Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the category “povestire”

Scurte supoziţii

Prin nu ştiu ce întâmplare fericită şi onorantă, mi-a fost încredinţată misiunea de-a prezenta, al doilea volum de versuri, “Amprente atemporale”  .

Să încerci a descifra poezia, după înţelesul meu, înseamnă întâi de toate, să intri în pielea personajului, apoi să îţi imaginezi că nu mai eşti tu ci autorul şi aşa prin suprapunerea gândurilor s-apuci calea incertitudinii decalate poetic, având forme aspectuale unificate printr-o deblocare, dedublare multiplicată şi-n acelaşi timp distinctă a minţii luată în extensie, cu alte cuvinte să intri în pielea autorului încercând să-l înţelegi fără a-l judeca. Linia de separaţie, subţire, ce subexistă în literatură ne strânge pe toţi laolaltă şi ne îndeamnă continuu să creăm.

Pe majoritatea celor ce şi-au pus ,,Amprenta atemporală,, în acest volum îi cunosc din lumea idilică, în genere, a internauţilor. Fiecare prezintă câteva din noile creaţii fără a avea pretenţia că ar fi epuizat subiectul. Desigur, sunt încredinţat că nu am reuşit să analizez în profunzime poemele dar voi spune ce m-a impresionat la fiecare autor.

Luminiţa Cristina Petcu… Ca întotdeauna, serioasă, împinge simţirea la limita netrăitelor nelinişti analizând expectativ, extremele suportabilului. Gestionat, împarte emoţia manifestând între limitele frontierelor admise tendinţe stimulatoare, căzând pradă unui lirism bogat în impresii, expresii, fiindu-ţi de cele mai multe ori necesar DEX-ul. Asistăm la delicateţea unor senzaţii chinestezice transferate într-o multitudine de temperări neşterse vreodată de amintire. Realizezi, încă de la primele versuri, că ai de-a face cu poezii deosebit de sensibile şi mai ales inteligente, ,,purificate în flacăra suferinţei”, mânuind cu uşurinţă metafora, baza poeziei. Aglomerând unificarea înnegritelor spaime, poetesa se simte cumva obligată, compulsiv, de-a întreba auditoriul asupra marilor sale nelinişti.

Irina Lucia Mihalca… poezie lirică, căutând imaginativ universul şi trăirile îndrăgostiţilor. O poezie plăcută .

Delia Stănoiu… Versificaţie clasică, neînchistată de ritm şi picior metric. Găseşte modalităţi de exprimare încadrându-se în limite autoimpuse. Poezii deosebit de expresive.

Burde Victor…  Poezie- joaca cuvintelor legănată melodic, menită a face versul să cânte. În toată poezia sa, întâlnim tentaţia de a intona în ritmuri, de multe ori neştiute chiar dacă se uzitează repetiţia. Tema, bineînţeles, eternul feminin.

Mariana Bendoiu…Incertitudini învinse de iubire iar de aici tot amalgamul poveştilor de altă dată.

Zincă   Iulian Marius…  În poezie găsim o combinaţie interesantă, urme de haiku amestecate cu epitete de înaltă ţinută.

Boris Marian Mehr… Un poet neliniştit, veşnic în căutarea perfecţiunii mentale. Atent, la tot ce se-întâmplă în jur, scoate profunzimi de cuget nelipsind imprevizibele metafore. Conştient de valoarea sa nu ezită să trateze lumea cu un zâmbet amar şi malefic sau mai bine zis cu-un umor aproape cinic. Citim în ,,Amprente temporale,,  volumul II,  câteva poezii remarcabile, marca Boris!

Anne Marie Bejliu… Uimitor cum toate vicisitudinile n-au învins această obsesie pentru cuvântul împlântat rezultând epitete mirifice.

Belean Maria Ileana…  poezie lirică ce glorifică sentimentele de iubire ale poetesei.

Ion Ionescu Bucovu…  Poezie dulce, ritmică amintind de clasici. Regretele constatatoare fac deliciul cititorului.

Ciurezu Mariana…Cântă iubirile şi inerent despărţirile, din toate unghiurile posibile, îmi place că foloseşte marea ca fundal, eu fiind constănţean.

Mircea Gordan.. Poezie optimistă, uneori şugubeaţă, îţi creează o stare de confort citadin, indiferent de subiect.

Mariana Dobrin… Peisajul în poezia sa ocupă un loc important. Bineînţeles, foloseşte toate figurile stilistice.

Marilena Velicu…  Jurăminte, asigurări… suculente viziuni.

Constantin Camelia… O poezie, optimistă, cuminte, sinceră care trăieşte clipa cu speranţă.

Oană Ştefan Valentin… Întrebări, de multe ori, adiacente străbat universul său poetic

Rodica Cernea… Poetesă prolifică, realistă, care nu ezită să-şi expună crezul,

Luiza Grama Adriana… Poetesă deloc timidă în a-şi divulga remuşcările dar şi încrederea în sentimentele sale .

Viorel Croitoru… Poezie îngrijită, subiecte clasice.

Lucia Secoşanu… Discursuri poetice bine dirijate. Stări nelămurite şi întrebări majore explicitate.

Valerica Pauleţ… Iubiri, lacrimi, ezitări transpuse în versuri.

Ciobotariu Maria… Poezie generoasă.

Viorel Gongu… Poezie pe care o lecturezi cu plăcere, vers rimat şi ritmat

Mihai George Corui… Bucuria descoperirii cuvântului.

George de Podoleni… Un poet cu personalitate.

Lenuş Lungu… O bogăţie pastelată de epitete.

Patricia Şerbănescu… Pasiuni, aşteptări înfrigurate, atinge paliere surprinzătoare.

Sprancenatu Dan… Tema clasica. Poetul cântă admirativ femeia.

Adrian Cîrstea… Căutări febrile, scotociri aşteptate.

 

Bineînţeles, dacă aş fi avut un termen lung, aş fi scris, cu certitudine, mai mult despre fiecare, aşa că cer iertare autorilor prezentului volum „Amprente temporale” dacă i-am indispus cu scurtele mele supoziţii.

2012, Stănescu Aurel Avram

 

 

Prefaţă la Amprente temporale, Antologie de poezii cronopediene, volumul II,

Editura  Docucenter, Bacău, 2012

Anunțuri

Dincolo de daruri sunt oameni care aşteaptă să fie citiţi

 

 

Pe unii scriitori oneşti, în ciuda faptului că nu au popularitate şi nu sunt prezenţi în librării, îi descoperim pe Internet sau în reviste din provincie şi ne bucurăm de impactul pozitiv pe care cărţile lor îl au asupra sufletului nostru. Un exemplu ar putea fi şi volumul bilingv de versuri „Dincolo de daruri” / „Beyond gifts”, semnat de Ileana-Lucia Floran şi publicat la editura Emma 2012. Mai mult de atât, după cum precizează şi Silviu Guga în prefaţa cărţii, „Ileana-Lucia Floran şi-a adus o contribuţie esenţială la renaşterea culturală a Orăştiei, oraşul Paliei, oraşul unde a debutat Liviu Rebreanu şi care a fost atât de îndrăgit de Dominic Stanca.” Ca o completare, reamintim cititorilor că autoarea se implică de câţiva ani în viaţa literară românească, fiind preşedinte al Asociaţiei Culturale „Florema Design” şi promotor cultural prin concursul de creaţie literară „Visul“ şi revista culturală „Visul“.

Titlul cărţii nu este doar o invitaţie la sursa generozităţii poetice – sufletul – dar şi un strigăt de ajutor, „un continuu S.O.S.” („Alfabet dificil”, pag. 68). Dincolo de daruri întâlnim dezamăgirea, rătăcirea, pierderea şi neputinţa de a reveni în trecut pentru a schimba macazul vieţii. În locul omului plin de energie şi sentimente împlinite descoperim omul absent, autoarea, „învinsă de obişnuinţă”, „rămâne pe veci în sclavie, baladin la curtea unui rege afon” („Abandonarea realului”, pag. 24). Simţim în poezie „teama care cuprinde, învăluie şi seduce” („Punct de sprijin”, pag.28), regretul pierderii persoanei iubite, regretul trecerii, astfel încât tristeţea nu poate fi alungată, „este doar o repetiţie generală”. („Repetiţie”, pag. 40).

Poeta simte din când în când şi nevoia răzvrătirii, mărturisind că nu vrea să mai fie „copacul fără frunze, care-şi înalţă crengile până când se descompun” („Copacul”, pag. 48), că mai are „tupeul să lupte, măcar s-ajungă în propriul său vis”, ea „trăind în visul altcuiva…” („Lucruri ciudate”, pag. 52). Paradoxal, tot ea spune că „am scuturat pomul cunoaşterii / şi stau, acum, deznădăjduită, / între fructele căzute / fără curajul de-a le culege. („Poate”, pag. 56). Cu alte cuvinte, prea multă „filozofie” în versuri, prea mult „poate” şi prea puţină acţiune, determinare, indecizia autoarei influenţând nota finală a cititorului.

Dar poeta nu ne minte, ea scrie exact ceea ce simte, trecând prin tot felul de contradicţii sufleteşti, încercând să răspundă tuturor întrebărilor care-i trec prin minte, încercând să găsească o cale de ieşire din labirintul amintirilor, mergând pe firul ariadnic al unei poveşti de dragoste, „ca un simplu şi veşnic călător / cu inima căzută în humă / şi cu viaţa mereu trăită pe jumătate” („Fenomen în oglindă”, pag. 92).

 

Ionuţ Caragea, 6 aprilie 2012

MISTERIOSUL ZBOR AL PENTADELOR

 

Într-o copilărie rătăcită pe la mijlocul secolului trecut, mă aflam, undeva la sat, campat la bunici şi, într-o bună zi, priveam minunea unui apus de soare din care nu înţelegeam nimic. Eram totuşi fascinat şi cel mai probabil semănam perfect cu prostul satului, unu’ Guiu care, la fel ca mine acum, se uimea de toate cele fără să priceapă mare lucru. Sau poate aşa credeam noi, ceilalţi. Era însă un septembrie, unul dintre acelea în care nu moare nimeni, pentru că şi Preabunul ne mai lasă uneori o clipă de fericire nemeritată, aşa că îngerul care stă întotdeauna lângă un copil mi-a mai dat un semn.

Mâna bunicului mi s-a aşezat pe umăr şi vocea lui de moldovean înţelept a rostit:

– Vino cu mine, să vezi o minune!

Am tresărit! Minunile, aşa cum le ştiam din cărţile de poveşti, mă încântau, prin urmare, am pornit alături de el să o văd cu ochii mei. Sub teiul de lângă poartă m-a ridicat pe umăr, am pătruns cu capul între frunzele cam aţoase de un verde închis, cu miros amărui şi m-am uitat de jur împrejur. Nu era nimic.

– Uită-te sub creangă, vezi un punct auriu?

– Da! Îl vedeam. Era o mică floare de tei. Absurd de frumoasă şi de nepotrivită cu vremea în care înflorise.

– Culege-o cu atenţie! Căci a doua înflorire a teiului este o taină şi un fel de semn. Poate că ăsta-i norocul tău!

Aşa am făcut. Bunicul mi se părea şi atunci, când avea vreo cincizeci de ani, ca şi acum când nu mai are vârstă, un personaj desprins din basmele pe care le citeam cu nesaţ. Am cules floarea, am purtat-o peste noapte la sân, aşa credeam eu că trebuia să se împlineasă descântul, apoi am presat-o între filele unei cărţi. O mai miroseam din când în când, avea un miros delicat şi greu de definit, apoi au trecut vremurile şi prin risipa de zile a unei vieţi cam zbuciumate, cartea s-a pierdut, dar am rămas cu convingerea că acela a fost norocul meu şi că o vrajă misterioasă m-a legat întotdeauna de acea amintire. Tind să cred că şi acum este cineva care, din când în când deschide cartea aceea (Cei trei muschetari!) şi inspiră aroma indefinibilă a florii de tei miraculoase, cea care venise pe lume la o vreme care nu era a ei.

Mi-am reamintit de acea întâmplare, într-un mod cam straniu cred, citind poeziile doamnei Julieta Carmen Pendefunda, cele aflate în volumul Frunzele Roşii. Totuşi, cum sunt convins însă că întâmplarea este doar numele pe care noi nevrednicii îl dăm suitei de eveniente care se produc într-o logică perfect însă superioară nouă, consider că revenirea acestei amintiri în contextul dat este un fel de semn. Prefer să cred că  tot norocos. Asta şi pentru că poeziile doamnei Pendefunda sunt de o factură aparte, una fascinantă prin ideatică, dar şi prin muzica lor interioară, iar lectura lor îţi dă o stare aparte, care te provoacă la interogaţii interioare, tocmai potrivite pentru a mai descoperi ceva din tine, ceva care, deşi amarnic pitit în adâncuri, iese acum spre suparfaţă pentru a te face mai bun. Poate şi mai înţelept, însă asta este mult mai greu. Ca să fiu sincer nu mă miră deloc o asemenea abordare poetică a unor trăiri existenţiale precum iubirea, durerea, despărţirea sau moartea. În fond temele fundamentale ale poeziei şi filozofiei, aceleaşi dintotdeauna, dar şi inepuizabile prin subiectivizare. Asta deoarece Julieta Pendefunda nu este doar una din acele fiinţe speciale care pot da culoare şi lumină celui mai anost spaţiu ci şi un om pentru care conceptul de cunoaştere a dus-o, geografic vorbind,  peste continente şi oceane, iar în profunzime, prin studiu şi implicare socială, până la relevaţia gnostică. Devenind astfel, în cel mai firesc mod, posesoarea unui anumit farmec intelectual, dar şi suficient de generoasă pentru a împărtăşi din preaplinul acestei cupe celor din jurul ei. Iar construcţiile ei poetice sunt revelatorii (lucrul este valabil cu toţi creatorii adevăraţi), pentru fiinţa care le-a creat prin acel act demiurgic al sacrificiului de sine, metaforic vorbind, întru ridicarea spirituală a cititorului.

Vom întâlni în volum diferite forme de poezie de la ceea ce putem numi poem, la condensate forme asemănătoare haiku-ului, dar mult diferite de acesta, prin urmare foarte accesibile spiritualităţii autohtone. Mare lucru, fiindcă de-a lungul timpului multă impostură s-a strecurat prin exprimările poetice exotice, împrumutate cam prea grăbit, fără prea multă înţelegere a fenomenului.

Dar cel mai mult mi-au plăcut pentadele frumos definite ca: „Acolo unde petalele cad, cifra cinci devine o variabilă necesară”.

Termenul, preluat şi adaptat (Pentadă; greacă: Cinci, conştientizarea, este un termen pentru un grup de cinci sau ceva care are cinci componente) devine matricea unor poezii de o tulburătoare frumuseţe, dar şi motivul unor teme de reflexie, un exerciţiu spiritual absolut necesar, deşi foarte neglijat într-o lume a consumismului devorator.

Exemplific fără nici un comentariu deoarece nu se cade să adaugi cuvinte acolo unde ele devin inutile: Aproape jumătate de secol/ focul s-a aprins/ fără mine./ Acum e jar, pentru încă o lume/ fără tine. (Trecere).

Şi, de altfel, aici mă voi opri cu trimiterile către comorile cărţii pentru a nu răpi nici o clipă de bucurie cititorului care le va descoperi. Voi vorbi însă despre inteligenţa cu care acest volum a fost conceput fiindcă poeziile sunt traduse în cinci limbi (portugheză – Iulia Baran, italiană – Geo Vasile, franceză – Liviu Pendefunda, engleză – Liliana Scărlătescu şi castiliană – Mario Castro Navarrete), gest menit să scoată poezia limbii române în spaţiul mult mai larg al vorbitorilor de alte limbi. În consecinţă, de la potenţial treizeci de milioane de citiori, la peste un miliard. Iar întreprinderea în sine nu este făcută doar de traducători de profesie, ci mult mai înţelept, de poeţi care cunosc foarte bine subtilităţile ambelor graiuri. Şi nu pot să nu amitesc de augmentarea volumului, foarte inspirată, cu desene ale deja cunoscutei Elleny Pendefunda. Spun asta spre cinstea ei şi cu mare admiraţie pentru vârsta la care lucrează, cu multă seriozitate, în domeniul creeaţiei, cea care intervine şi în abordarea copertei. Coperta, acest „mic amănunt” care tinde să scape autorilor, fiind pasat unor „specialişti” dispuşi oricând să facă o copertă fără a cunoaşte interiorul. Ca să nu mai vorbesc de starea de vibraţie cu textul, absolut necesară unui copertator, dacă doreşte ca lucrul său să fie o definiţie, un compendiu în culori, a textelor cuprinse în carte.

După lectura repetată a poeziilor doamnei Julieta Carmen Pendefunda am avut reflexul de acum zeci de ani, acela de a pune la presat aceste mici minunăţii, acolo, între filele sufletului, convins fiind că şi de această dată îmi vor purta noroc.

La urma-urmei, precum bine ştim, miracolele se arată doar celor care cred în ele.

Mihai Batog-Bujeniţă

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: