Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the category “Recenzii de carte – autori străini”

Poezia în proză

Italo Calvino

1923 -1985
  Poezia în proză
Italo Calvino – Partizan, apoi student, învaţă agricultură, o abandonează în favoarea artei,devine comunist, scrie la îndemnul marelui scriitor italian Cesare Pavese care îi devine prieten şi mentor. La 20 de ani refuz ă  serviciul militar, preferă  să se ascundă şi să fie în contact cu grupări de partizani cu care rezona ideologic. În 1945 îl găsim stabilit la Torino, un oraş serios dar trist, spunea
noilor săi amici: Nathalie Ginzburg, Giulio Einaudi (un publicist renumit care îi oferă un job). Mai târziu cei doi participa la ziarele comuniste L’Unita şi Rinascita.
Scrie ficţiune, romane, povestiri, este gazetar, cineast, compozitor de muzică de operă, critic de teatru, lector,
editor..  În anul 1949 romanul „Ultimul vine corbul”, îi aduce recunoaştere şi un deosebit succes.
În 1957 dezamăgit de invazia sovietică în Ungaria, Calvino părăseşte partidul comunist. În 1964 vizitează ţara sa natală Cuba şi întâlneşte pe Che Guevara.
Realizează un interviu cu idolul său literar: Ernest Hemingway.
O nuvelă scrisă în 1951, în numai 30 de zile (Îl Visconte dimezzato) îi decernă lui Calvino descoperirea genului de fabulă  alegorică modernă. El împleteşte cu talent elementele fabulei clasice cu fantezie imaginată. Ca un frate Grimm modern, Calvino colindă Italia şi culege 200 din cele mai frumoase poveşti populare ale limbii italiene.În 1967 se mută cu familia la Paris, iar în 1968 invitat de Raymond Queneau aderă la grupul Oulipo, grup experimental la care participau şi Georges Perec, Claude Levi-Strauss şi Barthes. Cei trei au influenţat puternic operele sale ulterioare.
Dar cea mai semnificativă operă  produsă de Calvino apare a fii „Oraşele Invizibile” (1972) o colecţie de texte scurte dedicate unor oraşe fictive. Este considerat modelul de proză în versuri despre care autorul declară :
” este un spaţiu în care cititorul trebuie să intre, să se vânture, să se piardă ca spre sfârşit să-şi găsească singur ieşirea spre lumină.”
***
Memoria.
Celui ce călăreşte prin ţinuturi sălbatice i se face dor de un oraş. Ajunge la Isidora, unde palatele au scări în spirală,
unde se fabrică ocheane şi viori meşteşugite, unde când străinul şovăie între două femei, întâlneşte o a treia.
Isidora este cetatea visurilor lui. Cu o deosebire, oraşul visat îl conţine pe el tânăr, la Isidora drumeţul ajunge la o vârstă înaintată. În piaţă  există un zid al bătrânilor, el s-a aşezat acolo în rând cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri. 
Zobeide
Oameni au visat că văd o femeie care aleargă noaptea despletită printr-un oraş necunoscut. Au visat că o urmăresc şi tot alergând, fiecare pe rând au pierdut-o. După vis, s-au dus să caute acel oraş; nu l-au găsit, dar s-au găsit între ei; au hotărât să construiască oraşul din vis.Fiecare a refăcut traseul parcurs, a rânduit spaţiile şi zidurile dar altfel, ca femeia să nu le mai poată scăpa. Acesta este oraşul Zobeide, oamenii s-au aşezat aşteptând să se repete scenă.
Dar scena nu s-a mai repetat. Străzile erau acum folosite ca să ajungi la lucru, la piaţă, veneau noi veniţi şi se aşezau în oraş, primii veniţi nu înţelegeau ce-i atrage pe aceşti oameni la Zobeide, oraşul ăsta urât, capcana asta.
Octavia
Octavia este oraşul păianjen.O prăpastie între doi munţi abrupţi, oraşul st ă  peste hăuri, legat de creste prin funii, lanţuri şi pasarele. Mergi pe scânduri, ţinându-te de plasa de cânepă. Sub tine sute de metri dedesubt nu se află nimic, mai trece câte un nor răzleţ. Aceasta este temelia oraşului. O plasă care este şi punte şi suport. Totul atârnă dedesubt: scări de funie, hamace, terase în formă de bărcuţă , burdufuri de apă, coşuri legate de sfori, trapeze şi cercuri de jucărie. Lampadare. Peste abis viaţa locuitorilor este mai nesigură decât cea din alte oraşe. Ei ştiu că plasa nu poate ţine mult.
Ochii
Dispoziţia privitorului dă  oraşului forma sa. Există Zemrude de sus şi Zemrude de jos.  De jos în sus vei cunoaşte pervazuri, perdele-n vânt, fântâni arteziene. Cu bărbia în piept, cu unghiile înfipte în podul palmei  privirile vor mătura rigole, canale, oase de peşti, hârtii. Nu se poate spune care aspect al oraşului este mai adevărat, dar se ştie că locuitorii din Zemrude de sus afundându-se în Zemrude de jos, găsesc dimineaţa proasta dispoziţie din ziua precedentă , scrijelită la picioarele zidurilor. Pentru toţi, mai devreme sau mai târziu vine ziua în care coborâm privirea de la streşini dea lungul burlanelor şi nu mai izbutim să o desprindem de caldarâm. Ochii sfredelesc pe sub pivniţe,
pe sub temelii, prin canale. 
Comerţul 
Barca legată, ancorată la Eufemia cu o încărcătură de ghimbir şi bumbac va ridica pânzele cu chila plină de fistic şi mac, iar caravana care a descărcat nucşoară şi stafide îşi leagă  baloturile pentru întoarcere, pline cu muselină  aurită. La Eufemia nu se vine doar pentru comerţ, ci şi pentru că, noaptea la focuri, aşezaţi pe saci sau butoaie pentru fiecare cuvânt rostit – lup, soră , comoară, bătălie, râie, ibovnică, fiecare îşi spune povestea lui cu lupi, cu surori, cu comori, cu râie, cu ibovnici, cu  bătălii. Iar tu ştii că, în lungul drum care te aşteaptă, pentru a rămâne treaz 
în legănarea cămilei sau a corăbiei începi să-ţi înşiri toate amintirile, una câte una, lupul tău va fi  preschimbat în alt lup,sora ta în altă soră, bătălia ta în alte bătălii, la întoarcerea din Eufemia, cetatea în care amintirile se schimbă la fiecare solstiţiu.
Cerul
Cine ajunge la Tecla nu vede un oraş ci un enorm şantier. Grilaje, punţi, sfori, instalaţii de ridicat găleţi, bidinele şi îngrădituri de scânduri. Călătorul întreabă: de ce durează atât de mult construcţia oraşului?
– Ca să nu înceapă năruirea. 
Lucrătorii se tem că odată scoase schelele, oraşul are să se dărâme şi se va face bucăţi.
– Şi nu numai oraşul…
Dacă tragi cu ochiul printr-o gaură   de gard vezi că macarale ridică alte macarale, structuri proptesc alte structuri, bârne sprijină bârne.
– Ce sens are construcţia se miră călătorul, ce rost este să construieşti un oraş dacă nu este oraş, unde este planul?
– Ţi-l vom arăta când se termină ziua, acum nu ne putem opri, răspund constructorii. Munca încetează la apus. Coboară noaptea cu cerul ei înstelat. 
– Iată proiectul, spun ei.
 
 
Avem în această  minunată carte o declaraţie de dragoste făcută culturii urbane atacată de entropie şi de năravurile umane. Calvino nu scrie un roman, nu un eseu ci o enormă metaforă poetică  catalizată  de dialogul celor doi protagonişti: Kubilai marele han mongol şi călătorul Marco Polo care îi arătă primului esenţa distrugerii care îi devorează imensul imperiu. Polo observă şi surprinde dar nu sintetizează, el are o nostalgie a drumurilor, el speră că liantul uman va salva descompunerea dar şi barierele culturale şi lingvistice. Găsim aici un semnal de alarmă împotriva ritmului demenţial pe care l-a atins dezvoltarea. Calvino ne avertizează, melancolic dar ne-dogmatic despre amoralul modernităţii noastre. Plătim comoditatea cu înstrăinare.  Oraşele devin carcase ale singurătăţii, distrugătoare de identitate, cimitire ecologice, traiul în aceste spaţii este o repetiţie generală a apocalipsei care va urma.
Ne angoasează gândul că oraşele, devenite organisme autosuficiente, ar putea să-şi continue existenţa chiar şi după dispariţia ultimului om.
**
Adrian Grauenfels
Dec 2011

Erich Fromm – TEAMA DE LIBERTATE

Autorul consideră că “nevoia noastră de apartenenţă este atât de imperios necesară tocmai datorită „conştiinţei subiective de sine”, prin care ne percepem pe noi
înşine drept „entităţi individuale, diferite de natură şi de alţi oameni”. Aparţin, altfel spus,
grupului semenilor mei în măsura în care sunt diferit de ei.
Individul nutreşte un sentiment de singurătate şi neputinţă, şi de aici tendinţa de a se cufunda în marea masă, lucru de care va profita imediat orice putere – o masă e infinit mai uşor de manipulat decât fiecare individ în parte. Hitler va pune la baza ideologiei sale
tocmai ideea acestei incapacităţi fundamentale a individului de a se baza pe sine, şi deci pe nevoia lui de a se supune. Erich Fromm numeşte „libertate pozitivă” libertatea să, în
opoziţie cu libertatea faţă de.
Ca o paranteză, asistăm de o bună bucată de vreme la o veritabilă resurecţie, în di-
dactica saxonă, a muncii în echipă, glorificată şi tratată aproape exclusiv ca singura viabi-lă. „Lucrând singur, nu pot obţine nimic, chiar de-aş fi genial; lucrând în echipă, pot realiza lucruri geniale, fără să fiu neapărat genial.”
Se menţine în actualitate mai vechea dispută între principiul cooperatist – fac bine
un lucru fiindcă sunt singurul care face acel lucru – şi principiul concurenţial, capitalist –
produsul meu este bun atâta timp cât nimeni nu face altul mai bun. În primul caz, sunt un sportiv excelent doar fiindcă sunt absolut singurul care practică acel sport, în al doilea, sunt bun în măsura în care îmi permite concurenţa, căci mai există şi alţi practicanţi ai
acelui sport.
În societăţile medievale nu exista noţiunea de „individ” – „Încă nu se dezvoltase
pe deplin conştiinţa că eul individual, ceilalţi şi lumea sunt entităţi separate.”(op. cit., p.45)
Primul Individ a fost, după Jacob Burckhardt, italianul Renaşterii, care se recunoaşte ca „individ spiritual… aşa cum grecul se deosebea de barbar.”

Capitalismul l-a lăsat însă pe individ „singur, totul depinzând de propriul lui efort, nu de
siguranţa statutului său tradiţional.” Capitalismul „a devenit stăpân, Ziua de târg fiind ziua judecăţii pentru produsele efortului uman.” Nici societăţile medievale nu erau lipsite
de spiritul competiţiei, dar acolo funcţiona principiul cooperării, sistemul economic feudal fiind reglementat/organizat de reguli ce ţineau în frâu competiţia.
Se poate observa că până şi scriitorii, lumea literară şi artistică, în genere, , a fost atinsă de morbul competitivităţii. Mircea Cărtărăscu afirma despre el că e un „om foarte competitiv”, ceea ce ar putea prevala asupra talentului, a forţei creatoare. Fenomenul Coehlo e relevant – nu se mai promovează opera ca atare, ci omul. Eşti scriitor valoros în măsura în care ai parte de o promovare cât mai susţinută şi mai eficientă. (Desigur, la o prezentare de modă nu ne ducem să apreciem nici caracterul, nici cultura generală a manechinelor, ci doar strict ceea ce poartă, ca vestimentaţie, dar în alte domenii…)
Capitalismul a oferit omului întregul câştig, dar şi riscul deplin. Banii aproape că au aruncat în derizoriu originea, casta. Individul devine acum liber faţă de legăturile economice, sociale şi politice, dar şi faţă de acele legături care-i ofereau siguranţă şi un sentiment de apartenenţă. Lipsită de limite, lumea a devenit ameninţătoare. „Noua libertate creează în mod necesar un puternic sentiment de nesiguranţă şi slăbiciune, îndoială, singurătate şi angoasă.” Cum ar zice Pascal Bruckner, câştigând „libertate,
Individul şi-a pierdut securitatea, a intrat în era frământării nesfârşite.”
Potrivit lui Max Weber, clasa de mijloc urbană a fost coloana vertebrală a dezvoltării capitalismului modern în lumea occidentală. Clasă de mijloc ce era ea însăşi
ameninţată vital de capitalismul în dezvoltare, astfel că se poate afirma că ea a fost mai
mult periclitată decât ajutată de colapsul orânduirii feudale şi de capitalismul în dezvoltare. ( Nu detaliem, subiectul merită o discuţie aparte). Imaginea despre om a cuiva
ca Luther a reflectat perfect această dilemă. Omul este liber faţă de toate legăturile ce-l
leagă de autorităţi spirituale, dar chiar această libertate îl lasă singur. Preţul acestei libertăţi fără precedent este singurătatea. Iar teologia lui Luther va da expresie acestui sentiment de neajutorare şi îndoială. Credinţa lui Luther era convingerea că eşti iubit cu condiţia capitulării, o soluţie ce are (nu-i aşa?) mult în comun cu principiul supunerii
totale a individului faţă de stat şi conducător. Luther: „Chiar dacă cei cu autoritate sunt răi sau fără credinţă, totuşi autoritatea şi puterea ei sunt bune şi sunt de la Dumnezeu…
Prin urmare, acolo unde este putere şi unde ea prosperă,, acolo este şi va rămâne pentru că Dumnezeu a orânduit-o.” Şi: „Dumnezeu ar prefera să suporte existenţa unei conduceri oricât de rea ar fi aceasta, mai degrabă decât să permită prostimii să facă zarvă,
Indiferent de cât de îndreptăţită este să facă asta…”
Desigur, nu e suficient pentru a explica imposibilitatea revoluţiilor pe pământ occidental. Doar fiindcă acolo conducerile nu iau ad litteram afirmaţiile lui Luther, fiind, dimpotrivă, foarte atenţi să nu constituie, indiferent de culoarea politică, o conducere „rea”? Ajunşi în acest punct, ne punem întrebarea dacă nu cumva liderii noştri
actuali sunt croiţi pe calapodul celor pe care îi conduc. Oare nu urâm noi înşine prea mult autoritatea, disciplina ca să fim capabili a „scoate” pe piaţă nişte lideri de altă natură? Sigur, s-ar putea invoca aici faptul că la noi autoritate a însemnat mai întotdeauna samavolnicie, iar disciplina a fost exploatată de cei puţini în dauna celor mulţi. Până
găsim răspunsuri, să devenim ceva mai exigenţi cu noi înşine, singura soluţie viabilă pentru a putea acţiona eficient împotriva celor care tind să se sustragă exigenţelor noastre.

Autor Valentin Butnariuc

Minunata lume nouă de Aldous Huxley

„Utopiile, spune Berdiaev, ne apar astăzi mult mai realizabile decât se credea pe vremuri. De aceea în vremurile noastre ne aflăm în faţa unei întrebări destul de chinuitoare: cum să evităm înfăptuirea lor definitivă?… Utopiile sunt realizabile. Viaţa se îndreaptă către utopii. Şi poate că începe un veac nou, un veac în care intelectualii şi pătura cultivată vor visa la mijloacele de a evita utopiile şi de a reveni la o societate neutopică, mai puţin perfecă dar mai liberă.”
Acest motto stă la începutul distopiei Minunata lume nouă, publicată de Aldous Huxley în 1934. Poate, dacă n-aş fi avut neşansa de-a trăi într-o societate cândva utopică, aşa cum a fost totalitarismul comunist, aş putea crede că niciodată o astfel de utopie n-ar putea fi pusă în practică. Marile schimbări prin care trece omenirea de o bună bucată de vreme mă fac să văd în cartea lui Huxley mai mult o previziune a ceea ce ar putea să se întâmple decât un scenariu sf.

Mai întâi câteva cuvinte despre autorul acestei cărţi: Aldous Leonard Huxley s-a născut la 26 iulie 1894 în Godalming, Surrey, Anglia, în celebra familie Huxley. Era fiul scriitorului Leonard Huxley, nepot al renumitului naturalist şi eseist Thomas Henry Huxley şi fratele nu mai puţin celebrului naturalist Julian Huxley. Având o constituţie fragilă, copilul Aldous avea calităţi intelectuale cu mult deasupra celor de vârsta lui. Şi-a început aventura cunoaşterii în laboratorul tatălui său, continuând sub supravegherea mamei sale, Julia Arnold, la Hillside.

Când împlineşte 14 ani, în 1908, trece printr-o adevărată tragedie, pierzându-şi în aceeaşi lună atât mama cât şi sora, pe Roberta. Îşi începe studiile la Eton, însă, fiind suferind de o boală rară (keratitis punctata) care-i afectează vederea, face o întrerupere de 2 ani, după care conmtinuă la Balliol College, Oxford, unde va preda pentru scurt timp literatură. În 1914, fratele său mai mare Noel se sinucide. El rămâne departe de front datorită întunericului în care se afunda de la o zi la alta şi care-i inspiră mai târziu romanul Orb prin Gaza (1936) .

În 1916 debutează cu volumul de versuri Roata în flăcări, iar în proză, peste patru ani, în 1920, cu volumul de nuvele Limbo. Primul său roman, Galben de crom, apare în 1921.
Mare admirator al literaturii franceze, Aldous Huxley s-a format la şcoala lui Voltaire, Diderot, Proust, Baudelaire, Anatole France. O foarte mare pasiune nutrea pentru opera lui Shakespeare, iar dintre contemporani, pentru D.H. Lawrence. A publicat de-a lungul vieţii peste patruzeci de volume, fiind recunoscut ca un scriitor satiric redutabil şi ca un gânditor politic de valoare.
Dintre romanele sale mai cunoscute amintim: Punct şi contrapunct(1928), Minunata lume nouă (1932), Orb prin Gaza (1936), Geniul şi zeiţa (1955).
Se căsătoreşte cu Maria Nys şi în 1937 se mută în California, unde i se refuză acordarea cetăţeniei americane pe motiv că n-a dorit să renunţe la ideile sale pacifiste pentru nişte false convingeri religioase. În cartea sa Scopuri şi mijloace, publicată în 1937, arată că în civilizaţia modernă, majoritatea oamenilor îşi doreşte o lume a păcii, libertăţii, dreptăţii şi iubirii frăţeşti, însă nu ştie cum s-o pună în practică. Din relaţia cu filozoful indian Krishnamurti şi apropierea de cercul practicanţilor vedanta, rezultă cartea sa fundamentală în materie de spiritualitate, Filozofia eternă (1945), în care analizează operele unor mari gânditori mistici.

Orbirea sa progresivă l-a determinat să aplice la Metoda Bates pentru creşterea naturală a vederii. Şedinţele de meditaţie şi experienţele căpătate în urma consumării unui drog psihedelic numit mescalină devin material pentru cărţile sale Uşile percepţiei şi romanul Rai şi Iad, devenite celebre în perioada hippie. Titlul eseului (Uşile percepţiei) a inspirat şi numele formaţiei rock The Doors.
În 1955 îi moare prima soţie, iar în 1956 se recăsătoreşte cu scriitoarea Laura Archera. Este diagnosticat cu cancer de laringe în 1960, însă continuă să scrie şi să ţină conferinţe în universităţi americane de prestigiu. După ce în 1936 a primit premiul James Tait Black Memorial Prize, pentru romanul After Many a Summer Dies the Swan, în 1958 refuză ordinul Knight Bachelor oferit de fundaţia Macmillan. Alături de prietenii săi americani Gerald Heard, Buckminster Fuller, Lewis Mumford este considerat printre intelectualii de vârf ale cărui idei se bucură de un susţinut prestigiu.
Trebuie să amintim că Aldous Huxley a avut mare influenţă şi asupra prozatorilor români interbelici- Camil Petrescu, Mircea Eliade, Anton Holban. Moare pe 22 noiembrie 1963. Anunţul morţii sale a fost eclipsat de moartea împuşcarea lui J.F. Kennedy, petrecută în aceeaşi zi, şi de moartea marelui scriitor irlandez C.S. Lewis

Romanele sale satirice (Frunze veştede), utopice sau distopice (Minunata lume nouă) nu ratează niciodată scopul de a-şi captiva definitiv cititorul şi de a-l pune pe gânduri. Fin observator al societăţii în care trăieşte, critică moravurile până la caricaturizare, propunând în schimb o societate dezlegată de prejudecăţi.
Celebrul roman Minunata lume nouă, publicat în 1932 şi a cărui continuare Reîntoarcerea în minunata lume nouă publicată în 1958, porneşte de la ideea unei societăţi distopice care, pentru a-şi ţine cetăţenii sub control, recurge la orice mijoc. Titlul cărţii este ironic: minunata lume virtuală, nu este decât un surogat de existenţă în care minciuna a căpătat grad de adevăr absolut. Originea acestei lumi se află în era Ford, momentul lansării pe piaţă al automobilului devenind punctul zero de referinţă în locului anului 1, anul naşterii lui Hristos. Industrializarea şi supertehnologizarea vieţii, accelerate de la an la an în numele unor idealuri, au drept consecinţă dezumanizarea individului şi lipsirea lui atributele individului creat după chipul şi asemănrea lui Dumnezeu. Adevăratele valori care au contribuit la evoluţia şi menţinerea umanităţii în limitele unor standarde, valori precum: iubirea, căsătoria, liberul arbitru au fost eliminate. Întreaga societate a devenit un angrenaj în care doar câţiva indivizi au dreptul de-a alege şi de a decide pentru toţi ceilalţi. Pentru punerea în mişcare a acestui angrenaj şi pentru menţinerea lui în mişcarea indusă s-a recurs în primul rând la transformarea rasei umane prin manipularea ei genetică.

În sinistra clădire numită CENTRUL DE INCUBAŢIE ŞI CONDIŢIONARE PENTRU LONDRA CENTRALĂ, ovulele produse în laboratore sunt puse în incubatore şi tratate conform din punct de vedere fizico-chimic astfel încât viitorul tuturor indivizilor care se vor naşte este condiţionat încă din faza embrionară. S-a ajuns până acolo încât folosind metoda Bokanovski, dintr-un singur embrion uman, tratat se obţin până la 96 de indivizi prin dividerea acestuia. Şi toate astea se petrec în Sala Predestinării Sociale.
Apoi indivizii sunt educaţi şi supuşi unui tratament numit hipnopedie, educaţia în timpul somnului prin repetarea de nenumărate ori aunor elemente ce rămân imprimate în subconştientul copiilor. În final rezultă o societate împărţită în caste în vârful căreia se află indivizii Alfa, care sunt şi cel mai bine dotaţi din punct de vedere intelectual. Apoi sunt Beta, Delta , gama şi la baza piramidei Epsilon , cei mai proşti „că nici nu ştiu să scrie şi să citească”.Chiar dacă mintea Epsilonilor nu se maturizează şi rămân ani îndelungaţi simplă masă de manevră, mare lucru nu se poate face cu ei nefiind dezvoltaţi din punct de vedere fizic. Dezvoltarea precoce a indivizilor din punct de vedere sexual este unul din ţelurile societăţii care populează era Ford. În incubatoarele de condiţionare neopavloviană bebeluşii sunt învăţaţi să urască florile şi cărţile lucruri care i-ar fi putut

Fericire generalizată: fiecăruia îi sunt asigurate nevoile, nimeni nu simte decât ceea ce trebuie să simtă, conflictele lipsesc pentru că nimeni nu are conştiinţa nedrepăţii. Pastilele de soma, un soi de drog, dizolvă orice posibilă frustrare sau nelinişte. Sexul este liber, încurajat şi practicat oficial la întruniri în care Marele Ford (divinitatea supremă) este venerat; legăturile sentimentale- abolite (familia nu mai există, prieteniile – mai degrabă amiciţii). Totul funcţionează precum un organism perfect în cadrul căruia părţile componente încetează să mai existe ca individualităţi. În această lume se mai păstrează urmele vechii societăţi, dar în rezervaţii izolate.

Problema acestei cărţi este că nu are profunzime, aşa cum nu are profunzime societatea pe care o descrie, căci psihicul unui locuitor al Lumii noi este redus la minim. Biologia sufocă emoţia şi întregul roman. Dacă asta a fost intenţia lui Huxley, atunci trebuie să recunosc că a reuşit de minune. Tensiunea pe care o societate distopică o exercită inevitabil nu se acumulează nicăieri în această carte. O cauză poate fi aceea că romanului îi lipseşte un personaj principal. Bernard, bărbatul Alfa – care, pe când era un simplu embrion pe “linia de fabricaţie”, a suferit un “accident” iar acum are anumite deficienţe de adaptabilitate – şi sălbaticul adus din rezervaţia în care s-a născut dintr-o mamă Alfa şi un nativ necondiţionat biologic sunt unidimensionali şi neconvingători. Presiunile la care sunt supuşi vin mai degrabă din interior decât din exterior, ele se află în vecinătatea disconfortului provocat de o astenie, nu de conştiinţa groazei în faţa unei organizări totalitare. Personajele nu realizează dimrensiunea libertăţii, nu se pot raporta la ea iar asta le goleşte de dramatism, căci nu pot evolua, nu se pot îndoi de realitatea pe care o cunosc. “Sălbaticul”, singurul personaj ceva mai substanţial, cel care subsumează o dublă experienţă, cea din rezervaţie şi cea din Lumea Nouă, este “pierdut” de Huxley undeva între posternările sale mistico-religioase şi regretul după mama moartă. El se transformă într-o victimă colaterală a societăţii, nu în una directă.

Dacă în romanul lui Orwell, 1984, în Noi-ul lui Evgheni Zamiatin şi chiar şi în Povestea cameristeide M. Attwood sau în Ţara ultimelor lucruria lui P. Auster pulsează sentimentul unei sufocări generalizate, a unui sfârşit de lume, aici această senzaţie nu se condensează.
Obiecţia care se poate ridica este aceea că o astfel de societate se dovedeşte cu atât mai sinistră cu cât cei care o compun sunt convinşi de perfecţiunea ei. Huxley ar fi încercat în această carte să ne desfăşoare o asemenea posibilitate. Răul suprem e cameleonul perfect: se camuflează sub masca binelui. Din acestă cauză, lipseşte cenuşiul orwelian. Ei bine, eu cred că argumentul poate căpăta forţă doar la un curs de ştiinţe politice, nu la unul de literatură (şi ca să o spun pe aia dreaptă, am am luat parte doar la primul tip de curs). Literatura nu ar trebui să compare structuri socio-politice, ci structuri narative care le încorporează. Şi aici vreau să semnalez încă un derapaj al autorului care, în Întoarcere în lumea nouă, vorbeşte cu o oarecare superioritate despre faptul că societatea descrisă de el are o mai mare şansă de concretizare decât lumea orweliană. Dar, din fericire, valoarea literaturii nu se calibrează prin capacitatea de a reproduce realităţi.
Şi uite aşa, am ajuns să scriu mai mult despre cărţile care mă dezamăgesc decât despre cele care îmi plac.

Bibliografie : Minunata lume nouă, Aldoux Huxley, Ed. Polirom, 2003

Autor Maria Sava

Friedrich Nietzsche (note de lectură)

Căci frumosul nu-i
decât pragul înspăimântătorului şi-l îndurăm
anevoie
şi peste măsură, aşa cum e, ne înminunează
fiindcă, nepăsător,
nu ne-nvredniceşte să ne dea pierzării.”

(Întâia elegie din Duino-Rainer Maria Rilke)

Filosoful Friedrich Nietzsche (1844 – 1900), figură majoră a culturii germane, a fost şi va rămâne obiect de studiu şi sursă de inspiraţie pentru un public extrem de variat: socialişti, marxişti, avangardişti, existenţialişti, critici literari, fenomenologi, teoreticieni din diverse domenii. De remarcat faptul că în timpul vieţii a fost cu totul ignorat iar receptarea operei sale în timp, nu de puţine ori, a fost deformată.

Prima sa carte, Naşterea tragediei a fost publicată în 1871, când autorul avea 27 de ani şi a fost primită de lumea academică cu răceală, chiar cu ostilitate, am putea spune. Încă de la vârsta de 24 de ani Nietzsche fusese numit profesor de filologie clasică la Basel. Discursul retoric, nu de puţine ori exaltat, pe care autorul îl foloseşte în detrimentul rigorii clasice, cu scopul de a realiza o comparaţie între lumea antică greacă şi cea modernă, nu este deloc pe placul confraţilor şi a unei bune părţi dintre cititori. Admirator fanatic al lui Wagner, cu care a devenit apoi prieten, Nietzsche scria în prefaţa cărţii, Către Richard Wagner: „Îţi vei aminti că, în aceeaşi vreme când a luat fiinţă admirabila dumitale scriere comemorativă despre Beethoven, adică în tumultul spaimelor şi al măreţiei războiului care tocmai izbucnise, eu îmi adunam aceste gânduri.”( pg.5 )Astfel argumentează decăderea tragediei greceşti printr-un artificiu istoric la baza căruia stă apariţia creştinismului, iar revigorarea tragicului s-ar datora operei de maturitate a lui Wagner. „ Am fost primul care am văzut adevărata antiteză, instinctul degradării care se întoarce cu dorul de răzbunare împotriva vieţii(creştinismul, filosofia lui Schopenhauer, chiar şi filosofia lui Platon, într-un anume sens, întregul idealism, ca forme tipice) şi formula afirmării supreme, născută din abundenţă din belşug, o acceptare fără rezerve a suferinţei însăşi a vinei însăşi, a tot ceea ce este îndoielnic şi străin în existenţa însăşi…”(pg.38)
Naşterea tragediei este o carte scrisă la temperaturi înalte, într-un stil alert şi plin de patos, un adevărat vârtej care te prinde şi te cucereşte pe deplin în ciuda deselor divagaţii de la teme centrală. Ideea esenţială este aceea că evoluţia artei este strâns legată de dualitatea apolinic/ dionisiac, idee care va cunoaşte şi alte abordări din partea esteticienilor. Din punctul său de vedere apolinicul este arta aparenţei, eposul grecesc fiind una din formele sale şi ca exemplificare se opreşte la Iliada lui Homer. Pe măsură ce grecii deveneau tot mai conşienţi de relaţia lor cu zeii, eposul este înlocuit cu o altă experienţă numită tragedie. Fiind absolut necesară o regenerare a spiritului, Apollo este înlocuit de Dionisos, astfel că cele două dimensiuni ale sale se nutresc reciproc. „Apolinic-dionisiac- Există două situaţii încare arata însăşi apare ca o forţă a naturii acţionând în om, ţinându-l la dispoziţia ei, cu sau fără voia lui: Pe de o parte ca o constrângere la formarea unei viziuni, pe de alta, ca o constrângere la manifestări orgiastice. Ambele stări pot fi înregistrate şi în viaţa normalăsub o formă atenuată: în visare şiîn beţie.Acelaşi contrast subzistă însă şiîntre visare şi beţie, amândouă descătuşează în noi forţe artistice, diferite însă una de alta: visarea capacitatea de avedea , de a asocia idei, de acompune poetic; beţia, forţa gesturilor, a pasiunii, a cântului, a dansului.”pg.98
Considerată „absolutul a tot ceea ce înseamnă negativ în creaţia lui Nietzsche”, Naşterea tragediei rămâne o operă de referinţă şi sursă fecundă de inspiraţie pentru mulţi învăţaţi şi antropologi. Prin patosul şi efervescenţa cu care Nietzsche abordează dualitatea apolinic/dionisiac, deşi, aparent, lipsită de coerenţă, cartea este importantă prin intuiţiile şi prin elementele particulare in nuce pe care le vom descoperi mai târziu în opera sa. Perioada în care Nietzsche a scris Naşterea tragediei a fost, se pare, cea mai fericită din viaţa sa, când sănătatea nu-i punea încă atâtea probleme, când singurătatea nu-l copleşise încă şi perioadă în care se bucura de prietenia lui Richard Wagner şi a Cosimei, soţia acestuia. Numai că în 1872 aceştia pleacă din Tribschen la Bayreuth iar Nietzsche începe să aibă serioase îndoieli asupra valorii dramelor muzicale compuse de Wagner. Începe să scrie Consideraţii inactuale în care plănuia o privire de ansamblu asupra culturii germane. În prima consideraţie îşi îndreaptă atenţia către cartea lui David Strauss, Viaţa lui Isus. Am reţinut de aici sintagma filistin al culturii cu care denumeşte individul care ştie ce trebuie să facă fără a-i fi influenţate acţiunile. A doua consideraţie este o meditaţie asupra cunoaşterii, iar cea de-a treia, Schopenhauer ca meditator, de fapt se referă la pesimism. Ultima, adică, a patra consideraţie scrisă din cele treisprezece plănuite, Richard Wagner la Bayreuth, este plină de îndoieli şi incertitudini la adresa lui Wagner. De altfel, după ce participă la primul festival de la Bayreuth, Nietzsche se desparte de Wagner; cercetătorii considerând că abia acum era Nietzsche sincer, nu atunci când îl elogia pe Wagner. Unii au presupus că se îndrăgostise de Cosima motivând astfel schimbarea sa radicală faţă de fostul prieten. De fapt despre anumite dedesubturi legate de organizarea festivalului de la Bayreuth va scrie mult mai târziu nepotul lui Wagner, Gottfried Wagner, în cartea sa Moştenirea Wagner. Aşa cum constatase şi Nietzsche, festivalul era o manifestare elitistă, cu circuit închis, accesibil doar clasei sus-puse, unde se cheltuiau sume imense pentru susţinerea unei ceremonii fastuoase, „ filistinismul cultural fiind expus fără ocolişuri”.
Oripilat de ceea ce văzuse, şi tot mai chinuit de desele migrene care-i făceau viaţa un iad, Nietzsche se refugiază la ţară. Aici scrie o nouă carte, Omenesc, prea omenesc cu subtitlul O carte pentru spirite libere, redactată în nouă părţi. Dedicaţia către Voltaire(cartea apărea la comemorarea centenarului morţii lui Voltaire) avertizează deja cititorul asupra recursului la moraliştii francezi-Voltaire, La Rochefoucauld-în deja cunoscutul stil aforistic. Pe Nietzsche nu-l interesa neapărat ce spun moralişii, ci cum spun. „Omenesc, prea omenesc constituie momentul unei crize, spune Nietzsche. Este o carte pentru spirite libere: aproape fiecare propoziţie exprimă o victorie- prin ea m-am eliberat de tot ce nu-mi aparţine.”(pg.45) Urmare a bolii dar şi a suferinţei în urma despărţirii de bunul său prieten Wagner, cartea este dovada că poţi transforma cele mai chinuitoare experienţe într-un mod de- a exprima gânduri înalte. Ecce homo sau Cum devii ceea ce eşti este o ciudată autobiografie în care starea de spirit alternează de la parodic la apocaliptic. „Cine ştie să respire aerul scrierilor mele, scria Nietzsche în prefaţă, ştie că este un aer al înălţimilor, un aer tare. trebuie să fii făcut pentru el, căci altfel pericolul de aici nu este mic. Gheţurile sunt aproape, singurătatea este imensă-dar cât de liniştit stau în lumină!”
Următoarea carte Aurora, subintitulată Gânduri despre prejudecăţile morale marchează o ruptură crucială faţă de ceea ce scrisese până atunci. Totodată şi modul său de viaţă se schimbă drastic. În 1879 demisionează din postul de profesor de la Basel şi din cauza bolii trece prin cele mai cumplite chinuri. Migrenele severe, atacurile de dezinterie combinate cu cele de difterie şi, probabil, sisfilisul i-au marcat modul de viaţă şi relaţia cu cei din jurul său. De aici încolo duce o viaţă nomadă în singurătate, locurile sale preferate fiind nordiul Italiei, iarna şi Alpii elveţieni, vara. „Cu această carte, spune Nietzsche în Ecce Homo începe campania mea împotriva moralei.” Este cartea prin care Nietzsche se întoarce în propriul făgaş: „O carte ca aceasta nu-i de citit din scoarţă în scoarţă, nici de citit altora, ci de căutat în ea, mai cu seamă în plimbări şi în călătorii; trebuie să-ţi poţi vârî nasul în ea şi iar să-l scoţi şi să nu găseşti nimic obişnuit în juru-ţi.”

Preocuparea fundamentală a lui Nietzsche pe parcursul întregii vieţi a fost faţă de modul în care omul se raportează la suferinţă, relaţia care se crează între cultură şi suferinţă. De aceea a fost la un moment dat interesat de tragedie, ajungând să clasifice şi să evalueze culturile după modul în care tratează „omniprezenţa suferinţei”. Preocupat fiind de aspectul eroic al vieţii a fost numit „Supraomul”. Tocmai această abordare reprezintă punctul de plecare în opera sa: deşi trecea prin cele mai atroce dureri şi suferea enorm Nietzsche a găsit resurse să transforme suferinţa într-o operă, dar să pornească şi numeroase atacuri în direcţia metafizicii transcendente şi a tuturor religiilor care postulau „viaţa de apoi.” Aurora este prima sa carte în care face o analiză laborioasă a moralităţii şi a genului de mortalitate care o presupune aceasta. În mod eronat, multe dintre punctele de vedere ale lui Nietzsche sunt respinse ca elitiste şi antidemocratice. El nu neagă existenţa valorilor, aşa cum s-a speculat fiind considert nihilist. În cărţile sale înfăţişează constant acceleratul declin al omului occidental către o stare în care nici o valoare nu-l mai impresionează sau unde acesta doar proclamă valorile fără să mai însemne ceva pentru el. Citindu-i cărţile în această cheie descoperim de fapt în Nietzsche un profet al zilelor noastre.
Moralitatea aşa cum se practică şi astăzi derivă în mare măsură din tradiţia iudeo-creştină originile ei aflându-se în poruncile zeului unui trib mic din Orientul Mijlociu. Astfel, îndeplinirea acestor porunci presupune supunere absolută, iar pentru nesocotirea lor intervine pedeapsa divină. Ceea ce acuză Nietzsche este de fapt preluarea acestor porunci alcătuite pentru perpetuarea tribului respectiv, de către societatea occidentală, astfel încât conţinutul lor a devenit mai degrabă abstract, iar moralitatea un fenomen ininteligibil. Filosofii ultimelor trei secole au fost preocupaţi să suţină principiile morale moştenite încercând să găsească noi fundamente pentru ele. Toate aceste demonstraţii le face Nietzsche în Amurgul zeilor sau Cum se filosofează cu ciocanul, „scriere voioasă şi funestă ca ton, un demon care râde” cum o caracteriza însuşi autorul.
În 1886 publică Dincolo de Bine şi de Rău, Preludiu al unei filosofii a viitorului considerată drept „o critică a modernităţii” este scrisă în obişnuitul său stil retoric-argumentativ elocvent în care foloseşte o serie de termeni ce pot şoca cititorul. Astfel, consideră el, majoritatea omenilor sunt sortiţi să trăiască în colectivitate folosind sintagma „omul de turmă” pentru a da o definiţie indivizilor în cauză.
Cea mai inovatoare dintre cărţile lui Nietzsche este Ştiinţa voioasă, carte care pregăteşte terenul pentru Aşa grăit-a Zarathustra, apogeul tuturor scrierilor sale. „Vreau să învăţ tot mai mult a vedea drept frumuseţe ceea ce este necesar în lucruri, scrie Nietzsche în deschiderea Cărţii a IV-a, – în felul acesta voi deveni unul dintre cei care înfrumuseţează lucrurile. Amor fati, aceasta să fie de-acum încolo ceea ce iubesc!Nu vreau să duc un război împotriva urâţeniei. Nu vreau să acuz, nu vreau să acuz nici măcar acuzatorii. Singura mea negare să fie a-mi întoarce privirea! Pe scurt şi în general, vreau ca odată şi odată să nu mai fiu decât unul care spune da!”(pg45). Numai că nu şi-a putut niciodată întoarce privirea, lucru dovedit de faptul că ultimile sale cinci cărţi sunt atacuri la adresa lui Wagner sau la a lui Christos, singura în care are o atitudine pozitivă este autobiografia sa-Ecce homo. Sugerând că fiecare om este artizanul propriei vieţi, Nietzsche susţine pe un ton elocvent necesitatea urmăririi propriului ţel în viaţă: „trăieşte ascuns ca să poţi trăi pentru tine!”Însă pentru a-ţi urmări propriul ţel, trebuie să ai unul ceea ce nu se poate spune despre „omul de turmă”.
Aşa grăit-a Zarathustra, O carte pentru toţi şi pentru nimeni este considerată cea mai faimoasă carte a lui Friderich Nietzsche. Ultima parte a Ştiinţei voioase intitulată Incipit tragedia conţine cuvânt cu cuvânt incipitul din Aşa grăit-a Zarathustra.
„Voi povesti acum istoria lui Zarathustra. Concepţia fundamentală a operei, ideea veşnicei reîntoarceri, cea mai înaltă formulă a aceptării care poate fi în genere atinsă-datează din luna august a anului 1881…”(pg.52)Când exaltat, când plin de regrete, când convingător, când lipsit de noimă, într-un stil încărcat de reprezentări şi alegorii,
Zarathustra se străduieşte să pregătească terenul pentru apariţia Supraomului, al cărui profet este. Cartea începe memorabil cu coborârea lui Zaratustra de pe munte cu scopul de a-i învăţa pe oameni ce este Supraomul. „Iată, vă -nvăţ ce este Supraomul! Sensul pământului e Supraomul. O, dacă voi v-aţi încorda voinţa: sens al pământului să fie Supraomul! Eu vă conjur, o, fraţi ai mei, rămâneţi credincioşi pământuluişi numai daţi crezare celor ce vă vorbesc despre speranţe suprapământeşti!”În monografia sa Nietzsche, Michael Tanner combate toate conotaţiile grosolane date termenului de Supraom, cum că ar defini un fenomen revoluţionar. În viziunea sa, ţinând cont de cealaltă învăţătură a lui Zarathustra, cea a Eternei Reîntoarceri, Supraomul este pământul, iar porunca lui Zarathustra de-a rămâne credincioşi pământului este una din marile teme ale operei lui Nietzsche. Şi cea de-a treia învăţătură a lui Zarathustra este „Voinţa de putere, realitate fundamenrală a existenţei.”
Fiinţă profund scindată, Nietzsche n-a reuşit să se facă înţeles nici în timpul vieţii şi nici după moartea sa. Şi cea mai enigmatică dintre doctrinele sale rămâne cea a Eternei Reîntoarceri ce poate fi înţeleasă „ca un simplu cum ar fi dacă…?” În Cartea a IV-a din Ştiinţa voioasă, publicată postum sub titlul Voinţa de putere, Nietzsche aduce argumente în favoarea teoriei în care se afirmă că: dacă în univers numărul atomilor este finit ei trebuie să ajungă la o configuraţie la care s-au mai aflat anterior ceea ce va avea drept rezultat inevitabil repetarea istoriei Universului. Iată cum aceste teme de reflecţie au fost motiv de speculaţii îndepărtându-se de cu mult de doctrina imaginată de Nietzsche.
Cea de-a treia dintre învăţăturile fundamentale ale lui Zarathustra este aceea despre Voinţa de putere. „Fără-ndoială, spune Zrathustra, cel ce-a lansat expresia voinţa de-a trăi-acela n-a aflat adevărul: voinţa aceasta-pur şi simplu nu există!..Numai acolo unde e viaţă, e şi voinţă; dar nu voinţă de a trăi, ci –învaţă de la mine-voinţă de putere!”

Aşa grăit-a Zarathustra a fost scrisă în urma experienţei devastatoare trăită prin respingerea lui de către Lou Salome atunci când a cerut-o în căsătorie. Lou era o femeie deosebită şi ulterior a devenit iubita lui Rilke şi discipol al lui Freud. „Am suferit de pe urma amintirilor umilitore şi chinuitoare ale acestei veri ca în urma unei crize de nebunie, îi scria prietenului său Franz Overbeck, în ziua de Crăciun a anului 1882. Dacă nu voi descoperi acel procedeu alchimic de a transforma acest noroi în aur voi fi distrus. Aici am cea mai minunată şansă de a-mi dovedi că toate experienţele sunt utile, toate zilele sfinte şi toţi oamenii divini.” Aşa se justifică tonul exaltat greu de suportat pe care l-a folosit în redactarea cărţii. A fost cartea prin care s-a eliberat de o parte însemnată a sistemului său. Cărţile lui Nietzsche solicită multă răbdare şi înţelegere din partea cititorului.
O dată cu Dincolo de Bine şi de Rău, discursul lui Nietzsche se schimbă radical, pentru ca următoarea lucrare, Genealogia moralei, să fie pur şi simplu „o parodie a procedurii academice de redactare a unei lucrări, deşi în conţinutul ei este o lucrare de-o extremă seriozitate.”În 1908 după audierea unor pasaje din Genealogia moralei citite de către Eduard Hitschmann, Freud declara:” Nietzsche a reuşit să se cunoască pe sine însuşi într-o măsură pe care nimeni, niciodată până acum sau de acum încolo nu o va mai putea atinge” Tensiunea interioară a discursului stă mărturie asupra varietăţii metodelor pe care oamenii le-au dezvoltat pentru a se împăca cu suferinţa. „Toate lucrurile mari pier prin ele însele, printr-un act de autosuprimare: aşa o vrea legea vieţii, legea depăşirii de sine necesară în esenţa vieţii-întotdeauna la sfârşit se îndreaptă spre legiuitorul însuşi strigătul: patere legem, quam ipse tulisti (suportă legea pe care tu ai propus-o)(lat.). Aşa a decăzut creştinismul ca dogmă, prin propria sa morală; tot aşa trebuie să decadăacum creştinismul şi ca morală-ne aflăm în pragul acestui eveniment.”Genealogia moralei , subintitulată O scriere polemică este total diferită de celelate cărţi ale lui Nietzsche atât prin sobrietatea stilului cât şi prin atitudinea echilibrată pe care o adoptă în a evidenţia contrastele.
Anul 1888, ultimul an de luciditate din viaţă s-a dovedit a fi foarte productiv. Scrie două pamflete la adresa lui Wagner: Cazul Wagner şi Nietzsche contra Wagner în care îl zugrăveşte pe Wagner făcându-i un portret complet opus portretului său. De remarcat profunzimea judecăţilor sale despre muzică, drama muzicală wagneriană şi geniul lui Wagner.
Cu Antichristul confirmă încă o dată iubirea sa pentru lucruri interzise, oferind un portret al lui Christos: „numai practica creştină, numai o viaţă ca aceea pe care a trăit-o Cel care a murit pe cruce este creştină…” notează el în mod revelator. Însă cea mai vie şi mai încărcată de spiritualitate creaţie din 1888, deşi era în pragul nebuniei, este Amurgul idolilor. Având un titlu parodiat după opera lui Wagner, Amurgul zeilor, cartea conţine cel mai viu şi cel mai lung imn de slavă închinat lui Goethe, devenit prototipul „omului superior.”
În încheiere un citat din Ştiinţa voioasă, Cartea IV-a, Viitoarea omenie: „Cel care ştie să înţeleagă istoria oamenilor ca pe propria sa Istorie, acela simte într-o imensă generalizare toată amărăciunea bolnavului care se gândeşte la sănătatea sa, a bătrânului care-şi visează tinereţea, a îndrăgostitului căruia i-a fost răpită iubita, a martirului căruia i se prăbuşeşte idealul…dar a purta, a putea să porţi această uriaşă însumare a amărăciunilor de tot felul…a-ţi încărca sufletul cu toate acestea, cu ce-i mai vechi şi mai nou, cu pierderi, speranţe cuceriri, isbânzi ale omenirii, a reuni în sfârşit toate acestea într-un singur suflet şi a le înmănunchia într-un singur simţământ-acesta ar trebui să zămislească o fericire necunoscută până acum de vreun om, fericirea unui zeu, plină de lacrimi şi de râset, o fericire care, aidoma soareluila apus, dăruieşte neîncetat şi aruncă în mare din nesfârşita sa bogăţie, simţindu-se ca şi soarele, abia atunci cea mai bogată când cel mai sărman pescar vâsleşte cu o vâslă de aur! Acest simţământ dumnezeiesc s-ar numi atunci-omenie.”(pg 121)

Bibliografie: 1) Friderich Nietzsche, Ecce homo, Editura Centaurus, Bucureşti, 1991
2) Friderich Nietzsche, Naşterea tragediei, Editura Pan, 1992
3)Friederich Nietzsche, Aforisme Scrisori, Humanitas,1992,
4) Michael Tanner, Nietzsche, Editura All, 2010
5) Friedrich Nietzsche, Antichristul, Editura Eta, Cluj, 1991

Autor Maria Sava

Hoţul de cărţi- autor: Markus Zusak( note de lectură)

Multe roluri va fi jucat Moartea până acum, dar pe cel de narator omniscient, de paznic al focului vieţii, nu ştiu să-l fi îndeplinit. Moartea pe post de Şeherezadă. O Şeherezadă uimită, ea însăşi, de cruzimea clienţilor săi. Moartea spune povestea vieţii micuţei Liesel Meminger, actul narativ având funcţia de-a mai adăuga încă o zi unei vieţi trăită în incertitudinea zilei de mâine. And a day. Forever and a day.
Şi prin acest procedeu retoric de-a pune un personaj care ar fi trebuit să semnifice sfârşitul, să desfăşoare la ghemul vieţii, intrăm în plin absurd. Absurdă e situaţia în care însăşi Moartea încearcă salvarea lumii prin actul creaţiei, prin Cuvânt. Întrucât, doar el, Cuvântul, este unicul fir ce leagă personajele cărţii Hoţul de cărţi de ceea ce se cheamă viaţă. Cuvântul care ucide, cuvântul care manipulează, cuvântul care năruie o lume, cuvântul care zideşte.
În Prologul romanului, naratoarea încearcă cu toată onestitatea să-l pună pe cititor în temă prezentându-i un veritabil supravieţuitor în persoana lui Liesel Meminger –hoţul de cărţi . În vremuri atât de cumplite Liesel se luptă din răsputeri să dea vieţii un sens, o aparentă normalitate, trăind cu toată fiinţa ei tot ceea ce Viaţa îi oferă.Pentru că, spre deosebire de semenii săi, Liesel mai ştie să vadă culori.
Pentru „naratoare” culorile sunt un refugiu din preajma oamenilor, deoarece şi-au pierdut minunăţia curcubeului de culori ce-ar fi trebuit să fie sufletul lor. Vremuri triste, timpul şi spaţiul invadat de alb, foarte mult alb despre care se spune că n-ar fi o culoare – pictorii o numesc non-culoare. Este începutul drumului către cealaltă „non-culoare”-negrul, şi între ele se întinde o imensitate de gri . „Caut intenţionat culorile, spune Moartea, pentru a-mi abate atenţia de la ei, dar îi observ câteodată pe cei rămaşi în urmă fărâmiţându-se prin mozaicul conştientizării, disperării şi surprizei. Ei au inimi străpunse. Au plămâni frânţi.” Eroina povestirii este diferită de ceilalţi- e vie, trăieşte viaţa din plin. „Când mi-o amintesc, ne spune „naratoarea”, văd o listă lungă de culori, dar rezonez cel mai mult cu cele trei în care am văzut-o în carne şi oase.” Mai întâi albul. Albul rece al zăpezii, al indiferenţei celorlalţi. Apoi, griul cerului ploios de iarnă, griul din sufletul oamenilor
griul zăpezii amestecate cu noroiul din cimitir. Doar în preajma lui Liesel Meminger putea fi văzut un adevărat curcubeu.
Povestea începe cu moartea micuţului Warner, fratele lui Liesel, în trenul de Munchen. Mama îi ducea unei familii din Molking, orăşel din suburbia Munchenului, spre adopţie. Prima întâlnire cu Moartea coincide cu prima hoţie: Liesel îi fură unui tânăr gropar Manualul groparului (The Grave Digger’s Handbook), pe care acesta îl pierduse în cimitir la înmormântarea fratelui ei.
Familia adoptivă, Hubermannii, stăteau pe strada Himmel(Rai) şi ar fi trebuit să-i ia spre adopţie contra unei alocaţii. Momentul despărţirii de mama sa înseamnă sfârşitul albului. „Ziua era gri, culoarea Europei”. Singura legătură a micuţei Liesel cu trecutul va rămâne cartea furată în cimitir. Fusese ultima dată când şi-a văzut fratele şi ultima dată când îşi văzuse mama. Deseori , noaptea o scotea de sub saltea şi-o ţinea în braţe. „Privind lung literele de pe coperte şi atingând literele imprimate dinăuntru, nu avea idee ce însemnau. Realitatea era că nu prea conta despre ce era cartea. Era mai important ce semnifica.”
Spre deosebire de Rosa Hubermann, Hans, tatăl adoptiv, deşi, aparent o persoană insignifiantă, era ca şi Liesel „o întreagă listă de culori”. Trebuia doar să ştii să le vezi. Făcea parte din familia celor care prin bunătatea sufletului duc pe umeri întreaga umanitate. Era un om valoros. Şi Liesel, omul-copil, a văzut dincolo de aparenţe. Între el şi Liesel se va crea cea mai puternică legătură ce poate exista între două suflete nobile înecate în mii de culori.
Pe strada Himmel, Liesel îl întâlneşte pe Rudy Steiner, admirator al lui Jesse Owens cel care la Olimpiada din 1936 a câştigat patru medalii de aur la alergare şi căruia Hitler a refuzat să-i strângă mâna pe motiv că era negru, deci nu era om. Şi Rudy Steiner a fost atât de impresionat de palmaresul lui, încât într-una din zile s-a furişat în bucătărie şi s-a mânjit cu un strat gros de cărbune pe faţă, apoi a alergat pe stadionul Hubert Oval încercând un joc magic prin care oferea idolului său strângerea de mână refuzată de Hitler. Se metamorfozase în Jesse Owens, cel plin de glorie, ovaţionat de mulţime şi căruia i se recunoştea statutul de om, în ciuda faptului că nu avea pielea albă. În urma acestui episod, Rudy primeşte prima lecţie de rasism de la tatăl său. Era lecţia de supravieţuire într-o lume schimonosită, absurdă, în care nazismul luase amploare.

Încet-încet Liesel începe să se integreze în familia Hubermann. Cel care i-a fost călăuză şi îndrumător a fost tatăl vadoptiv, Hans. Noapte de noapte Liesel are coşmaruri cu chipul frăţiorului său mort. Trecutul o trăgea spre sine şi singurul lucru care o lega de trecut era Manualul groparului. Şi pentru că nu ştia să citească Hans o ajută să pătrundă taina obiectului magic numit carte. Să-i facă accesibil conţinutul şi astfel să-i alunge spaima de necunoscut. „Privind în urmă, Liesel îşi dădea seama cu exactitate la ce se gândea papa al ei când a scrutat prima pagină din Manualul groparului. A constatat dificultatea textului şi a realizat repede că o astfel de carte e departe de a fi ideală. Erau acolo cuvinte cu care şi el avea probleme. Să nu mai vorbim de morbiditatea subiectului. Cât despre fată, avea dorinţa bruscă de a o citi, astfel încât nici nu încerca să înţeleagă. La un anumit nivel, probabil, voia să se asigure că fratele ei fusese îngropat aşa cum trebuie. Indiferent de motiv, foamea de a citi acea carte era atât de intensă pe cât putea simţi un copil de zece ani.”Din acest moment Liesel descoperă forţa Cuvântului. Mult mai târziu, când va începe să scrie cartea vieţii sale va nota: N-ai crede, dar nu şcoala a fost cea care m-a ajutat atât de mult să citesc. A fost papa. Oamenii nu îl cred foarte deştept, şi e adevărat că nuciteşte prea repede, dar am aflat curând că scrisul şi cuvintele chiar i-au salvat viaţa cândva. Sau cel puţin, cuvintele şi un bărbat care l-a învăţat să cânte la acordeon…”
Şi lecţiile de alfabetizare ale lui Liesel se petreceau noapte de noapte, când acele fiinţe hidoase, numite coşmaruri, veneau să-i bântuie somnul. Pivniţa devenise camera secretă, un fel de Shamballa în care Liesel pătrundea taina cuvintelor.Şi bucuria cea mare a fost atunci când, la Crăciunul lui 1939, Liesel a primit cadou două cărţi. Învăţase să citească şi să scrie. Descoperind scrisul s-a gândit că aşa ar fi putut să mai afle ceva despre mama sa de care-i era în continuare dor. Şi a început să-i scrie scrisori. Scrisori moarte pentru că nu ajungeau la destinaţie. Pentru că acele cuvinte, care ar fi rebuit să ajungă la sufletul mamei sale, mureau înainte de vreme. Cuvintele primesc viaţă de la cel care le aşterne pe hârtie, dar dacă nu sunt citite de cineva cu sufletul, mor. Aşa erau vremurile. Anul 1940 era anul unei lumi absurde când oamenii îl sărbătoreau pe Fuhrer aprinzând imense ruguri de cărţi în onoarea lui, în vreme ce Moartea bântuia prin întreaga Germanie. Liesel descoperă încă o dată forţa cuvintelor. De astă dată puterea lor de-a ucide. În jurul acelor imense focuri de pe străzile din Molching aude cuvântul comunist. Îl mai auzise cândva când tatăl său a dispărut de acasă şi din acel moment viaţa ei a căpătat alt sens. Acum ştia că acele ruguri de cărţi erau încinse cu scopul de-a ucide Cuvântul, de-a-l deforma, de-a-l transforma în scrum. Şi-n mintea ei a încolţit un gând pe care l-a pus în practică. A decis să-l salveze. Hoţul de cărţi a recidivat! A scos din jarul mocnit o carte pe care a ascuns-o la piept. „Cartea părea îndeajuns de rece pentru a putea fi strecurată sub uniformă. La început a fost caldă şi plăcută la piept. Dar, când începu să meargă, cartea se încălzi. Când a ajuns înapoi la papa şi la Wolfgang Edel, cartea începuse să o ardă. Parea că se aprinde. Amândoi bărbaţii priviră în direcţia ei. Ea zâmbi. Îndată ce zâmbetul i se stinse pe buze, simţi altceva. Sau mai exact pe altcineva.”Era cea de-a doua carte din viaţa ei: Ridicarea din umeri. Biblioteca ei prindea contur: Manualul groparului-furată, Câinele Faust şi Farul -primite în dar de Crăciun şi acum, Ridicarea din umeri -din nou, furată.

Şi nu după mult timp a apărut şi a treia carte. Mergea săptămânal acasă la primar să ia rufe la spălat. Nevasta primarului a primit-o în bibliotecă, unde Liesel a rămas, pur şi simplu, uimită de acel adevărat sanctuar al Cuvântului. Aşa ar fi trebuit să arate Raiul: „Peste tot cărţi! Fiecare perete era căptuşit cu rafturi supraaglomerate, dar impecabile. Abia dacă se zărea vreun tablou. Erau stiluri şi mărimi diferite ale literelor pe cotoarele cărţilor negre, roşii, gri şi de toate culorile. Erau cele mai frumoase lucruri pe care Liesel Meminger le văzuse vreodată.”Însă, Cuvântul se afla în mijlocul întinderii nesfârşite de spaţiu gol, de lemn. Cărţile erau la kilometri depărtare.”Însă Moartea era omniprezentă. Nimeni nu le iubea şi nu le mângâia. Rămăseseră aşa, de când fiul primarului murise şi nimeni nu mai găsea timp şi dragoste pentru ele.

Viaţa de pe strada Himmel părea să curgă într-un soi de normalitate. Până a apărut el. Luptătorul. Boxerul evreu ce nu-şi mai avea locul în Germania nazistă a Fuhrerului.Un nenorocit, lihnit de foame şi înfricoşat, care spera să scape de ea, de Moarte. Singura lui avere era o valiză cu câteva lucruri şi-o carte. Şi singura lui speranţă era arianul Hans căruia, cândva, tatăl său îi salvase viaţa, murind în locul lui. Şi Hans promisese că-şi va răscumpăra darul oferindu-l atunci când cineva din familia lui ar fi avut nevoie.

Şi Liesel şi Max Vandeburg, evreul, erau doi abandonaţi, doi rătăciţi ai soartei. Pe Liesel mama sa o abandonase în familia Hubermannilor. Şi Max era al nimănui. Germania, patria în care se născuse nu-l mai dorea. Îi cerea moartea în schimbul fericirii poporului arian. Şi acum Max ,având drept bilet de liberă trecere însăşi condamnarea sa la moarte, cartea Fuhrerului, Mein Kampf, mergea să ceară ajutor lui Hans Hubermann. Îi lega prietenia lui Hans cu tatăl său şi un acordeon care aparţinuse evreului neamţ Erik Vandeburg, mort în Primul Război Mondial întru apărarea patriei sale, Germania.
Lucrurile se schimbaseră. Acum, patria sa cerea sângele tuturor evreilor. Hans
Hubermann nu putea să uite că un evreu îl învăţase să cânte la acordeon şi-i salvase viaţa. Max, fiul lui Erik Vandenburg, avea 24 de ani în 1940. Crescuse la Stuttgart, de la doi ani rămânând orfan de tată. Un adolescent care crescuse pe stradă asemeni tuturor orfanilor şi care învăţase lecţia supravieţuirii, apărându-se cu pumnii. Şi cel mai bun prieten al său fusese arianul Walter Kugler. Ei, care se bătuseră bărbăteşte, cu pumnii pe stradă, au devenit apoi cei mai buni prieteni. Dar a venit 9 noiembrie. Kristalnacht. Moartea a avut foarte mult de lucru. Iar Walter Krugler n-a putut decât să-şi ajute prietenul să plece la Molching spre a fi ascuns de Hans Hubermann. Pivniţa Hubermannilor îl adopta acum şi pe cel de-al doilea orfan.
Întâlnirea dintre hoţul de cărţi, copilul abandonat al arienilor, şi Max Vandenburg, fiul evreului mort în război, hăituit spre a fi trimis în lagăr, dă o nouă turnură romanului. „În timpul nopţilor, şi Liesel Meminger, şi Max Vandenburg demonstrau asemănarea dintre ei. În camerele lor separate visau coşmarurile şi se trezeau, unul cu ţipăt în cearşafurile inundate şi altul să respire lângă focul mocnit.”
Biblioteca lui Liesel sporeşte cu un exemplar în februarie 1941, când împlineşte doisprezece ani: primeşte în dar Oamenii nămolului. Max nu avea ce să-i dăruiască. Singura carte pe care o adusese cu sine era Mein Kampf. A decis să-i facă şi el un dar lui Liesel, aşa că i-a scris el o carte. A scos pagini din Mein Kampf, le-a vopsit în alb, apoi a scris propria poveste: Omul aplecat asupra mea.
Între timp, Liesel învăţa lecţia supravieţuirii împreună cu prietenul său Rudy cu care descoperise ce mult însemna să fii iute de mână pentru a-ţi face rost de mâncare. Într-una din expediţiile lor, Rudy salvează Cuvântul de la înec. Cândva, Liesel îl salvase din foc. Acum, Rudy Steiner se aruncă în apele învolburate şi reci ale Amperului în care o carte plutea vertiginos la vale. Era Omul care fluieră, cartea pe care Liesel o primise în dar de la Ilsa Hermann, nevasta primarului .Fiind de faţă, Moartea ar fi putut în orice clipă să-şi ia tributul. Însă n-a mai rezistat să-l vadă încă o dată pe hoţul de cărţi în genunchi lângă un trup neînsufleţit. Era prea mult pentru ea. Până la urmă, „orice moarte are o inimă.” Şi în definitiv, trebuia să continue povestea…Mai ales că Liesel a înţeles cât de mult o iubea Rudy, dacă nesocotise pericolul morţii de dragul ei. „Trebuie să o fi iubit atât de incredibil de mult! Atât de mult, încât nu-i va mai cere niciodată ca buzele lor să se întâlnească şi va intra în mormânt fără ca acest lucru să se fi întâmplat.”
Acest episod pe care Moartea îl povesteşte cuprinsă de emoţii dovedeşte că oamenii de fapt construiau o lume a absurdului care până şi pe ea o depăşea. Ca orice narator care se respectă şi vrea să ţină firul povestirii din scurt, Moartea a venit şi cu unele lămuriri.
„În mod cert, spune ea, am avut câteva raite de dat în acel an, din Polonia în Rusia, în Africa şi înapoi. Aţi putea argumenta că dau raite indiferent ce an este, dar uneori omenirea adoră să agite puţin lucrurile. Au făcut să crească producţia de cadavre şi, implicit de suflete care se eliberau(….)Din când în când , aş vrea să pot spune ceva de genul: „Nu vedeţi că am deja mâinile ocupate?”Dar nu fac asta niciodată. Mă autocompătimesc în sinea mea, în vreme ce îmi văd de treabă şi, câteodată, sufletele şi cadavrele nu se înzecesc, ci se înmiiesc.”
Şi Hitler s-a dovedit un Stăpân al Morţii deosebit de neînţelegător. Cu cât îşi făcea treaba mai repede cu atât îi dădea mai mult de lucru.
Între timp, Liesel se întoarce în Grande Strasse, la locuinţa primrului şi fură o altă carte: Purtătorul de vise o carte despre un copil abandonat care voia să se facă preot. De data asta n-o mai fură pentru ea ci pentru prietenul său, evreul, ascuns în pivniţa din strada Himmel. „Îi dăduse Purtătorul de vise lui Max, ca şi cum numai cuvintele l-ar fi putut hrăni.” Cartea era o antiteză a Omului care fluieră.
Între timp Moartea nu mai prididea să adune la suflete. „Le-am purtat în degete ca pe valize, spune ea. Sau le-am aruncat pe umăr. Numai pe copii i-am dus în braţe.”S-a declarat învinsă de atâtea suflete pe care trebuia să le culeagă. Era prea mult pentru ea. Oamenii se dovediseră mult mai nemiloşi decât ea şi bombele cădeau secerând zeci de suflete de copii şi adolescenţi. Erau copiii nevinovaţi ai Germaniei care nu reuşeau să înţeleagă ce păsări atât de vorace zburau pe cerul ţării lor. Şi asta, în timp ce la Auschwitz alte suflete o aşteptau înnegrind cerul. „Pentru mine, povesteşte Moartea, cerul era de culoarea evreilor(…)Erau trupurile frânte şi duioase inimi moarte…Toate erau uşoare precum cojile de nuci. Cerul era plin de fumîn acele locuri. Miros ca de cuptor, dar totuşi atât de frig! mă înfiorez când îmi amintesc-şi încerc să uit.” Copleşită, Moartea face lucruri nefireşti. Îl invocă până şi pe Dumnezeu să aibă milă de oameni. Că ei nu mai aveau milă unii de alţii. „Chiar am sărutat câţiva pe obrajii obosiţi, otrăviţi. Am ascultat ultimile lor strigăte întretăiate. Cuvintele lor franţuzeşti…Erau francezi, erau evrei şi eraţi voi.”
În Molching bombardamentele se îndesesc, pe măsură ce războiul se apropie de sfârşit, iar trupele SS caută ţapi ispăşitori răscolind pivniţele cetăţenilor. Max decide să plece pentru a nu aduce condamnarea la moarte Hubermannilor.Visează să poată ieşi din iadul războiului şi să ajungă în America.
Liesel Meminger începe să se simtă tot mai singură după ce şi Hans Hubermann este luat pe front, la un spital militar din Viena. Primeşte de la Rosa Hubermann cadoul lăsat de Max înainte de plecare- o altă carte scrisă de el pe paginile albite din Mein Kampf. O intitulase Scuturătoarea de cuvinte, carte în care Max adunase cele mai semnificative întâmplări din viaţa ei.
August 1943. Războiul se apropie de sfârşit. Convoaiele de evrei ce mergeau către Dachau şi către Auschwitz deveneau tot mai dese pe străzile Molkingului. Ceea ce Liesel sperase să nu se întâmple se întâmplase. Max era într-unul dintre aceste convoaie. Întâlnirea dintre Max- aflat în convoiul către Auschwitz – şi Lisa Meminger –aflat ă de ani în căutarea lui- este foarte relevantă:
Max Vandenburg, August 1943
Erau rămurele de păr, aşa cum
se gândise Liesel, şi ochii apoşi
au păşit spre ea, peste umerii
celorlalţi evrei.Când au ajuns la
ea,, au implorat. Barba
îi îmblânzea faţa şi gura
îi tremura în timp ce spunea cuvântul,
numele, fata.
Liesel
Liesel uită cu totul de mulţime şi intră în marea de evrei, printre ei, până îl apucă de braţ cu mâna stângă.
Chipul lui se înclină spre ea.
Ea se împiedică şi evreul, îngrozitorul evreu, se aplecă pentru a o ajuta să se ridice. Îşi irosi toate puterile.
-Sunt aici, Max, zise ea din nou, sunt aici.
-Nu-mi vine să cred…Cuvintele îi picurau din gură lui Max Vandenburg. Uite cât ai crescut! Avea o tristeţe intensă în ochi. I se umflau. Liesel…Au pus mâna pe mine acum câteva luni. Vocea lui era schilodită, dar se târa spre ea. La jumătatea drumului spre Stuttgart, spuse el.
Din interior, fluviul de evrei era un dezastru impenetrabil de braţe şi picioare. Uniforme zdrenţuite. Încă nu o văzuse niciun soldat, iar Max o avertiză:
-Trebuie să-mi dai drumul, Liesel.
Chiar încercă să o împingă, dar fata era prea puternică. Braţele înfometate ale lui Max nu o putură convinge, iar ea merse în continuare prin mizerie, foamete şi confuzie.
După un şir lung de paşi, primul soldat o observă
-Hei! strigă el. Arătă cu biciul . Hei, fato, ce faci? Ieşi de-acolo!
Fiindcă ea îl ignoră complet, soldatul îşi folosi arma ca să-şi facă loc prin mulţimea densă de oameni. Îi îmbrînci la o parte şi ajunse la ea. Se ivi deasupra ei, în timp ce Liesel se lupta să înainteze şi fata observă expresia gâtuită a lui MaxVandenburg. Îl mai văzuse înfricoşat, dar niciodată astfel.
Soldatul o înşfăcă. Mâinile lui îi apucară cu brutalitate hainele.
Putu să-i simtă oasele şi închieturile degetelor. Îi maltratau pielea.
-Am zis să ieşi! îi ordonă el şi o târî pe fată spre marginea străzii, şi o azvârli spre zidul de spectatori germani.
Se făcea tot mai cald. Soarele îi ardea faţa. Fata aterizase brusc şi dureros, dar acum era din nou în picioare. Şi-a revenit şi a aşteptat. A reintrat în convoi.
De data aceasta, Liesel şi-a croit drum prin spate.
În faţă, putea vedea rămurele distincte de păr şi se îndreptă iarăşi spre ele.
De această dată, nu îl atinse şi se opri. Undeva în interiorul ei se aflau sufletele cuvintelor. S-au căţărat afară şi au rămas lângă ea.
-Max, zise fata.
El se întoarse şi închise ochii pentru o clipă, iar fata continuă:
-A fost odată un bărbat mic şi ciudat, spuse ea. Braţele ei atârnau pe lângă trup, dar mâinile îi erau strânse în pumni. Dar mai era şi o scuturătoare de cărţi.
Unul dintre evreii aflaţi în drum spre Dachau se oprise acum din mers.
Rămase absolut nemişcat, timp în care ceilalţi îl ocoleau morocănoşi, lăsându-l complet singur. Ochii lui ezitară şi fu atât de simplu! Cuvintele trecură de la fată la evreu. Se căţărară pe el.
Data următoare când vorbi, întrebările ieşiră poticnindu-se din gură. Lacrimi fierbinţi i se înghionteau în ochi şi ea nu voia să le elibereze. Mai bine să fie fermă şi mândră. Să lase cuvintele să facă totul.
-Tu eşti cu adevărat? întrebă tânărul, zise ea. De pe obrazul tău am luat sămânţa?
Max Vandenburg rămase în picioare.
Nu căzu în genunchi.
Oamenii, evreii, norii, se opriră cu toţii. Urmăreau.
Max o privi prima oară pe fată şi apoi se uită lung la cerul larg şi albastru, şi măreţ. Erau raze puternice- scânduri de lumină-căzând pretutindeni, minunat pe stradă. Norii îşi arcuiau spinările pentru a privi în urmă şi apoi se puneau din nou în mişcare.
-E o zi atât de frumoasă zise el, iar vocea lui era fărâmiţată.
O zi grozavă pentru a muri. O zi grozavă pentru a muri, ca asta.
Liesel se apropie de el. Fu îndeajuns de curajopasă să întindă mâna şi să-i atingă faţa acoperită cu barbă.
-Tu eşti cu adevărat, Max?
O zi germană atât de strălucitoare şi publicul ei grijuliu.
Îşi lăsă buzele să-i sărute palma.
-Da, Liesel, eu sunt, apoi el îşi puse faţa în palma fetei şi plânse pe degetele ei.
Plânse în vreme ce soldaţii veniră şi micul grup de evrei insolenţi stătea şi privea.
A fost biciuit.
-Max, plânse fata.
Apoi, în gând, fiind târâtă de acolo.
„Max
Boxer evreu”
În sinea ei spuse totul.
„Maxi-taxi. Aşa îţi zicea prietenul tău din Stuttgartcând v-aţi bătut pe stradă, îţi aduci aminte? Tu erai acela-băiatul cu pumnii duri-şi ai spus că i-ai da un pumn în faţă morţii dacă vine după tine. Îţi aminteşti Max? Tu mi-ai zis. Îmi amintesc tot…
Îţi aminteşti de omul de zăpadă Max?
Îţi aminteşti?
Din pivniţă?
Îţi aminteşti norul alb cu inima gri?
Fuhrerul încă mai coboară să te caute câteodată. Îi este dor de tine. Tuturor ne e dor de tine”
Biciul. Biciul. Biciul din mâna soldatului continuă să lovească. Îl pocni peste faţă pe Max. Îi tăie bărbia şi îi crestă gâtul.Max se prăbuşi la pământ şi soldatul se întoarse acum spre fată. Gura i se deschise. Dinţii lui erau imaculaţi.
O imagine bruscă îi apăru în faţa ochilor. Îşi reaminti ziua în care îşi dorise ca Ilsa Herman sau măcar Rosa cea de nădejde să o plesnească peste faţă, dar nici una din ele nu o făcuse. De această dată nu a fost dezamăgită. Biciul i-a brăzdat clavicula şi i-a atins omoplatul
-Liesel!
Cunoştea această persoană.
Când soldatul ridică biciul, ea îl zări pe Rudy Steiner agitat în mulţime. O striga. Îi văzu chipul chinuit şi părul galben.
-Liesel, ieşi de-acolo!
Hoţul de cărţi nu ieşi
Închise ochii şi încasă următoarea lovitură arzătoare şi apoi încă una, până când corpul ei se izbi de podeaua caldă a străzii. Îi încălzea obrazul.
Auzi alte cuvinte, de data aceasta de la soldat:
-Steh’auf!
Propoziţia succintă nu îi era adresată fetei ci evreului. A fost dezvoltată.
-Ridică-te, jegosule, câine evreu, ridică-te, ridică-te…
Max se ridică anevoie în picioare.
Încă o flotare, Max.
Încă o flotare pe podeaua rece din pivniţă.
Îşi mişcă picioarele.
Merse în continuare, târându-le după el. Picioarelei se clătinau şi atinse cu mâinile urmele biciului pentru a alina usturimea. Când încercă să se uite din nou după Liesel, mâinile-soldat au fost puse pe umerii lui însângeraţi şi l-au împins.
Băiatul sosi. Picioarele lui slăbănoage se îndoiră şi el strigă spre stânga lui.
-Tommy, vino-ncoace şi ajută-mă! Trebuie să o ridicăm. Tommy, hai odată! Îl ridică pe hoţul de cărţi de subsori. Liesel, haide, trebuie să plecăm de pe stradă.
Când fata fu capabilă să stea în picioare, se uită la feţele împietrite ale nemţilor, proaspăt scoase din cutiile lor. La picioarele lor, îşi permise pentru un moment să se prăbuşească…
Aceasta a fost povestea spusă de Moarte, o poveste despre oameni, despre culori şi despre hoţul de cărţi.
Bibliografie: Markus Zusak, Hoţul de cărţi, Editura Rao, 2011

Autor Maria Sava

Miguel de Unamuno- Agonia creştinismului


 

 

Miguel de Unamuno s-a născut pe 26 septembrie în oraşul basc, Bilbao. După studiile secundare şi bacalaureat se înscrie la Facultatea de Litere şi Filososfie a Universităţii din Madrid( maestrul său preferat fiind Menendez y Pelayo).  În 1884 îşi dă doctoratul cu teza Originea şi preistoria rasei basce. Devine profesor de latină şi psihologie la un colegiu din Bilbao, iar în 1891 ocupă prin concurs catedra de Limba şi Literatura Greacă la Universitatea din Salamanca, oraş în care se stabileşte până la sfârşitul vieţii. În 1895 publică culegerea de cinci eseuri Esenţa Spaniei rezultat al lungilor convorbiri cu Angel Ganivet.  În 1898 publică primul său roman „Pace în război”. Opera sa filosofică fundamentală, Sentimentul tragic al vieţii este publicată în 1913.

 

La începutul primului război mondial este destituit pentru activitate politică- scria articole în favoarea aliaţilor, contra monarhiei spaniole. Este arestat şi condamnat la 6 ani de închisoare, dar după 2 ani este eliberat. În 1924 este exilat în insula Fuenteventura (Canarias), însă doar după jumătate de an este eliberat şi se refugiază la Paris unde rămâne până la căderea dictaturii( 1930). Întors la Salamanca i se face o primire triumfală. În această perioadă îi apăruse principala sa operă lirică El Cristo de Velasquez, poetul Unamuno fiind considerat de criticul Julian Marias : „unul din temperamentele cele mai  viguroase şi originale pe care le-a avut Spania ,-comparabil doar cu Quevedo”.

 

Eseist prin vocaţie, demn urmaş al lui Montaigne prin forma clasică dată eseului, aceea a „comentariului”, cu deosebirea că, eseul lui Unamuno era scris cu pasiune şi impetuozitate, la temperaturi înalte. Spirit agitat, neliniştit, chinuit de contradicţii, ce respinge orice sistematizare a ideilor şi sentimentelor, Unamuno găseşte în eseu genul cel mai potrivit în care să-şi exprime toate conflictele intime ale sufletului . O dovedeşte şi eseul Agonia creştinismului, care alături de Sentimentul tragic al vieţii este o capodoperă. Dezbate aici problematica religioasă pornind, ca de altfel în întreaga sa gândire filosofică, de la o propoziţe pe care o întâlnim şi la pontifii existenţialişti- Kierkegaard, Jaspers, Sartre, Heidegger, Camus-„conştiinţa de sine nu este decât conştiinţa propriei limitări”. Dar cum să se lase el, vitalistul Unamuno, constrâns de limitele strâmte ale individualităţii? Între continua aspiraţie către absolut şi conştiinţa propriei limitări se dă marea bătălie, întreaga sa operă stând sub semnul paradoxului. În 1906 îi scria lui Ortega y Gasset:

Din ce în ce mă simt mai mult purtat spre afirmaţii gratuite, spre arbitrar, care este metoda pasiunii, şi din ce în ce mă întăresc mai mult în anarhismul meu. Şi în felul acesta mă văd izolându-mă tot mai mult. Nu-mi găsesc locul nicăieri, nici în mine însumi…Dumneata nu ştii cum creşte şi se adânceşte singurătatea mea intimă…Din ce în ce mă interesează mai puţin ideile şi lucrurile, din ce în ce mă interesează mai mult sentimentele şi oamenii. Nu mă interesează ce spui dumneata, mă interesezi dumneata…

Dacă ai şti ce dureri de naştere mă costă când scriu, ceea ce alţii numesc paradoxe! Dacă ai şti câte lacrimi sunt îngropate în multe din ultimile mele scrieri! Şi, de ce- mă întreb-de ce, din moment ce eu nu sunt decât un pasionat, care caută să se agaţe de sine însuşi şi să se consoleze disperându-se (viaţa mea este disperare resemnată), de ce insistă unii să facă din mine un înţelept, un pedagog, sau mai ştiu eu ce?”

Acesta era Unamuno cel adevărat şi profund- un nihilist existenţialist dublat de patosul unui adânc misticism catolic. Se stinge din viaţă pe 31 decembrie 1936, la Salamanca.

 

 

Agonia creştinismului, eseu religios mistic, are ca punct de pornire sentinţa Mântuitorului: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”  Valoare a spiritului universal, creştinismul este o continuă luptă(agonia) a individului cu sine şi cu cei din jurul său. Viaţa şi calea nu pot fi una cu adevărul. Adevărul poate ucide. Viaţa te poate ţine în eroare. Omul nu se naşte cu un suflet, ci îşi făureşte unul ăsta fiind însuşi scopul vieţii. Şi sufletul este lucrarea proprie a omului, obţinută printr-o luptă continuă cu viaţa. La rândul ei şi viaţa este o luptă, un întreg şir de renunţări şi de împotriviri adevărului, o agonie născută din conflictele interioare ale fiecărui individ. Întreg efortul omenesc este o luptă împotriva veşnicei uitări, a morţii, care ni s-a dat o dată cu pătrunderea în lume a păcatului. Căci, spune Unamuno: „Nu te împaci cu tine însuţi decât, precum Don Quijote, pentru a muri.”

 

Agonia este  însăşi viaţa. „Iisus , spune Pascal, va agoniza până la sfârşitul lumii; şi nu trebuie să dormim în acest timp.” A trăi, a lupta înseamnă totodată a te îndoi. „Afirm, cred, ca poet şi creator, privind spre trecut, spre amintire; neg, ca om care raţionează, ca cetăţean, privind spre prezent; şi mă îndoiesc, lupt, agonizez, ca om şi creştin, privind spre viitorul irealizabil, spre eternitate, spune eseistul.

 

În lumea catolică, pe  crucifixurile la care se închină credincioşii e Christos aflat pe cruce în agonie şi alături de acest cult există un alt cult închinat Sfintei Fecioare a Durerilor, reprezentată cu inima străpunsă de şapte spade. La origine, creştinismul nu este o simplă doctrină- e însăşi viaţa e un cult închinat Dumnezeului-Om care s-a născut, a suferit, a agonizat, a murit şi-a înviat din morţi. Iezuiţii afirmă că scopul creştinismului este „de-a rezolva afacerea mântuirii noastre individuale şi personale.” Şi asta până la Apostolul Pavel care l-a transformat în doctrină, evanghelismul fiind diferit de creştinismul care a precedat moartea lui Iisus. Apostolul Pavel, „un evreu elenizat, un fariseu ce bâlbâia puternica şi polemica limbă greacă”, a unit dogma iudaică a învierii trupului cu cea helenică a nemuririi sufletului în evanghelismul propovăduit de el.

 

„Agent electoral”, aşa cum îl numise Cioran,  a transformat creştinismul –religie a comunităţii care propovăduia apropiatul sfârşit al lumii  într-o religie individuală în care fiecare credincios poartă în sine semnul prevestitor al morţii sale trupeşti. „Căci trăim uniţi unii cu alţii, dar fiecare moare singur, iar moartea este suprema singurătate.” La el învierea trupului, „speranţă iudaică, fariseică, psihică” a intrat în conflict cu „nemurirea sufletului, speranţă helenică, platoniciană, pneumatică sau spirituală.”De aici, de la conflictul dintre fariseii care credeau în învierea cărnii şi saducheii materialişti care căutau învierea trupului în urmaşii lor, porneşte îndoiala şi agonia.

 

Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi…” Cuvântul s-a făcut trup, a agonizat şi a murit transformându-se în Literă. Exegeza oamenilor Literei a ucis Cuvântul. Christos a devenit istorie, Verbul s-a făcut Literă care la rândul ei s-a făcut Evanghelie şi Biblia. Însă Litera nu mai înseamnă viaţă. Nemurirea sufletului, a sufletului scris, a spiritului Literei este o dogmă filozofică păgână. Sfântul Pavel a transformat evanghelistica în biblistică, Verbul în Literă. A fost numit Apostolul păgânilor. Păgân, cu sensul de om de la câmp, ţăran( şi asta-i altă contradicţie) cel care este de fapt omul Cuvântului, nu al Literei. Se ştie că tradiţiile sale au fost orale. Paulinismul, religia Literei a fost o religie citadină. „Sau poate, se întreabă Unamuno, nu cumva litera vorbită e cea care, mai degrabă, domneşte la ţară, iar cuvântul scris e cel care domneşte în oraşe?” Păgânul propriu-zis era analfabet. Paulinismul, religia literei  a fost o religie citadină, a maselor, a muncitorilor din marile oraşe. Aceasta a fost agonia creştinismului la Sfântul Pavel: lupta dintre învierea cărnii şi nemurirea sufletului, dintre Verb şi Literă, dintre Evanghelie şi Biblie.

 

În capitolul I din Cartea a treia a Regilor este înfăţişată aducerea sărmanei Abişag din Sunam pentru a încălzi trupul aproape mortificat al regelui David. Probabil că regele a murit în braţele ei , fecioara –soţie care n-a cunoscut pe David decât în dorinţă. Unamuno consideră acest episod o alegorie în care era prefigurat Dumnezeul-Om. Sufletul iubitor al Sunamitei se străduia să-l încălzească în momentele agoniei lui, în agonia bătrâneţii acestuia, cu sărutări şi îmbrăţişări înflăcărate. Însă cei doi nu reuşesc „să se cunoască”. A cunoaşte, în sens biblic  înseamnă a se uni trupeşte, lucru cu neputinţă.  Pe de o parte, sărmana Abişag, cu sufletul înfometat de maternitate se străduieşte să-l învie pe regele muribund, iar regele la rândul său o iubea în adâncul inimii , însă n-o putea cunoaşte.

 

Ce este oare mai cumplit pentru suflet, să nu poată iubi, sau să nu poată fi iubit? Să nu poată fi cunoscut sau să nu poată cunoaşte? Să nu poată fi născut sau să nu poată da viaţă?”, se întreabă retoric autorul. Între agonia lui David pe care Abişag se străduia să-l facă să trăiască prin îmbrăţişările sale şi Christ care agonizează pentru ca Tatăl- Său, Dumnezeu, să ne salveze, Unamuno găseşte  similitudini.

Legat de agonia creştinismului, autorul prezintă două cazuri concrete: cel al Părintelui Hyacinthe Loyson, călugărul care a devenit tată, şi cel al lui Pascal, care, deşi nu făcuse legământ de schimnicie, a fost un adevărat sihastru. Două suflete antagonice care agonizează fiecare în felul său

Sufletul meu, scria Părintele Hyacinthe fiului său, este un torent ce se prăbuşeşte din înaltul munţilor, învârtejindu-se apa în cădere ani de-a rândul sau poate secole, pe o pantă din ce în ce mai înclinată; cu salturi din ce în ce mai violente, el se precipită către o catastrofă pe cât de inevitabilă pe atît de teribilă: moartea; şi spre acest abis care se află după moarte; până când creatura va regăsi curgerea ei liniştită într-o altă ordine a lucrurilor, şi stabilitatea ei ultimă în sânul Dumnezeului său! Mereu palingenezia. Emilie şi cu mine vom pătrunde curând în acea zonă…”

 

În concluzie, „a fi creştin înseamnă  a susţine o luptă permanentă şi în fiecare  moment al vieţii între conştiinţa noastră de credincioşi şi condiţia noastră de cetăţeni, părinţi, soţi; orice formă de renunţare la luptă echivalează cu renegarea creştinismului, care celebrează în fiecare om sacrificiul continuu al mântuirii şi al imortalităţii.”

Pentru Unamuno a filosofa înseamnă a trăi cu pasiune ideile, a le trăi la modul incandescent; iar dacă nu se poate lipsi în demersul său de raţiune, foloseşte raţiunea pentru a înălţa şi mai vii flăcările pasiunii sale.”( Radu I. Petrescu)

 

 

Bibliografie:1.Ovidiu Drâmba, Geniul Spaniei, Editura Saeculum Vizual, Bucureşti, 2007

2. Miguel de Unamuno, Agonia creştinismului, Ed. Institutul European, Iaşi, 1993

 

Autor Maria Sava

Cuvânt înainte la vol. „Poezie ebraică. Poeme alese”, traduceri de Adrian Grauenfels

Când am fost întrebată dacă n-aş vrea să scriu câteva cuvinte despre un volum de poezie, prima reacţie a fost să refuz. Motivul principal a fost că era vorba despre poezie şi eu nu sunt decât un simplu consumator de versuri, al doilea, că sunt traduceri şi mare lucru despre literatura israeliană din care sunt făcute, nu ştiu. Există câteva situaţii în care evit să mă exprim; cuvintele mi se par prea sărace în conţinut comparativ cu trăirile legate de relaţia mea cu divinitatea, legat de muzică şi de poezie. După o primă răsfoire a antologiei de faţă am acceptat provocarea, mai ales, că traducătorul, poetul Adrian Grauenfels, nu de puţine ori mi-a oferit prilejul să trec dincolo de aerul greu respirabil al acestei lumi prin versurile sale. În cele câteva fraze pe care le voi scrie, n-am de gând să folosesc cuvinte mari, fraze pompoase, voit hermetice şi nu voi recurge la numele sonore ale unor filozofi spre a epata virtualul cititor.
Primul lucru, pe care vreau să-l subliniez şi pe care cititorul aş dori să-l reţină, este marea generozitate a traducătorului de-a ne aduce în dar, acum, în preajma sărbătorilor, acest minunat volum cu poezie israeliană contemporană. Cum altfel, noi, cei născuţi şi trăiţi în alte culturi am fi putut avea acces la frumuseţea versurilor cuprinse între paginile volumului? „Traducerea este o artă, spune Amos Oz, este ca şi cum ai cânta un concert de pian la violoncel, lucru absolut posibil cu condiţia de a nu folosi violoncelul de parcă ar fi un pian.”

Să ţinem cont şi de faptul că doar regretatul Sebastian Costin a mai publicat o traducere a poeţilor israelieni contemporani, în limba română
Munca traducătorului este una dificilă şi frumoasă, însă cel care se înhamă la un astfel de travaliu trebuie să ţină cont de câteva lucruri esenţiale. O bună traducere înseamnă o poezie la fel de valoroasă precum originalul chiar dacă o cunoscută butadă spune: traduttore- traditore. În primul rând orice poezie bună are un sunet al ei, particular în limba de origine, o muzică aparte redată de alternanţa şi frecvenţa dintre vocale şi consoane, de lungimea cuvintelor, de posibilităţile de combinare, de plasarea accentelor-secrete bine ştiute de poeţi. Apoi, conform teoriei saussouriene orice expresie literară este purtătoarea celor două valenţe: semnificant şi semnificat. Fără să am cunoştinţe despre limba ebraică am deplina convingere că poetul Adrian Grauenfels cunoaşte secretul măiestriei de-a ţine echilibrul balanţei între „exactitatea fondului”(semnificaţia) şi „frumuseţea formei”( semnificantul).
Un alt prag pe care traducătorul trebuie să-l depăşească este acela de-a menţine cât se poate de viu spiritul epocii în care a fost creată poezia. „Este indubitabil, spune Gadamer, că traducerea unui text nu e simplă reviviscenţă a procesului psihologic originar al redactării sale, ci este o re-creare.” Grea misie, îndeplinită cu succes de poetul Adrian Grauenfels, aceea de-a restitui cititorului român întreaga bogăţie plurisemantică a textului din ebraică. Şi pentru ca munca traducătorului să fie dusă la capăt cu succes îi îndemn pe iubitorii de poezie să parcurgă acest volum, astfel încât prin lectura lor să înnobileze cu noi faţete/sensuri mănunchiul de diamnate cuprinse aici. Cartea cuprinde câteva mari teme precum iubirea, războiul, dragostea de pământul ţării- teme frecvente în literatura israeliană contemporană. Cititorul, deja avertizat, se va bucura să descopere influenţe din poezia contemporană universală- americană, engleză, italiană, dar şi influenţe ale culturilor ţărilor de origine ale familiilor poeţilor.Nu în ultimul rând aş vrea să remarc frumuseţea ilustraţiilor, foarte bine armonizate cu substanţa poetică, ilustraţii ce aparţin artistei Maia Martin şi lui Carmen Acsinte. Prin publicarea volumului Poezie ebraică Poeme alese în traducerea poetului Adrian Grauenfels, editorii Adrian Grauenfels şi Maia Martin oferă cititorului o antologie de poezie şi grafică care nu poate decât să bucure privirea şi sufletul.
Închei cu versurile poetului Rene Charr- un omagiu adus poeţilor adunaţi în acest volum alături de traducătorul lor, poetul Adrian Grauenfels:

În timpul vieţii sale, poetul se reazimă de vreun
copac, sau mare, sau taluz, sau nor de o culoare oarecare,
o clipă, daca îi permit împrejurările. El nu-i sudat de
rătăcirea altuia. Dragostea lui, şi în-ţelegerea, şi
fericirea, îşi au echivalentul în toate locurile unde el
n-a fost, unde nu se duce niciodată, la străini pe care nu-i
va cunoaşte. Când se ridica tonul îm faţa lui, când e împins
către considerente făcute să reţină, dacă sunt invocate
astrele în ceea ce-l priveşte, el răspunde ca e din ţara
de alături, din cerul care tocmai a fost înghiţit.
Poetul însufleţeşte apoi aleargă la deznodământ.
Seara, deşi păstrează pe obraji multe gropiţe de
ucenic, e-un trecător politicos cel ce grăbeşte despărţirile
pentru a fi de faţă când se scoate pâinea din cuptor.
(Rene Char De ce zboară ziua, trad. Gellu Naum)

Maria Sava
Iaşi, 2 ianuarie 2012

Cartea poate fi citita aici

Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică -autor: Lev Şestov (31 ian 1886-20 nov.1938)

 

În veacurile din urmă filozofia a urmat două mari direcţii: prima prelungeşte elenismul, trece prin renascentism, prin raţionalismul iluminist, către clasicismul german şi pozitivismul ştiinţific; cea de-a doua direcţie îşi trage seva din sursele biblice şi medievale având un caracter romantic, antisistemic şi iraţionalist.

 

Revendicat de existenţialişti, gânditorul Lev Şestov, deşi îşi recunoaşte filiaţia din Kirkegaard, Nietzsche şi Dostoievski, are un statut aparte. Şestov este, aşa cum afirmă Ion Ianoşi, iudeul care primeşte revelaţia de la Avraam, Isaac şi Iakov, oferind-o la rândul său oamenilor prin Iisus. Pentru el revelaţia este una şi aceeaşi, Dumnezeu e unic şi Cartea Sfântă este sacră în totalitatea ei, cu Vechiul şi cu Noul Testament la un loc. Apostol al neliniştilor, Şestov are, paradoxal, ununul dintre cele mai limpezi discursuri,   ordonat în limitele unui sistem din care nu de puţine ori răbufneşte clocotul trăirilor interioare.Este un maestru al negării, un revoltat, un „nihilist”în linia lui Nietzsche, unul dintre gânditorii cei mai radicali a cărui filozofie se mişcă între „polemicile cordiale” cu prietenul său Husserl şi „frăţietatea adversă”cu Berdiaev.

 

Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică se caracterizează din punct de vedere structural precum şi din cel al conţinutului prin dualitate. Este cartea pregătită de celelalte trei dinaintea ei, în ordinea apariţiei şi distilată în următoarele nouă ce-o vor urma. Cartea trimite metaforic la „pociva”-„sol”(pociva fiind stratul de suprafaţă al pământului care hrăneşte şi creşte vegetaţia), „bezpocivemost” însemnând lipsa unui sol în care să fii înrădăcinat; dar nu în sensul acelei dezrădăcinări denunţate de cultura rusă, acela de desprindere de popor, ci invers,  în sensul unei lăudabile detaşări filozofice de dogmatism. Adversarii gândirii şestoviene sunt raţionaliştii, cei robiţi temeiurilor, schemelor logice, totalitare şi totalizatoare, discursive şi supuse discursului.

 

În viziunea sa, metafizicieni descărnaţi, fără trup şi patimă se fac vinovaţi de închingarea trăirilor adevărate . Toţi vor să ne facă să cunoaştem „esenţele imuabile”, în vreme ce omul se zbate între pătimaşa sete de viaţă şi dorinţa de cunoaştere. „Omul, spune Şestov, doreşte, într-adevăr să înţeleagă lumea-uneori dorinţa îi este atât de fierbinte, încât înăbuşă în el orice capacitate de raportare critică faţă de argumentele oferite şi îl fac să întâmpine cu entuziasm chiar argumentaţiile slabe”

S-au dus vremurile lui credo, quia absurdum; trim acum vremurile lui credo, ut intelligam. S-a dus vremea filozofilor de cabinet. Ca orice om de rând filozoful mănâncă, iubeşte, urăşte, moţăie şi chiar doarme în ciuda afirmaţiilor rigide de sistemele de gândire născocite şi puse la îndemâna celorlalţi. Cu ironie aminteşte celebra frază pe care Socrate a spus-o cu uimire la citirea dialogurilor consemnate de Platon: „Mult a mai minţit tânărul acesta pe socoteala mea!”. Oricât de mare talent avea Socrate ca sofist şi oricât şi-ar fi iubit discipolii, greu de închipuit pentru Şestov disponibilitatea acestuia de a-şi petrece până şi orele dinaintea morţii într-un continuu dialog cu Criton. „Iată ce înseamnă să fii iubit şi să ai discipoli, exclamă Şestov ironic. Nici măcar să mori în linişte nu eşti lăsat…Cea mai bună moarte este aceea considerată a fi cea mai rea: când nimeni nu se află în preajma omului-când se moare prin străinătăţi, la spital, cum s-ar spune, ca un câine sub un gard. Poţi atunci  ca măcar în ultimile clipe de viaţă să nu fii ipocrit, să nu dai sfaturi, ci să taci: să te pregăteşti pentru evenimentul înspăimântător sau, poate , măreţ. Pascal, după cum ne povesteşte sora lui, a vorbit  şi el mult înainte să moară, iar Musset a plâns ca un copil. Poate că Socrate şi Pascal au vorbit atât de mult pentru că se temeau să nu izbucnească în plâns. Falsă ruşine!”

 

În sprijinul concepţiilor sale conform cărora şi filozofii sunt oameni, Şestov aduce în primul rând, scriitorii. La loc de cinste stă Nietzsche şi Pascal, Shakespeare , Cervantes, Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov. Sub aparenţa trândăviei-scriu cărţi, pictează, compun simfonii, fără să producă ceva necesar societăţii-ei, scriitorii, sunt în primul rând oameni cu căderile şi înălţările lor, care nu se sfiesc să arate viaţa în tot tragismul ei. „Puşkin ştia să plângă, şi cine ştie să plângă ştie să şi nădăjduiască. „Vreau să trăiesc, ca să gândesc şi să îndur cu dor”, spune el şi, pare-se, cuvintele „îndur cu dor”conferind atâta frumuseţe versului, au apărut întâmplător, în sesnsul că nu a găsit o rimă mai potrivită pentru „mor”.”

 

Între claustrarea savantului de cabinet şi însingurarea creatorului artist, Lev Şestov îl preferă pe cel de-al doilea pentru că pe el nu-l interesează concepţia despre lume, ci lumea aşa cum este ea, cu „subterana” ei cu tot.  Turgheniev a fost primul scriitor care a introdus în literatura rusă expresia „om de prisos”,  acelaşi cu omul subteranei lui Dostoievski. „Dacă omul din subterană  nu s-ar fi temut de nimic, dacă prin firea sa Hamlet ar fi fost un gladiator noi n-am fi avut până-n ziua de azi nici poezie tragică, nici filozofie.”

 

 Iar filozofii, cei care sunt daţi drept repere morale ale societăţii la grea viaţă sunt condamnaţi dacă ne gândim la ariditatea gândirii lor, la acel noblesse oblige, care-i condamnă la uscăciune sufletească. „Noblesse oblige”spune Şestov, nu e o formulă pentru nobilii din naştere care ştiu să vadă în obligaţiile pe care le au principalele lor privilegii, ci pentru parveniţii instruiţi şi îmbogăţiţi, ahtiaţi după un titlu de nobleţe.”

Omul are posibilităţi de cunoaştere şi manifestare  destul de restrânse în timpul vieţii: „Nu poţi vedea totul, înţelege totul, nu poţi să te înalţi prea sus deasupra pământului, nici să pătrunzi îm adâncurile lui.” Şi e mult mai cinsit să-ţi recunoşti limitele, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum ţi-a fost dată nu după norme rigide de moralitate. „Oamenii morali, spune Şestov pe bună dreptate, sunt cei mai răzbunători, iar moralitatea ei şi-o folosesc ca pe cea mai bună şi rafinată armă a răzbunăriiEi nu se mulţumesc numai cu faptul de a-şi dispreţuişi condamna, pur şi simplu, apropiaţii , ci doresc ca anatema lor să fie generală şi obligatorie, cu alte cuvinte ca toţi oamenii să se ridice şi să-i condamne împreună cu ei, ca însăşi conştiinţa celui condamnat să treacă de partea lor.”

Nu sofiştii care-şi îmbracă gândurile în fraze măreţe sforăitoare, au ceva de spus pe lumea asta, ci creatorii, cei care „scriu cu propriul sânge” fraze aparent simple, lipsite de cine ştie ce semnificaţii. „Cele mai importante şi semnificative gânduri, revelaţiile, apar pe lume golaşe, fără vreun înveliş verbal: să găseseşti pentru ele cuvinte-iată o treabă deosebit de grea, o adevărată artă. Dar şi invers: prostiile şi locurile comune vin dintr-odată împopoţonate în boarfe pestriţe, chiar dacă vechi-aş că le poţi oferi publicului direct, fără niciun efort.”

În vreme ce filozofii, de la Socrate încoace au pus stăpânire pe marile idei ale omenirii pe care le tot ordonează în sisteme şi le tot impun discipolilor ca pe nişte idei „de-a gata” , scriitorii, aflaţi în afara oricărei logici dinainte impuse,  trăiesc din plin amărăciunea actului creaţiei,  eşecurile, lipsa de receptivitate a cititorului. Pe scriitor oricând îl poţi face harcea- parcea, dar nu şi pe filozoful   care nu lasă la vedere câtuşi de puţin faptul că ar aparţine acestei, lumi umblând doar cu judecăţi de valoare, ce în timp trebuie să devină general obligatorii. Filozoful nu trăieşte nimic din ceea ce aşterne pe hârtie spre deosebire de scriitor căruia „îi este scârbă să vorbească din auzite despre lucruri pe care el însuşi nu le-a văzut.”Şi cum să te macine ca artist ceea ce nu trăieşti. Un exemplu semnificativ în acest sens este Gogol cel speriat de părintele Matvei cu iadul şi cu diavolii în caz că nu renunţă la bucuria de-a trăi.

 

Filozofia a fost întotdeauna în slujba cuiva. În Evul Mediu ea a fost ancilla teologiae, acum a devenit slujnica ştiinţei şi a stat de fiecare dată în primul rând. Paradoxal, creaţiile marilor scriitori deseori au căzut în uitare ca, prin cine ştie ce întâmplare, să iasă la lumină şi să fie recunoscute. Cine poate să explice fapta unora de-a scoate o amantă venală în lume, de-a o duce la teatru şi de-a o aşeza în văzul tuturor, în vreme ce femeia iubită  e ţinută acasă ori sunt preferate locuri mai puţin umblate în care s-o scoţi? Ciudată fiinţă omul!

Filozoful laudă liniştea sufletească. Dar marele creator supus atâtor nelinişti şi îndoieli nu se poate limita la atât. El este oglinda, cel care arată viaţa în toată hidoşenia sa împărtăşind impresiile cu cititorul.

Mă opresc aici în ideea că am adus suficiente argumente în favoarea  lecturării unuia din incitantele eseuri scrise de Lev Şestov în care  admirabilă este tocmai această convieţuire dintre filozofie şi literatură, lipsa de canoane în gândire şi în expresie.

 

 

Bibliografie: Lev Şestov,  Apoteoza lipsei de temeiuri Eseu de gândire adogmatică, Editura Humanitas, 1995

Autor Maria Sava

Poezia în proză

Italo Calvino

1923 -1985
  Poezia în proză
Italo Calvino – Partizan, apoi student, învaţă agricultură, o abandonează în favoarea artei,devine comunist, scrie la îndemnul marelui scriitor italian Cesare Pavese care îi devine prieten şi mentor. La 20 de ani refuz ă  serviciul militar, preferă  să se ascundă şi să fie în contact cu grupări de partizani cu care rezona ideologic. În 1945 îl găsim stabilit la Torino, un oraş serios dar trist, spunea
noilor săi amici: Nathalie Ginzburg, Giulio Einaudi (un publicist renumit care îi oferă un job). Mai târziu cei doi participa la ziarele comuniste L’Unita şi Rinascita.
Scrie ficţiune, romane, povestiri, este gazetar, cineast, compozitor de muzică de operă, critic de teatru, lector,
editor..  În anul 1949 romanul „Ultimul vine corbul”, îi aduce recunoaştere şi un deosebit succes.
În 1957 dezamăgit de invazia sovietică în Ungaria, Calvino părăseşte partidul comunist. În 1964 vizitează ţara sa natală Cuba şi întâlneşte pe Che Guevara.
Realizează un interviu cu idolul său literar: Ernest Hemingway.
O nuvelă scrisă în 1951, în numai 30 de zile (Îl Visconte dimezzato) îi decernă lui Calvino descoperirea genului de fabulă  alegorică modernă. El împleteşte cu talent
elementele fabulei clasice cu fantezie imaginată. Ca un frate Grimm modern, Calvino colindă Italia şi culege 200 din cele mai frumoase poveşti populare ale limbii italiene.În 1967 se mută cu familia la Paris, iar în 1968 invitat de Raymond Queneau aderă la grupul Oulipo, grup experimental la care participau şi Georges Perec, Claude Levi-Strauss şi Barthes. Cei trei au influenţat puternic operele sale ulterioare.
Dar cea mai semnificativă operă  produsă de Calvino apare a fii „Oraşele Invizibile” (1972) o colecţie de texte scurte dedicate unor oraşe fictive. Este considerat modelul de proză în versuri despre care autorul declară :
” este un spaţiu în care cititorul trebuie să intre, să se vânture, să se piardă ca spre sfârşit să-şi găsească singur ieşirea spre lumină.”
***

Memoria.
Celui ce călăreşte prin ţinuturi sălbatice i se face dor de un oraş. Ajunge la Isidora, unde palatele au scări în spirală,
unde se fabrică ocheane şi viori meşteşugite, unde când străinul şovăie între două femei, întâlneşte o a treia.
Isidora este cetatea visurilor lui. Cu o deosebire, oraşul visat îl conţine pe el tânăr, la Isidora drumeţul ajunge la o vârstă înaintată. În piaţă  există un zid al bătrânilor, el s-a aşezat acolo în rând cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri. 

Zobeide
Oameni au visat că văd o femeie care aleargă noaptea despletită printr-un oraş necunoscut. Au visat că o urmăresc şi tot alergând, fiecare pe rând au pierdut-o. După vis, s-au dus să caute acel oraş; nu l-au găsit, dar s-au găsit între ei; au hotărât să construiască oraşul din vis.Fiecare a refăcut traseul parcurs, a rânduit spaţiile şi zidurile dar altfel, ca femeia să nu le mai poată scăpa. Acesta este oraşul Zobeide, oamenii s-au aşezat aşteptând să se repete scenă.
Dar scena nu s-a mai repetat. Străzile erau acum folosite ca să ajungi la lucru, la piaţă, veneau noi veniţi şi se aşezau în oraş, primii veniţi nu înţelegeau ce-i atrage pe aceşti oameni la Zobeide, oraşul ăsta urât, capcana asta.

Octavia
Octavia este oraşul păianjen.O prăpastie între doi munţi abrupţi, oraşul st ă  peste hăuri, legat de creste prin funii, lanţuri şi pasarele. Mergi pe scânduri, ţinându-te de plasa de cânepă. Sub tine sute de metri dedesubt nu se află nimic, mai trece câte un nor răzleţ. Aceasta este temelia oraşului. O plasă care este şi punte şi suport. Totul atârnă dedesubt: scări de funie, hamace, terase în formă de bărcuţă , burdufuri de apă, coşuri legate de sfori, trapeze şi cercuri de jucărie. Lampadare. Peste abis viaţa locuitorilor este mai nesigură decât cea din alte oraşe. Ei ştiu că plasa nu poate ţine mult.

Ochii
Dispoziţia privitorului dă  oraşului forma sa. Există Zemrude de sus şi Zemrude de jos.  De jos în sus vei cunoaşte pervazuri, perdele-n vânt, fântâni arteziene. Cu bărbia în piept, cu unghiile înfipte în podul palmei  privirile vor mătura rigole, canale, oase de peşti, hârtii. Nu se poate spune care aspect al oraşului este mai adevărat, dar se ştie că locuitorii din Zemrude de sus afundându-se în Zemrude de jos, găsesc dimineaţa proasta dispoziţie din ziua precedentă , scrijelită la picioarele zidurilor. Pentru toţi, mai devreme sau mai târziu vine ziua în care coborâm privirea de la streşini dea lungul burlanelor şi nu mai izbutim să o desprindem de caldarâm. Ochii sfredelesc pe sub pivniţe,
pe sub temelii, prin canale. 


Comerţul 
Barca legată, ancorată la Eufemia cu o încărcătură de ghimbir şi bumbac va ridica pânzele cu chila plină de fistic şi mac, iar caravana care a descărcat nucşoară şi stafide îşi leagă  baloturile pentru întoarcere, pline cu muselină  aurită. La Eufemia nu se vine doar pentru comerţ, ci şi pentru că, noaptea la focuri, aşezaţi pe saci sau butoaie pentru fiecare cuvânt rostit – lup, soră , comoară, bătălie, râie, ibovnică, fiecare îşi spune povestea lui cu lupi, cu surori, cu comori, cu râie, cu ibovnici, cu  bătălii. Iar tu ştii că, în lungul drum care te aşteaptă, pentru a rămâne treaz 
în legănarea cămilei sau a corăbiei începi să-ţi înşiri toate amintirile, una câte una, lupul tău va fi  preschimbat în alt lup,sora ta în altă soră, bătălia ta în alte bătălii, la întoarcerea din Eufemia, cetatea în care amintirile se schimbă la fiecare solstiţiu.

Cerul
Cine ajunge la Tecla nu vede un oraş ci un enorm şantier. Grilaje, punţi, sfori, instalaţii de ridicat găleţi, bidinele şi îngrădituri de scânduri. Călătorul întreabă: de ce durează atât de mult construcţia oraşului?
– Ca să nu înceapă năruirea. 
Lucrătorii se tem că odată scoase schelele, oraşul are să se dărâme şi se va face bucăţi.
– Şi nu numai oraşul…
Dacă tragi cu ochiul printr-o gaură   de gard vezi că macarale ridică alte macarale, structuri proptesc alte structuri, bârne sprijină bârne.
– Ce sens are construcţia se miră călătorul, ce rost este să construieşti un oraş dacă nu este oraş, unde este planul?
– Ţi-l vom arăta când se termină ziua, acum nu ne putem opri, răspund constructorii. Munca încetează la apus. Coboară noaptea cu cerul ei înstelat. 
– Iată proiectul, spun ei.
 
 
Avem în această  minunată carte o declaraţie de dragoste făcută culturii urbane atacată de entropie şi de năravurile umane. Calvino nu scrie un roman, nu un eseu ci o enormă metaforă poetică  catalizată  de dialogul celor doi protagonişti: Kubilai marele han mongol şi călătorul Marco Polo care îi arătă primului esenţa distrugerii care îi devorează imensul imperiu. Polo observă şi surprinde dar nu sintetizează, el are o nostalgie a drumurilor, el speră că liantul uman va salva descompunerea dar şi barierele culturale şi lingvistice. Găsim aici un semnal de alarmă împotriva ritmului demenţial pe care l-a atins dezvoltarea. Calvino ne avertizează, melancolic dar ne-dogmatic despre amoralul modernităţii noastre. Plătim comoditatea cu înstrăinare.  Oraşele devin carcase ale singurătăţii, distrugătoare de identitate, cimitire ecologice, traiul în aceste spaţii este o repetiţie generală a apocalipsei care va urma.
Ne angoasează gândul că oraşele, devenite organisme autosuficiente, ar putea să-şi continue existenţa chiar şi după dispariţia ultimului om.
**
Adrian Grauenfels
Dec 2011

Discursul Urii de Andre Glucksmann( note de lectură)

 

Ura acuză fără să ştie. Ura judecă fără să audă. Ura condamnă după bunul ei plac. Ea nu respectă nimic, crede că înfruntă un complot universal. La capătul puterilor, cuirasată în platoşa resentimentului ei, tranşează totul printr-o samavolnică şi suverană ticăloşie. Urăsc, deci exist.”

 

Discursul urii nu este un eseu asupra urii în sine, ci este un eseu  despre cenzura urii, despre minimalizarea ei dar şi despre amplificarea ei. „Când arzătoare şi brutală, când insidioasă şi glacială, o ură neobosită bântuie lumea. Spectrul ei obstinat şi îndărătnic tulbură relaţiile private şi problemele publice.” Chiar dacă ne prefacem că n-o vedem, chiar dacă aparent nu-i găsim justificare, ura se insinuează zilnic în vieţile noastre marcând cu prisosinţă atât relaţiile particulare cât şi pe cele publice. Iar marea noastră vină a tuturor rezidă în primul rând în faptul că suntem atât de „geniali” încât găsim explicaţii şi justificări la toate câte ni se întâmplă, explicaţii care frizează ridicolul uneori. Pentru ura din spaţiul particular lăsăm la latitudinea noilor psihologii, amputate de o cultură profundă, însă atinse de mondenitate, să ne justifice orice faptă al cărei vehicul este ura: pedofilul  are scuza unei copilării nefericite, hoţul este atins de şomaj, prietenul învrăjbit e lipsit de educaţie  ( ura nefiind decât fructul alterat al lipsei de educaţie) crimele dintre foşti iubiţi se justifică prin pasiuni bolnăvicioase  şi aşa mai departe.

Chiar şi urile colective sunt tratate ca acte de circumstanţă, actele de terorism  fiind luate drept reacţii ale umiliţilor şi obidiţilor planetei. Totul are o justificare şi singura măsură ce poate fi luată este ca aceste fapte să fie înscrise în analele istoriei ca apoi să fie cu lejeritate date la spate. De fiecare dată când se întâmplă ceva ne prefacem surprinşi  pentru ca apoi să ne  consolăm  că  nu ni s-a întâmplat nouă. Nici nu ne trece prin cap să încercăm  să pătrundem în profunzimea actelor generatoare de ură. Asemenea pendulului lui Foucault ura îşi lasă dâra fumegândă de la un eveniment la altul fără să se disipeze, fără să se atenueze. De la  Bombele atomice din 1945 până la bombele umane din 11 septembrie 2001 au trecut doar două generaţii. De fiecare dată uitarea şi-a intrat rapid în drepturi spre a lăsa loc unor noi şi noi evenimente. „Această neliniştitoare condiţie umană, spune Sartre în 1945 în revista Timpuri moderne, de acum încolo în mod ireversibil înzestrată cu puterea de a face lumea fărâme, este definită de capacitatea ei universală de omucidere, aşadar de sinucidere…Nu mai există specie umană… după moartea lui Dumnezeu, iată că se vesteşte moartea omului.”

Prima fractură în istoria modernă a omenirii, bomba de la Hiroşima a arătat cât de fragilă este pacea lumii. Şi pentru că istoria s-a scris şi s-a uitat , nici n-a trecut bine greul furtunii că ne şi grăbim să dăm fila, suntem invadaţi de iluzia schimbării mentalităţilor.” Nenumărate instincte de ură şi de violenţă sălăşluiesc în stare latentă în inimile omeneşti, spune istoricul  Leon Poliakov, iar învăţămintele primite, preceptele moralei pot cu dificultate să le ţină-n frâu. De ce ravagii sunt  capabile aceste forţe elementare, din clipa în care-în loc să se opună dezvoltării lor-justificarea morală şi consacrarea ideologică vin să le dea o mână de ajutor şi mai curând le stimulează decât le frânează? Astfel, prin răsturnări descumpănitoare, oamenii au ştiut mereu să întoarcă în avantajul unor asemenea pasiuni evangheliile lor cele mai nobile.”

Cele două războaie mondiale care au bântuit omenirea secolului al XX-lea au reuşit să pună între paranteze însăşi  ideea de umanitate. Până unde poate merge inumanul din om şi de unde începe lipsa de speranţă a individului? Iată întrebări la care nu s-a găsit încă răspuns. Şi noul tip de război ce nu cunoaşte frontiere, terorismul, justifică aceste întrebări fără răspuns, deocamdată. Terorismul de ultimă generaţie se autoproclamă nihilist-fără reguli, fără limite, departe de războinicul tradiţional care încerca să-şi înfrâneze propria ură şi s-o strunească pe-a duşmanului. Teroristul de azi este un posedat, o bombă vie care face un tot cu ura proprie. Furia sa lăsată fără zăgazuri nu cunoaşte armistiţiu şi substituie demonstraţiei forţei, de altădată, demonstraţia propriei uri.

 

În  sprijinul afirmaţiilor sale autorul argumentează cu unul dintre cele mai sângeroase atentate care a zguduit întreaga lume, cel de la Beslan, din Cecenia. Considerat a fi cea mai nebunească luare de ostatici din istorie, atât prin numărul mare al victimelor, cât şi prin cruzimea absolută pe care au manifestat-o participanţii. Şi acest atentat a fost cu atât mai tragic şi mai trist pentru omenire cu cât n-a găsit ecou în rândul guvernelor europene care au considerat că acei copiii însemnau atât de puţin faţă de buna relaţie cu Rusia.

De obicei criminalul terorist este catalogat drept un dezaxat, găsindu-se rapid o justificare psihologică a deciziilor sale sinucigaşe. Glucksmann afirmă că doar lenea în gândire, incultura pot trece în prim plan găselniţele psihologilor de serviciu.

Izvorul acestor porniri distructive şi neprevăzute este cu mult mai adânc, numai prostia opacă găsindu-i justificări facile şi imediate. Parcurgând o întreagă istorie a literaturii  cruzimii, începând cu Homer, concluzia la care  ajunge este că răul se află în fiecare din noi. Şi acest lucru se tot repetă în fiecare tragedie greacă. Conform canoanelor, acţiunea în  tragedia greacă se desfăşoară după următorul scenariu: mai întâi dolor, prima fază când eroul se întoarce în sine copleşit de suferinţă, apoi furor, când durerea se exteriorizează şi nimiceşte treptat pe cei apropiaţi şi ultima fază nefas, când prezentul şi viitorul , cele două file ale vieţii sunt făcute  tabula rasa de o crimă nemaiauzită..

„Ura este în fond arta de a conserva, spune Glucksmann, a îndopa, a îngrăşa o mânie, prevestindu-ţi istorii oribile. Dar nu oricare. De preferinţă cele care o sapă adâncind-o ca un hău în care dispare totul.”

Ura îmbracă diferite feţe  înfăţişând fobii colective care nu de puţine ori s-au transformat în acte de o rară cruzime. Stau mărturie lagărele de exterminare naziste, precum şi lagărele totalitarismului sovietic. Antisemitismul a fost şi va rămâne o mare problemă  iar confruntarea dintre evrei şi palestinieni e alimentată cu ură de ambele părţi.

Un duşman redutabil  care se pune de-a curmezişul înfăptuirii păcii şi înţelegerii în lume rămâne clişeul după care este judecat celălalt.

Există în civilizaţia Occidentală trei astfel de clişee cum că răul în lume ar fi generat de evrei, de americani , ori de femei.

La vedere sau mai voalat, antisemitismul se manifestă încă, problema evreiască nefiind o obsesie maladivă şi aici aminteşte afirmaţia compozitorului grec Mikis Teodorakis. „Suntem două naţii fără fraţi pe lume, noi(grecii) şi evreii, ei însă au fanatismul şi cultul forţei…Astăzi putem spune că această naţiune mică constituie rădăcina răului, nu a binelui, prea multă suficienţă şi prea multă obstinaţie înseamnă răul….”

Un alt clişeu este cel în care americanii sunt demonizaţi fără să se ţină cont de faptul că până la urmă America înseamnă democraţie veritabilă, indiferent de intervenţiile sale. Nihilistul european consideră  că prin cele două războaie mondiale şi-a câştigat dreptul de-a da lecţii americanilor.

Iar al treilea clişeu este considerarea  femeii  drept măr al discordiei.

De la Elena din Troia încoace funcţionează butada „cherchez la femme!” „ca sursă a răului şi motiv de ură.

 „Ura, spune Heidegger, nu se risipeşte nicicum după ce izbucneşte, ea nu face decât să crească şi să se înăsprească, ea ne roade şi ne devorează esenţa. Dar această constantă inaccesibilitate care, prin ură, vine să se stabilească în existenţa umană nu o face nici izolată, nici oarbă, ci clarvăzătoare şi chibzuită. Mânia îl face pe om să-şi piardă direcţia. Ura intensifică conştiinţa şi reflecţia în cel pe care-l stăpâneşte, până la răutatea cea mai subtilă. Ura nu este niciodată oarbă, ci clarvăzătoare; doar mânia este oarbă. Iubirea nu este niciodată oarbă, ci clarvăzătoare; doar starea de îndrăgostit e oarbă, fugitivă şi bruscă, e un afect, nu o pasiune. Acesteia îi revine să se extindă în afară pentru a cuprinde deschizându-se; şi în ură se produce acest mod de extindere, prin faptul că ea îşi urmăreşte necontenit şi peste tot obiectul.”

În viziunea lui Montaigne, de la care  Glucksmann îşi recunoaşte filiaţiunea, starea de ură nu este nimic altceva decât mariajul dintre o cruzime fără margini şi discursul malefic care-i dă legitimitate urii. „Nu se poate închipui o mai urâtă înfăţişare a lucrurilor decât aceea în care răutatea devine legitimă şi îmbracă, odată ce magistratul a dispărut, mantia virtuţii.”( Eseuri, Montaigne)

În final Glucksmann face un fel de corolar al urii:

1) Ura există, chiar dacă fidelii ei pretind că acţionează în slujba unei cauze nobile

2)Ura se ascunde sub cuvinte frumoase. Orice manifestare a ei se ascunde în dosul unor fraze pompoase.

3)Ura este insaţiabilă. Oricât ar fi de hrănită pare imposibili de satisfăcut şi pare că niciodată nu va avea o finalitate.

4 Ura promite paradisul. Misticismul paradisului pierdut susţinut de mituri şi legende care vorbesc despre existenţa unei lumi perfecte . Apariţia diversităţii ar fi născut ura.

5 Ura se doreşte a fi Dumnezeu ziditor. Tendinţa unor societăţi occidentale către autodivinizare este concludentă în acest sens.

6 Ura iubeşte de moarte. Ura îşi iubeşte într-atât obiectul, indiferent că-i evreul, America, ori femeia, încât îi comandă să se sinucidă.

7 Ura se hrăneşte din autodevorare.

Închei cu un citat al unui alt mare eseist, Vladimir Jankelevitch recomandând lectura cărţii lui Glucksmann care, departe de-a fi un punct de vedere toatal obiectiv, deschide noi orizonturi : „Nimeni nu admite că urăşte fără motiv şi cu toate acestea gratuita răutate se sprijină pe ea însăşi şi se înalţă prin propriul elan.(…) Răutatea este literalmente causa sui. Nu ceea ce poate fi urât explică ura, ci ura însăşi a priori face lucrurile demne de ură şi care sporeşte mai apoi la vederea acestui lucru odios pe care ea l-a fabricat.”( Tratat despre virtute)

 

 

 

 

 

 

 

„Provin dintr-o familie de evrei care a participat la Rezistenţă în Franţa , ceea ce m-a învăţat că adevărurile sunt relative. Aşa de pildă, vorbeam germana în familie şi franceză în exterior, şi nu aveam voie să fac altfel, deoarece aş fi întâlnit oprobriul general.”

 

 

 

 

 

 

Bibliografie: Andre Glucksmann, Discursul urii, Humanitas, 2006

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: