Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the category “prezentare”

Suzana Deac. Când te izbeşti de fluturi!

Un farmec neştiut dilată, amplifică simţurile şi te învăluie când începi să citeşti din cartea de poeme Când te izbeşti de fluturi! a Suzanei Deac.

Nu este o poezie dură, cu reflecţii meditative cantitative şi ciudate care să te scoată din fire, refuzând a mai căuta în alte poeme, ci molcomă, blândă, ascultătoare, având darul de a-ţi explica pe îndelete ce nu înţelegi din operele altor creatori de frumos şi de aceea atrage. De fapt acesta îl consider unicul rol şi scop al poeziei în toate timpurile!

Suzana Deac nu fuge de responsabilităţi, refugiindu-se în ireal. Ea reuşeşte imaginativ să extragă numai ce e frumos în om… de aceea încântă. Mă atrage poezia inteligentă, cuprinzând Eul omului, conştiinţa, interiorul lui, scrisă de o autoare care este la origine psiholog. Deci este îndreptăţită să consume nişte stări prin poezie, să le redea sincer şi să

Nu ştiu care din amici afirma… Nu înţeleg poezia modernă, de aceea nu mai citesc nimic! Oare la acel nivel de saturaţie am împins cititorul? Consider că vina ne aparţine integral, mă includ şi pe mine în această categorie, deci poeziile trebuiesc lecturate cu răbdare şi extras din ele numai plăcerea de a afla ceva nou. Fiecare poem se întrece pe sine în vâltoarea discursului sau cum bine spunea Macedonski u201a”Fiecare poezie are taina ei şi de aceea ea este logică oricât de ilogică ar părea.”

Specialiştii ar încadra pe autoare undeva în neschimbatele curente literare… realism care evită omofonia, naturalism cu tendinţe omografe, romantism îmbâcsit de tautologii şi metonimii literare, simbolism cu tendinţe sinecdoctile şi papilforme, parnasianism structural, simbolism arheopteric, iluminism eclectic, modernism confuzil sau postmodernism pluriform, având impresia că dreptatea e de partea lor, o vor ridica în slăvi sau trânti de pământ. Nu vă bateţi capul ce înseamnă toate acestea, nu contează curentele… poezia Suzanei Deac e scrisă din inimă şi minte. Deci o poezie deşteaptă, aşa cum am mai spus-o şi altă dată!

Găsim în carte rânduri sensibile, pline de viaţă, metaforizate ,,crengile agaţă de cer cuvintele din timpuri plecate,, şi un tablou minunat ,,nori plutitori în maci roşii,, cu trecere lină în explicaţii ferme ,,se aşează munţii în reflecţie cenuşie, verdele bradului dilată clipele, măreţia inundă paşii, spre liniştea culorilor,,.

În introducerea unei poezii se dau lămuriri detailate ,,nu sunt alte căi doar intrări secrete şi scări în grota conştientului subteran,, îşi recunoaşte Eul ,,sunt aici undeva o umbră organică a cuvintelor strecurate cândva,, şi îşi convinge dublura ,,pentru fereastra ta câteva petale zgribulite accesorizate cu silabe care nu vorbesc,,.

Totul se petrece în amintire chiar dacă viitorul incert nu dă şanse de reuşită acţiunilor ulterioare ,,peste mirii nopţii şi pădurea aburind a taină, poarta înălţată din voci şi stânci cuvinte şiroaie, stropite de păstrăvi, lacrimi izvoare,,.

Foarte atentă la detalii ,,lampioane strălucind în noapte ca nasturii pe haine ponosite,, având o perspectivă irefutabilă ,,frunzele se îmbuibă în clipe mărunte măturate din viaţă cu indiferenţă,, în obsesia permanentă a unei posibile reîntoarceri ,,cercuri concentrice dizolvă fiinţa iar umbra ajunge relativă,,.

Într-una din cele mai bune poezii se frământă odată cu lucrurile înconjurătoare ,,ecouri suspendate în florile de orhidee, am adunat nuanţe cromatice în palmele noastre uscate, îmi atinge umărul un porumbel, mă strigă păpădiile, le înşir în jurul gâtului să simt miracolul, încape doar cuvântul dor, şi stolul de păsări rătăcite, vocile se prind în plasa de păjanjen, unde supraveţuiesc şi acum, unghiile mă rănesc cu răcnet stins, animalele se sfâşâie între ele, corzile vocale cântă despre iubire, un clinchet, din cartea de poveşti,,

Desigur te întrebi dacă aceasta nu e decât proză poetică dar fie elegie, fie monolog fluvial, autoarea nu încearcă să impresioneze dar o face într-un fel.

În altă parte ţine cont de rănile naturii ,,frunzele în doliul galben îşi strigă în cor plânsul,, ca să ne spună adevăruri incontestabile în lupta conştiinţei ce se zbate lăuntric ,,ca şi cum ai avea o singură viaţă şi vrei dragoste la desert,,.

Iluziile rătăcite în nourul imperceptibilului sunt altoite cu grijă în frumosul poem Şi azi şi mâine… se observă cum supuşenia se zbate ca o creangă flexibilă de alun şi în final face cum vrea cu această lume ciudată. Pe sărite atinge alte poveşti-lirice cu un vocabular nespus de bogat, plastic şi încărcat cu aroma graniţelor neştiute a poetesei.

Şi nu pot încheia fără să amintesc o poezie care a născut controverse, poezia se numeşte Pe tine cât am dat? şi o consider grozav de sinceră şi elegiacă. Suzana Deac adună multă speranţă, multe iluzii, multe obiecte care fac deliciul cititorului, cu o doză moderată de umor, fantastic de optimistă, un poem complet!

Extrem de fragil echilibrul apare la fiecare distorsiune a înţelesului şi cu uşurinţă autoarea converge şi se debarasează de acea stare ludică, sprinţară, devenind uneori prea serioasă în această lume neserioasă.

Nu vreau să ştirbesc memoria cititorului cu discuţii sterile şi vă asigur că înainte de a fi scriitoare, Suzana Deac, în mod cert, e poetă cu o rezonanţă de neuitat.

Stănescu Aurel Avram

2012

 Autor: Stanescu Aurel Avram

La ,,Camerata dei Poeti – Firenţe – 10.04.2013 – Prezentarea cărţii de poezie RADICI D’ANIMA ,a poetei Manuela Pană

Am venit la Firenţe,la prezentarea unei cărţi de poezii,a poetei Manuela Pană, la ,,Camerata dei Poeti”.Sunt prezenţi Lia Bronzi,preşedinta de la ,,Camerata dei Poeti”,scriitori italieni din Firenţe şi împrejurimi.Eu sunt singurul scriitor român prezent.Aflu cu tristeţe că poeta Manuela Pană emigrează în Anglia,şi că această prezentare de carte de poezii,pare să fie ultima în această ,,Camerata dei Poeti”.Mâhnit,tăcut,ascult în tăcere aceste confesiuni ale prietenilor poetei. Mă inundă sentimentele şi simţirile,îmi vine să plâng dar mă abţin! Îmi trec prin minte gânduri despre suferinţele românilor.Trebuie să ne luăm ,,sacul” în spinare şi să colindăm pentru a ne face un ,,futuro”(viitor),cum zic italienii.Al nostru ,,futuro”,mă înspăimântă! Oare când,noi, românii ne vom întoarce în ţară? Când vom deveni ceea ce am fost odată?! O naţiune stabilă pe propriile picioare! Emigrăm pentru a ne face un viitor mai bun pentru noi şi copiii noştri.Emigrăm pentru că ţara noastră nu ne oferă un ajutor pentru a creşte în cultură,pentru a ajuta România,crescând spiritual! Trebuie să ne afirmăm prima dată în străinătate apoi în ţară! Apoi ni se aduc elogii că,cutare poet sau scriitor este mai bine văzut în străinătate decât în ţară! Aceasta este România şi trebuie s-o accept aşa cum este:cu defectele şi perfecţiunile ei! Iubesc prea mult România ca să nu-i dau eternitatea! M-am abătut de la cartea poetei pentru a face o scurtă confesiune,pentru că spun ceea ce gândesc eu,bine-rău,spun!Şi mi-e indiferent dacă cineva o să mă critice sau nu,pentru că eu spun adevărul!

Poeta Manuela Maria Pană este născută la Timişoara,în 31 decembrie 1973,cu domiciliul în Italia,la San Giovanni Valdarano ( Arezzo).

În anul 2010,poeta Manuela Maria Pană,publică cartea de poezii ,, RADICI D’ANIMA” – ,,RĂDĂCINILE INIMII”. O carte despre viaţă,sens,durere şi fericire.Îşi caută neîncetat rădăcinile inimii,de unde izvorăsc sentimentele şi nostalgiile,dându-i puteri nelimitate de-a urca în universul interior,unde simţurile şi sensibilitatea îi dau angoase absolute.O adevărată căutare a sensului în viaţă.Trece prin clipele disperării,se înalţă prin sentimente,îşi crează stări euforice,pentru că după durere apare şi fericirea! În poemul ,,Solitudine” se simte singurătatea sufletului.Singură cu destinul ei încearcă să-l învingă,creându-şi prin acurateţea simţurilor schimbări ale sentimentelor,făuridu-şi singură destinul! O reîntoarcere la rădăcinile existenţei,acolo unde amintirile îi aduc nostalgii,visându-se copil! Amintiri care se complac în mintea ei mult timp,pentru că toată viaţa este o reamintire a vieţii.În poemul ,,Sunt” zice:,,Sunt atât sacră cât şi profană”. De aici rezultă o căutare neîncetată a sincerităţii fiinţei,unde puterea simţirii este absolută. Simte că în universul ei interior se dă o luptă dintre bine şi rău,încercând să iasă la lumină prin sentimentele iubirii. În poemul ,,Iată” se simt aceste sentimente.
În vâltoarea sentimentelor urcă spre infinitul fiinţei,unde puterea creaţiei este absolută.În poemul ,, RADICI D’ANIMA” – ,,RĂDĂCINILE INIMII”,se văd aceste sentimente:
,,A lasa totul
Fără a pierde nimic,
Pentru a găsi cât de cât ceva mai bun „.
Caută acea pace lăuntrică,caută sacrul!
Sunt poezii care încântă sufletul cu vraja cuvintelor,dând nostalgii sufletului.Când le citeşti îţi tresaltă sufletul,pentru că se simte o luptă acerbă care se dă în sufletul ei pentru căutarea unui sens în viaţă.Parcă vrea să zboare spre infinit căutând absolutul!Se vede această simţire în poezia ,,Aripi”.

A primit numeroase premii literare italiene.E prezentă în diverse antologii de poezii din Italia.

Dov’ eri?

Sono passata dalla valle delle lacrime.
Ho attraversato il guoco del dolore,
Sono scesa negli abissi della diperazione,
gli abissi del male profundo.
Mi sono cibata dei frutti acerbi
Dell’albergo della vita.
Ho zappato con le unghie alle sue radici.
Per trovare almeno una barba da succhinare
Che non fosse amara.
Mi sono seduta sul letto del fiume
e ho pianto.
Sono salita în cima alla montagna
e ho gridato al silenzio.

Dov’ eri Padre?

Unde erai?

Am colindat prin Valea Lacrimilor
Am trecut prin focul durerii
Am coborât prin abisurile disperării
Abisurile profunde alle mării
M-am hrănit din fructele aspre
Al Pomului Vieţii.
Am săpat cu unghiile la rădăcinile acestuia
Ca să găsesc măcar o rădăcină de supt
Ca să nu fie amară.
m-am aşezat pe malul râului
şi am plâns.
Am urcat în vârful muntelui
Şi am urlat tăcerii.
Unde erai Tată ?

Firenţe,10.04.2013 – Castiglione di Ravenna,11-12.04.2013
Hatos Vasile

 Autor: maria sava

„Îmi place să gândesc o lume nepopulată cu oameni dar pe care să o umanizăm prin simpla ei observare”

„Îmi place să gândesc o lume nepopulată cu oameni dar pe care să o umanizăm prin simpla ei observare”

:Dialogul de carte

-La Editura Brumar, în colecţia„Proză”, a apărut volumul de debut „Călătorie înspre mulţimea vidă” de Sorin Tunaru.„Privirea pătrunde atât de adânc în miezul stării încât acesta se corporalizează şi se ordonează ca scenariu de senzaţii. Iar acest scenariu se angajează subit pe un traseu de parabolă. Mediul epic însuşi favorizează circulaţia parabolică a povestirilor, întrucât ele se învârt între onirie, coşmar, fantasmagoric şi notaţie crudă. Dar nu ca pură aventură în teorii fantasmatice, ci întotdeauna subsumându-şi o conduită reflexivă. Căci la capăt, tot spectacolul e meditaţie.”(Al. Cistelecan) Andra Rotaru a dialogat cu autorul,în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro

Volumul „Călătorie înspre mulţimea vidă” (Editura Brumar) are în centrul primei povestiri un personaj obiect, cu şase butoane, un televizor ale cărui mecanisme ajungem să le cunoaştem. Este o formă de cunoaştere unilaterală, cu ce se alege personajul de le cei din jurul său?

Cu siguranţă, prima povestire, care este o parabolă, sugerează o formă de cunoaştere unilaterală şi un mod automatizat de viaţă. Cunoaşterea implică o mare cantitate de subiectivism, ea este utilă doar atunci când aduce un avantaj, fie spiritual, fie material, iar Alfa experimentează din plin această paradigmă. În acelaşi timp, are loc şi o reciprocitate între personajul care foloseşte oamenii din jur ca pe nişte lucruri (utile doar satisfacerii orgoliului personal de a-i face fericiţi) şi oamenii, care la rândul lor îl folosesc doar pentru un scop la fel de bine definit: plăcerea personală. Până la urmă, din tot acest amalgam se evidenţiază doar alb-negrul ideii de funcţionalitate, de relaţii bazate, exclusiv, pe necesitate reciprocă şi mai puţin pe plăcerea relaţionării.

-Când este atinsă o fericire plenară, alte forme ale ei mai pot fi dorite? Poate fi „fericirea” un obstacol în calea unor alte dorinţe, este ea ultima treaptă a piramidei motivaţionale?

Oricât de savant aş încerca să răspund acestei întrebări nu aş reuşi să ascund o uriaşă doză de diletantism. Dacă personajele cărţii şi-ar trăi poveştile într-un cadru „solid”, în care acţiunile lor şi mediul înconjurător au consistenţă logică, atunci fericirea ar putea să pară ca fiind teleonomia acţiunilor lor. Dar, toate personajele roiesc într-un mediu alunecos unde, aşa cum urâtul şi frumosul se suprapun, suferinţa şi fericirea se cauzează reciproc. Nu cred că „fericirea” ar fi vreun obstacol în calea altor dorinţe, în cel mai bun caz ar fi un soi de pol magnetic, invizibil, greu de definit dar detectabil. În acest context, ideea călătoriei apare ca o reacţie naturală de definire a polului opus fără să aibă importanţă că această călătorie este de fapt, aşa cum cu multă eleganţă sublinia domnul Al. Cistelecan, un sondaj interior sau o aglutinare a eului real de himerele care populează mediul epic. Altfel spus, călătoria este mecanismul prin care personajele caută punctul de simetrie dintre bine şi rău, dintre urât şi frumos, iar calitativ, aceste noţiuni capătă valoare numai şi numai dacă este o călătorie interiorizată, un act de implozie în sine şi prin asta, o exorcizare a realului.

-Personajul narator Alfa îşi arată dispreţul faţă de cei din jur, care nu se ridică la nivelul lui, prin tăcere. Cum se manifestă acesta în prezenţa unor lucruri superioare chiar şi lui? Poate fi tăcerea un atu, sau denotă imposibilitatea de a comunica cu persoane/ lucruri a căror devenire nu s-a împlinit încă?

Tăcerea prin care Alfa îi tratează pe cei din jur, care nu se ridică la valoare lui, reflectă o atitudine comună multor oameni care suferă de un elitismsecond hand, o formă de autism intelectual, de inflexibilitate în comunicare şi care îşi are rădăcina, cred eu, în necunoaştere. Pentru Alfa, întâlnirea cu lucruri superioare nu are o mare relevanţă, Alfa face ceea ce ştie el să facă mai bine. Să creadă că-i face fericiţi pe cei din jur şi atât. Nu există un efect al impactului unor lucruri superioare asupra lui decât dacă acestea îl elimină, fizic.

Este vorba de personajul-produs care trăieşte în ritmul algoritmului definit de alţii. Pentru acest tip de personaj tăcerea nu poate fi un atu, este pur şi simplu imposibilitatea de a comunica cu persoane sau lucruri, incapacitatea de a înţelege altceva decât ceea ce a fost instruit să înţeleagă.

Experienţele personajului Alfa, odată ajuns în posesia unor stăpâni, nu sunt atât de previzibile pe cât îşi imaginase. La un moment dat, acesta se hotărăşte să acţioneze după propria sa voinţă. Cât de bine a fost să ia decizii şi ce învaţă ulterior?

Cel mai probabil, imaginaţia personajului nostru lasă de dorit… Încercarea lui de a ieşi din acea situaţie spune multe despre automatismul modului lui de „gândire”. Deşi se afla izolat, într-o cameră goală, hotărăşte să îşi facă datoria, şi să se pună în funcţiune, chiar dacă acest lucru este inutil. Îndrăzneala lui îl costă şi, mai mult decât atât, îi va schimba viitorul. Îmi place să cred că este o caricaturizare a obsesiei de a vedea faptul împlinit, chiar dacă acest lucru nu are vreo relevanţă pentru nimeni. Însă, în mod sigur a învăţat ceva: niciodată nu-i prea târziu în a lua o decizie proastă.

După o serie de experienţe mai puţin fericite, personajul Alfa ajunge într-o casă în care cunoaşte stabilitatea şi fericirea. „Fericirea este asemănătoare unui film. Întotdeauna se sfârşeşte la momentul cel mai nepotrivit şi, mai tot timpul, cu o reclamă la asigurări.”

Aşa este! Aici se vede cum o decizie riscantă şi care are consecinţe nefaste pe termen scurt poate duce la ceva mult mai atractiv. Probabil că, ceea ce contează, urmărind traiectoria personajului, este imaginea de ansamblu lăsată de toate situaţiile prin care a trecut. Starea de fericire pe care el o experimentează este totuşi complementară aroganţei afişate în trecut. Sau, este mai degrabă o aroganţă mutantă, bucuria îngemănată cu orgoliul de a face ceva şi alţii să caşte ochii, chiar dacă acest lucru este motivat numai din dorinţa de a pierde timpul în compania unui simplu obiect de divertisment. Pentru Alfa, bucuria înseamnă să fie şters, privit şi scos din priză la momentul potrivit. Iar de acest tratament are parte pentru o lungă perioadă de timp, în care-şi cunoaşte spectatorii, le învaţă obiceiurile şi totu
l pare a fi etern. Dar, din păcate pentru el, soarta unui obiect poate fi hotărâtă numai prin comparaţia cu un altul, asemănător. Iar Alfa, ajunge în acest malaxor al competitivităţii şi, în acel moment, filmul lui se termină.

Alte povestiri din volum continuă dezvăluiriledin spatele unor obiecte manevrate de oameni, precum submarinele. Odată acestea distruse parţial, soarta celor care le manevrează este şi ea în derivă. Există mai multe reguli şi respect reciproc în aceste cazuri, datorită condiţionărilor reciproce?

Există o legătură între soarta personajelor şi a obiectelor folosite de acestea. Nu cred că există multe reguli, însă reciprocitatea este dată mai degrabă de capacitatea himerelor (care posedează personajele pe întregul parcurs al cărtii) de a se mula pe obiectele înconjurătoare. Vorbim aici de un himerism (uneori extrem şi enervant, poate) reflexiv care funcţionează mai degrabă ca un atractor spre care se îndreaptă personajele aflate în plin proces de renegare a realităţii. Aceasta, deoarece totul este relativizat în conţinut şi substituirea unui adevăr cu un altul, mai mult sau mai puţin aproximativ, este în instinctul nostru de conservare. Cele două elemente se condiţionează reciproc într-un traseu mai degrabă degradant al soartei personajelor, până într-acolo unde, din contururi clare, mai rămân nuanţele. Şi, de aici mai departe, orice povestire nu se poate încheia cu un simplu sfârşit. Pentru că, în acest cadru relativizat începutul şi sfârşitul pot funcţiona doar ca nişte simple puncte.

Momentele de deznădejde ale unor fiinţe aflate la capătul puterilor capătă ceva din forţa naturii înconjurătoare, iar sfârşitul sau ajutorul pot fi întâmpinate cu împăcare.

Natura înconjurătoare oferă mai mult un pretext pentru sublinierea stării de deznădejde pe care unele dintre personaje o trăiesc. Aveţi dreptate când spuneţi că ea poate genera forţa pe care personajele o absorb în confruntarea cu destinul, de cele mai multe ori, potrivinic, însă natura, la rândul ei, se mulează pe starea personajelor şi elementele ei constitutive sunt generate, cu uşurinţă, de capacitatea personajelor de a o ajusta în acord cu tensiunea lor interioară. Dacă ne gândim la corcitura din povestireaBastardul, ea nu trăieşte de fapt nici într-un deşert şi nici pe fundul unei mări. Mai degrabă, dunele de nisip sau peretele care separă marea de pădurea în care-şi va găsi sfârşitul, nu fac altceva decât să susţină alienarea unui caracter greu de definit care se află într-o continuă căutare a propriei identităţi.

De ce, de mult ori, preferinţa pentru personaje care nu sunt umane? Ce aduce în plus observarea lumii înconjurătoare?

Îmi este greu să găsesc un răspuns satisfăcător la această întrebare. Deşi personajele nu sunt, uneori, oameni, ele sunt umanizate şi, aşa cum am spus mai înainte, ele îşi găsesc un loc al lor într-un cadru natural, uneori doar schiţat. Trebuie să spun că, de cele mai multe ori, îmi place să gândesc o lume nepopulată cu oameni dar pe care să o umanizăm prin simpla ei observare. Mai mult decât texte de proză (cu rigorile cunoscute) am dorit doar un simplu joc de idei, transpuse mai mult sau mai puţin abil într-o formă literară pornind de la întrebarea: unde poţi ajunge dacă…?

Observarea lumii înconjurătoare ar insemana, aşadar, umanizarea ei.

Cum e la debut? Aşteptări vs. realitate.

Eu simt acest debut ca şi când aş fi ieşit dintr-un adăpost, pe stradă, unde se pot întâmpla multe. Este o mare doză de risc, tot timpul există întrebarea, care poate deveni chinuitoare, „m-am grăbit? mai era ceva ce ar fi trebuit spus?” Astăzi, faptul de a tipări o carte nu mai impresionează pe nimeni şi nici nu te face automat scriitor, însă dacă acea carte conţine, cu adevărat, o parte din tine, atunci înseamnă că este un început al schimbării, de care avem cu toţii nevoie. Cred că este nevoie de multă sinceritate şi motivaţie interioară în momentul în care te aşezi la masă să scrii un text.

Aşteptările mele sunt legate de efectul produs de textele acestui volum asupra cititorului. Nu ştiu cum va reacţiona critica literară la acest volum, dar sper că vor exista câţiva cititori care se vor regăsi în paginile cărţii. Îmi place să cred că acest volum este doar un început şi vom pleca din nou, cât de curând, într-o nouă călătorie.

Dar, rămâne de văzut, unde…

sursa:http://www.agentiadecarte.ro/2011/05/%E2%80%9Eimi-place-sa-gandesc-o-lume-nepopulata-cu-oameni-dar-pe-care-sa-o-umanizam-prin-simpla-ei-observare%E2%80%9D/

 Autor: Emanuel Pope

Înţeleptul Toma George Maiorescu

Înzilele noastre puţini sunt înţelepţi. Scriitorul, filosoful Toma George ;Maiorescu ( am să recurg la iniţiale, TGM, aşa cum îi spun prietenii) este unul dintre aceşti purtători de speranţă şiputere de analiză. Noua sa carte, „Pământul minat al speranţei” ( Ed. Palimpsest-2012)are asupra cititorului un impact benefic. Lectura ei cere un anumit efort de gândire şi autoscopie. Deşi cunoscută, biografia sa merită o scurtă prezentare. Născut la Reşiţala 1 decembrie 1928, absolvent al studiilor universitare de Litere şi Filozofie, ca şi al Institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova ( a fost coleg cu mari poeţi ai prezentului, Evgheni Evtuşenko, Bella Ahmadulina, ş.a.), cu o specializare la Universitatea din Cleveland( SUA), mare globe-trotter pe mări şi oceane, fost deputat şi şef de partid (MER) el are în urmă o carieră prodigioasă de scriitor şi publicist, la revista CONTEMPORANUL ( 1954-1971), condusă de George |Ivaşcu, la ROMÂNIA PITOREASCĂ, creator al unei noi ramuri, Ecosofia, membru alunor înalte foruri ştiinţifice, TGM este autor a peste 40 de volume de versuri, proză, publicistică, filozofie. A avut ca traducători nume celebre – Pablo Neruda, Evtuşenko, ş.a.

Autorul prezentei cărţi este un optimist, în ciudaatâtor evenimente şi evoluţii pe plan mondial şi naţional, care mai mult ar trebui să ne mâhnească. „Putem fi mândri de performanţele creierului uman”.Pericolele poluării radioactive, evoluţia în domeniul bioenergetic, descoperirea celulelor stem, nanotehnica, clonarea, descifrarea treptată a fenomenului Big Bang, sunt daruricu factor de risc pe care ni le-a adus finalul mileniului II şi începutul mileniului III. Nu mai vorbim de efectele crizei economice în diverse zone ale lumii, de creşterea demografică care duce la dublarea populaţiei globului la fiecare 35 de ani.Din nou s-a deschis cutia Pandorei, TGM ne propune să facem un pas înapoi pentruregândirea unor strategii de supravieţuire.”Sensul vieţii este însăşi viaţa”.Primul capitol este un interesant auto-interviu din carereţinem reperele unei vieţi de om permanent activ, conectat la cele mai acute probleme ale societăţii româneşti. Locurile natale, Banatul care se spune că e „fruncea!”, începuturile presei postbelice, admiraţia pentru două personalităţi total opuse ca mentalitate, Blaga şi Maiakovski, despărţirea de „idealurile comuniste”, fără a ignora rolul istoric al ideilor comuniste, destinul poetului într-o vreme de restrişte,preocuparea pentru expresia literară, pentru esenţe, relaţia dintre poezie-filozofie şi politică, revenirea la Natura -mamă, pasiunea pentru ecologie şi descoperirea Ecosofiei,adică filosofia existenţei omului ca parte a Naturii, formularea noţiunii de OM TRIDIMENSIONAL, dilema Platon- Heidegger, multe alte dileme şi contradicţii,avem în faţă o panoramă a gândirii unui om complet absorbit de destinul lumii. Este şi urmarea contactului din tinereţe, după război cu marele Lucian Blaga, profesorul care l-a remarcat pe studentul său, TGM. Următorul capitol se referă laeterna căutare a lui Dumnezeu, „Dumnezeu, eu şi ceilalţi”, descifrarea tetragramei, regăsirea izvoarelor monoteismului iudaic, a apariţiei creştinismului din magma iudaică, paralelismul cu alte credinţe, brahmanismul, taoismul, importanţa eticii iudeo-creştine,semnificaţia exemplului cristic în istorie, problema identităţii, a antisemitismului/ iudeofobiei, îndumnezeirea omului, ş.a.

Noua soluţie a salvării umanismului este văzută de TGM în ECOSOFIE,iubirea pentru mediul care ne-a născut şi ne … tolerează. Cu toate actele noastre nebuneşti,evitarea răului pe care noi îl făptuim prin ignoranţă şi neiubire. Un loc important încarte îl are Blaga, influenţa covârşitoare a acestui mare poet şi filosof asupra concepţiilor autorului.Aflămamănunte din viaţa lui Blaga cel năpăstuit şi marginalizat de un regim obtuz, exclusivist, antiintelectual. Cartea se încheie cu un poem în stil TGM, care sintetizeazăartistic, ceea ce se scrie în cele 240 de pagini. Graficaeste semnată de fiica scriitorului, Daniela Wanda, trăitoare la Los Angeles, artistă de succes, directoare a unei publicaţii de profil artistic.

Cititorul are numai de câştigat din lecturarea şi relecturarea acestui volum, dăruit de TGM la o vârstă venerabilă. Şi totuşi, când discuţi direct cu el, ai impresia că este mai tânăr decât tine,spiritul săulucid şi ludic te cucereşte. Vom mai reveni asupra cărţii, acesta fiinddoar un semnal.

BORIS MARIAN

 Autor: Emanuel Pope

CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSA- O ÎMPĂTIMITĂ DE EMINESCU

Constanţa Abălaşei-Donosă, o împătimită de Eminescu, pictoriţă, arhitectă, poetă şi scriitoare, în cartea ei „Avem nevoie de Eminescu”, Editura NICO,2013, editată de Băciuţ, Nicolae, cu o prefaţă de I.P.S.Dr. Casian Crăciun, ne înfăţişază cu peniţa şi penelul atmosfera de vis a operei eminesciene, aducându-ne în faţă portretele lui Eminescu, ale Veronicăi Micle, ale celor care l-au iubit şi au scris despre poet, peisaje din Ipoteşti, cu casa natală, aspecte din „Luceafărul”, din „Sara pe deal”, din „Floare albastră”, din „Somnoroase păsărele”,din „Sonete”, din „Lacul”, din „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, din „Povestea codrului”, din „Ce te legeni…” etc, apoi imagini (grafică în peniţă) din Botoşani cu bisericuţa Uspenia,colecţie de cărţi poştale cu poetul ilustrate cu fragmente din poeziile lui Eminescu.

Trece apoi la cei care au scris sau au iubit opera eminesciană şi pe Eminescu, începând cu Maiorescu, apoi cu Iorga, Ibrăileanu, Caracostea, D. Popoviciu, G. Călinescu, D.P. Perpessicius, T. Arghezi, Edgar Papu, L. Blaga, I.Slavici, C. Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga,G. Vieru sau Ion Ionescu-Bucovu, făcându-le portretele, fie acuarelă, fie grafică cu peniţă, ilustrându-le portretrele cu citate din operele scrise sau cu amintiri despre poet.

Născută la Brăila, încă de mică a îmbrăţişat arta şi în special pictura, absolventă a institutului de Arhitectură Ion Mincu, Bucureşti, membră a Ligii Scriitorilor din România, debutează ca scriitoare în anul 1970 la „Convorbiri literare”, publică apoi în „Luceafărul”, revistele „Dunărea”, şi „Ţara Fagilor”, apare în antologii literare cu poezie şi proză.

A făcut parte din cenaclul literar Mihu Dragomir, unde a fost remarcată ca poetă cu poeme de o deosebită frumuseţe. În poezie cântă iubirea , natura cu toate frumuseţile ei, dragostea de ţară şi de pământul natal. A publicat „Sonate”, „Anotimpuri pentru prietenii mei”, „Amintiri care nu mor” etc. Poeta este prezentă şi pe net cu poezii de o tulburătoare zbatere sufletească, cultivând un lirism temperat în care eul se desfăşoară în toată plenitudinea lui.

Constanţa Abălaşei-Donosă se remarcă în special prin talentul său de pictor şi grafician. Este membră a „Asociaţiei Artiştilor Plastici din Târgu-Mureş, a Asociaţiei ” Les artist-pentre de Macon”- Franţa, a participat cu expoziţii personale în Brăila, Botoşani, Galaţi, Suceava, Rădăuţi, Putna, Dragomirna, Iaşi şi Târgu-Mureş. Apoi în străinătate în Franţa, Canada şi Republica Moldova. A participat cu expoziţii în grup în România, Franţa, turcia şi Italia. A fost laureată a concursului de artă plastică şi grafică între 1982-1988 cu patru premii întâi, două premii trei şi un premiu special al juriului.

Are lucrări de grafică şi pictură în colecţii particulare în România, Grecia, Franţa, Italia, Canada, S. U. A. şi Republica Moldova.

Prof. ION IONESCU- BUCOVU

 Autor: maria sava

Românii de pretutindeni, sub aripa unei singure reviste

„Lucrul cel mai important care s-a realizat este acela că am reuşit să creem conexiuni între românii aflaţi în afara ţării şi să-i strângem în jurul acestei idei, având astfel posibilitatea de a ne cunoaşte mai bine şi de a realiza proiecte culturale împreună. Am stabilit şi întâlniri lunare, care se vor ţine în prima sâmbătă a fiecărei luni, la Cassidys Hotel din Dublin. La aceste întâlniri sperăm să aducem oameni importanţi de cultură, atât din Irlanda cât şi din România, aici punându-se bazele viitoarelor proiecte”, Viorel Ploeşteanu, redactor şef revista „Itaca”

Ţara scriitorului Bram Stocker, irlandezul care prin romanul său „Dracula” a făcut cunoscută Transilvania în întreaga lume, e un spaţiu prolific pentru creatorii români contemporani. Chiar dacă nu sunt stabiliţi de foarte mulţi ani în Dublin, Dorina Şişu şi Viorel Ploeşteanu, ei înşişi scriitori, au reuşit prin eforturile proprii să fondeze o bibliotecă pentru români care conţine peste 2.000 de volume. Cei doi au descoperit românii mai puţin cunoscuţi şi care excelează în diferite domenii, promovându-i ca modele. Cel mai nou şi mai îndrăzneţ proiect este lansarea revistei de cultură „Itaca”, unde publică scriitorii români răspândiţi în toate colţurile lumii. Revista este produsul muncii a mai multor iubitori de cultură: apare la editura „Transilvania” din Baia Mare, este ilustrată grafic de Elena Malec din California, iar materialele sunt semnate de redactori din Irlanda, Franţa, Italia, Suedia etc.

Românii de pretutindeni, în cuprinsul unei singure reviste

Cei doi români inimoşi, Dorina Şişu şi Viorel Ploeşteanu, au dus cu ei în Ţara Trifoiului spiritul iubirii de carte, reuşind să strângă în jurul lor, în noua ţară adoptată, un nucleu viu, români talentaţi care se implică să promoveze comunitatea pe care o reprezintă. Munca Dorinei Şişu şi a lui Viorel Ploeşteanu concurează cu cea a ambasadorilor şi, de multe ori o depăşesc, cei doi izbutind să strângă în paginile unei singure reviste gândurile românilor din diasporă. Astfel, românii, plecaţi din ţară şi stabiliţi în toate colţurile lumii, care stăpânesc arta scrisului vor putea să-şi publice creaţiile în revista de cultură „Itaca”, aceasta fiind lansată de curând în Dublin, capitala Irlandei. Fondatorii revistei sunt Emanuel Pope (Anglia), Dorina Şişu şi Viorel Ploeşteanu. Ultimii doi români locuiesc în prezent în Irlanda, din anul 2011, respectiv, 2010, şi au conceput mai multe proiecte dedicate comunităţii româneşti, unul dintre cele mai importante fiind înfiinţarea primei bibliotecii româneşti din Dublin, Biblioteca”Fănuş Neagu”. „Fondul de carte a venit din bibliotecile proprii, a mea şi a Dorinei, aproximativ 1.000 de volume, precum şi prin donaţii din partea cunoscuţilor noştri de la Academia Română, Muzeul Literaturii române din Bucureşti şi numeroşi scriitori, în total 2.000 de volume”, explică Viorel Ploeşteanu. De asemenea, cei doi au pus bazele unui proiect cultural care se adresează românilor din Irlanda, creatori sau iubitori de artă, în acest scop înfiinţând Centrul de Excelenţă pentru Promovarea Creativităţii din Dublin. Transilvania susţine noua iniţiativă prin care toţi românii din diasporă îşi pot publica creaţiile, revista fiind scoasă la editura „Transilvania”, condusă de Mihai Ganea, preşedintele Ligii scriitorilor din Baia Mare. „Revista apare online, dar şi pe suport de hârtie. Prin acest fel ne-am deschis inimile către cei care crează, să-i încurajăm să face ceva pentru ceilalţi pentru că acesta e rolul artiştilor. Avem nevoie de voi, să veniţi alături de noi ca să lucrăm împreună şi să putem face ceva pentru comunitate, pentru ceilalţi. Trebuie să ţinem steagul sus, sunt tot mai puţini care fac asta, dar dacă gândim pozitiv sub acest steag, vor veni şi alţii care, la rândul lor, vor aduce alţi iubitori de cultură şi creatori „, a fost îndemnul redactorului şef Viorel Ploeşteanu, la lansarea revistei „Itaca”. În cele aproape 60 de pagini ale revistei, semnează autori români din Slovacia, Canada, S.U.A, Germania, Australia, Spania, Elveţia, Israel, Irlanda, Italia, Belgia, Suedia, Franţa, Cipru care abordează subiecte diferite.

Hotărârea de a-ţi părăsi ţara în care te-ai născut nu e uşor de luat. Motivele sunt explicate în” Gustul amar al despărţirii.Gustul dulce al liberăţii”, de către românul Ion Nălbitoru” care este stabilit în Italia:”Am părăsit România într-o perioadă în care TVA-ul creştea odată cu explozia preţurilor, iar impozitele şi taxele depăşiseră limitele bunului simţ. În schimb, salariile şi pensiile erau reduse cu 25% şi, probabil, aleşii noului regim pregăteau întregului popor o mare surpriză, reducerea duratei de viaţă tot cu 25 la sută. După numeroasele incertitudini, în final, m-am decis ca într-o după amiază să-mi părăsesc patria cu gustul amar al desărţirii.

Mulţi dintre autorii care semnează în paginile revistei „Itaca”sunt originari din Transilvania, precum Viorel Vintilă (Braşov) sau Emanuel Stoica (fost ziarist în Alba Iulia). „Dacă ar fi să-l parafrazez pe Vasile Alecsandri, în poezia sa, Peneş Curcanul, aş putea zice aşa: Plecat-am şase din Braşov (însă nu aveam sergent) şi într-adevăr nu erau deloc în piept inimile reci, ba dimpotrivă, inimile noastre fierbeau de entuziasm şi vibrau de bucurie, deoarece peste numai 30 de zile urma să păşim pe „pământul făgăduinţei”, relatează Viorel Vintilă, în istorisirea „Zborul către America”. În data de 3 noiembrie 1995, lotul celor şase braşoveni format din: Alex zis „Inginerul” care absolvise ingineria, Vali zis „Baronul” pentru că petrecuse nişte ani prin Germania, Vio, poreclit „Titratul”, avea pregătire şi experienţă în munca pe care urma să o facă ca ospătar, Cătălin, zis „Aţă”, deoarece era foarte slab, Petrişor alias Hussein, pentru asemănarea izbitoare cu personajul, drept pentru care în aeroport la Londra a şi fost reţinut mai mult ca ceilalţi la control şi verificări, şi Viorel (autorul), supranumit „Creangă”, pentru faptul că era un bun povestitor, spunea „Good Bye” Braşovului şi se grăbea să spună „Hello” Americii.

Revenind, la românii care trăiesc în marile oraşe europene, precum Londra, Paris sau Stockholm, aceştia îi vâd adesea, pe străzi, pe conaţionalii cerşetori. „Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere pentru cerşetori. În raport cu ale vieţii capricii sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua oară, a treia oară când o văd. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc sporadic din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate”, scrie Emanuel Stoica în „Cum să nu cerşeşti la Stockholm”.

Ardeleni de aur, pe scenele irlandeze

Lista ardelenilor prezentaţi în paginile noii publicaţii e lungă. Dorina Şişu dedică o pagină întreagă ardeleanului Florian Zapra, bistriţeanul care face cinematografie în Dubblin şi care a fondat Festivalul Internaţional de Muzică şi Film de Scurt Metraj în aceeaşi capitală. Din anul 2000, trăieşte în Dublin, iar, după ce studiază drama la Gaiety School of Acting, joacă în filmele „Treasure Island”, „Asterix şi Obelix: În serviciul Majestăţii Sale”, „Standby”. Florian Zapra este producătorul filmelor de scurt metraj: „Clowns”, „Oz”, „Prin ochii lui”, „Animals”. A participat la festivaluri de film şi a câştigat cu filmul „Clowns”, cea mai bună comedie la Ballinamore Film Festival. De filmul scurt, „Oz” s-a arătat interesat TVR1, spune chiar producătorul Florian Zapra, însă a ales să-l prezinte la festivaluri internaţionale sau la cele din ţară, precum „Comedy Cluj”. „Faptul că un film participă la mai multe festivaluri, este nominalizat sau chiar premiat este o garanţie pentru cei care doresc să investească în proiectele mele”, explică Florian Zapra. Cel mai nou film produs este „Animals”. Este o comedie, povestea a doi prieteni buni care trăiesc într-o lume în care este interzis să mănânci carne de animale. Unul dintre ei nu rezistă tentaţiei şi, ca urmare, prietenul îl internează la o clinică de reabilitare.

În viitorul apropiat, ardeleanul intenţionează să se apuce de regizat filme: „M-am gândit să regizez un film scurt. Cu câţi regizorii am lucrat, nu ne-au prea coincis ideile. Chiar actorii şi cameramanii m-au încurajat să regizez”.

otodată, Viorel Ploeşteanu prezintă activitatea interpretei de muzică populară Cristiana Ştefania Ţărean, născută în Sibiu, care din 2009 se stabileşte în Irlanda. După ce în ţară a activat în cadrul Ansamblului Cibinul şi a Ansamblului „Căluşelul din Orlat” şi a fost premiată la mai multe festivaluri şi concursuri, în 2011, înfiinţează, la Dublin, Grupul Vocal „Trăistuţa”, cu acesta participând la diferite evenimente şi spectacole ale comunităţii româneşti, români şi irlandezi, deopotrivă, apreciind evoluţia copiilor şi porturile populare, achiziţionate din fonduri proprii de către artistă.

Lansarea revistei „Itaca”, care a avut loc weekendul trecut, la Cassidys Hotel, Dublin, a fost urmată de o altă lansare, cea a canalului media TV al Centrului de Excelenţă. La marcarea dublului eveniment au participat mai mulţi români, iubitori de cultură, printre care s-a aflat şi reprezentantul Ambasadei Române la Dublin, Ileana Ciobanu, toţi apreciind evoluţiile artiştilor: Theodora Maria Ciuta , Cristiana Ştefania Ţărean şi naistul Iulian Puşcă. „Domeniul nostru de activitate este promovarea creatorilor români stabiliţi în Irlanda, iar acest lucru se face prin intermediul spaţiilor virtuale pe care le deţine Proiectul Cititor de proză – Republica artelor, din care facem şi noi parte, pe site-uri partenere, reviste on-line şi tipărite din România şi din străinătate, pe posturi de radio, iar, din aprilie 2013, şi pe canalul media TV al Centrului de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti – Dublin. În mod firesc, a venit şi ideea de a realiza o revistă numai pentru scriitorii români din diaspora”, conchide Viorel Ploeşteanu, redactorul noii publicaţii.

Tia SÎRCA

http://www.slideshare.net/CititordeProza/romnii-de-pretutindeni-sub-aripa-unei-singure-reviste

 Autor: Emanuel Pope

VIAŢA CA O CURSĂ PE UN CÂMP MINAT

CONFLUENTE LITERARE ROMANESTI


VIAŢA CA O CURSĂ PE UN CÂMP MINAT, CRONICĂ DE VOICHIŢA PĂLĂCEAN VEREŞ

Articol publicat la data de: 11.04.2013

Viaţa ca o cursă pe un câmp minat

Citind Batalionul de pedeapsă al lui Mihai Ganea, mi-au venit în minte acţiunile intense şi emoţionale din mass-media ale militanţilor contra utilizării minelor antipersonal. Mi se derulau în minte imagini cutremurătoare cu copii mutilaţi, cu soldaţi ucişi din pricina unui pas greşit în interiorul unui teren semănat cu perfidele unelte ale morţii.

L-am cunoscut pe doctorul Ganea (de la distanţă) cu ocazia unei lecturi publice, în cadrul Cenaclului „Artur Silvestri”, din cartea aflată atunci sub teascurile tipografiei. Mi-a dat impresia unui persoane energice, care dovedeşte virtuozităţi în mai multe domenii ale artei (compune şi cântă la orga electronică, este îndrăgostit de imaginea rafină de cea de a şaptea artă, declamă asemenea unui actor de teatru), iar, prin forţa şi percutanţa verbului, m-a convins că este un artist cu har, pentru care scrisul este o profesiune de credinţă, nu o ocupaţie cu care îşi umple timpul liber.

Acea primă întâlnire cu omul şi scriitorul Mihai Ganea a constituit preambulul celui de-al doilea contact al nostru, de data aceasta acasă la Domnia Sa, în Baia Mare, la vreo două săptămâni după lansarea Batalionului de pedeapsă. În răstimpul dintre şedinţa de cenaclu de la Cluj şi cea de pe tărâm maramureşean, m-am aplecat asupra fragmentelor din romanele anterioare ale sale, răspândite de doctorul Ganea în spaţiul virtual. Cu toate acestea, în momentul când am început lectura cărţii ce mi-a fost dăruită cu autograf, nu eram deloc pregătită pentru surprizele pe care prozatorul le pregătise cititorilor săi.

Volumul este structurat din trei părţi: Batalionul de pedeapsă, Chirurgul şi Urme şi Umbre, încadrate într-un Cuvânt înainte şi o postfaţă, cu titlul IAGAN AMEIH despre Batalionul de pedeapsă, completate de Epilogul Virginiei (partenera de viaţă a autorului, criticul literar Virginia Paraschiv, recent răsplătită cu Medalia „Virtutea literară” pentru întreaga activitate) şi o scurtă notiţă biobibliografică în care sunt consemnate momentele principale dintr-o viaţă închinată medicinii şi culturii naţionale. Pe coperta cărţii este înscris numele IAGAN AMEIH, o anagramă a numelui autorului, ce mi-a adus de aminte de Mitru Perea (Petru Maior), adnotatorul capodoperei Şcolii Ardelene, Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor a lui Ion Budai-Deleanu. Asemenea cărturarului blăjean, Mihai Ganea a căutat ca, prin intermediul pseudonimului cu rezonanţă orientală, să găsească măcar iluzoria protecţie împotriva duşmanului nevăzut care, protejat de anonimat sau de obscure alianţe politice ori de rup, pândeşte clipa de vulnerabilitate a celuilalt, ca să atace.

Cartea lui Mihai Ganea este un mănunchi de viguroase pagini memorialistice. În prima parte, ce dă titlul volumului, avem de-a face cu literatură în cel mai pur sens al acesteia, scriitorul cucerindu-ne cu povestirile, schiţele sau nuvelele sale. În partea a doua, Chirurgul, sesizăm o uşoară deplasare dinspre beletristică înspre reportajul ziaristic, autorul reuşind să se detaşeze de propria poveste, în încercarea de a prezenta faptele şi întâmplările în chip cât mai obiectiv. Textele incluse în Urme şi umbre constituie un documentar în care elementele stilistice specifice scrisului artistic pierd teren în favoarea înregistrării faptelor absolut autentice. În consecinţă, putem afirma, fără teama de a greşi, că Batalionul de pedeapsă este o carte în care se îmbină talentul scriitorului de vocaţie cu documentul istoric irefutabil.

Autobiografia emoţională a doctorului Ganea este cu totul diferită de cărţile de aceeaşi factură apărute în ultimele două decenii. Mihai Ganea nu înduioşează povestindu-şi începuturile de carieră, exilat în vreun cătun lipsit de drumuri, unde medicul este nevoit să acţioneze ca un biet felcer aproape analfabet sau este solicitat să intervină deopotrivă în cazurile de îmbolnăvire umană, ca şi în cele în care viaţa animalelor din curtea consătenilor de circumstanţă este în pericol. Mihai Ganea nici nu-şi deplânge soarta, vorbind de greutăţile cu care s-a confruntat până s-a văzut urcat pe cea mai înaltă scară profesională, aceea de profesor la Facultatea de Medicină. Nu, Batalionul de pedeapsă nu seamănă cu niciuna dintre cărţile autobiografice semnate de medicii români. Ursit să împlinească un destin aparte, Mihai Ganea vorbeşte în scrierile sale despre o existenţă personală şi profesională stând sub semnul timpurilor tulburi şi al unei istorii strâmbe.

Născut în 1940, Mihai Ganea este fiul mai mare al Violei, „remizier de tutun”, care se luptă să-şi crească singură cei doi băieţi. Viaţa nu este deloc uşoară, nici în anii războiului, nici în cei care au urmat, după preluarea puterii politice de către comunişti.

În pofida oricăror dificultăţi de ordin material ori social, copiii Violei (ce avea plan de vânzare a ţigărilor către mineri, plan a cărui nerealizare însemna diminuarea veniturilor salariale, deci mai puţini bani de alocat familiei) cresc frumos şi ea poate fi mândră de ei. Succesul la admiterea în învăţământul superior a lui Mihai este realizarea ei cea mai de preţ, ştiind că o „să moară de ciudă unguroaicele de pe strada Florilor”, întrucât nimeni altcineva nu mai avea „băiatul student la Cluj” ” … la Medicină” şi nici, mai târziu, doctor.

Speriat de profesorul Nana, renumit pentru tratamentul discriminatoriu aplicat studenţilor, temându-se că nu i se va permite să termine anul universitar, Mihai se transferă din anul IV la universitatea timişoreană. Revenit în vacanţă pe plaiurile natale, este, asemeni dascălului lui Nică, „luat cu arcanul” şi „dus la oaste”, adică încorporat cu forţa într-un detaşament de muncă, într-un batalion de pedeapsă, alături de analfabeţi şi infractori de drept comun. Dacă la început nu reuşeşte să se facă ascultat, în cele din urmă se află despre statutul său onorant de student medicinist, iar la finalul unui drum întortocheat, este lăsat la vatră, astfel încât „Sunt singurul medic primar chirurg din România care am livret militar de soldat, soldat neinstruit. Statul nu m-a iertat niciodată. Comuniştii au memorie patologică. În caz de război, vor fi un reka (răcan, n.n.) cu târnăcop, scurmând pietrişul pe terasamentul căilor ferate române, unde voi muri eroic, în slujba patriei”.

Nedreptăţile de care are parte personajul central al cărţii nu se opresc aici. La două luni după acest eveniment incredibil al cărui erou a fost, împreună cu mama sa este nevoit să meargă la identificarea cadavrului fratelui său, mort înainte de împlinirea a 22 de ani. Revenit de două săptămâni din armată, după satisfacerea stagiului militar, băiatul „ăla frumos” al Violei este luat de organele de poliţie şi dus la cercetări (de o „cercetare” asemănătoare, cel puţin dubioasă, a avut parte şi Mihai, la revenirea de pe un şantier revoluţionar al patriei, când s-a dorit să i se însceneze furtul unei salopete, acesta scăpând de o condamnare penală doar datorită conştiinţei cuiva). Deşi nu existau motive care să poată fi comunicate pentru care a fost ridicat, chestionarea tânărului durează mai multe zile, pentru ca ulterior, prin intermediul unei notiţe pe o foiţă ruptă din ziar, strecurată pe sub uşă, familia să fie informată de moartea lui. La morgă, ei descoperă trupul lipsit de cap. Medicinistul recunoa
şte decapitarea realizată cu un obiect tăios, specifică unei execuţii. Totuşi, mamei şi fratelui răposatului li se spune că decesul a survenit în urma unui accident de muncă, aşa că nefericitul mort prematur, în condiţii rămase până azi neelucidate, este înhumat – conform dorinţei partidului – cu onoruri, ca erou.

Când povestea se construieşte în jurul carierei profesionale a doctorului Mihai Ganea, scriitorul optează pentru naraţiunea la persoana a III-a, personajul fiind „doctorul G” – modalitate de tratare a problemelor preluată de autor de la confraţii săi psihiatri/psihologi probabil. În psihiatria infantilă, copilul necunoscând felul în care să-şi comunice suferinţa, doctorul apelează la păpuşi. Transferându-şi sentimentele asupra jucăriei, cel mic reuşeşte să-i indice specialistului locul şi natura traumei suferite, astfel încât medicul poate institui tratamentul. Pentru Mihai Ganea – acum, ajuns la o vârstă respectabilă, cu statutul de pensionar al statului român -, leziunile psihologice, emoţionale şi (de ce nu?) socio-profesionale provocate de colegii de muncă şi nu numai de-a lungul carierei sunt atât de extinse şi profunde, încât era absolut necesar (în scopul protejării sale, prin evitarea re-trăirii prin evocare) artificiul acesta, de a vorbi despre activitatea profesională la persoana a III-a.

Ajuns la spitalul din Tecuci ca medic specialist, chirurgul G este avertizat că o mulţime de doctori de dinaintea sa şi-au făcut urgent bagajele şi s-au întors de unde au venit. După puţin timp, el înţelege de ce a fost, în mod subtil, invitat să plece.

Îndârjit, determinat să se afirme, hotărât să-şi facă meseria cât mai bine cu putinţă, G refuză să predea armele. Exista şi un motiv personal să se implice trup şi suflet în carieră: acasă avea familie, copii, aceştia aveau nevoie de suportul lui financiar.

În spitalul tecucian domneşte incompetenţa, activitatea criminală şi delaţiunea. Un individ incomod (a se citi: un profesionist adevărat, un medic dedicat bolnavilor, un doctor îndrăgostit de cercetare) precum G era indezirabil în acel climat. Şeful este un chirurg aproape orb, ce a scăpat de pedeapsa cu închisoarea uzând de un certificat consemnându-i handicapul grav; aceasta însă nu l-a ţinut departe sala de operaţie, dimpotrivă, a ajuns chiar la cârma instituţiei medicale. În mod paradoxal, unele cadre medii deţin în spital o poziţie privilegiată, în dauna medicilor. Misterul aberaţiilor ce se petrec în jurul său doctorul G îl desluşeşte nu după multă vreme: „apendicita de Tecuci” – în fond, legarea trompelor uterine femeilor fertile – i-a adus doctorului-cârtiţă Ion Gheorghiu o putere incredibilă înaintea potentaţilor zilei. Operând soţiile mai-marilor de la partid, ale miliţienilor, ale procurorilor etc. – sprijinit temeinic şi competent de asistentele care efectuau proceduri inaccesibile lui din pricina infirmităţii -, ajutându-le să evite, într-o Românie în care avorturile erau ilegale, sarcini nedorite, şefului chirurgilor din urbe i s-a conferit puterea de a decide cine trăieşte şi cine moare. G nu îi este pe plac, fiindcă i-ar putea demasca incompetenţa şi activitatea criminală. Mai mult decât atât, necondiţionând actul medical de pretenţii financiare adresate pacienţilor, G ştirbeşte din prestigiul colegilor săi, al căror scop suprem nu este ascensiunea profesională, ci înavuţirea pe orice căi.

Activitatea doctorului G este subminată pe toate căile: i se aplică penalizări, cu diminuarea salariului, este lăsat să opereze doar pacienţi fără şanse de supravieţuire, ori cazuri sociale, de la care n-are cum primi atenţii, se încearcă învinuirea sa în cazuri de malpraxis ale colegilor etc., pentru ca, ulterior, să îi fie interzis accesul în blocul operator, fiind transferat la policlinică. Constatând că, în pofida acestor necazuri ce i le provoacă, în ciuda delaţiunii al cărui subiect constant este, G refuză să-şi părăsească locul de muncă, i se înscenează un proces de paternitate, cerându-i-se, în primă fază, să se căsătorească cu o minoră ce n-a terminat liceul, fostă pacientă de-a sa, pe care chipurile ar fi lăsat-o însărcinată – urmărindu-se, în felul acesta, nu doar discreditarea sa în plan profesional, ci şi în plan familial. Mână în mână cu imoralele cadre medicale, organele din poliţie şi cele din justiţie, ca şi cele din conducerea judeţeană a P.C.R. („jegurile” – cum îi numeşte generic scriitorul) ţes împreună un scenariu alambicat care să conducă la căderea definitivă a lui G.

Luptător prin excelenţă, iubitor al adevărului şi al dreptăţii, doctorul nu se lasă îngenuncheat, convins că, în cele din urmă, va găsi o instanţă de judecată care să judece faptele, nu vorbele calomnioase la adresa sa. Perseverenţa îi va fi răsplătită, reuşind într-un final să câştige procesul ce i-a fost intentat din rea-voinţă.

Tenacitatea îi este răsplătită doctorului G şi în plan medical: în timpul specializării de trei luni într-o clinică universitară ieşeană, dă proba irefutabilă a calităţilor sale profesionale, reuşind să inspire respectul şi admiraţia pentru tehnică şi manualitate a colegilor şi chiar a profesorului universitar sub umbrela căruia a activat în Iaşi.

După Decembrie u02bc89, scârbit de războiul de uzură pe care a trebuit să-l ducă spre a supravieţui nu într-un sistem de sănătate bolnav, ci într-o instituţie de sănătate condusă de incompetenţi corupţi şi demagogi (i-a fost, între timp, desfăcut abuziv contractul de muncă cu litera i – pentru „indisciplină”, a făcut greva foamei ca să i se recunoască drepturile, a fost reîncadrat în muncă etc.), doctorul G, un adevărat partizan, decide să-şi ia soarta în mâini şi să lucreze pe cont propriu. Astfel, devine primul chirurg privatizat din ţară şi deschide prima clinică privată – numită, ca un omagiu adus locurilor de baştină, „Transilvania” -, cumpără prima salvare privată, ce va lucra în folosul bolnavilor din zona Tecuciului. Naiv şi cinstit, la fel de sărac ca în timpul cât a muncit ca profesionist într-o instituţie de stat, lipsit de experienţă managerială, dă greş şi în acest demers. Neînţelegând la timp că doar compromisurile de orice fel (inclusiv mita, pe care a dispreţuit-o şi când lucra în spitalul din Tecuci) îi vor asigura succesul, se pomeneşte dator la stat, în condiţiile în care datoriile statului către clinica sa privată s-au prescris.

Fiind un idealist, imediat după evenimentele din u02bc89, constatând că „la vremuri noi, tot noi!”, adică faptul că puterea este în mâna potenţaţilor ori a incompetenţilor de ieri, a iniţiat o serie de măsuri menite să restabilească adevărul istoric. Înarmat cu mărturii concrete, redactează – nu singur, ci împreună cu câţiva romantici, dar şi cu câţiva indivizi interesaţi ca demersurile lui să eşueze în neant – documente adresate noilor reprezentanţi ai puterii, spre a demasca ilegalităţile petrecute în sănătatea gălăţeană şi la nivelul organelor de justiţie locale şi judeţene. Evident că „noaptea procurorilor” s-a dovedit, în timp, doar o noapte albă, ca multe altele, ce nu a restabilit ordinea firească a lucrurilor. Nici nu se putea întâmpla asta: încă lucrurile nu curg firesc în ţara noastră, încă trăim „democraţia originală” (horribile dictu!), încă asistăm neputincioşi la triumful social şi financiar al oportuniştilor, al corupţilor, al impostorilor. Războiul de gherilă al unor oameni integri precum doctorul G n-are nicio şansă de izbândă astăzi, cum n-a avut nici în regimul trecut.

Batalionul de pedeapsă este o carte cutremurătoare. Fără a abuza de înfloriturile stilistice, recurgând de multe ori la sursele umorului, paginile scriitorulu
i creează a realitate veridică, vibrândă şi seducătoare, cu toată atmosfera sumbră care te copleşeşte pe alocuri. Scrierea autoreferenţială a doctorului-scriitor Ganea explică felul în care poţi să te simţi învingător într-o ţară de învinşi. Căci Mihai Ganea este, fără îndoială, un învingător, chiar dacă întreaga-i viaţă a fost alergare cu sufletul la gură pe un câmp minat nesemnalizat.

Voichiţa Pălăcean-Vereş

 Autor: Emanuel Pope

Călătorind spre ITACA

Aflaţi într-o adevărată călătorie spre ITACA, cu sacrificii şi cu perseverenţă, Dorina Sişu (director) şi Viorel Ploieşteanu (redactor şef) şi-au atins un vis. Rămânând pe tărâmul mitologiei şi al simbolurilor, visele s-au împlinit în patria legendară a lui Ulise şi pentru că, cetatea Itaca, nume simbolic, aflată pe planeta Jupiter, a avut parte de acel „Zeu bun” (Dagda) care, în cetatea – revistă ITACA se cheamă Hopernicus. Jupiter-celt, poartă în Irlanda numele de Taranis (Tunet), reprezentat cu o roată, recunoscut de erudiţi ca „roata cosmică”, regăsită în Irlanda în „roata druidului irlandez” (Dicţionarul de simboluri). Posesorul talismanelor regale şi al (re)învierii, „Jupiter” poartă pentru ITACA, revista ce s-a născut în aprilie 2013, iubirea şi respectul suveranului – fondatorul ei, scriitorul Emanuel Pope, care a aşezat protector, sub licenţa proiectului său „Republica artelor” această nouă insulă de cultură.

Astfel, iubitorii de artă şi literatură, români de pretutindeni, şi-au atins un vis. Dacă Viorel Ploieşteanu (redactor şef) şi-a început editorialul trecând şi prin filozofia cunoaşterii acest miracol al împlinirii unui vis, Dorina Sişu, director, a însemnat realizarea acestuia, cu pecetea sa de pictor-poet, creând-şi astfel un ideal împreună.

Când visele se împlinesc în cetatea ITACA (insula de forma unei mâini, cu degetele arătator si cel mare spre infinitul „roţii cosmice”) ITACA – cea nou-născută – va fi asociată mereu cu primul legământ, întocmai unui rit de purificare, redobândind valoarea adevărată.

Elisabeta IOSIF

Aprilie, 2013

 Autor: Emanuel Pope

Antologii de poezie, de proză scurtă şi texte lirice, 2012, Casa gândului – Cleopatra, Însemnele unei tăceri şi Harpa de argint – Recenzie

Se spune că fiecare poveste are un început A fost odată că nicodată, şi ţinând în mână cele două culegeri de poezie, de proză scurtă şi texte lirice, Însemnele unei tăceri şi Harpa de argint, aş putea spune că fiecare început are o poveste. Numai aşa îţi dai seama despre evoluţia artistului, făcând o analogie între ceea ce a fost scris ieri şi ceea ce este oferit prin scris azi, astfel Mioara Băluţă şi Andrada Matei, coordonatoare, autoare şi coautoare volumelor de faţă, au reuşit printr-o combinaţie între design inedit, rafinament şi confort al scrisului, printr-o alchimie ispititoare ce reuneşte clasicii şi modernii la un loc, să lase în memoria lectorului un semn de nobleţe, pregătindu-i în dar Cuvântul scris pe un petec alb de hârtie, pe o carte răsfoită îndelung într-o atmosferă postmodernistă cu poeţi şi prozatori postdouămişti, unii aflaţi la începutul lor de drum, alţii deja consacraţi şi liberi în tainele scriiturii, şi cunoscuţi prin colecţia lor de volume individuale.

Cu prefeţe semnate de Ştefan Munteanu şi Petre Isachi, antologiile reunite sub egida site-lui literar Casa gândului – Cleopatra sunt editate pentru a fi încurajată diversitatea şi găsirea stilului personal al fiecări autor în parte, fie pe calea versului, fie pe firul epicului, către o unitate axiologică, autentică, clară şi precisă, cu linii postmoderniste, formule de abstracţionism şi vagi ecouri neoexpresioniste, dadaiste şi neoavangardiste, însă toate cu trimitere la clasicii şi romanticii de demult.

În lucrările de faţă apreciez manuscrisul ce ţine loc de grafică, precum şi actul artsitic perfect ilustrat cu motto-ul de la început, „a poeziilor care au fost aruncate” fiecare precum un zar în palmele cititorului, sau a însemnelor scrise „cu pasiunea pictorului condamnat să îşi retuşeze permanent lucrarea”, în cazul prozelor de mici dimensiuni, unele dintre ele putând fi catalogate cu uşurinţă poeme în proză, nu întâmplător culegerea de texte poartă denumirea de antologie de proză şi texte lirice. Cu privire la manuscrisul, ce altădată avea o valoare intrinsecă, iată-l din nou adus la lumina tiparului, ceea ce este foarte important pentru cititor; manuscrisul nefiind altceva decât acea grafică a gândurilor, a simţurilor, emoţiilor şi a trăirilor umane ţinute în mână celui care le dă viaţă, în mână artistului.

În pofida diferenţelor de stil, ceea ce îi uneşte pe cei 23 de autori în volumul de poezie, Însemnele unei tăceri, şi pe cei 10 autori în volumul de proză scurtă şi texte lirice, Harpa de argint, sunt afinităţile interioare, firea melancolică şi meditativă, dialogul metafizic şi anxietatea existenţială, societatea paranoidă şi apocaliptică, precum şi individualismul artistic. Pentru aceşti autori consacraţi sau în devenire de consacrare, poezia şi discursul liric continuă să fie acea stare de sine qua non care le oferă identitatea spre nemurire, autorii lăsând impresia Cititorului că tot ce este adunat filă cu filă în tot acest mănunchi de texte, prin valoarea literară clară, şi cu propriile lor instrumente lingvistice şi stilistice, au scris pentru cel care se caută pe sine însuşi.

Cu un concept plin de originalitate şi o nouă formulă de grafică, o metaforă a anotimpurilor ce refuză ciclicitatea rămânând să-şi continue rotaţia la un singur anotimp, unul cald, proaspăt, îmbietor prin parfumul florilor de mai, al anotimpului protejat de pânza decorată cu „palorile albastre” şi tăcerile insului, cu imaginile „salcâmilor în floare”, „a manuscriselor inimilor păstrate pe straturi de nuferi”, „a timpului fără dimensiuni sau a filosofiilor din buzunarul sufletului”, „a senzaţiilor”, „a reflecţiilor asupra destinului uman”, „a ceea ce înseamnă întuneric”, pânza ce adună în fiecare nod câte un giuvaer liric pentru a da la o parte haosul lăuntric, a ceea ce este de prisos şi care îngreunează experienţa umană, aşa cum e şi firesc când Omul se simte pierdut în verbul de a trăi, după cum anunţă coperţile celor două antologii, proiectul literar realizat sub egida Casă gândului – Cleopatra este unul lăudabil în literatură română contemporană.

Autorii care au trecut pribegi, tăcuţi şi lăcrimaţi, „bogaţi de singurătate”, printre „resturi ignoraţi şi cu tălpile arse de căutări”, „cu sufletul în palme”, cu mici sau mari capricii, lăsând fie o ” inscripţie pe o piatră”, fie un „act de prezenţă”, „în lumea cu pereţii căptuşiţi”, cu „imagini”, „melancolii”, cu chipuri şi ecouri din singurul semn de viaţă caracteristic însemnelor unei tăceri ~ Adrian Erbiceanu, Ana Sofian, Boris Marian Mehr, Cristina Monica Moldoveanu, Costel Zăgan, George Ioniţă, Gina Zaharia, Ioan Grigoraş, Ion Vanghele, Irina Lucia Mihalca, Liviu Ion Dragoş, Marcel Vişa, Marius Lăzărescu, Mihaela Meravei, Mioara Băluţă, Mirela Toniţă Crăciun, Nuţa Istrate Gangan, Ovidiu Cristian Dinică, Radu Muşat, Romiţa Mălina Constantin, Ştefan Ciobanu, Teodor Dume, Viorica Mocanu ~, iar cei care au avut curajul să fie martorii eterni pe fiecare pagină a „unei lumi fără de cer, fără lumină, fără anotimpuri şi sfârşit” ~ Andrada Carmen Matei, Boris Marian Mehr, Ciprian Alexandrescu, Cristu Giorgi, Gina Zaharia, Mihaela Meravei, Mihaela Suciu, Nuţa Istrate Gangan, Tudor Alexandru Costin, Ştefan Ciobanu ~ şi care au lăsat câte-o imagine poetică, din când în când, un crâmpei din destinul fiecăruia, cu acel timp încremenit pe o harpă de argint.

Şi ca să-l parafrazez pe eseistul şi criticul literar, Petre Isachi, îl invit pe „Măria-Sa Cititorul „să se oprească pentru câteva momente din iureşul vieţii cotidiene, din vremea noastră bolnăvicios de progresistă, şi să pătrundă în plăcuta atmosferă a unei poezii citite sau să înainteze încet-încetişor pe firul narativ al unei poveşti născocite sau al unei poveşti trăite din amintiri. De ce nu? Veţi vedea că mai există şi momente de relaxare, de linişte, de împăcare şi de multă iertare cu fiecare filă răsfoită.

31.12.2012

Maria Oprea

 Autor: Maria Oprea

MISTERIOSUL ZBOR AL PENTADELOR

MISTERIOSUL ZBOR AL PENTADELOR

Într-o copilărie rătăcită pe la mijlocul secolului trecut, mă aflam, undeva la sat, campat la bunici şi, într-o bună zi, priveam minunea unui apus de soare din care nu înţelegeam nimic. Eram totuşi fascinat şi cel mai probabil semănam perfect cu prostul satului, unu’ Guiu care, la fel ca mine acum, se uimea de toate cele fără să priceapă mare lucru. Sau poate aşa credeam noi, ceilalţi. Era însă un septembrie, unul dintre acelea în care nu moare nimeni, pentru că şi Preabunul ne mai lasă uneori o clipă de fericire nemeritată, aşa că îngerul care stă întotdeauna lângă un copil mi-a mai dat un semn.

Mâna bunicului mi s-a aşezat pe umăr şi vocea lui de moldovean înţelept a rostit:

– Vino cu mine, să vezi o minune!

Am tresărit! Minunile, aşa cum le ştiam din cărţile de poveşti, mă încântau, prin urmare, am pornit alături de el să o văd cu ochii mei. Sub teiul de lângă poartă m-a ridicat pe umăr, am pătruns cu capul între frunzele cam aţoase de un verde închis, cu miros amărui şi m-am uitat de jur împrejur. Nu era nimic.

– Uită-te sub creangă, vezi un punct auriu?

– Da! Îl vedeam. Era o mică floare de tei. Absurd de frumoasă şi de nepotrivită cu vremea în care înflorise. – Culege-o cu atenţie! Căci a doua înflorire a teiului este o taină şi un fel de semn. Poate că ăsta-i norocul tău!

Aşa am făcut. Bunicul mi se părea şi atunci, când avea vreo cincizeci de ani, ca şi acum când nu mai are vârstă, un personaj desprins din basmele pe care le citeam cu nesaţ. Am cules floarea, am purtat-o peste noapte la sân, aşa credeam eu că trebuia să se împlineasă descântul, apoi am presat-o între filele unei cărţi. O mai miroseam din când în când, avea un miros delicat şi greu de definit, apoi au trecut vremurile şi prin risipa de zile a unei vieţi cam zbuciumate, cartea s-a pierdut, dar am rămas cu convingerea că acela a fost norocul meu şi că o vrajă misterioasă m-a legat întotdeauna de acea amintire. Tind să cred că şi acum este cineva care, din când în când deschide cartea aceea (Cei trei muschetari!) şi inspiră aroma indefinibilă a florii de tei miraculoase, cea care venise pe lume la o vreme care nu era a ei.

Mi-am reamintit de acea întâmplare, într-un mod cam straniu cred, citind poeziile doamnei Julieta Carmen Pendefunda, cele aflate în volumul Frunzele Roşii. Totuşi, cum sunt convins însă că întâmplarea este doar numele pe care noi nevrednicii îl dăm suitei de eveniente care se produc într-o logică perfect însă superioară nouă, consider că revenirea acestei amintiri în contextul dat este un fel de semn. Prefer să cred că tot norocos. Asta şi pentru că poeziile doamnei Pendefunda sunt de o factură aparte, una fascinantă prin ideatică, dar şi prin muzica lor interioară, iar lectura lor îţi dă o stare aparte, care te provoacă la interogaţii interioare, tocmai potrivite pentru a mai descoperi ceva din tine, ceva care, deşi amarnic pitit în adâncuri, iese acum spre suparfaţă pentru a te face mai bun. Poate şi mai înţelept, însă asta este mult mai greu. Ca să fiu sincer nu mă miră deloc o asemenea abordare poetică a unor trăiri existenţiale precum iubirea, durerea, despărţirea sau moartea. În fond temele fundamentale ale poeziei şi filozofiei, aceleaşi dintotdeauna, dar şi inepuizabile prin subiectivizare. Asta deoarece Julieta Pendefunda nu este doar una din acele fiinţe speciale care pot da culoare şi lumină celui mai anost spaţiu ci şi un om pentru care conceptul de cunoaştere a dus-o, geografic vorbind, peste continente şi oceane, iar în profunzime, prin studiu şi implicare socială, până la relevaţia gnostică. Devenind astfel, în cel mai firesc mod, posesoarea unui anumit farmec intelectual, dar şi suficient de generoasă pentru a împărtăşi din preaplinul acestei cupe celor din jurul ei. Iar construcţiile ei poetice sunt revelatorii (lucrul este valabil cu toţi creatorii adevăraţi), pentru fiinţa care le-a creat prin acel act demiurgic al sacrificiului de sine, metaforic vorbind, întru ridicarea spirituală a cititorului.

Vom întâlni în volum diferite forme de poezie de la ceea ce putem numi poem, la condensate forme asemănătoare haiku-ului, dar mult diferite de acesta, prin urmare foarte accesibile spiritualităţii autohtone. Mare lucru, fiindcă de-a lungul timpului multă impostură s-a strecurat prin exprimările poetice exotice, împrumutate cam prea grăbit, fără prea multă înţelegere a fenomenului.

Dar cel mai mult mi-au plăcut pentadele frumos definite ca: „Acolo unde petalele cad, cifra cinci devine o variabilă necesară”.

Termenul, preluat şi adaptat (Pentadă; greacă: Cinci, conştientizarea, este un termen pentru un grup de cinci sau ceva care are cinci componente) devine matricea unor poezii de o tulburătoare frumuseţe, dar şi motivul unor teme de reflexie, un exerciţiu spiritual absolut necesar, deşi foarte neglijat într-o lume a consumismului devorator.

Exemplific fără nici un comentariu deoarece nu se cade să adaugi cuvinte acolo unde ele devin inutile: Aproape jumătate de secol/ focul s-a aprins/ fără mine./ Acum e jar, pentru încă o lume/ fără tine. (Trecere).

Şi, de altfel, aici mă voi opri cu trimiterile către comorile cărţii pentru a nu răpi nici o clipă de bucurie cititorului care le va descoperi. Voi vorbi însă despre inteligenţa cu care acest volum a fost conceput fiindcă poeziile sunt traduse în cinci limbi (portugheză – Iulia Baran, italiană – Geo Vasile, franceză – Liviu Pendefunda, engleză – Liliana Scărlătescu şi castiliană – Mario Castro Navarrete), gest menit să scoată poezia limbii române în spaţiul mult mai larg al vorbitorilor de alte limbi. În consecinţă, de la potenţial treizeci de milioane de citiori, la peste un miliard. Iar întreprinderea în sine nu este făcută doar de traducători de profesie, ci mult mai înţelept, de poeţi care cunosc foarte bine subtilităţile ambelor graiuri. Şi nu pot să nu amitesc de augmentarea volumului, foarte inspirată, cu desene ale deja cunoscutei Elleny Pendefunda. Spun asta spre cinstea ei şi cu mare admiraţie pentru vârsta la care lucrează, cu multă seriozitate, în domeniul creeaţiei, cea care intervine şi în abordarea copertei. Coperta, acest „mic amănunt” care tinde să scape autorilor, fiind pasat unor „specialişti” dispuşi oricând să facă o copertă fără a cunoaşte interiorul. Ca să nu mai vorbesc de starea de vibraţie cu textul, absolut necesară unui copertator, dacă doreşte ca lucrul său să fie o definiţie, un compendiu în culori, a textelor cuprinse în carte.

După lectura repetată a poeziilor doamnei Julieta Carmen Pendefunda am avut reflexul de acum zeci de ani, acela de a pune la presat aceste mici minunăţii, acolo, între filele sufletului, convins fiind că şi de
această dată îmi vor purta noroc.

La urma-urmei, precum bine ştim, miracolele se arată doar celor care cred în ele.

Mihai Batog-Bujeniţă

 Autor: maria sava

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: