pictură păduroasă, atentică, de sorginte transilvană. Deşi la prima vedere nu ai crede că portretele de bătrâni carpatini şi natura moartă, care reprezintă interioare de case ardeleneşti ar putea duce la un întreg prin alăturarea lor cu stampele lirice japoneze,- iată că, prin echilbrul pe care li-l conferă autoarea, în paginile acestei plachete, – vedem că nimic nu este imposibil atunci când faci un lucru cu mintea, inima şi mai ales cu intelepciune.
Victoria Fătu Nalaţiu este un creator, aşa cum ea însăşi se autodefineşte în preambulul
Cărţii : ,, Creatorul
Trezeşte liniştea dintre cuvinte,,
Apoi, în oglindă, face trimitere la măria sa, cititorul:
,,Cititorul
Caută liniştea în metaforă şi simbol,,

Victoria Făcu Nalaţiu şi ,,Beţia de nectar,, sunt un întreg, un gest cultural clar şi care nu se mulţumeste doar să despice firul în patru în spaţul local. Victoria Fătu Nalaţiu a prins aripi şi şi-a luat zborul imaginar spre cultura milenară din Tara Soarelui Răsare.
Un gest salutar şi care ne arată că poeţii sunt păsări care, imaginar, zboară din colivie.

autor MELANIA CUC

Semnal editorial: \”Atlantic\”

La editura „InfoArt Media” din Sibiu, a apărut al treilea volum de versuri al lui Liviu Ofileanu, „Atlantic”.

Liviu Ofileanu este un poet binecunoscut pe site-ul literar „Agonia.ro/
Poezie.ro”, fiind câştigătorul de anul trecut al premiului I la concursul de
volume poetice, organizat de acest site, împreună cu Fundaţia „Edo”. Autorul
debutează publicistic în 1994, în revista „Kilometrul zero”, iar editorial, în
2003, la editura „Emia” din Deva, cu volumul de versuri „Corigent la fericire”,
despre care prefaţatorul acestuia spune că „vine după ani buni de practică a
scrisului”, iar limbajul „are ceva oracular, solemnitatea actului revelator,
angajat total în tensiuni vizionare” (Petru Poiană, „Prefaţă” la volumul
„Corigent la fericire”, p. 7). Al doilea volum de versuri, „Instincte
canibalice”, apărut în 2010 la editura „Atu” din Sibiu, abordează un subiect
controversat, anume „antropofagia ca alegorie a scrisului care îşi devorează
obiectul poetic şi, în cele din urmă, îl devorează şi pe cel care scrie”
(George Paşa, „Antropofagia modernă în scris”, revista „Vatra veche”, ianuarie
2011; Agonia.ro, 1 decembrie 2010).

Volumul de versuri „Atlantic” are 100 de pagini, este structurat în două
cicluri poetice: „Geraldo de Álmeida / República Portuguesa”, având 34 de
texte, şi „Juliusz Kramst / Şobolanul de apă”, cu 40 de texte. Cartea are o
dedicaţie („in memoriam Fernando Pessoa”) autorului de la care a împrumutat şi
această „miză pe alteritate, înscrierea tematicii şi diluarea personalităţii
poetice într-un dat poliedric”.(„Geraldo de Álmeida”, p. 7).
„Atlantic” este un volum echilibrat, păstrându-se aceeaşi solemnitate şi fior
liric, ca şi în celelalte volume; în plus, se manifestă aici o armonie şi un
spirit sintetic deosebit, fapt ce vine atât din acumulările culturale, cât şi
din depăşirea acelui aer de bravadă lirică resimţit pe alocuri în textele sale
anterioare. Conştiinţa că „totul s-a scris”, pe care, asemenea altor poeţi ai
generaţiei sale, o are şi Liviu Ofileanu, nu îl împiedică pe autor să se scrie
pe sine, chiar şi sub măştile alterităţii: Geraldo de Álmeida sau Juliusz
Kramst.

Pe coperta 4, se află prezentările critice realizate de Silviu Guga şi de Ioan
Radu Văcărescu:

„Liviu Ofileanu este printre puţinii poeţi de astăzi care ştie să epateze
plăcut, şi asta îl face deosebit de interesant. Exerciţiul l-a început în forme
rudimentare, dovadă stă şi titlul volumului său de debut, „Corigent la
fericire”, dar, trecând prin „Instincte canibalice”, ajunge la un desăvârşit
rafinament cu acest al treilea volum. Senzaţionalul liric vine acum de la sine,
nu mai e căutat cu disperarea celui ce trece în pielea altuia de dragul unui
„subiect liric” insolit.
În „Atlantic”, cu talentul nativ incontestabil, poetul dovedeşte că ştie să-şi
regizeze textul liric în care substanţa poetică şi inspiraţia livrescă dau
expresivitate nedeghizată unei cărţi de poezie demne de a fi luate în seamă.
Această carte îl impune pe Liviu Ofileanu ca pe un poet care nu mai poate să
fie neglijat de cititori, de confraţi, de critici şi de istoria literară care
se va scrie.”

Silviu Guga

„Dacă în volumul „Instincte canibalice”, autorul de pe copertă, Liviu Ofileanu,
era heteronimul sui-generis al unui criminal celebru, viziunea lirică fiind
spre întunecatele adâncimi ale fiinţei, dar şi cu iluminări binevenite, în
„Atlantic”, cel de-al treilea său volum de poeme, universul poetic se deschide
spre spaţii insolite, oraşul Lisabona, respectiv spaţiul batav şi Lumea Nouă,
cu al său New Amsterdam, heteronimii de acum – Geraldo de Álmeida, născut din
mantaua lui Pessoa şi a heteronimilor acestuia, şi Juliusz Kramst, avatar
olandez al altui heteronim portughez, Bernardo Soares –, construiesc două
heterotopii lirice de cea mai bună calitate literară, Republica Portuguesa şi
Şobolanul de apă, pentru care s-ar potrivi cel mai bine, ca motto, chiar
versurile poetului din bucata „Antologia imaginară”: „O antologie imaginară e
un cimitir de buzunar – ştergi praful, citeşti numele, anii trăiţi şi epitaful
ales: prezentul e secunda locuită de un oraş dispărut””.

Ioan Radu Văcărescu

OFILEANU, LIVIU
Atlantic / Liviu Ofileanu. – Sibiu : InfoArt Media, 2011
ISBN 978-606-92803-5-5
821.135.1-1

Notă!
Cartea de poeme „Atlantic” (destul de consistentă, 100 p.) poate fi
achiziţionată cu autograf, prin ramburs, contactând pe autor la adresa:
morenamira@yahoo.com

(articol de George PAȘA)

„Abel şi eu”, autor Dan Iordache, primul volum din colecţia print Cititor de proză

Dragii mei, Cititor de proză-Republica artelor are alături de colecţia online şi o colecţie Cititor de proză tipărită. Am să o numesc Colecţia print Cititor de proză pentru a o putea diferenţia de colecţia online.
Am creat pentru această colecţie următoarea siglă, după care o veţi putea uşor recunoaşte:

Prima carte din această colecţie este „Abel şi eu”, un volum de poezii semnate de Dan Iordache. Apărută la editura Bruma, Timşoara în anul 2011. Autorul dedică această carte părinţilor săi Mircea şi Rodica.
Un frumos autoportret găsim în aceste versuri ale poeziei „Via”.

„nu sunt un om
mare
dar sunt un ciorchine
la umbră.”

”…poezia sa este vegheată de un ”Dumnezeu al lucrurilor mărunte”, cum ne-ar spune frumoasa indiancă Arundhati Roy. Asta înseamnă că Dan Cristian descoperă sau presimte, în cotidian, o binecuvântare perpetuă, care poleieşte viaţa toată, de la familie ( sfânta familie!) la echipajul ingineresc profesional, la peisajul nordic, la ”dealurile de apă, pâine şi aer” la ”tunelul străzilor”, blocuri şi biserici, vicii şi îngeri stradali…un cosmos sucevean sau o cameră în care ”se adună amurgul”este o lume pe care o rezumă, sau îi sudează fracturile.în poeme precum ”cât sunt de viu”, ”şi-o umbrelă”, ”la cafeneaua din colţ”, ”acasă”…
Titlul volumului ”Abel si eu” este semnificativ, are o bucurie a ambiguităţii, poţi descifra sensuri contrare, parcă destinate celor două tipologii umane apocaliptice. Sensul întâi este ”Abel şi cu mine ”sau ”Abel asemenea mie”; Brâncuşi spunea ”tel que moi”. Sensul doi, opus, este ”Abel versus eu”….

Dan Cristian Iordache, în acest al treilea volum al său, dă măsura de sus a inspiraţiei, a realizării. ” Abel şi eu” este un volum care îl consacră printre poeţii de primă mărime ai momentului literar.”
Vasile Andru

Alte detalii: editor Robert Şerban, coperta colecţiei Maia Martin (este o greseala aici la printare), ilustraţiile Cătălin Alexandru Chifan, Paginare Tarka Zoltan

Domnul Boris Marian a scris la data de 14 ianuarie 2011 referitor la acest volum:

Dan Iordache
Mi-am acoperit ochii cu alți ochi.
Ce vremuri, le pierzi dacă ești treaz,
Sau te pierd ele pe tine, nu se știe niciodată cine rezistă.

Creierul se amestecă în inimă și niște bule de neînțeles
Erup de pe fundul paharului

Nu sunt un om mare dar sunt un ciorchine la umbră!!!
Zgura speranței ( n.b. cineva spunea „zgura ei de viață„)

Am primit această carte cadou din partea proiectului Cititor de proză şi o citesc cu mare plăcere. V-o recomand cu căldura!

autograf din partea autorului, Dan Iordache
cartea reală fotografiată

Lectură plăcută!
Maia Martin

 

Semnal de carte la Tel-Aviv


Muntele meu, Carmel

 


Colecţia „Revistei Familia”
Muntele meu, Carmel.

*
semnal de carte la Tel- Aviv:

Bianca Marcovici cu o nouă carte

Gabi Moscovici

Am primit zilele trecute în dar o… bijuterie. Este vorba de noul volum al Biancăi Marcovici “Muntele meu, Carmel” (culegere de texte antologice şi inedite). Cartea este tipărită în Israel în colaborare cu “Revista Familiei” (Israel, 2010, 143 pagini).
Nu am exagerat comparând această carte cu o bijuterie. Aşa am văzut-o eu, aşa am simţit-o atunci cand am luat-o în mână cu o infinită grijă şi delicateţe datorită prezentării ei grafice, a coperţii atrăgătoare, dar mai ales, conţinutului ei.
O cunosc pe această poetă sensibilă din Iaşi, când apărea la cenacluri literare, la Muzeul de Literatură, la Biblioteca Gheorghe Asachi, etc.
Citeam cu interes poeziile ei. Personalitatea ei ca poetă este dublată de muziciana talentată şi…uimitor pentru mine, cu o profesiune departe de delicateţea muzicii şi artei poetice: Bianca este inginer. Mi-a venit de multe ori în minte cunoscutul aforism: “când Dumnezeu dă, dă din toată inima”.
Şi iată-mă în faţa noului volum al Biancăi.
Prima parte a carţii cuprinde poezii în proză. Viaţa poetei în noua-veche patrie a influenţat mult creaţia ei. Se simt “semnele peste timp” (Folosesc titlul unei poezii din volumul “Impactul virtualului”, volum prezentat de altfel de regretatul Liviu Moscovici, soţul meu). Citindu-l pe Liviu, constat şi eu că pentru poetă poezia “nu este un simplu exerciţiu cultural, ci o subtilă convocare la realitatea imediată, o încredere nemasurată în puterea cuvântului”.
Noua carte a Biancăi are cele mai multe pagini dedicate Israelului, Haifei. De altfel titlul cărţii este mai mult decât semnificativ: “Muntele meu, Carmel”. Ce poate fi mai explicit pentru exprimarea sentimentelor poetei?
Redau aici poezia “Muntele Carmel”:
“Am urcat pe Muntele Carmel,
pe coclauri pe lângă Universitate
Bîneînţeles că e o antenă acolo,
e punctul cel mai înalt din Haifa.
Jos, undeva în semiprăpastie
pădurile sunt arse…arse…
de după ultimul incendiu
Nu ştiu dacă a fost pus…
dar, tare greu se mai reface pădurea!
Am pipăit fiecare ramurică să caut puţină verdeaţă,
Câţiva muguri în locurile
alea atât de fără viaţă…
În fiecare zi îmi promit să-mi şterg din amintire
unele lucruri, să le ard
Necuviinţa.
Să renasc “din cenuşă”!
Dacă n-ar fi omul să ardă, să sufoce,
să se dea în spectacol, să urască,
să distrugă…
cred că
pădurea ar reveni la viaţă mult mai repede!
(publicat în 2006)
Dacă n-aş fi văzut anul publicării, aş fi crezut că poezia a fost scrisă în 2010.
Multe din poeziile poetei îi dezvaluie cea de-a doua profesie, acel “Violon d’Ingre” care o însoţeste mereu. Vezi poezia “Nu ştiu, nu pot aborda ura…”
Nu ştiu, nu pot aborda ura
lâncezesc în tăramul meu doar pe menuete şi sincope
nu vreau să respir alt aer
nici să-mi reneg muzicalitatea
urechile mele sunt surde
doar la note false…
mi le astup!
mişcarea e dansul
solo-ul e cadenţa în care poetul e singur
crisparea se simte
dar publicul respiră uşurat la sfârşit
când, ascultând trilul e dus până la capăt
pe flageoletul ascuns
nu pot mima ştiinţa mişcării din burtă
Kafka m-a învăţat cizelarea scrisorilor
şi să arunc ghemotoace de hârtie din tribună
când nu-mi convine ce se spune
într-o mişcare neexersata a braţului.”

Cred că aceasta e Bianca Marcovici, acesta este crezul ei poetic.
***
Partea a doua a carţii conţine note şi povestiri. Toate textele sunt dedicate celor două perioade din viaţa poetei: Iaşul natal cu toate cele trăite, bune şi rele, cu ce a fost greu şi umilitor (vezi povestirile “Mezuza” şi “După 25 de ani”).
Şi în Israel nu a fost scutită de situaţii grele, redate cu o intensitate emoţională deosebită. Derularea perioadelor de război, cand cădeau rachetele la Haifa, transmit prin scrisul Biancăi Marcovici trăiri halucinante. Cuvintele nasc imagini scurte, ca nişte flash-uri de o tensiune aproape insuportabilă. (vezi în acest sens “Jurnal de război, 2006” şi fragmentele din “Cu o zi înainte”) .
Tot în această parte a cărţii o regăsim pe muziciana Bianca Marcovici. Textul “Concert la Haifa” este o prezentare facută de un specialist, un violonist de profesie.
Textul în proză “Muntele meu, Carmel” reia tema ataşamentului total al poetei faţă de Israel. Îndragostită, poate, de poezia lui Marin Sorescu, poeta parafrazează inspirat versul acestuia “şi pentru că totul trebuia să poarte un nume”.
Iată textul Biancăi Marcovici:

“Şi pentru că totul trebuia
Să aiba un nume, holograma reală, abis
Chiar daca verdele a fost atins
de teroriştii focului
tărâmul are un nume:

Muntele meu, Carmel.”

Dupa asemenea cuvinte, ar trebui să adaug doar “restul e tăcere”.

Şi totuşi, tot greul aproape de neîndurat, tot zbuciumul, se topesc în metamorfozarea Biancăi Marcovici. Inginera, poeta, muziciana, posesoarea a zeci şi zeci de premii, toate calităţile ei se retrag usor pentru a face loc triumfătoarei “maternităţi”. Bianca vorbeşte despre Zinette şi Noemi, despre nepoţi, ca cea mai simplă, dar şi cea mai fermecatoare bunică.
Nu ştiu ce să admirăm întâi la Bianca Marcovici.
Şi…pentru că atâtea calitaţi trebuie să poarte un nume, ele se numesc simplu, Bianca.

sursa:”REVISTA FAMILIEI”, 17.01.2011 TEL-AVIV

 

Un cadou de Crăciun – Antologiile revistei SINGUR

Răsfoiam ieri una dintre cele mai valoroase antologii de poezie publicată în România ultimilor ani. Am participat la vreo cinci şi am văzut alte nu ştiu câte, dar cu riscul de a fi suspectat de subiectivism, declar franc: nu ca asta dom’le!
S-a renunţat la formatul A5 pentru că ar fi depăşit cu mult 400 de pagini. Este un format mai mare, atipic, are 328 de pagini şi este realizat în condiţii grafice de excepţie. Este atât de important? Poate nu.
Valoarea o dau miile de participanţi pe care îi felicit pentru sensibilitatea artistică şi forţa de a înţelege că nu toate competiţiile se câştigă.
Mai trebuie să fie limpede un lucru: dincolo de Grupul Consultativ format din Felix Nicolau, Ioan Groşan şi Ioan Es Pop, nu au trecut numele autorilor, ci creaţiile lor.

Aseară se făcuse târziu şi după întoarcerea de la Cluj, Gabriela a mai rezistat puţin cu mine şi Costache (Constantin P. Popescu), însă Doru, nu. I-am spus că scriu o notă referitoare la antologii şi l-am intrebat daca pot spune ceva despre costuri şi muncă. Mi-a răspuns: „nu coane, bine că le-am editat aşa cum ne-am dorit”.
Simplu? Da. O carte a revistei SINGUR, coordonată de către Ştefan Doru Dăncuş în colaborare cu Gabriel Cojocaru şi publicată la cele două edituri: SINGUR şi GRINTA.

Pe coperta patru sunt mulţi dintre colegii noştri de-aici de pe Cititor de Proză, pe care îi felicit şi trebuie să adaug că Republica a fost partener media în acest amplu proiect. Pentru mine este o bucurie în plus de a lucra în Grupul Media SINGUR şi în acelaşi timp de a fi membru al acestei cetăţi.

Sper să postez până la ora 0.

Crăciun fericit dragi colegi!

Cristi Iordache
Reprezentant Grup Media SINGUR

 

 

Cuvânt înainte de Grigore Timoceanu

„Cuvinte simple de drum bun

Când va ajunge în mâinile dumneavoastră sub formă de carte, veţi înţelege că proiectul Antologiilor Revistei SINGUR a necesitat o muncă uriaşă; nervii ne-au fost întinşi la maximum, am primit telefoane şi mail-uri în care am fost înjuraţi, acuzaţi de nepotism sau ameninţaţi, am pierdut pe traseu colegi care n-au rezistat traficului infernal de date şi au părăsit echipa.

Ştefan Doru Dăncuş, creierul acestui proiect, a reuşit ceva fără precedent: a rămas în sediu de la ora 14.00 până la 8.00 dimineaţa, ţinând legătura cu fiecare autor pe cele şase calculatoare şi plecând apoi ba la vreo tipografie, ba vreo întâlnire de afaceri. Nu vom uita dimineţile în care veneam „la muncă” şi ne primea ca pe nişte colindători, senin, de parcă nu era mare lucru să stai peste program. Nu vom uita nici momentele în care striga, cu energia inepuizabilă pe care numai credinţa o poate dărui omului, să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori în CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem.

Am făcut de multe ori greşeli pentru care am fost penalizaţi cu 50% din salarii, pentru ca peste câteva zile să primim ca „primă” acel 50%. L-am iubit pe Ştefan Doru Dăncuş; nu pentru excesele sale, ci pentru că deseori a făcut şi munca noastră şi noi n-am ştiut decât să semnăm statele de plată.

Acum sediul e închis, proiectul – finalizat. O firmă de telefoane mobile renovează spaţiul în care o echipă de opt oameni a produs în România două cărţi. Mă simt fericit şi totodată trist. Îmi va fi dor de cafeaua  de atunci, de micile petreceri organizate la câte-un final de săptămână, de zgomotul tastaturilor, de discuţiile încinse asupra unor subiecte prioritare ce vizau bunul mers al derulării proiectului. Păstrez însă nădejdea că vom fi chemaţi să lucrăm pentru alte proiecte iar „Echipa de aur” (cum ne-a botezat Dăncuş) nu se va destrăma aşa uşor.

Felicitări celor ce vă regăsiţi în aceste pagini!

Autor Cristi Iordache

 

Iuliana Paloda-Popescu: Cu privighetoarea pe umăr

Iuliana Paloda-Popescu: Cu privighetoarea pe umăr

Îmbinând un simbolism religios reflectat printr-o arhitectură mentală de tip clasic cu o eleganţă a stilului împrumutată unei poezii moderne, Iuliana Paloda-Popescu publică volumul de versuri Cu privighetoarea pe umăr (Ravex Coms, Bucureşti 2010).

Autoarea îşi construieşte cartea în două părţi, Scară la cer şi Emanuel, amândurora fiindu-le comune un vocabular poetic specializat unei astfel de poezii cu motive religioase: îngeri, formule ca „mă rog”, „mă închin”, cer, Iisus, Dumnezeu.

Prima parte se deschide cu o Icoană inedită,  în care mama poetei apare în închipuire: „… ochii mamei sunt fluturi/…//În rochie străvezie trece mama/Lunecând peste aburul norilor/şi chemându-mă/să intrăm în Icoana copilăriei” – autoarea sugerează aici un efect ectoplasmatic prin această punere în ramă a, de fapt, icoanei mamei. Sugestia vizuală este ranforsată de însuşi simbolul folosit, mama fiind fiinţa cea mai sfântă pentru copilul său. Ciclul se încheie rotund prin Copilul gândului despre care „Niciodată nu ştim/ de unde răsare” şi prin Îngerul a închis cartea, în care miraculosul este realizat din cuvinte obişnuite: îngerul strigă dintr-o carte numele celor ce pleacă dincolo şi dintr-o dată „Păsări pe mare treceau/şi ne-au luat şi ne-au dus/într-un cer de lumină,/unde Îngerul a închis cartea/şi a intrat în vis”. În general în poeziile Iulianei Paloda-Popescu din acest volum există un epic al povestirii unor asemenea întâmplări insolite.

Partea a doua, Manuel, este închinată martirului „de sabie săvârşit la 30 octombrie”, despre care poeta are mai multe viziuni şi nu ar fi nimic neobişnuit în acest fapt, dacă textul nu ar fi atât de bogat în metafore ce „îmbogăţesc” subiectul: „… te-au înfăşurat în pânzele morţii -/bănuiam cum te durea sângele” (Manuel, IV); „înfrigurate păsări…/în cântecul lor înfloresc sălcii” (Pasăre cântătoare); „îţi scriu poeme/cu inima de mătase” (Până vom trece pragul); „am aflat despre moarte/ cum colindă pe norii cei grei/şi ne-nchide în singura-i carte/ferecată cu braţele ei” (Poeme spre Cer, III) ; „trandafirul iubirii din mine/înfloreşte…” (Idem, IV); „scriu cu lacrimi şi-i doar poezie/roua strânsă în sufletul meu” (Idem, V); sau, din Lupii tăcerii: „viaţa e sabie-aleasă!…”, „marea în cercuri legată” , „Candela vieţii arde-nnoptată” – dacă e să reproducem numai câteva dintre acestea şi să remarcăm şi faptul că portanţa cade pe verb, în întreagă această construcţie puterea cuvântului provenind din folosirea verbului.

Pe lângă acestea, am notat multe metafore cu efect plastic, din care enumăr numai câteva: „cearcănul norilor”, „scriu pe aer şi din fiece literă/se arată o pasăre” (Pasărea inimii) sau „un copac târziu/mai ninge şi ne-ncărunţeşte !…” (Copac târziu).

Exemplele demonstrează că autoarea are spirit analitic, stăpâneşte bine subiectul – se vede că i se potriveşte – şi chiar încearcă a găsi o explicaţie pentru a înţelege mai bine astfel taina creaţiei, şi la nivel universal dar şi la cel restrâns individual, al persoanei. Creatorul de frumos artistic este înnobilat de produsul creat, deoarece acesta este un har divin primit ca însuşire excepţională, ce-l va ajuta să acceadă într-un plan superior, spiritualiceşte: „Îngerul cu o mie de aripi/lunecă prin oglinzile cerului,/…./înfrigurat ne rosteşte numele,/până când devenim focuri vii !…//Apoi, Îngerul se roteşte,/scrie pe nisipul de aur/şi noi trecem cântând/şi intrăm în lumină/cu fiece literă, cu fiece cuvânt,/…până când aşteptările/se prefac în cununi de martiri/luminând” (Manuel, Cununi de martiri)  – versurile exemplifică tocmai accederea în planul superior prin scris, iar cuvântul este resacralizat şi, dacă i se cuvine o cunună poetului, aceasta este cea de martir, pentru jertfa acestuia pe altarul cuvântului. Poeta dă o mare importanţă actului creativ cu toate etapele şi avatarurile lui, precum şi motivului jertfei.

De aceea această carte este mai mult decât un şir de rugăciuni în transcripţie modernă, mai mult decât nişte psalmi poetici şi texte cu subiect biblic, ci o confesiune lirică. În unele texte poeta face şi un elogiu închinat atât celui ce i-a acordat acest privilegiu omului, dar şi acestuia din urmă, care îşi onorează creatorul.  Lumea devine astfel mai frumoasă, mai bună, încercând a fi după chip şi asemănare, prin actul creaţiei: „Îngerul meu îmi deschide palma/şi îmi aşează-n ea/o pasăre cu aripi de mătase/apoi, îmi porunceşte s-o învăţ să fie,//în timp ce palma se închide-ncet/şi se preface-n Poezie!…” (Manuel, Pasăre cu aripi de mătase).

Poeta pune accent pe frumosul artistic ce trezeşte şi creează emoţie estetică şi scrie o poezie a luminii îmbinând graţie şi farmec, armonie şi ordine, acestea dezvoltându-se prin respectarea unui cod de principii. Nimic precipitat, ci totul curge lin, armonios, într-un ritm constant, cu mici accelerări înnoitoare, precum apa mării la ţărm, de parcă gândul se acordează ritmului fenomenelor din natură. După cum Creatorul divin ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa, şi cărţile noastre reflectă un chip asemănător şi tot după chip şi asemănare ne sunt şi lucrurile create de noi, cum şi faptele ce ne definesc viaţa şi existenţa ca rasă umană.

Cartea pare scrisă dintr-o suflare, la a cărei unitate probabil că a trudit zile şi nopţi, într-o alternanţă ritmică egală; stilistic, apreciem muzicalitatea, simplitatea elegantă, rafinamentul şi adeseori ineditul textelor.

Acestui întreg al părţilor îi corespunde o măsură a ritmului gândului ce urcă întocmai precum lucrul de la războiul de ţesut. Ca şi modelul acestuia ce prinde viaţă pe pânză ori pe covor, şi geometria cuvintelor prinde forma gândului: „fluturele memoriei/ţese punţi nelumeşti” (Fluturele memoriei). Îi dă contur, îl materializează atâta cât poate fi surprins inefabilul în concret. Aceasta ne duce cu gândul la acea stare de rugăciune în timpul lucrului (Ora et labora), dar ne şi îndepărtează de sensul originar, prin faptul că este întradevăr o lucrare a minţii, dar aceasta nu este gata, ci continuă şi când cartea s-a rupt de autor şi a prins formă, viaţă de sine stătătoare, când vorbeşte ea, singură, fără autor; când devine vie fără a fi fiinţă, dar îţi vorbeşte altfel decât prin organul vorbirii.  Când cuvintele ei te mângâie, te alină şi te îmbărbătează. Te sprijină. O alegi pentru echilibrul ei intern, pe care ţi-l doreşti, la care tânjeşti, pe care ţi-l asumi şi însuşeşti, şi descoperi că efectul ei se răsfrânge asupra propriilor tale gânduri, asupra propriilor tale cuvinte. Atunci ea te îmbogăţeşte. Bogăţia ideilor este visteria acestei cărţi, gândurile umplu cufărul cu comori ale spiritului.

Caratele versurilor se măsoară cu un etalon neconvenţional, dar funcţional: sentimentul. De aici, emoţia artistică produsă în tine, cititorul.

Volumul este linear, bine echilibrat între întrebări şi răspunsuri, dileme şi certitudini, abordând în special tema creaţiei şi a găsirii unor răspunsuri în ceea ce o priveşte pe acea Iuliana Paloda-Popescu privită ca o iubitoare de frumos. Dezvăluind întrepătrunderea dintre omul-moral, credincios fervent şi omul-artist, ce îşi slujeşte cauza şi îşi respectă menirea, tocmai prin respectarea conştientă, asumată, a propriului său cod de gândire şi comportament.

Totuşi, pe acest fundal apar ca o tresărire a acului unui aparat de măsură unele versuri (vezi Îngeri de viaţă) în spatele cărora apare fiinţa ce încă nu a găsit răspuns pentru toate, care caută izbăvire şi mântuire iar şi iar şi speră, deşi încă mai suferă din cauza unor dureri vechi, poate îndelung înăbuşite, poate uitate dar realimentate sub o aparentă pojghiţă a uitării, ca o rană ce nu se închide uşor, ca o cicatrice care nu dispare. Şi recurentă din timp în timp, dând acel farmec discret al unui autobiografism temperat.

Monica Mureşan

(nov. 2010)

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: