Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the category “Uncategorized”

Aniversarea Marianei Pândaru-Bărgău

La mulți ani spun azi unei doamne a scrisului românesc, un dublu la mulți ani, deoarece pe 20 08.2012 Mariana Pândaru împlinește 60 de ani și totodată schimbă prefixul anilor de când sa făcut remarcată în lumea scriituri ajungând la 40 (prefixul țâri noastre).De asemenea o manifestare culturală cu totul specială dedicată poetei MARIANA PÂNDARU, la împlinirea a 60 de ani de viață și 40 de ani de activitate literară va fi dedicată Marianei Pândaru, va fi realizată de Biblioteca Județeană.. Cu acest prilej se va lansa volumul bilingv al poetei, intitulat APROAPE LINIȘTE/ ALMOST SILENCE, în tălmăcirea binecunoscutei traducătoare MUGURAȘ MARIA PETRESCU.
Am pus mai jos un mic portret al împlinirilor Marianei Pândaru.
Născută: 20 august 1952, com. Pleşoi, judeţul Dolj. În 1956 se mută împreună cu familia la Anina, jud. Caraş-Severin, unde urmează şcoala primară şi liceul. Frecventează Cenaclul literar „Semenicul “ din Reşiţa. Urmează apoi o Şcoală postliceală de informatică – operatori calculator, la Sibiu. Se stabileşte la Hunedoara, şi lucrează în cadrul Centrului de Calcul al Combinatului Siderurgic Hunedoara.
Devine membră a Cenaclului literar „Flacăra“ Hunedoara.
Debut literar: 1974, în revista „Tribuna” de la Cluj.
În 1981 se căsătoreşte cu poetul Valeriu Bârgău şi au împreună un fiu.
Face parte din gruparea de pe lângă SLAST, suplimentul literar-artistic al „Scânteii Tineretului” şi alături de cenaclul „Confluenţe” participă la numeroase turnee în diferite zone ale ţării. Citeşte în cenacluri importante din acea perioadă: „Numele poetului”, „Orizont”, „Amfiteatru”.
În 1987, debut editorial la Editura „Facla” din Timişoara, cu volumul de poezii „Dincolo de râu, câmpia”.
În 1990 alături de soţul său, Valeriu Bârgău înfiinţează Grupul de publicaţii CĂLĂUZA care cuprinde: săptămânalul „Călăuza noastră”, editura „Călăuza” şi revista de cultură „Ardealul literar”.
Între 1991 – 1995 urmează cursuri de jurnalism la Bucureşti şi Timişoara.
În 1996 devine membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
În 1999 urmează Cursul Internaţional de Jurnalism de la Salzburg, în cadul Academiei de Jurnalism din Austria.
În 2001 devine membră a Uniunii Scriitorilor din România.
PREMII LITERARE
Premiul revistei „România literară”, 1981. – Premiul revistei „Familia”, Oradea, 1985. – Premiul „Mihai Eminescu”, Botoşani, 1985; – Premiul „Mihai Eminescu” pentru volumul „Ferigi înzăpezite”, Suceava; – Premiul „Novalis” Munchen, 2001; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Ploieşti, pentru cartea „Parisul din inima mea”, Premiu pentru poezie la Festivalul „Mihai Eminescu” Turnu-Severin, 2002 etc.
A PUBLICAT ÎN REVISTELE:
Ardealul literar, Amfiteatru, Astra, Contrapunct, România literară, Luceafărul, SLAST, Tribuna, Convorbiri literare, Viaţa studenţească, Familia, Flacăra, Ginta latină, Renaşterea bănăţeană, Orient latin, Vatra, Viaţa Românească, Cronica Română, Cetatea culturală, Reflex, Sud, Caietele de la Mediaş, Poesis, Orizont, Bucovina literară, Plai românesc (Ucraina), Lumină lină (New York), Lumina (Serbia), Universul românesc (Madrid), Balada (Bonn), Mihai Eminescu (Australia) etc.
CĂRŢI PUBLICATE:
Dincolo de râu, câmpia – versuri pentru copii – Editura Facla, 1988; Salt mortal – versuri – Editura Călăuza, 1992; Daruri – jucării, versuri pentru copii, Editura Călăuza, 1994; Ferigi înzăpezite – versuri – Editura Helicon, 1996; Noaptea sărbătorilor – versuri pentru copii – Editura Călăuza, 1997; Lacrima de ambră – versuri– Editura Călăuza, 1998; Parisul din inima mea – note de călătorie – Editura Călăuza, 2001; Fulgere pe mare – antologie – Editura Călăuza, 2002; După căderea nopţii – versuri – Editura Danimar, 2007; Memoria faptelor – Editura „Călăuza v.b. “, 2009; Medicina ca misiune (în colaborare cu Dan Cioată) – Editura „Călăuza v.b.“, 2010.
VOLUME COLECTIVE
Pasărea de foc – (Antologie literară a cenaclului „Flacăra” din Hunedoara). – Hunedoara, 1975.
Pantheonul nestinsei iubiri – Placheta „Macii pământului” – Deva, 1978.
Versuri – Bucureşti: Editura Albatros, 1979.
Antologie de poezie pentru copii – Bucureşti: editată de Revista Învăţământului Preşcolar, 1995.
Flori pentru mama – Deva: Editura Emia, 1998.
Prezentă în lucrările: „Dicţionarul scriitorilor din Caraş-Severin” – Editura „Timpul” Reşiţa, 1998; „Mic dicţionar al literaturii pentru copii” – Editura „Sigma Plus” Deva, 1998; „Personalităţi hunedorene , dicţionar „Biblioteca Judeţeană „Ovid Densusianu, Deva 2000.
EDIŢII ÎNGRIJITE
Vicor Isac. O viaţă istoricã a secolului XX – memorii, cugetări, mini-eseuri/ Victor Isac. – Editura „Călăuza”, 2000.
Iv Martinovici – Imnuri către inocenţă (vol I) şi Eupalinos (vol II) – Antologie de autor.

Autor Dan Orghici

NOAPTEA ÎNTUNECATĂ-SFÎNTUL IOAN AL CRUCII

Cartea aceasta este o cale de acces la „știința crucii”.Este un ghid pentru a începe sau re-începe viața spirituală.Prima parte vorbește despre „căsătoria spirituală” și se adresează începătorilor..Stanțele sufletului iluminează și în final exprimă contopirea sufletului cu Dumnezeu în iubire:
„1. Într-o noapte întunecată,
cu spaime,de iubire înflăcărat,
o, soartă fericită!
am pornit fără să fi fost luat de nimeni în seamă,
coborîndu-se acum pacea în inima mea.

2. pe întunecime și simțindu-mă apărat
pe scara cea tainică,travestit,
o,soartă fericită!
în întunecime și pe ascuns,
coborîndu-se acum pacea în casa mea;”
Primele două strofe exprimă două purificări spirituale-una a simțurilor și alta a spiritului.
Următoarele șase strofe arată efectele iluminării spirituale și scopul ultim al omului-contopirea sufletului cu Dumnezeu în iubire”:
„3. și în noaptea fericită,
în taină,și nimeni nu mă vedea
nici eu nemaivăzînd vreun lucru ,
fără altă lumină și călăuză
decît cea care-mi ardea în inimă.

4. și aceasta mă călăuzea
mai sigură decît lumina amiezii
spre locul unde mă aștepta
Cel pe care eu mult îl iubeam
în locul acela unde nimic nu se mai arăta.

5. O. noapte care m-ai fermecat,
o,noapte mai demnă de iubire decât aurora,
o,noapte care ai unit,
Iubitul cu iubita,
iubita în Iubit ai preschimbat!

6. și pieptul mi-a înflorit
și se păstra întreg pentru El singur,
acolo el era adormit în pace
și eu mă dăruiam Lui
și vîntul însuflețea cedrii.

7. și vîntul de dimineață
cînd îi despletea (m) părul,
cu mîna sa ușoară
îmi rănea gîtul
topindu-mi simțurile toate.

8. și mă dăruiam și uitam cu totul de mine,
plecîndu-mi fața peste cea a Iubitului,
și toul se pierdea și mă lăsa
uitîndu-mi grijile toate,
uitînd de mine printre crini.”
Aceste versuri au fost cîntate de un suflet care a atins starea de desăvîrșire,adică,unirea în dragoste cu Dumnezeu.
În prima strofă ,sufletul vorbește despre ruperea de sine și de toate lucrurile create pentru a se coborî pacea în casa sa-acele suflete pe care Dumnezeu vrea să le purifice vor fi aduse în noaptea întunecată- trecerea de la meditația discursivă la contemplație -cum vedem în versurile următoare-se face prin suferințe mari-au bănuiala că s-au rătăcit pe drum-li se pare că ar fi pierdut toate bunurile spirituale ,că Dumnezeu le-ar-ar fi părăsit, că nu găsesc nici o mîngîiere în bunurile spirituale..dacă nu vor găsi pe cineva care să le înțeleagă,aceste suflete pot da înapoi. Această noapte și purificare a sufletelor este o taină -cu spaime,de iubire înflăcărat..o,soartă fericită-eliberarea din lanțurile simțurilor inferioare care permite să pornești fără a fi luat de nimeni în seamă. întîlnește multe obstacole în drumul către Dumnezeu și trebuie să aleagă calea credinței ,o cale îngustă dar sigură-Această noapte întunecată în care purificarea poftelor se aseamănă cu înțărcarea de către Avraam a fiului său Isac,urmată de un ospăț mare,la fel Dumnezeu scoate sufletul din scutece ,îl lasă din brațe,îl așează pe propriile picioare pentru a-i oferi de-acum înainte ,pîine cu coajă în locul laptelui de mamă ..primul fo-los din secetoasa și obscura noapte a contemplației este cunoașterea de sine și a propriei nimicnicii-se cere o atitudine sobră și o accentuată venerație a lui Dumnezeu
Lumina va răsări în întuneric-mă voi cunoaște pe mine însămi -De m-aș cunoaște pe mine,Doamne,atunci Te-aș cunoaște și pe Tine (Sf.Augustin)în această noapte întunecată se primește grația smereniei și dispoziția lăuntrică pentru ascultare-și în ce privește lăcomia spirituală ,se vede limpede că prin uscăciunea și repulsia simțită în partea senzitivă față de cele spirituale sufletul se eliberează de imperfecțiunile care se nasc de obicei din senzația de plăcere care se revarsă din spirit asupra simțurilor căci necumpătarea spirituală ne îndepărtează de Dumnezeu-prin purificarea din noaptea întunecată sufletul exersează acum în toate virtuțile laolaltă-supunere,răbdare,curaj,iubire.. și primește daruri precum-bucuria păcii,continua aducere aminte de Dumnezeu,legată de o grijă iubitoare,limpezimea și puritatea sufletească,exercitarea tuturor virtuților.Plictisul nu mai provine din reducerea unor senzații de plăcere căci,prin purificarea dorințelor senzitive ,sufletul s-a abandonat cu totul lui Dumnezeu,în privința tuturor lucrurilor .
Cartea aceasta este o comparație între noaptea temporală și cea spirituală.
Pentru mine personal ,este o lumânare aprinsă la ambele capete,este steaua polară la care visează orice navigator,este piatra filozofală,este comoara ascunsă în pământ.Am început acest exercițiu în urmă cu mulți ani-nu este ușor de făcut -cad și mă ridic mai curajoasă în această noapte întunecată în care am avut privilejul de a fi însoțită de îngerul meu păzitor-o stare perpetuă ce durează până în ziua cea mare când se va arăta -Cel ascuns atât de aproape-o noapte care unește Iubitul cu iubita,iubita în Iubit să o preschimbe!

Autor Garlonta Gabriela

TABARA DE LITERATURA ARCHEUS 2012

Poetul Nicolae Scheianu şi artistul plastic Ioan Muntean sunt câştigătorii Taberei Naţionale de Literatură şi Artă Plastică de la Izvoare 2012
Ediţia din acest an, intitulată sugestiv „Cuvânt şi magie”a reunit un număr de peste 40 poeţi, prozatori, critici literari, eseişti, critici de artă, pictori şi sculptori din ţară şi străinătate. Fiindcă atât Anca Goja de la Graiul Maramureşului cât şi Ioan Buda Ţeţu de la Glasul Maramureşului au scris pe larg despre evenimentul anului în ceea ce priveşte taberele, fie ele de literatură, arte plastice, foto sau mixtă, am să intru puţin în culisele acesteia ca unul dintre „beneficiarii” ei. În data de 15 iulie, ora 14,oo s-a oficiat o slujbă religioasă la Casa Marchiş din Ocoliş, în faţa Troiţei sculptate de dr. Ioan Marchiş în memoria celor decedaţi, unde preoţii Virgil Jicărean şi Călin Ţura ne-au făcut să lăcrimăm la pomenirea scriitorilor şi artiştilor din Maramureş sau prieteni ai maramureşenilor plecaţi să organizeze un „Cenaclu al Cerului”. Tot dr. Marchiş a organizat o pomană în amintirea lor cu sarmale şi vin de casă. Apoi s-a dat O.K.-ul spre a porni spre un loc de vis, „Poiana Soarelui” din Izvoare. Mulţumim omului de afaceri şi consilier judeţean, Corin Cherecheş pentru ospitalitate. Acolo ne aşteptau cabanele într-un decor mirific dar şi un personal calificat şi amabil prin tot ceea ce au făcut pentru noi. Încă de la sosire am dat nas în nas cu handbaliştii de la Extrem Baia Mare conduşi de maestrul Avramescu, care se găseau în cantonament. Tot un fel de „cantonament” a fost şi cel în care ne-a dus Ioan Marchiş şi Florin Pop de la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Maramureş.
Prima seară a fost de tatonare, de a admira frumuseţile din zonă, de a respira la 917 metri aerul munţilor. Un excelent ghid în acest sens ne-au fost Ionică Pop şi Dănuţ Marchiş.
Prima zi de lucru, adică pe 16 iulie 2012, a debutat în forţă cu Măria sa Poezia. Au citit, în ordine: Ioana Ileana Şteţco, Adela Angela Naghiu şi Nicolae Scheianu Păuna. Co-preşedinţi au fost valoroşii Ion Mureşan şi Ioan Groşan, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Sala de conferinţe a fost plină în aşteptarea POEZIEI. Şi ea a sosit prin glasul celor trei poeţi maramureşeni. Pe Nicu Scheianu, deşi dâmboviţean la origini, l-am adoptat demult, mai ales după realizarea „Antologiei poeţilor maramureşeni…” Iată ce mi-am notat la cald. Primul vorbitor e poetul Ion Mureşan: „Este una dintre acele seri în care ascultăm marea poezie!” ; despre Ioana afirmă: „Cel mai bun poem mi s-a părut Tătuca. I-aş reproşa bolicica metaforei, în schimb are finaluri bune!”; Adela „are cultură poetică, mi-au plăcut Tăiatul porcului de Crăciun şi Mariaj în mod special”; despre Nicu spune „ mi s-a părut cel mai complet dintre toţi, nu i-am remarcat versuri slabe ceea ce înseamnă că a ajuns la maturitatea sa poetică!”. Vorbeşte şi-l completează prozatorul Ioan Groşan: „ Eu sunt pasionat de două lucruri, de poezie şi O.Z.N.-uri! În seara aceasta am ascultat marea poezie, cu O.Z.N.U.-urile este mai greu…” Continuă şi zice: „Ioana are versuri care-ţi dau imaginea de sculptură”, „are finaluri bune”; Adela „se vede că este influenţată de Ion Mureşan, fiecare vers al ei este aproape aforistic!”; Nicu „îmi aduce aminte de Ion Alexandru tânăr”; intervine şi dr. Ioan Marchiş : „Poeţii din Maramureş seamănă între ei. Au înclinaţie spre mitologie. Scheianu este un poet ajuns la maturitate, are amprenta lui, este prins în propria lui mitologie. Scheianu are contur iar poemele sunt centrate şi îmi dă senzaţia de o carte construită. Ileana are aceleaşi diamante şi cărbuni ca întotdeauna. Adela are versuri frumoase, are goluri în text bine armonizate”. Maestrul Groşan cere o pauză de „o jumătate de ţigară-ntreagă”! Urmează să ne fie prezentat un film despre oierit ( filmat de regizori austrieci la Budeşti) adus de către Ioan Pop, un film din păcate netradus în limba lui Eminescu, motiv pentru care am urmărit doar prima parte. Pe marginea celor văzute (ne-a „tradus imaginile” Valeriu Sabău) au vorbit: Ioan Groşan, care să nu uităm, a lucrat o vreme cu regizorul Liviu Ciulei (!), Ion Mureşan care a spus că „imaginea e bună, dar filmul e lipsit de dinamist şi ţine mai mult de arta decorativă”, Ioan Marchiş, Maria Mariş Dărăban, Vasile Dragomir, Ioan Botiş, Florin Pop, Virginia Paraschiv, Kovacs Bertalan, ş.a. Moderatorii şi „mâna dreaptă” a maestrului Ioan Marchiş au fost încă de la sosire în „Poiana Soarelui”scriitorii Virginia Paraschiv şi Mihai Ganea, cei care s-au ocupat de toate ce ţin de logistică, atmosferă lucrativă, program. La finalul serii, în stilu-i caracteristic parodistul Lucian Perţa i-a „însemnat” pe cei trei, parodiindu-le câte un poem, în aplauzele unanime ale celor prezenţi.
Ziua de 17 iulie, ora 8,30 ne-a adunat pe toţi la micul dejun, fotograful Radu Suciu fotografia de zor; fiecare grup format din 3-4 persoane îşi făcea un plan pentru ziua respectivă; libertate totală din partea organizatorilor cu condiţia ca la ora 14,oo toată lumea să fie prezentă la prânz. La un moment dat îşi face apariţia mult aşteptată şi anunţată poetul Gheorghe Pârja, cu o pălărie „a la J.R.” şi …chef de a povesti cu prietenii de-o viaţă Ioan Groşan, Ioan Marchiş şi Ion Mureşan. A fost ziua când delegaţia de la Brăila condusă de doamna Ana Hărăpescu, directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Brăila a plecat de la Izvoare, unde ne-a mărturisit că s-a simţit foarte bine avându-l pe omologul dânsei aproape atât la Ocoliş cât şi aici la cota 900 metri, la un alt eveniment cultural. Este ziua când poetul Gheorghe Pârja îi invită pe cei curajoşi să meargă preţ de câţiva kilometri la stâna vărului său din Deseşti pentru a mânca mămăligă cu lapte de oaie,să guste caş, urdă şi slănină adevărată, fără e-uri, apropo de sloganul taberei de anul trecut. Este ziua când la cabană soseşte scriitoarea Florica Bud, dar şi sătmărenii George Vulturescu, Ioan Moldovan, omul de televiziune Ioan Buda Ţeţu şi împreună cu „localnicul” Ioan Groşan încingem o adevărată şezătoare pe teme literare şi…politice.
Am să fiu ceva mai concis de acum înainte deoarece informaţiile din acest moment mi-au venit „pe surse”, eu plecând pe la ora 16,oo din tabără din motive obiective. Aşadar, miecuri 18 iulie au citit poezie prietenul Mircea Crişan de la Gazeta de Maramureş şi Roxana David, o tânără poetă de 15 ani, iar proză a citit deja consacrata Anca Goja. După aceea s-a cântat folk.
Joi, 19 iulie şi-au prezentat creaţiile Ioan Botiş de la Muzeul de Istorie Baia Mare şi Vasile Tivadar de la Necenzurat. Şedinţa a fost prezidată de eseista Virginia Paraschiv. George Ţâra a opinat că „eseul liric a lui Tivadar seamănă cu o predică” iar prof. Ioan Botiş a stârnit aplauze şi zâmbete atât prin proza scrisă în tabără, numită „Şedinţa” cât şi prin vorbele de duh aruncate ca săgeţile către Ion Mureşan, Vasile Dragomir, Ioan Marchiş, Lucian Perţa şi ceilalţi.
În ultima zi, a avut loc o „Cafenea literară” în care Lucian Perţa din România via Vişeu de Sus a citit…poezie iar dr. Mihai Ganea i-a făcut „lobby” lui Vasile Morar, poetul din Chelinţa, printr-un scurt filmuleţ în care acesta îşi recită propriile creaţii. Tot atunci dr. Ioan Marchiş a anunţat (după ce juriul deliberase) şi marii câştigători ai celei de-a VII-a ediţii a Taberei de Literatură şi Artă Plastică, adică Nicolae Scheianu (poezie) şi Ioan Muntean (arte plastice). Felicitări celor doi, felicitări participanţilor, felicitări gazdelor şi sponsorilor taberei. Şi încă ceva, mulţumim Ioan Marchiş pentru tot!

Gelu DRAGOŞ

NISIP AURIFER – UN SEMNAL CULTURAL DE Ioan Florin Stanciu

Lansarea albumului “Scrisoare pe nisip”
de şi cu Laurenţiu Marinescu
Evenimente Constanţa | July 6, 2012.
Instrumente clasice şi elemente de folk s-au reunit, într-o armonie profund originală, pe cel mai recent album“Scrisoare pe nisip” semnat Laurenţiu Marinescu şi lansat, sub semnul divin al artei adevărate, vineri 6 iulie 2012, la Muzeul de Artă Constanţa, în faţa unui public sensibil, entuziast şi cu o incontestabilă competenţă estetică, completată de un şi mai preţios bun gust natural. Şi remarcabil este că se aflau acolo reprezentanţi din cele mai diverse medii culturale constănţene: profesori, medici, scriitori, ziarişti din presa scrisă şi vorbită, actori , instrumentişti de elită ai Teatrului Naţional de Operă si Balet „Oleg Danovski” Constanţa, directorii unor case de cultură sau posturi locale de radio şi de televiziune, la care trebuie să-i adaug, la loc de cinste, pe neobositul animator cultural Aurel Lăzăroiu, directorul cenaclului literar Mihail Sadoveanu al Cercului Militar Constanţa, compozitorul şi cântăreţul consacrat Laurenţiu Duţă, precum şi pe esenţialul realizator cultural Gigi Doinaru de la Radio Neptun, iniţiatorul Studioului de Spectacole Speciale „Sonar”.
Noul material discografic prezintă o îmbinare de clarinet, violoncel, pian, chitară bass, tobe şi chitară clasică. Un album cu un sound unic, aparte, redat în 11 piese de suflet, pe versuri scrise de Adrian Păunescu, Costin Antonescu, Nelu Stanciu şi Laurenţiu Marinescu.
De aceea, cel mai greu mi-ar fi acum să precizez în ce gen muzical al vremii noastre s-ar putea încadra această inimitabilă sinteză muzcală: folk-spirituals?, folk-alternativ?, progressive-folk?, din moment ce se face adeseori apel la mijloacele muzicii culte (pian, flaut, clarinet, violoncel) exigent şi ingenios prelucrate de către tânărul compozitor Sorin Marinescu, prin prisma dezinvoltă a unei largi palete stilistice. O muzică underground de o rară sensibilitate, realizată de nişte superbe exemplare ale sensibilităţii umane, din Rezervaţia Culturală a Scythiei Minor.
Importantă rămâne totuşi realitatea albumului în sine, unde, dintr-un instinct artistic sincer şi liber asumat, Larri şi companionii săi se reîntorc mereu la izvoarele cele mai curate ale folk-ului tradiţional: exprimarea liberă a intimităţii şi a sentimentelor adevărate, reinventarea, pe cont propriu a surselor originare ale lirismului: adică, sentimentul, inspiraţia, incantaţia, dar, mai ales, fiorul, intim asumat, de a trăi mereu sub aripa copleşitoare şi ocrotitoare a artei adevărate. Ca să nu mai vorbesc, iar şi iar, despre continua îngemănare fascinantă a muzicii cu poezia eternă şi cu sensibilitatea modernă, sau despre accesibilitatea obsedantă a melodiei şi despre dicţia impecabilă a interpretului.
De aceea, ezitarea cu privire la încadrarea muzicii de pe acest disc într-un anume gen sau subgen muzical va dispărea dacă ne reamintim adevărul incontestabil că, în realitate, nu există decât două feluri de muzică: muzica bună şi muzica rea. Iar, din acest punct de vedere, aproape toţi cei prezenţi au recunoscut că muzica lui Laurenţiu Marinescu s-a mlădiat mereu sub zodiile faste ale muzicii bune.
“Este un album la care s-a muncit foarte mult pentru că am vrut să sune perfect şi să redea cât mai fidel posibil o atmosferă caldă şi să creeze acel sentiment de mulţumire pe care îl ai atunci când asculţi o muzică cu adevărat de calitate, în care s-a pus mult suflet, pasiune”, a declarat, cu obişnuita lui seriozitate, Larri Marinescu, acompaniat de aprobarea noastră recunoscătoare şi limpede.
Şi chiar dacă nu-i esenţial, ar fi semnificativ să reamintim, că în aceeaşi seară, când miticul Orpheu, arhetipul artistului european, părea să fi reînviat sub cupola înstelată a Muzeului de Artă Constanţa, undeva, departe, în Parlamentul României, lighioanele mezozoice, care ne conduc din nefericire destinele, tocmai se sfâşiau, din nou, între ele pentru ultimul ciolan, rămas, probabil, pe undeva, pe sub praful şi pulberea neosocialismului sălbatic postceauşist.

Autor Ioan Florin Stanciu

Cronici răsturnate 1. Săptămâna 3-9 martie 2012

Începem de astăzi o rubrică săptămânală în cadrul grupului de Recenzii, care nu se dorește a fi o cronică literară, ci mai degrabă o imagine voit distorsionată a cititorului aflat dincolo de granița textului; o privire, dacă vreți, aruncată printre uluci, subiectivă în mare măsură, însă cu menirea de a aduce în fața adevăratului cititor o scriere în proză de pe pagina principală, care merită a fi dezbătută.

Textul va fi ales din intervalul sâmbătă-vineri al fiecărei săptămâni și se va posta duminica.

Pentru săptămâna 3-9 martie am ales textul

Iubirea? După împrejurări, bre…”, autor Mihu Iancu

http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/iubirea-dup-mprejur-ri-bre,

text care este recomandat să fie acompaniat de melodia „Love is in the air”, Tom Jones

http://www.youtube.com/watch?v=061cgLtuYeQ

Tema propusă este interesantă, dacă reușești să te situezi în interiorul ei.

Se pare că autorele oscilează între a fi sau nu îndrăgostit. Mă rog, fiecare cu nevoile lui. Crede că acest sentiment este o iluzie, însă, mai apoi, ne spune că nu e sigur dacă a scăpat de această iluzie, ceea ce ne duce cu gândul la o realitate iluzorie (fantastic, bre!).

Nedumerirea autorului încearcă să ne păcălească prin situarea a două cuvinte cu același sens pe poziții diferite. Frământarea lui alta e și nu cu lingvistica are treabă, de-aici și tentația de a separa conceptul în două, dându-i valori diferite, una legând-o de trup și alta de spirit. Mai greu e să ne lămurim care-i una și care alta, din moment ce autorul nu este el însuși lămurit. Aici mă refer chiar la partea lingvistică. ”Iubirea e ceva frumos, Dragostea e ceva drăguţ. Sau invers.”

S-a dus naibii filosofia de viață a lui Petrini! Dacă îi dăm dragostei valoare de sex, așa cum, totuși, pare să ne sugereze autorele, atunci ar trebui să citim „Dacă sex nu e, nimic nu e” și-apoi toți cititorii riscă să fie pocniți în moalele capului de ciomagul imaginar al lui Marin Preda.

Am văzut necuvântătoare dând dovadă de afecțiune dincolo de relația fizică. Am văzut reacția de atașament dus până la extrem față de partener (sau pui) în fața pericolului, a suferinței sau chiar a morții. Nu am văzut, în schimb, trădarea încrederii la necuvântătoare. Din acest punct de vedere, da, ne sunt superioare.

Un scriitor inconsecvent și prea puțin credibil riscă să-și piardă cititorii pe parcurs. Cel mai trist pentru un autor este să ajungă singur la sfârșitul scrierii sale.

Nu este cazul lui Mihu Iancu, al cărui stil are menirea de a nu te lăsa rece și indiferent. Te intrigă, te captivează, ba chiar te enervează uneori, dar te face să dorești să-i răspunzi, să-l combați, iar când postează ceva nou să-ți spui „ia să vedem ce a mai scris Mihu, bre!”

Asta face toți banii plătiți pe abonamentul la internet.

P.S. – dacă doriți o contrapartidă la textul lui Mihu Iancu, vă ofer spre lectură o postare de Gongu Viorel pe aceeași temă.

http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/apropos-de-declara-ie-de-dragoste-despre-dragoste-i-iubire


Autor Viorel Ploeșteanu

Pe urmele lui Rembrandt – Colecţia Alfred Bader in vizită la Amsterdam

   Pe urmele lui Rembrandt – Colecţia Alfred Bader in vizită  la Amsterdam

Eroul acestui articol este un om cu sânge albastru, urmaş al regilor, având bunici conţi unguri, tatăl lui fiind urmaşul unui cavaler ceh, dar această  filieră  nobilă nu i-a adus lui Alfred Bader o copilărie privilegiată. Mama sa a fost dezmoştenită  de titlurile onorifice, înainte de naşterea fiului său, datorită căsătoriei sale cu un evreu care decedează la numai 2 săptămâni după naşterea copilului. Alfred creşte la Vienna, dar în 1938 după „Noaptea de cristal”, la numai 14 ani, este evacuat spre Britania împreună cu alţi copii evrei în operaţia Kindertransport. Doi ani mai târziu britanicii îl deportează într-un lagăr  în Quebec, Canada.
Urmează o perioadă puţin cunoscută în care Alfred creşte, face afaceri şi cu
banii câştigaţi colecţionează artă  Olandeză. Colecţia sa devine prestigioasă,
conţinând peste 200 de lucrări aparţinând „Perioadei de Aur” în arta olandeză.
În posesia sa se afla 4 tablouri semnate de Rembrandt, ca de exemplu  „Bătrân cu pălărie neagră” care este evaluat azi la 47 milioane de dolari. Dar Bader nu colecţionează numai pânze Rembrandt ci şi pictorii care pictau în stilul marelui maestru. Această colecţie a fost prezentată la  o expoziţie  recent organizată în casa Rembrandt din Amsterdam .  „Pe urmele lui Rembrandt” expune 41 de tablouri selecţionate din colecţia Bader. Găsim trei tablouri originale
Rembrandt, alături de picturi semnate de colegi şi pictori contemporani: Jan Lievens, Govert Flinck (un discipol), Nicola Maes, Aert de Gelder şi Pieter Lastman profesorul artistului. Expoziţia acoperă 60 de ani de activitate a celor care pictau în stilul lui Rembrandt, multe din picturi sunt datorate elevilor şi adepţilor marelui maestru.
Azi, la 87 de ani, Bader trăieşte în Statele Unite, dintr-un interviu acordat de colecţionar curatorului expoziţiei de la Amsterdam, Boonstra, aflăm cum a ajuns un fost deţinut al unui lagăr de război la această deosebită pasiune şi vasta sa colecţie. „Prima pictura m-a costat un dolar, era pentru un portret făcut mie de un alt prizonier din lagăr. Doream să-l trimit mamei mele, care din păcate nu l-a primit”.  Eliberat din lagăr,  se înscrie la Queen’s University iar apoi graduează Harvard cu diploma de doctor în chimie. Pe când în Cambridge, se înscrie la un curs de artă condus de Jakob Rosenberg, un proeminent cercetător al picturii marilor maeştrii europeni. Bader decide că preferă arta olandeză celei Italiene sau Flamande. Din toţi marii olandezi se axează pe Rembrandt, era fascinat de felul în care trata feţele umane şi calitatea luminii. Bader înzestrat cu cunoştinţele de artă proaspăt căpătate, începe să colecţioneze pictură. Banii veneau de la jobul sau de chimist iar mai târziu de la firma biotehnologică Sigma-Aldrich pe care o conducea.  Achiziţiona artă, dar nu în scopuri comerciale, ci pentru pura sa plăcere preferând pe cei necunoscuţi care pictau în stilul Rembrandt. Expertiza sa se datorează discuţiilor cu experţi, viziona intens ateliere şi expoziţii, era autodidact şi clarvăzător. Expertiza sa deosebită  este demonstrată de faptul că a achiziţionat două sau trei picturi nesemnate, care mai târziu se dovedesc a fi originale Rembrandt.
Bader nu a mai revenit în Europa dar extraordinara sa colecţie  şi dragostea pentru artă olandeză sunt calea de reconectare cu nobilele sale rădăcini.
***
Adrian Grauenfels
2012

Le Moulin de la Galette



Moulin de la Galette. La început o moară de vânt aşezată în vârful cartierului boem Montmartre de lângă Paris . În secolul XIX familia Debray care poseda moară, produce o pâine de culoare închisă , galette, servită cu un pahar cu lapte, care rapid este apreciată în tot Parisul. Localul – moară devine cârciumă şi sala de dans . Se servea un vin alb de provenienţa locală , delicioasă pâine neagră, supa de ceapă iar restaurantul devenise loc de întâlniri şi petreceri.
Renoir, van Gogh, Pissarro îşi făceau veacul la Galette pictând înăuntru şi în afara cârciumii. Faimos este tabloul „Bal du moulin de la Galette” pictat de Renoir în 1876.

 

Este o capodoperă a impresionismului care captează o dupamiază de Duminică într-o vedere realistă a vieţii pariziene. Tabloul are bogăţie de forme , fluiditate şi lumină rar întâlnite. Poate fi văzut azi la Muzeul Orsay, o fostă gară abandonată, apoi renovată şi transformată în muzeu. Iată o poezie recent inspirată de tablou aşa cum este notată de un vizitator :
M-am întors înapoi în timp
mi-am întâlnit partenerul meu de crime
un rebel în artă, ca şi mine
am întâlnit pe Renoir într-un bar din Paris

Arta ta se duce în jos foarte bine
cu un pahar de vin roşu
Aş vrea să pot picta ca un francez
sau să sărut ca o femeie franceză!
Spune-mi despre Gauguin … Am auzit că-i place dansul..

Auguste, îmi place felul în care pictezi
o fată cu un căţeluş, cât de ciudat …
Din păcate, timpul meu s-a terminat … fug înapoi la secolul 21
Dar a fost atât de frumos să fiu în compania dvs.
Pentru prima dată în viaţa mea m-am simţit liber!
Moarul Debray este ucis în timpul asediului Parisului în 1814. Dar parizienii continua să vină la moară căutând simple plăceri cu vederi de ţară, cu vin băut pe terase care ţinteau spre Paris şi Sena. În 1833 un moştenitor al morii decide să adauge o sală de dans patronată de muza Terpsichore. Talentul său la dans şi entuziasmul debordant al patronului atrage mulţimi şi sala devine un succes răsunător. Emile Zola scrie în 1876: „Ne grăbim la ţară ca să ne bucurăm de natură şi să evităm discuţiile politice” ( era vorba de înfrângerea Franţei în războiul cu Prussia). Se ajungea acolo cu trenul, sau un drum de o oră pe jos, trecând prin oranjerii şi pe lângă câteva mori de vânt. Locurile fascinează şi alţi pictori. Toulouse Lautrec, Utrillo, van Dogen, Ramon Casas, Pablo Picasso se întrec în a imortaliza peisajul rural.
Le Moulin de la Galette este prima pictură pariziană executat de Picasso. Pictorul ( care avea doar 19 ani) pare fascinat de decadenţa sălii de dans în care găseşte prostituate dansând strâns cu tineri burghezi parizieni. Picasso tratează subiectele sale cu mirare, intrigat de scena care i se pare artificială, provocativă . Folosind culori vibrante el pictează figuri voalate şi fără expresie. Este un ecou al altor picturi ale vieţii de noapte pariziene , în plin hedonism şi vulgaritat aşa cum găsim la Edgar Degas sau Eduard Manet.

 


O altă capodoperă este „Au moulin de la galette” 1889, datorată pictorului Henri de Toulouse Lautrec care alege o scenă de dans în care 4 personaje se odihnesc în prim plan. Fetele sunt extenuate, culorile închise sugerând atmosfera încărcată şi plină de tensiune a ringului de dans. Privirile personajelor sunt dispersate obligându-ne să căutăm un punct central care nu există.

 

Adrian Grauenfels 2012

UN INTERVIU Ioan Florin Stanciu


FRUMUSEŢEA VA SALVA LUMEA

( Un meticulos estetizant – Ioan Florin Stanciu )

Acest interviu a fost realizat de domnişoara  Daniela Varvara, prentru revista constănţeană EX  PONTO TEXT/IMAGINE/METATEXT

 

 

Stimate Ioan Florin Stanciu, sau domnule profesor Nelu Stanciu (aşa cum sunteţi cunoscut în mediul didactic constănţean – cu numele real), copil fiind, în vremea în care învăţam la aceeaşi şcoală în care aţi predat timp de câţiva ani, întrezăream la dumneavoastră bucuria de a fi în preajma poeţilor, a scriitorilor (în rarele ocazii în care ne întâlneam, vorbeaţi cu o plăcere deosebită despre scriitorii în viaţă – pe unii dintre ei i-aţi şi adus la Corbu), nebănuind eu atunci că sunteţi unul dintre ei. Când aţi luat act de faptul că dumneavoastră înşivă sunteţi un scriitor  şi cum v-a determinat acest fapt destinul?

 

 

Pseudonimul mi-a fost sugerat, cu mulţi ani în urmă, de către domnul Constantin Novac, care a observat râzând că, odată cu vârsta, prenumele Nelu, asociat mereu cu Neluţu, s-ar putea să devină ridicol,când voi deveni, cine ştie, vreun romancier realist şi sarcastic. Aşa că, s-a uitat o clipă prin buletinul meu de identitate şi, remarcând prenumele părinţilor – Ioana şi Florea, a zis „Gata ! Rămâne Ioan Florin Stanciu! Şi să fie într-un ceas bun!” Era perioada Atlantida a vieţii mele, în care citeam şi scriam enorm, scufundat dincolo de interfaţa abominabilă a Nelumii construită de comunişti, după chipul şi asemănarea lor. Spre norocul meu, în acea perioadă, când eram profesor la margineaîntregului pământ locuit, am fost abordat, prin corespondenţă, (pentru că eu sunt retractil şi excesiv de prudent în relaţiile cu ceilalţi) de divinul meu Prieten şi Poet din Cer – Aurel Dumitraşcu, cel care m-a pus imediat în relaţie cu Adrian Aluigheorghe, fascinant prin optimismul şi încrederea sa molipsitoare în destinul nostru de scriitori.  Din aceeaşi stirpe rară, a celor convinşi, de la bun început, că literatura va fi singurul nostru mod de a exista, era şi prietenul meu, de atunci şi dintotdeauna, Ovidiu Dunăreanu, care, după o lungă tăcere, forţată de împrejurări, m-a reprimit în literatura de la Mare, ca  pe un înviat din morţi sau, mai degrabă, ca pe un fiu rătăcitor.

Dar scriitor, în sensul publicistic al termenului, m-a făcut d-l Geo Dumitrescu, care oficia, cu prestigiul său legendar şi cu aureola sa de Poet din illo tempore, la rubrica Atelier literar a revistei Luceafărul, pe unde a trecut aproape toată generaţia mea. După un exil de câţiva ani la Corbu, Marele Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Lucian Blaga”, ediţia I, la care am participat  cu reală umilinţă şi cu senzaţia acută a zădărniciei, a venit ca o Bunăvestire. Însă cea mai dificilă şi mai penibilă încercare de-atunci a fost să găsesc o posibilitate ca să-mi dactilografiez textele, în câte şase exemplare, cum cerea regulamentul. De aceea, când, în sala de festivităţi din Sebeş-Alba, s-a anunţat că, dintre sute de participanţi, am primit Marele Premiu al Festivalului, nu eram deloc pregătit psihic.(De altfel, unul dintre organizatori mi-a dezvăluit că au înlocuit, în toate comunicatele, formula Nelu Stanciu, Corbu cu Nelu Stanciu,Constanţa, ca să nu irite şi mai rău orgoliul rănit al unor participanţi de Bucureşti.  Iar, din ceremonia în sine, mai ştiu doar că am urcat pe scenă galben-pierit şi că, tremurând ca de friguri, am reuşit totuşi să clănţănesc şi să şopotesc poezia Mănuşă – singura pe care o ştiam pe dinafară, dar care, întâmplător, se termina  cu  alegoria, foarte nimerită-n acel context, că poezia mea nu-i altceva decât o plasă de nervi şi o sângerîndă mănuşă peste spaimele vieţii.  Şi, iată, că abia îmi mai aduc aminte cum Ana Blandiana şi Sânziana Pop, frumoase , delicate şi volatile ca nişte zeiţe, m-au întîmpinat la ieşirea din sală, ca să-mi spună că o aşa sinceră şi aproape anihilantă emoţie n-au mai văzut niciodată.  Iar Sânziana a publicat, apoi, câteva rânduri despre festivitatea de premiere în intangibila nouă  România literară – regina incontestabilă a literaturii române sub comunism şi revista mea de suflet, de atunci şi de-acum.

Dar poate chestia cea mai semnificativă rămâne că, acasă, la Corbu, aproape nimeni nu ştia despre asta, deşi, dacă, la nivel naţional, aş fi câştigat un campionat de table, popaprostu sau popice, m-ar fi primit cu toţii în mare triumf.

 

  În anul1973 aţi debutat în Luceafărul, revistă  care v-a publicat în câteva rânduri – succes garantat pentru un tânăr poet – apoi aţi fost colaborator constant al revistei Tomis; cu toate acestea, nu aţi publicat încă un volum de versuri.  Ce vă face să amânaţi ivirea în volum?

Târziu, după 20 de ani, cu adâncă smerenie şi cu frisoane de emoţie, am îndrăznit să-i trimit lui Geo Dumitrescu vreo patru poezele, îndelung caligrafiate. Iar, spre surprinderea mea, marele poet mi-a răspuns cu amabilitate şi mi-a publicat, succesiv, trei din cele patru poezii. Apoi, fireşte, am rămas vreo doi ani sub aripa Domniei Sale, timp în care, încurajat mereu, am publicat, în acea revistă-cult, aproape o sută de texte, până când, după ce am trimis mai multe poezii la revista constănţeană Tomis, domnul Nicolae Motoc m-a salutat cu o entuziasmantă căldură paternă şi mi-a publicat, pe aceeaşi pagină, aproape toate textele trimise iniţial. Apoi, într-o luptă continuă cu cenzura şi cu suspiciunea generalizată, cei doi redactori providenţiali, pentru mine, ai revistei Tomis, cărora li s-a alăturat, pentru un timp, şi Ovidiu Dunăreanu, m-au publicat periodic îndatorându-mă mereu cu prietenia lor dezinteresată. Dar cel care m-a pus pentru prima oară între coperţile unei cărţi a fost Ovidiu, care a găsit energia, răbdarea şi intuiţia de a publica o extraordinară antologie de proză dobrogeană – celebra şi legendara, de acum, Vânzătorul de enigme, care va deveni, desigur, un important reper cultural în orice istorie spirituală a Ţinutului dintre ape.

 

Deja vorbiţi despre proză…Dar poezia?

 

E adevărat că , la început, prin anii şaptezeci, cele mai mari satisfacţii literare mi le-a adus poezia mea de atunci, ocrotită moral de vorbele calde şi înţelepte ale domnului Geo Dumitrescu.

Desigur că am încercat de mai multe ori să-mi strâng versurile într-un volum, dar, ţinând cont de faptul că întotdeauna m-am lăsat în voia inspiraţiei de moment, convins că poezia este mai mult o stare de graţie decât un meşteşug lucid şi deliberat, am constatat, de fiecare dată, că aceste poezii scrise pe diferite trepte ale spaţiului şi timpului nu se legau într-un discurs poetic unitar şi coerent, iar simpla lor alăturare nu făcea altceva decât să le anihileze şi să le dezintegreze, ca la întâlnirea dintre materie şi antimaterie.Deşi ciudat rămâne fenomenul că ,acum,când am republicat o parte dintre poeziile mele sentimentale de adolescent, aproape toată lumea acrezut că ele izvorăsc dintr-o discretă iubire târzie, ca la V.Voiculescu, ceea ce le dovedeşte sinceritatea şi  autenticitatea sentimentală.  Deşi cred că singurul sentiment care se păstreazăpe toate treptele vârstelor mele poetice, amplificat doar , de la o vârstă la alta, este tragedia omului inautentic şi duplicitar obligat să trăiască într-o lume pe care o refuză cu dezgust, şi care, la rândul ei, îl hăituieşte şi-l vânează permanent, obligîndu-l la o conspiraţie continuă şi alienantă. (Dar despre lupta cu cenzura şi despre şantajul moral al aparatului represiv aş putea scrie o carte întreagă, mereu la limita dintre tragic şi comic sau, mai degrabă, dintre sublim şi ridicol.) Iată de ce titlul singurului meu volum de versuri care, la un moment dat, începea să capete o identitate a fost   În genunchi şi cu faţa la zid.

La un an însă, după explozia de bucurie şi speranţă din Decembrie ‘89, ucis sufleşte de apoteoza neruşinată şi agresivă a neocomunismului de cumetrie, am încetat să mai public, mai ales că, de câteva ori, m-am trezit tovarăş de pagină cu nişte indivizi siniştri, care au contribuit decisiv la funebra confuzie a valorilorde ieri şi de azi. Mă refer, evident, la acea faună antropomorfă care nu putea încă să înţeleagă  că, abuzată prea des, încrederea noastră s-a transformat deja într-o indiferenţă jignită. De altfel, se observă uşor şi azi cum (rigid, chivernisit, nesimţit şi indescifrabil) impostorul cultural  pare un mecanism improvizat din rotiţe, beculeţe şi sârme, care, hârâind, păcănind şi dârdâind, se străduieşte, chinuit şi zadarnic,  să arate, cât de cât, a fiinţă umană – pentru că nu-i uşor să-ţi copiezi şi să-ţi joci, clipă de clipă, sentimentele. Un fel de Schmürtz defect şi inutil, cum i-ar spune Boris Vian.

Recunosc însă, cu toată sinceritatea, că e foarte greu să publici poezie într-o ţară cu atâţia impostori alfabetizaţi plini de ifose, dar, pe de altă parte, şi binecuvântată cu atâţia poeţi extraordinari, dintre care, foarte mulţi au o zestre intelectuală şi o erudiţie culturală uluitoare, prin vastitate şi prin complexitate.

 

Credeţi că mai răzbate azi poezia, sau mai bine zis, reuşesc poeţii să-i redea menirea, ţinând cont că înfăţişarea ei se schimbă, uneori radical, de la o epocă la alta, de la un curent estetic la altul?

Desigur,dar numai dacă,instinctiv sau obligatoriu,poeţii de azi şi de mâine vor accepta să se întoarcă  la sursele originare ale lirismului: sentimentul , inspiraţia, incantaţia, şi, mai ales,fiorul, intim asumat, de a trăi mereu sub aripa copleşitoare şi ocrotitoare a Duhului Sfânt.

Dacă nu ne prefacem a uita că, prin definiţie, poezia a fost, la începuturi, stare de graţie, este evident că ea a devenit tot mai mult meşteşug şi construcţie intelectuală deliberată (de fapt, premeditată, aş fi vrut să spun).  Dar n-ar fi  deloc rău dacă tehnica şi premeditarea te-ar ajuta să scrii ca Virgil Mazilescu, Micea Cărtărescu sau Mircea Ivănescu ! Pentru că, respirând în această atmosferă, riscăm să nu mai remarcăm şi părţile bune ale postmodernismului: extraordinara erudiţie culturală, super-performanţele tehnice, refacerea, pe cont propriu, a evoluţiei poeziei de pretutindeni şi de oricând, aristocraţia pur-sânge a gustului poetic, bucuria jocului superior şi elaborarea unor coduri noi, care, vorba lui Nichita, deplasează mereu mai departe noile frontiere ale sufletului omenesc.

 

Enumeraţi nume importante ale promoţiei ’70. Dar cum receptaţi poezia publicată în ultimii ani- aşa numita poezie douămiistă?

 

Dacă unii fotbalişti sunt galactici şi extratereştri, atunci cu ce vocabule am mai putea să-i numim pe marii poeţi ai acestui început de mileniu, care, nevăzuţi-necunoscuţi, încă, explorează, temerar-singuratici, teritoriile cele mai îndepărtate şi mai profunde ale sufletului şi ale limbajului omenesc, pentru a ne mai elibera puţin de sub jegul gros al materiei şi de sub solzii de crocodil ai bestialităţii. Pentru că eu tot mai cred că poezia ar putea fi şi o pogorâre în marele Maelström, dar şi o boală de origine divină, iar, în cele din urmă, ea este şi sacrificiul cotidian de a găsi cuvântul potrivit, la momentul potrivit, căci au mare dreptate semiologii  afirmând că opera literară este un produs al răbdării combinatorii. Şi, după cum ştie tot omul, adevărata răbdare implică întotdeauna smerenia, sacrificiul, penitenţa şi truda. Totul în exces, deoarece nici Dumnezeu şi nici  Arta nu-i iubeşte pe cei căldicei.  Nenorocirea este că, în cotidian,literaţii sunt cei maii detestaţi dintre artişti Deoarece, atât producerea literaturii, cât şi receptarea ei se petrece într-o suspectă singurătate. Iar oamenii îi urăsc instinctual pe toţi cei pe care nu pot  s-ăi controleze şi să-i anexeze. Să nu uităm că, în vremurile noastre, se trăieşte, de obicei, în haite  mai mult sau mai puţin autonome.

S-ar putea sugera astfel că, indiferent de vremuri şi de mode, poetul rămâne acelaşi explorator solitar de la frontierele spiritului uman, mereu dincolo de interfaţa iluzorie a realităţii imediate şi mereu pregătit pentru sacrificiul suprem – adică, sfânt trup şi hrană sieşi, cum sugera Ion Barbu.    De aceea, chiar dacă postmodernismul a fost asociat mereu cu homo-ludens şi cu artificiile circului, el este, adesea, un joc periculos şi mortal de patinatoare fragilă, care face piruete şi salturi pe gheaţa subţire de la marginea lumii.

Chiar dacă vremurile, artificiile şi codurile lingvistice se mai schimbă, sufletul sădit în noi rămâne acelaşi, aşa cum veşnic sensibilă şi tămăduitoare  va rămâne Frumuseţea, adică Arta adevărată, în vreme ce impostorul va rămâne mereu acelaşi mutant antropomorf şi inautentic, a cărui definiţie ne-a dat-o, fără intenţie, Bergson: du mécanique plaqué sur du vivant. Iar, dacă pornim de la prorocirea lui Dostoievski, conform căreia Frumuseţea va salva lumea,este foarte posibil ca salvarea neamului românesc să vină  tocmai dinspre zona frumuseţii şi a sensibilităţii sale.

 

Aşa cum aţi sugerat în proza scurtă intitulată Alma Venus?

În ALMA VENUS încercam să reiau sub forma paremiologică şi mai eficientă a fabulei o idee strecurată şi în romanul pomenit. Faptul incontestabil că, în afara Spiritului şi a Frumuseţii artistice, omul nu este decât un biet vierme de bălegar care trăieşte inconştient-fericit printre gunoaiele sale cotidiene.De altfel, aproape programatic, aş încerca să devin un autor de fabule şi istorioare,adică un fel de moralist estetizant, cum s-a mai încercat prin celebrul cicluIsarlâk, de al cărui autor nici nu pot să amintesc,în acest context, dintr-o firească smerenie.

Aţi apărut, în ultima vreme, mai mult ca autor de proză – pe site-uri literare, în reviste de specialitate, poate mai intens mediatizat în această ipostază şi datorită succesului pe care l-aţi avut cu romanul Apocriful necredinciosului Toma (2008). Care este geneza prozei dumneavoastre, ce elemente ar alcătui o „poveste a facerii”?

 

Pe la începutul anilor şaptezeci, când eram unul dintre preafericiţii tineri de sub aripa lui  Geo Dumitrescu, care ne numea, umilindu-ne aproape,dar şi îndatorându-ne până la cer, poeţi, am fost exilat, printr-o fericită împrejurare, ca profesor de română în miraculoasa rezervaţie arheologică şi antropologică de la Vadu (fost Vicus Celeris sauQuintionisZanauardaKarakermanGrosseaCivitas NigraCastel NegroKara Harmanlîk,  Caraharman , cum apărea, recent, pe o hartă americană, şi, în sfârşit, Vadu, deşi n-a lipsit mult ca să se numească, la un moment dat, Pauker, în amintirea sceleratei tovarăşe Ana.

În aceeaşi perioadă, am descoperit printr-o scorbură a bibliotecii comunale, o carte care avea să-mi schimbe fundamental orientarea culturală şi modul de a înţelege literatura – extraordinarul roman-experiment, omologat la Paris, Casa Verde al lui Mario Vargas Llosa, un scriitor aproape necunoscut, la noi, pe atunci. A urmat aproape imediat, dezgropat tot de pe-acolo, Recursul la metodă al lui Alejo Carpentier şi, din aproape în aproape, Asturias, Manuel Scorza, Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez, Julio Cortazar, Bioy Casares, Jorge Luis Borges etc – cărţi procurate, atunci, cu eforturi, tertipuri şi sacrificii-  inimaginabile, azi.

De sud-americani mă lega, cred, condiţia mea de exilat la marginea extremă a culturii europene, regimul dictatorial-absurd în care mi-a fost dat să trăiesc, dar şi exotismul latent al  Scythiei  Minor, pe care Strabon o numea cu naivitatemarginea întregului pămînt locuit, iar Ovidius, cu disperare, Ultima Terra.  Iar, dacă Marquez a reuşit să facă din cătunul Macondo, capitala culturală a lumii, de ce n-aş încerca şi eu asta cu Caraharmanul meu, îmi ziceam- desigur, cu inconştienţa vârstei-  fără să-mi imaginez, pe atunci, ravagiile timpului. Adică tragedia că, în momentul când ai scăpat, în sfîrşit, de cenzura politică sau,oarecum, de răutatea coalizată a lichelelor şi când, cu trudă şi cu sacrificiu, ai dobândit o parte însemnată dintre abilităţile tehnice şi intelectuale necesare unui atare demers, încep să se dezlănţuie barierele strivitoare ale fiziologiei – adică, tot un fel de nemiloasă cenzură transcendentă, în limbajul lui Blaga.

De fapt, am început să scriu proză încurajat de performanţele incontestabile ale lui Ovidiu Dunăreanu, care chiar reuşise să transfigureze Ostrovul său natal, într-un spaţiu literar miraculos şi semnificativ  şi să contureze un fel degeografie-spiritual-sentimentală a Dobrogei noastre de suflet, cu aura ei exotică de insulă anistorică şi suficientă sieşi.

Dar romanul meu de debut, care se voia şi monografia sentimentală a unui spaţiu precis delimitat, a încercat, mai întâi, să le reamintească tuturor şi, mai ales, celor care vor fi uitat de înspăimântătorul  cataclism moral şi spiritual pe care  demenţialul experiment comunist l-a tatuat cu focul iadului în fibra cea mai intimă a acestui îngenuncheat popor. Pentru că, aşa cum am spus adesea, Apocriful necredinciosului Toma este o exorcizare, dar şi un dureros urlet de groază.  Teroarea  că lumea aceea diabolică a Prostiei Organizate şi a Fărădelegii decerebrate ar putea reînvia triumfătoare, deşi, dacă ne gândim bine, nimeni nu i-a clintit niciun fir de păr,  deocamdată. Căci unde or fi acum sutele de mii de colaboratori obraznici şi agresivi ai securităţii – din învăţământ şi cultură, în primul rând?

Deoarece, foarte pe scurt, Apocriful… este un roman despre demonizarea latentă şi despre triumful devastator al Imposturii Supreme, ale căror simboluri oculte ar putea fi mai uşor descifrate, după ce vă voi dezvălui că  sâmburele din care s-a născut acest roman l-am găsit într-un verset, grozav de actual, din Sfântul Apostol  Pavel, comentat, în trecere, de Petre Ţuţea. De unde reiese clar că, în cele din urmă, Antihristulprorocilor biblici este Supremul  Impostor:Omul nelegiuirii, fiul pierzării, înălţându-se mai sus de tot ce se numeşte Dumnezeu, astfel încât să se aşeze în templul lui Dumnezeu şi să se dea pe sine drept Dumnezeu. (Pavel, II Tesaloniceni)

Şi cred că ar trebui să repet aici şi avertismentul medical care a fost pus ca motto pe manuscris:  Dacă o singură celulă a unui organism are cancer, atunci ea va prolifera necontrolat şi va ucide întregul organism. De aceea, toată energia noastră pozitivă trebuie coalizată împotriva Imposturii imbecile şi agresive. Iar, de aici, ar decurge firesc observaţia că, pretutindeni pe unde s-a instaurat, prin impostură,viclenie diabolică şi teroare generalizată, doctrina comunistă s-a dovedit mincinoasă, abjectă, criminală, pustiitoare – adică, demonică şi demonizatoare. (Pentru că, până şi cei mai sceptici sau mai îndoctrinaţi neocomunişti vor fi nevoiţi să accepte uriaşul dezastru umanitar al comunismului real – cu sutele de milioane de nevinovaţi înrobiţi, torturaţi sau ucişi cu sânge rece, dar şi pe cel economic, mult mai vizibil, mergând până la înfometarea şi prăbuşirea sub pragul mizeriei absolute a unor vaste regiuni din ţările ocupate.)

 

Inseraţi în roman şi în proza scurtă secvenţe orale, cu limbaj colorat şi, cu toate acestea, rămâneţi, în esenţă, un calofil. Sa fie “de vină” pentru acest colofilism meseria de profesor de limba şi literatura română?

 

De la Kafka (Castelul), şi de la Camus, (Ciuma), voi fi înţeles, instinctiv, că, într-un roman alegoric, efectul de realtrebuie amplificat până la detaliu, pentru a nu permite ca abstracţiunea ideologică, rigidă şi eviscerată, să anihileze demersul artistic viu şi omenesc. Astfel, cu strângere de inimă, am căutat să păstrez cât mai viu şi mai autentic limbajul personajelor mele care nu sunt  întotdeauna nişte modele  etice, fiindcă nu eu am inventat acest mod de a vorbi. Dar, dacă ne gândim mai bine, cîteva dintre cele mai cunoscute alegorii literare: SatyriconDecameronulGargantua,Ulysses  au un limbaj îndeajuns de picant, chiar şi pentru versatul cititor modern.

Totuşi, toţi comentatorii avizaţi ai romanului au remarcat şi migala de filigran a  textului şi curgerea sonoră a frazei, în care fiecare cuvânt este încercat, cântărit şi potrivit, precum cărămizile asiro-babiloniene, care, iată, stau tot la locurile lor chiar şi după patru milenii de uragane ale istoriei.

În realitate, sunt un meticulos estetizant, pentru că mă străduiesc, sinucigaş de exigent, ca textele mele să sune impecabil şi ca fiecare cuvânt să-şi găsească locul cel mai potrivit în eşafodajul de marmură pură al discursului. Tocmai de aceea m-am bucurat mult când elaborarea aceasta a fost remarcată şi de către cel mai avizat dintre comentatorii acestui roman, domnul conf. univ. dr. Constantin Dram, specialist în evoluţia şi teoria romanului, în cronica sa,Experimentul Caraharman din revista Convorbiri literare, nr.12(180), 2010, aspect remarcat, de altfel, şi de către domnul Ion Roşioru în cronica sa intitulată O nemiloasă radiografie a comunismului horror şi publicată în revista de cultură Conta, nr. 5, din 2010.

Totuşi, încrâncenat cenzurată sub totalitarism şi cenzurată apoi de tot felul de agrsiuni oarbe ale destinului,literatura mea este mai mult o promisiune, atâta timp, cât două treimi din tot ce-am scris se mai află-n sertar, ca să nu mai vorbesc, deocamdată, de sutele de pagini care s-au pierdut definitiv.

În vara aceasta, găsind timpul şi confortul intelectual necesare, am scris un volum întreg de versuri, de la primul şi pînă la ultimul poem, coerent şi spontan , cred eu, şi, dacă voi găsi vreodată curajul să-l public, acest volum se va numiGRAFITTI, la fel ca şi romanul meu despre adolescenţi, care a început deja să prindă contur şi pe care câţiva dintre foştii mei elevi l-au citit cu delicii declarate. Au acelaşi titlu, pentru că, de data aceasta, chiar s-au născut din aceeaşi stare de spirit.

Îngrozit de avertismentele viclene ale declinului biologic, am regăsit în mine acel entuziasm încrâncenat de a scrie zilnic şi dorinţa salvatoare  de a nu lăsa să se risipească definitiv în neant puţina lumină menită s-o port pe pământ. Aşadar,va mai urma câte ceva.

 

                                                                               Vă mulţumesc!

Autor Daniela Varvara

Le LAPIN AGILE, cabaretul artelor

Le LAPIN AGILE, cabaretul artelor

În istoria artelor găsim mărturii despre acest faimos cabaret Parizian  deschis în Carterul Montmartre încă din anul 1853. La origine era numit Cabaretul Asasinilor, ecoul unui raid al unor
huligani care dau năvală în local şi omoară pe fiul proprietarului. În jur de 1875 un pictor din regiune, Andre Gill pictează o firmă nouă cabaretului în care un iepure (lapin) ţâşnea dintr-un castron de supă, şi ca urmare vecinii din cartier l-au botezat „Le lapin a Gill „, adică iepurele lui Gill
 nume care a evoluat mai târziu în Cabaret au Lapin Agile.
La începutul secolului XX cabaretul devine locul preferat al  unor artişti plastici şi scriitori ca Picasso, Utrillo, Modigliani, Apollinaire. Plasat în centrul artistic al oraşului, aproape de biserica Sacre Coeur în inima Montmartre-ului, cabaretul devine lăcaşul unor frecvente discuţii aprinse despre „rolul şi destinul artelor”.  Locatarii de la Bateau Lavoir, dar şi personaje boeme, caractere dubioase, frecventau localul, printre ele găsim excentrici, proxeneţi, trecători ocazionali, anarhişti,
studenţi din cartierul Latin, o grupă pestriţă în care se amesteca şi o minoritate de bogătani
bine căptuşiţi, veniţi în căutare de distracţii şi năbădăi. În cabaret se dansa şi se citeau versuri deocheate sau avangardiste după cum bătea moda. Iată un cântec de epoca,”Mustaţa mea”, autor anonim:
Mustaţa mea 
răsucită ondulată
epicurian periată
lustruită, pigulită
gata de afecţiune
în perfecta ei perfecţiune
răsucită, pudrată
blegită, mirată
curtată,adorată  
imitată, invidiată
pictată pe-un afiş gouache 
devenită în final..moustache..
de general cu aerul viril
ce-adulmecă cu nasul fin
parfumuri de femeie cu profil sublim
  
o port cu mine, pomădată greu
mustach-ul meu, cu şarm de derbedeu
înnebuneşte tinere femei 
artiste, maici, studente de la Saint Michelle
şi tu îmi spui s-o rad, să o dau jos?
mustaţa mea.. ?
adio, vai, bărbat frumos
Picasso pictează în 1905 celebra să pânză „Chez le Lapin Agile”, care aduce faimă internaţională localului. În pictura îl găsim inclus pe Picasso însuşi  îmbrăcat în arlechin. Lângă Picasso la bar, o vedem pe iubita sa din acea perioadă, Germaine Pichot. Un bun prieten al pictorului, Casegemas, obsedat de refuzurile femeii la avansurile sale amoroase se sinucide în anul 1901.
Pictura a fost făcută la cererea lui Frede Gerard patronul de atunci la Lapin Agile, care şi apare pictat în planul doi cântând la ghitară. Tabloul şi-a căpătat gloria fiind singurul Picasso expus neîntrerupt în Paris între 1905 şi până în 1912 când a fost vândut unui colecţionar german.
Alt artist care picta frecvent interiorul cabaretului şi în vecinătăţile sale era marele colorist Maurice Utrillo.
O prietenă fermecată de aceste locuri şi de epocă  improvizează o poezie:
Arlechin
Lucruri ciudate înconjoară cuvintele.
Un arlechin se-aşează mereu pe-aceeaşi bancă
strângând aburul zilei în cutii de carton.
Poartă semnul zodiilor pe umeri
şi descrie cercuri concentrice,
din care uneori ţâşneşte o pasăre atât de străvezie
încât i se pot citi gândurile.
Trecătorii merg agăţaţi de realitatea subţire
parcă ar păşi peste trupul întâmplărilor.
Pasărea aceea zboară mult mai înalt peste colina Montmartre
atingând tărâmurile închipuite ale umbrelor lor.
Localul este deschis în strada Rue de Saule, turiştii  aşezaţi la mese de lemn  pot admira iniţiale scrijelite de  vizitatori timp de decade, azi ei sunt serviţi cu apă minerală în sticle de plastic şi muzică  franceză veche mergând până în secolul XV.
Adrian Grauenfels
2012

Anul Nou

Anul Nou

Anul Nou este ziua care marchează începerea următorului an calendaristic.[1]

Stabilirea religioasă a datei de 1 ianuarie ca început de an a avut loc pentru prima dată în 1691, de către Papa Inocențiu al XII-lea. Înainte de această dată, Crăciunul avea rolul începutului de an nou.[necesită citare]

În liturghia romano-catolică 1 ianuarie reprezintă o octavă de la Crăciun; astfel, această zi este dedicată Fecioarei Maria. În același timp, în a opta zi de la naștere sunt amintite în Evanghelie (Luca2,21) tăierea împrejur și botezul, potrivit religiei iudaice, a pruncului Iisus — la fel și în bisericileevanghelice. În biserica ortodoxă, la 1 ianuarie este și ziua Sfântului Vasile, episcop deCezareea Cappadociei.

În epoca contemporană, Anul Nou este întâmpinat în noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie — noaptea de Revelion (din limba franceză: Réveillon, ceea ce înseamnă aproximativ „trezire”, aici cu sensul de ospăț la miezul nopții) — cu petarde și artificii; rudelor, prietenilor și cunoștințelor li se fac urări de noroc și sănătate și se urează „La mulți ani!”.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anul_Nou

Cu mult drag,

Lucreția Berzintu

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: