Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Românii de pretutindeni, sub aripa unei singure reviste

„Lucrul cel mai important care s-a realizat este acela că am reuşit să creem conexiuni între românii aflaţi în afara ţării şi să-i strângem în jurul acestei idei, având astfel posibilitatea de a ne cunoaşte mai bine şi de a realiza proiecte culturale împreună. Am stabilit şi întâlniri lunare, care se vor ţine în prima sâmbătă a fiecărei luni, la Cassidys Hotel din Dublin. La aceste întâlniri sperăm să aducem oameni importanţi de cultură, atât din Irlanda cât şi din România, aici punându-se bazele viitoarelor proiecte”, Viorel Ploeşteanu, redactor şef revista „Itaca”

Ţara scriitorului Bram Stocker, irlandezul care prin romanul său „Dracula” a făcut cunoscută Transilvania în întreaga lume, e un spaţiu prolific pentru creatorii români contemporani. Chiar dacă nu sunt stabiliţi de foarte mulţi ani în Dublin, Dorina Şişu şi Viorel Ploeşteanu, ei înşişi scriitori, au reuşit prin eforturile proprii să fondeze o bibliotecă pentru români care conţine peste 2.000 de volume. Cei doi au descoperit românii mai puţin cunoscuţi şi care excelează în diferite domenii, promovându-i ca modele. Cel mai nou şi mai îndrăzneţ proiect este lansarea revistei de cultură „Itaca”, unde publică scriitorii români răspândiţi în toate colţurile lumii. Revista este produsul muncii a mai multor iubitori de cultură: apare la editura „Transilvania” din Baia Mare, este ilustrată grafic de Elena Malec din California, iar materialele sunt semnate de redactori din Irlanda, Franţa, Italia, Suedia etc.

Românii de pretutindeni, în cuprinsul unei singure reviste

Cei doi români inimoşi, Dorina Şişu şi Viorel Ploeşteanu, au dus cu ei în Ţara Trifoiului spiritul iubirii de carte, reuşind să strângă în jurul lor, în noua ţară adoptată, un nucleu viu, români talentaţi care se implică să promoveze comunitatea pe care o reprezintă. Munca Dorinei Şişu şi a lui Viorel Ploeşteanu concurează cu cea a ambasadorilor şi, de multe ori o depăşesc, cei doi izbutind să strângă în paginile unei singure reviste gândurile românilor din diasporă. Astfel, românii, plecaţi din ţară şi stabiliţi în toate colţurile lumii, care stăpânesc arta scrisului vor putea să-şi publice creaţiile în revista de cultură „Itaca”, aceasta fiind lansată de curând în Dublin, capitala Irlandei. Fondatorii revistei sunt Emanuel Pope (Anglia), Dorina Şişu şi Viorel Ploeşteanu. Ultimii doi români locuiesc în prezent în Irlanda, din anul 2011, respectiv, 2010, şi au conceput mai multe proiecte dedicate comunităţii româneşti, unul dintre cele mai importante fiind înfiinţarea primei bibliotecii româneşti din Dublin, Biblioteca”Fănuş Neagu”. „Fondul de carte a venit din bibliotecile proprii, a mea şi a Dorinei, aproximativ 1.000 de volume, precum şi prin donaţii din partea cunoscuţilor noştri de la Academia Română, Muzeul Literaturii române din Bucureşti şi numeroşi scriitori, în total 2.000 de volume”, explică Viorel Ploeşteanu. De asemenea, cei doi au pus bazele unui proiect cultural care se adresează românilor din Irlanda, creatori sau iubitori de artă, în acest scop înfiinţând Centrul de Excelenţă pentru Promovarea Creativităţii din Dublin. Transilvania susţine noua iniţiativă prin care toţi românii din diasporă îşi pot publica creaţiile, revista fiind scoasă la editura „Transilvania”, condusă de Mihai Ganea, preşedintele Ligii scriitorilor din Baia Mare. „Revista apare online, dar şi pe suport de hârtie. Prin acest fel ne-am deschis inimile către cei care crează, să-i încurajăm să face ceva pentru ceilalţi pentru că acesta e rolul artiştilor. Avem nevoie de voi, să veniţi alături de noi ca să lucrăm împreună şi să putem face ceva pentru comunitate, pentru ceilalţi. Trebuie să ţinem steagul sus, sunt tot mai puţini care fac asta, dar dacă gândim pozitiv sub acest steag, vor veni şi alţii care, la rândul lor, vor aduce alţi iubitori de cultură şi creatori „, a fost îndemnul redactorului şef Viorel Ploeşteanu, la lansarea revistei „Itaca”. În cele aproape 60 de pagini ale revistei, semnează autori români din Slovacia, Canada, S.U.A, Germania, Australia, Spania, Elveţia, Israel, Irlanda, Italia, Belgia, Suedia, Franţa, Cipru care abordează subiecte diferite.

Hotărârea de a-ţi părăsi ţara în care te-ai născut nu e uşor de luat. Motivele sunt explicate în” Gustul amar al despărţirii.Gustul dulce al liberăţii”, de către românul Ion Nălbitoru” care este stabilit în Italia:”Am părăsit România într-o perioadă în care TVA-ul creştea odată cu explozia preţurilor, iar impozitele şi taxele depăşiseră limitele bunului simţ. În schimb, salariile şi pensiile erau reduse cu 25% şi, probabil, aleşii noului regim pregăteau întregului popor o mare surpriză, reducerea duratei de viaţă tot cu 25 la sută. După numeroasele incertitudini, în final, m-am decis ca într-o după amiază să-mi părăsesc patria cu gustul amar al desărţirii.

Mulţi dintre autorii care semnează în paginile revistei „Itaca”sunt originari din Transilvania, precum Viorel Vintilă (Braşov) sau Emanuel Stoica (fost ziarist în Alba Iulia). „Dacă ar fi să-l parafrazez pe Vasile Alecsandri, în poezia sa, Peneş Curcanul, aş putea zice aşa: Plecat-am şase din Braşov (însă nu aveam sergent) şi într-adevăr nu erau deloc în piept inimile reci, ba dimpotrivă, inimile noastre fierbeau de entuziasm şi vibrau de bucurie, deoarece peste numai 30 de zile urma să păşim pe „pământul făgăduinţei”, relatează Viorel Vintilă, în istorisirea „Zborul către America”. În data de 3 noiembrie 1995, lotul celor şase braşoveni format din: Alex zis „Inginerul” care absolvise ingineria, Vali zis „Baronul” pentru că petrecuse nişte ani prin Germania, Vio, poreclit „Titratul”, avea pregătire şi experienţă în munca pe care urma să o facă ca ospătar, Cătălin, zis „Aţă”, deoarece era foarte slab, Petrişor alias Hussein, pentru asemănarea izbitoare cu personajul, drept pentru care în aeroport la Londra a şi fost reţinut mai mult ca ceilalţi la control şi verificări, şi Viorel (autorul), supranumit „Creangă”, pentru faptul că era un bun povestitor, spunea „Good Bye” Braşovului şi se grăbea să spună „Hello” Americii.

Revenind, la românii care trăiesc în marile oraşe europene, precum Londra, Paris sau Stockholm, aceştia îi vâd adesea, pe străzi, pe conaţionalii cerşetori. „Uneori trebuie să fiu într-o situaţie dificilă pentru a găsi suficientă înţelegere pentru cerşetori. În raport cu ale vieţii capricii sunt şi eu un fel de cerşetor, aştept şi accept şanse, la fel ca noi toţi. Atunci de ce oare îmi reprim cu greu impulsul de a arunca nişte vorbe tăioase cerşetoarei care tocmai îşi zăngăne bănuţii din palmă? Este a doua oară, a treia oară când o văd. O privesc mai atent. E la vârsta la care o femeie devine bunică. Câţiva dinţi de aur îi sclipesc sporadic din colţul zâmbetului. Milogeala de tip constantinopolitan, modelul ei nu stârneşte compasiunea la Stockholm. Aici mai degrabă oferi un surâs, un cântec, te transformi într-un personaj care aduce puţină diversitate”, scrie Emanuel Stoica în „Cum să nu cerşeşti la Stockholm”.

Ardeleni de aur, pe scenele irlandeze

Lista ardelenilor prezentaţi în paginile noii publicaţii e lungă. Dorina Şişu dedică o pagină întreagă ardeleanului Florian Zapra, bistriţeanul care face cinematografie în Dubblin şi care a fondat Festivalul Internaţional de Muzică şi Film de Scurt Metraj în aceeaşi capitală. Din anul 2000, trăieşte în Dublin, iar, după ce studiază drama la Gaiety School of Acting, joacă în filmele „Treasure Island”, „Asterix şi Obelix: În serviciul Majestăţii Sale”, „Standby”. Florian Zapra este producătorul filmelor de scurt metraj: „Clowns”, „Oz”, „Prin ochii lui”, „Animals”. A participat la festivaluri de film şi a câştigat cu filmul „Clowns”, cea mai bună comedie la Ballinamore Film Festival. De filmul scurt, „Oz” s-a arătat interesat TVR1, spune chiar producătorul Florian Zapra, însă a ales să-l prezinte la festivaluri internaţionale sau la cele din ţară, precum „Comedy Cluj”. „Faptul că un film participă la mai multe festivaluri, este nominalizat sau chiar premiat este o garanţie pentru cei care doresc să investească în proiectele mele”, explică Florian Zapra. Cel mai nou film produs este „Animals”. Este o comedie, povestea a doi prieteni buni care trăiesc într-o lume în care este interzis să mănânci carne de animale. Unul dintre ei nu rezistă tentaţiei şi, ca urmare, prietenul îl internează la o clinică de reabilitare.

În viitorul apropiat, ardeleanul intenţionează să se apuce de regizat filme: „M-am gândit să regizez un film scurt. Cu câţi regizorii am lucrat, nu ne-au prea coincis ideile. Chiar actorii şi cameramanii m-au încurajat să regizez”.

otodată, Viorel Ploeşteanu prezintă activitatea interpretei de muzică populară Cristiana Ştefania Ţărean, născută în Sibiu, care din 2009 se stabileşte în Irlanda. După ce în ţară a activat în cadrul Ansamblului Cibinul şi a Ansamblului „Căluşelul din Orlat” şi a fost premiată la mai multe festivaluri şi concursuri, în 2011, înfiinţează, la Dublin, Grupul Vocal „Trăistuţa”, cu acesta participând la diferite evenimente şi spectacole ale comunităţii româneşti, români şi irlandezi, deopotrivă, apreciind evoluţia copiilor şi porturile populare, achiziţionate din fonduri proprii de către artistă.

Lansarea revistei „Itaca”, care a avut loc weekendul trecut, la Cassidys Hotel, Dublin, a fost urmată de o altă lansare, cea a canalului media TV al Centrului de Excelenţă. La marcarea dublului eveniment au participat mai mulţi români, iubitori de cultură, printre care s-a aflat şi reprezentantul Ambasadei Române la Dublin, Ileana Ciobanu, toţi apreciind evoluţiile artiştilor: Theodora Maria Ciuta , Cristiana Ştefania Ţărean şi naistul Iulian Puşcă. „Domeniul nostru de activitate este promovarea creatorilor români stabiliţi în Irlanda, iar acest lucru se face prin intermediul spaţiilor virtuale pe care le deţine Proiectul Cititor de proză – Republica artelor, din care facem şi noi parte, pe site-uri partenere, reviste on-line şi tipărite din România şi din străinătate, pe posturi de radio, iar, din aprilie 2013, şi pe canalul media TV al Centrului de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti – Dublin. În mod firesc, a venit şi ideea de a realiza o revistă numai pentru scriitorii români din diaspora”, conchide Viorel Ploeşteanu, redactorul noii publicaţii.

Tia SÎRCA

http://www.slideshare.net/CititordeProza/romnii-de-pretutindeni-sub-aripa-unei-singure-reviste

 Autor: Emanuel Pope

Anunțuri

Călătorind spre ITACA

Aflaţi într-o adevărată călătorie spre ITACA, cu sacrificii şi cu perseverenţă, Dorina Sişu (director) şi Viorel Ploieşteanu (redactor şef) şi-au atins un vis. Rămânând pe tărâmul mitologiei şi al simbolurilor, visele s-au împlinit în patria legendară a lui Ulise şi pentru că, cetatea Itaca, nume simbolic, aflată pe planeta Jupiter, a avut parte de acel „Zeu bun” (Dagda) care, în cetatea – revistă ITACA se cheamă Hopernicus. Jupiter-celt, poartă în Irlanda numele de Taranis (Tunet), reprezentat cu o roată, recunoscut de erudiţi ca „roata cosmică”, regăsită în Irlanda în „roata druidului irlandez” (Dicţionarul de simboluri). Posesorul talismanelor regale şi al (re)învierii, „Jupiter” poartă pentru ITACA, revista ce s-a născut în aprilie 2013, iubirea şi respectul suveranului – fondatorul ei, scriitorul Emanuel Pope, care a aşezat protector, sub licenţa proiectului său „Republica artelor” această nouă insulă de cultură.

Astfel, iubitorii de artă şi literatură, români de pretutindeni, şi-au atins un vis. Dacă Viorel Ploieşteanu (redactor şef) şi-a început editorialul trecând şi prin filozofia cunoaşterii acest miracol al împlinirii unui vis, Dorina Sişu, director, a însemnat realizarea acestuia, cu pecetea sa de pictor-poet, creând-şi astfel un ideal împreună.

Când visele se împlinesc în cetatea ITACA (insula de forma unei mâini, cu degetele arătator si cel mare spre infinitul „roţii cosmice”) ITACA – cea nou-născută – va fi asociată mereu cu primul legământ, întocmai unui rit de purificare, redobândind valoarea adevărată.

Elisabeta IOSIF

Aprilie, 2013

 Autor: Emanuel Pope

O CARTE CARE AR TREBUI SĂ NE DEA DE GÂNDIT

O CARTE CARE AR TREBUI SĂ NE DEA DE GÂNDIT

În urmă cu puţin timp am avut fericitul prilej de a citi o carte care m-a pus pe gânduri. Este vorba despre volumul Karin, mon amour, a cunoscutei scriitoare Francisca Stoleru prefaţat de criticul Ioan Holban din Iaşi. Cartea mi-a fost dăruită cu acea generozitate specifică sufletelor mari însă ar fi nedrept să nu o amintesc aici şi pe minunata Liana Saxon-Horodi cea care a făcut posibilă „întâlnirea” noastră. De altfel, coperţile exterioare ale cărţii prezintă, foarte inspirat şi în directă legătură cu tema principală a întregii naraţiuni, două dintre picturile acestei fermecătoare magiciene a penelului

Evident, mi-am pus întrebarea, dacă a discuta despre această carte a cărei autoare este un nume de referinţă în literatura de limbă română, iar prefaţatorul o personalitate a criticii literare, nu este un act de ireverenţă sau chiar inutil. Ca argument pentru atitudinea mea am doar nevoia irepresibilă de a vorbi şi cu alţi posibili cititori despre o lucrare cum nu prea întâlneşti în mod frecvent, foarte interesant alcătuită, dacă ne referim la tehnica literară, dar şi prin modul admirabil în care curge firul narativ, fără sincope sau forţări, făcându-te pe tine, cititorul, să simţi că te afli în mijlocul acţiunii. Tehnica literară aş numi-o „puncte de vedere” fiindcă personajele principale, mai multe femei, de vârste diferite aflate în relaţii de rudenie sau prietenie, cu experienţe de viaţă plasate cam pe întreg mapamondul, îşi exprimă trăirile şi părerile despre câteva evenimente pe care, într-o anumită perioadă de timp, le traversează împreună. În afara relaţiilor de tip personal, între ele mai există o legătură de tip social. Fac parte din intelectualitate. Aici se impune însă o lămurire. Spre deosebire de multe alte situaţii, intelectualitatea evreiască nu este, cum se întâmplă de obicei, o elită sau un segment social, ci o majoritate reprezentativă. Iar această majoritate, foarte motivată şi performantă în plan profesional, discretă şi decentă, având rădăcini puternice în cultura tradiţională dar şi în marea cultură a mapamondului, impune un respect absolut necesar, spre deosebire de conceptul general de intelectualitate care trimite, nu de puţine ori, spre o elită cam prea zgomotoasă ale cărei relaţii conflictuale, de cele mai multe ori induse artificial, fac deliciul mediilor culturale şi nu numai.

Deci, cartea de faţă ne aduce, cu multă inteligenţă şi subtilitate, în intimitatea de gândire a unor femei intelectuale. Autoarea, de profesiune medic, dă personajelor sale acea abilitate dusă către perfecţiune de a observa lucruri şi situaţii pe care, de regulă, le ignorăm, dar şi capacitatea aceea absolut mirabilă prin care numai o femeie poate să descrie o situaţie, sau un caracter, făcând referire la un aparent banal detaliu de vestimentaţie, parfum ori coafură. Şi, prin acest fel unic de a prezenta o lume, vă asigur că avem multe de învăţat de la personajele femei ale cărţii, poate la fel de multe ca şi de la înţeleptele lor abordări ale unor situaţii conflictuale în care noi bărbaţii am avea tendinţa de a strica totul, devenind agresivi.

Desigur cartea ar deveni cumva dezechilibrată dacă în poveste nu ar exista şi bărbaţi. Francisca Stoleru nu cade într-o capcană de tip excesiv feminist ci aşează cu multă înţelepciune în dreptul fiecărei femei şi un bărbat. Cu relaţiile fireşti dintre un bărbat şi o femeie mergând de la iubire, tandreţe şi extaz, la disperare, tristeţe sau durere. Astfel romanul se prezintă foarte interesant ca intrigă, indiferent de cel care citeşte, iar lectura devine plăcută, vie şi interesantă pentru orice vârstă a cititorului, fiind şi asta o remarcabilă realizare a autoarei.

Acţiunea cărţii începe şi se termină cu o nuntă. Nu întâmplător şi nici în stilul filmelor de sâmbătă seara, deoarece autoarea cunoaşte şi chiar ne introduce în misterul cosmic al unui asemenea eveniment. Chiar dacă o face cu o fină ironie la adresa unor tradiţionalişti care dansează în ritmuri antrenante îmbrăcaţi cu ţinutele străvechi din mătase neagră purtând uneori căciuli din blană de samur la temperaturi cu totul diferite faţă de cele din locurile de origine, ştie cu precizie cum să ne prezinte sentimentele de bucurie, dar şi de grijă, uneori chiar umbrite de o undă de tristeţe, fiindcă ce altceva este nunta decât un sacrificiu absolut necesar perpetuării vieţii. Iar acest lucru, cel mai bine îl ştiu, evident, femeile. Descrierea ceremonialului cu care este înconjurată mireasa, actul cununiei şi ceea ce se petrece în spaţiul rezervat, în spiritul tradiţiei, femeilor, duce cu gândul la străvechile mistere ale acestui ritual. Totul cu acea delicateţe şi sensibilitate de care sunt capabile, o spun chiar dacă mă repet, numai femeile. În context, tehnica punctelor de vedere aduce în atenţia cititorului experienţele personajelor principale, derulate de-a lungul timpului. Unele nu tocmai fericite, altele calme şi pline de duioşie, în fine, aşa cum este viaţa în general. Poveşti credibile, desprinse din realitate, interesante şi pline de învăţăminte. Totul, cu o singură condiţie! Să fii atent la text, dar şi la caracterul personajelor.

Şi, poate, că dacă ne-am lua numai după aparenţe sau dacă am citi superficial această carte am rămâne doar cu senzaţia că am citit o carte agreabilă, bine scrisă, în care, până la urmă, lucrurile se termină cu bine. Da, dar aşa cum am spus, Francisca Stoleru este o scriitoare cu o personalitate puternică, reliefată de un stil autentic, având un tip de scriere care, departe de a fi facil, ridică probleme tulburătoare de o dureroasă actualitate şi importanţă. Dacă am reduce carte la numai o pagină am vedea, cu surprindere, că, dincolo de naraţiunea propriu zisă, am obţinut un cutremurător eseu la adresa intolerabilităţii, a dorinţei bolnave de a stăpâni prin ură, prin fanatism şi groază, despre nevoia patologică a unor indivizi de a perverti sufletele oamenilor motivând că le salvează de la pierirea în focul veşnic. Aceşti semănători de ură şi dezbinare, care distrug chiar şi acolo unde dragostea ar trebui să clădească, aceştia sunt de fapt scopul real al acestei scrieri. Şi aici, trebuie să recunosc, autoarea face acest lucru fără încrâncenare, ba chiar cu o tristeţe care se transmite dincolo de cuvinte şi devine un avertisment adresat nouă tuturor pentru a ne păzi de răul ce se ascunde perfid sub aparenţa unor idealuri nobile. Sigur, în carte, acest aspect este transferat către un grup ultra-ultra-religios pe care însă după ritualuri şi atitudini nu-l putem încadra decât într-o tipologie contrară oricărei religii fireşti care ne învaţă despre iubire şi iertare. În fond, din partea autoarei avem un exemplar exerciţiu de subtilitate, în care, printr-un presupus grup restrâns este prezentată realitatea unei lumi care de milenii se lasă cotropită de o ură iraţională cauză directă a nefericirilor prin care mai ales evreii au trecut în toată istoria lor.

Precum vedeţi nu am citat nici un nume al vreunui personaj din această carte, deşi onomastica este deosebit de bogată şi plină de semnificaţii, intenţionat, fiindcă, presupunând că nu am înţeles mesajul cărţii şi voi greşi la rândul meu, exact numele meu ar putea fi subiectul următoarei
poveşti despre rătăcirile marcate de triumful răului. Un teribil avertisment, însă autoarea, deloc fatalistă, spre marea ei laudă, ne spune şi cum putem ieşi de sub acest, aparent implacabil, blestem, aşa cum a ieşit şi acel tânăr admirabil, temporar fragilizat şi sufleteşte traumatizat de participările la război unde îşi pierduse, printre altele, şi pe cel mai bun prieten.

Cum? Citiţi şi veţi afla! Merită!

Mihai Batog-Bujeniţă

 Autor: maria sava

MISTERIOSUL ZBOR AL PENTADELOR

MISTERIOSUL ZBOR AL PENTADELOR

Într-o copilărie rătăcită pe la mijlocul secolului trecut, mă aflam, undeva la sat, campat la bunici şi, într-o bună zi, priveam minunea unui apus de soare din care nu înţelegeam nimic. Eram totuşi fascinat şi cel mai probabil semănam perfect cu prostul satului, unu’ Guiu care, la fel ca mine acum, se uimea de toate cele fără să priceapă mare lucru. Sau poate aşa credeam noi, ceilalţi. Era însă un septembrie, unul dintre acelea în care nu moare nimeni, pentru că şi Preabunul ne mai lasă uneori o clipă de fericire nemeritată, aşa că îngerul care stă întotdeauna lângă un copil mi-a mai dat un semn.

Mâna bunicului mi s-a aşezat pe umăr şi vocea lui de moldovean înţelept a rostit:

– Vino cu mine, să vezi o minune!

Am tresărit! Minunile, aşa cum le ştiam din cărţile de poveşti, mă încântau, prin urmare, am pornit alături de el să o văd cu ochii mei. Sub teiul de lângă poartă m-a ridicat pe umăr, am pătruns cu capul între frunzele cam aţoase de un verde închis, cu miros amărui şi m-am uitat de jur împrejur. Nu era nimic.

– Uită-te sub creangă, vezi un punct auriu?

– Da! Îl vedeam. Era o mică floare de tei. Absurd de frumoasă şi de nepotrivită cu vremea în care înflorise. – Culege-o cu atenţie! Căci a doua înflorire a teiului este o taină şi un fel de semn. Poate că ăsta-i norocul tău!

Aşa am făcut. Bunicul mi se părea şi atunci, când avea vreo cincizeci de ani, ca şi acum când nu mai are vârstă, un personaj desprins din basmele pe care le citeam cu nesaţ. Am cules floarea, am purtat-o peste noapte la sân, aşa credeam eu că trebuia să se împlineasă descântul, apoi am presat-o între filele unei cărţi. O mai miroseam din când în când, avea un miros delicat şi greu de definit, apoi au trecut vremurile şi prin risipa de zile a unei vieţi cam zbuciumate, cartea s-a pierdut, dar am rămas cu convingerea că acela a fost norocul meu şi că o vrajă misterioasă m-a legat întotdeauna de acea amintire. Tind să cred că şi acum este cineva care, din când în când deschide cartea aceea (Cei trei muschetari!) şi inspiră aroma indefinibilă a florii de tei miraculoase, cea care venise pe lume la o vreme care nu era a ei.

Mi-am reamintit de acea întâmplare, într-un mod cam straniu cred, citind poeziile doamnei Julieta Carmen Pendefunda, cele aflate în volumul Frunzele Roşii. Totuşi, cum sunt convins însă că întâmplarea este doar numele pe care noi nevrednicii îl dăm suitei de eveniente care se produc într-o logică perfect însă superioară nouă, consider că revenirea acestei amintiri în contextul dat este un fel de semn. Prefer să cred că tot norocos. Asta şi pentru că poeziile doamnei Pendefunda sunt de o factură aparte, una fascinantă prin ideatică, dar şi prin muzica lor interioară, iar lectura lor îţi dă o stare aparte, care te provoacă la interogaţii interioare, tocmai potrivite pentru a mai descoperi ceva din tine, ceva care, deşi amarnic pitit în adâncuri, iese acum spre suparfaţă pentru a te face mai bun. Poate şi mai înţelept, însă asta este mult mai greu. Ca să fiu sincer nu mă miră deloc o asemenea abordare poetică a unor trăiri existenţiale precum iubirea, durerea, despărţirea sau moartea. În fond temele fundamentale ale poeziei şi filozofiei, aceleaşi dintotdeauna, dar şi inepuizabile prin subiectivizare. Asta deoarece Julieta Pendefunda nu este doar una din acele fiinţe speciale care pot da culoare şi lumină celui mai anost spaţiu ci şi un om pentru care conceptul de cunoaştere a dus-o, geografic vorbind, peste continente şi oceane, iar în profunzime, prin studiu şi implicare socială, până la relevaţia gnostică. Devenind astfel, în cel mai firesc mod, posesoarea unui anumit farmec intelectual, dar şi suficient de generoasă pentru a împărtăşi din preaplinul acestei cupe celor din jurul ei. Iar construcţiile ei poetice sunt revelatorii (lucrul este valabil cu toţi creatorii adevăraţi), pentru fiinţa care le-a creat prin acel act demiurgic al sacrificiului de sine, metaforic vorbind, întru ridicarea spirituală a cititorului.

Vom întâlni în volum diferite forme de poezie de la ceea ce putem numi poem, la condensate forme asemănătoare haiku-ului, dar mult diferite de acesta, prin urmare foarte accesibile spiritualităţii autohtone. Mare lucru, fiindcă de-a lungul timpului multă impostură s-a strecurat prin exprimările poetice exotice, împrumutate cam prea grăbit, fără prea multă înţelegere a fenomenului.

Dar cel mai mult mi-au plăcut pentadele frumos definite ca: „Acolo unde petalele cad, cifra cinci devine o variabilă necesară”.

Termenul, preluat şi adaptat (Pentadă; greacă: Cinci, conştientizarea, este un termen pentru un grup de cinci sau ceva care are cinci componente) devine matricea unor poezii de o tulburătoare frumuseţe, dar şi motivul unor teme de reflexie, un exerciţiu spiritual absolut necesar, deşi foarte neglijat într-o lume a consumismului devorator.

Exemplific fără nici un comentariu deoarece nu se cade să adaugi cuvinte acolo unde ele devin inutile: Aproape jumătate de secol/ focul s-a aprins/ fără mine./ Acum e jar, pentru încă o lume/ fără tine. (Trecere).

Şi, de altfel, aici mă voi opri cu trimiterile către comorile cărţii pentru a nu răpi nici o clipă de bucurie cititorului care le va descoperi. Voi vorbi însă despre inteligenţa cu care acest volum a fost conceput fiindcă poeziile sunt traduse în cinci limbi (portugheză – Iulia Baran, italiană – Geo Vasile, franceză – Liviu Pendefunda, engleză – Liliana Scărlătescu şi castiliană – Mario Castro Navarrete), gest menit să scoată poezia limbii române în spaţiul mult mai larg al vorbitorilor de alte limbi. În consecinţă, de la potenţial treizeci de milioane de citiori, la peste un miliard. Iar întreprinderea în sine nu este făcută doar de traducători de profesie, ci mult mai înţelept, de poeţi care cunosc foarte bine subtilităţile ambelor graiuri. Şi nu pot să nu amitesc de augmentarea volumului, foarte inspirată, cu desene ale deja cunoscutei Elleny Pendefunda. Spun asta spre cinstea ei şi cu mare admiraţie pentru vârsta la care lucrează, cu multă seriozitate, în domeniul creeaţiei, cea care intervine şi în abordarea copertei. Coperta, acest „mic amănunt” care tinde să scape autorilor, fiind pasat unor „specialişti” dispuşi oricând să facă o copertă fără a cunoaşte interiorul. Ca să nu mai vorbesc de starea de vibraţie cu textul, absolut necesară unui copertator, dacă doreşte ca lucrul său să fie o definiţie, un compendiu în culori, a textelor cuprinse în carte.

După lectura repetată a poeziilor doamnei Julieta Carmen Pendefunda am avut reflexul de acum zeci de ani, acela de a pune la presat aceste mici minunăţii, acolo, între filele sufletului, convins fiind că şi de
această dată îmi vor purta noroc.

La urma-urmei, precum bine ştim, miracolele se arată doar celor care cred în ele.

Mihai Batog-Bujeniţă

 Autor: maria sava

Antologii de poezie, de proză scurtă şi texte lirice, 2012, Casa gândului – Cleopatra, Însemnele unei tăceri şi Harpa de argint – Recenzie

Se spune că fiecare poveste are un început A fost odată că nicodată, şi ţinând în mână cele două culegeri de poezie, de proză scurtă şi texte lirice, Însemnele unei tăceri şi Harpa de argint, aş putea spune că fiecare început are o poveste. Numai aşa îţi dai seama despre evoluţia artistului, făcând o analogie între ceea ce a fost scris ieri şi ceea ce este oferit prin scris azi, astfel Mioara Băluţă şi Andrada Matei, coordonatoare, autoare şi coautoare volumelor de faţă, au reuşit printr-o combinaţie între design inedit, rafinament şi confort al scrisului, printr-o alchimie ispititoare ce reuneşte clasicii şi modernii la un loc, să lase în memoria lectorului un semn de nobleţe, pregătindu-i în dar Cuvântul scris pe un petec alb de hârtie, pe o carte răsfoită îndelung într-o atmosferă postmodernistă cu poeţi şi prozatori postdouămişti, unii aflaţi la începutul lor de drum, alţii deja consacraţi şi liberi în tainele scriiturii, şi cunoscuţi prin colecţia lor de volume individuale.

Cu prefeţe semnate de Ştefan Munteanu şi Petre Isachi, antologiile reunite sub egida site-lui literar Casa gândului – Cleopatra sunt editate pentru a fi încurajată diversitatea şi găsirea stilului personal al fiecări autor în parte, fie pe calea versului, fie pe firul epicului, către o unitate axiologică, autentică, clară şi precisă, cu linii postmoderniste, formule de abstracţionism şi vagi ecouri neoexpresioniste, dadaiste şi neoavangardiste, însă toate cu trimitere la clasicii şi romanticii de demult.

În lucrările de faţă apreciez manuscrisul ce ţine loc de grafică, precum şi actul artsitic perfect ilustrat cu motto-ul de la început, „a poeziilor care au fost aruncate” fiecare precum un zar în palmele cititorului, sau a însemnelor scrise „cu pasiunea pictorului condamnat să îşi retuşeze permanent lucrarea”, în cazul prozelor de mici dimensiuni, unele dintre ele putând fi catalogate cu uşurinţă poeme în proză, nu întâmplător culegerea de texte poartă denumirea de antologie de proză şi texte lirice. Cu privire la manuscrisul, ce altădată avea o valoare intrinsecă, iată-l din nou adus la lumina tiparului, ceea ce este foarte important pentru cititor; manuscrisul nefiind altceva decât acea grafică a gândurilor, a simţurilor, emoţiilor şi a trăirilor umane ţinute în mână celui care le dă viaţă, în mână artistului.

În pofida diferenţelor de stil, ceea ce îi uneşte pe cei 23 de autori în volumul de poezie, Însemnele unei tăceri, şi pe cei 10 autori în volumul de proză scurtă şi texte lirice, Harpa de argint, sunt afinităţile interioare, firea melancolică şi meditativă, dialogul metafizic şi anxietatea existenţială, societatea paranoidă şi apocaliptică, precum şi individualismul artistic. Pentru aceşti autori consacraţi sau în devenire de consacrare, poezia şi discursul liric continuă să fie acea stare de sine qua non care le oferă identitatea spre nemurire, autorii lăsând impresia Cititorului că tot ce este adunat filă cu filă în tot acest mănunchi de texte, prin valoarea literară clară, şi cu propriile lor instrumente lingvistice şi stilistice, au scris pentru cel care se caută pe sine însuşi.

Cu un concept plin de originalitate şi o nouă formulă de grafică, o metaforă a anotimpurilor ce refuză ciclicitatea rămânând să-şi continue rotaţia la un singur anotimp, unul cald, proaspăt, îmbietor prin parfumul florilor de mai, al anotimpului protejat de pânza decorată cu „palorile albastre” şi tăcerile insului, cu imaginile „salcâmilor în floare”, „a manuscriselor inimilor păstrate pe straturi de nuferi”, „a timpului fără dimensiuni sau a filosofiilor din buzunarul sufletului”, „a senzaţiilor”, „a reflecţiilor asupra destinului uman”, „a ceea ce înseamnă întuneric”, pânza ce adună în fiecare nod câte un giuvaer liric pentru a da la o parte haosul lăuntric, a ceea ce este de prisos şi care îngreunează experienţa umană, aşa cum e şi firesc când Omul se simte pierdut în verbul de a trăi, după cum anunţă coperţile celor două antologii, proiectul literar realizat sub egida Casă gândului – Cleopatra este unul lăudabil în literatură română contemporană.

Autorii care au trecut pribegi, tăcuţi şi lăcrimaţi, „bogaţi de singurătate”, printre „resturi ignoraţi şi cu tălpile arse de căutări”, „cu sufletul în palme”, cu mici sau mari capricii, lăsând fie o ” inscripţie pe o piatră”, fie un „act de prezenţă”, „în lumea cu pereţii căptuşiţi”, cu „imagini”, „melancolii”, cu chipuri şi ecouri din singurul semn de viaţă caracteristic însemnelor unei tăceri ~ Adrian Erbiceanu, Ana Sofian, Boris Marian Mehr, Cristina Monica Moldoveanu, Costel Zăgan, George Ioniţă, Gina Zaharia, Ioan Grigoraş, Ion Vanghele, Irina Lucia Mihalca, Liviu Ion Dragoş, Marcel Vişa, Marius Lăzărescu, Mihaela Meravei, Mioara Băluţă, Mirela Toniţă Crăciun, Nuţa Istrate Gangan, Ovidiu Cristian Dinică, Radu Muşat, Romiţa Mălina Constantin, Ştefan Ciobanu, Teodor Dume, Viorica Mocanu ~, iar cei care au avut curajul să fie martorii eterni pe fiecare pagină a „unei lumi fără de cer, fără lumină, fără anotimpuri şi sfârşit” ~ Andrada Carmen Matei, Boris Marian Mehr, Ciprian Alexandrescu, Cristu Giorgi, Gina Zaharia, Mihaela Meravei, Mihaela Suciu, Nuţa Istrate Gangan, Tudor Alexandru Costin, Ştefan Ciobanu ~ şi care au lăsat câte-o imagine poetică, din când în când, un crâmpei din destinul fiecăruia, cu acel timp încremenit pe o harpă de argint.

Şi ca să-l parafrazez pe eseistul şi criticul literar, Petre Isachi, îl invit pe „Măria-Sa Cititorul „să se oprească pentru câteva momente din iureşul vieţii cotidiene, din vremea noastră bolnăvicios de progresistă, şi să pătrundă în plăcuta atmosferă a unei poezii citite sau să înainteze încet-încetişor pe firul narativ al unei poveşti născocite sau al unei poveşti trăite din amintiri. De ce nu? Veţi vedea că mai există şi momente de relaxare, de linişte, de împăcare şi de multă iertare cu fiecare filă răsfoită.

31.12.2012

Maria Oprea

 Autor: Maria Oprea

Copilăria, începutul mitologiei personale

Copilăria, începutul mitologiei personale

În nicio altă limbă de pe pământ, poate, cuvântulnorocnu înfloreşte în atâtea semnificaţii ca în limba română, punând viaţa omului într-o strictă dependenţă faţă de el. Întâmplare fericită, soartă, şansă, destin, reuşită, toate se leagă cu fire invizibile de cuvântulnoroc. Negarea lui, în cuvântulnenoroc, înseamnă absenţa tuturor acestor evenimente din sfera norocului. Aglomerarea nenorocului duce la nenorocire…, iar nenorocirea la conştientizarea tragediei existenţei. Bogăţia aceasta lingvistică se revelează în sintagma aleasă de Ştefan Mitroi,Jocuri de nenoroc, pentru noul volum de poeme în proză[1], continuare şi reluare a celui din 2011,Strigăte spuse în şoaptă.

Scriitor complex, cu imprevizibile resurse de exprimare, care vizează virtualităţile latente ale cuvântului, Ştefan Mitroi face din cuvântul pe care-l alege, arta lui, incitându-l pe cititor în inefabilul spunerii, în meditaţia asupra eternelor lucruri omeneşti – copilăria, mitul său personal, cu imaginea părinţilor, cu sentimentul plenar al eternităţii şi al sacrului. Există o obsesie a copilăriei, spaţiul mitologiei personale, şi a părinţilor, mitizaţi în povestea fiului. Mama, Ioana, este reperul primordial în biografia sa spiritualizată, unaxis mundicare susţine nu doar lumea de fantasme a fiului, dar, mai ales, încrederea în rostul lumii. Eul este mereu prezent în povestea care-l situează ubicuu – în timp, în afara timpului, în prezent şi în trecut.

Copilăria sa este fabuloasă nu atât prin evenimente, cât prin modul de a se integra în mit. Motivele literare devin arhetipuri şi toposuri, marcând începutul mitologiei personale. Nicicând, el nu eludează, în opera sa, problemele omeneşti – omul cu trăirile, cu certitudinile şi incertitudinile, confuziile lui, cu reuşitele şi eşecurile lui. Arta este, pentru Ştefan Mitroi, un mod de a spune poveştile trupului şi ale sufletului.

Rememorându-şi copilăria, poetul Ştefan Mitroi îi retrăieşte starea de graţie, extazul dionisiac al sufletului care descoperă miracolul lumii. Indiferent în ce parte de lume ar fi trăită, copilăria este unică şi inepuizabilă, pare să ne spună poetul, fond inepuizabil de trăiri, de experienţe, de extaze. Timpul stă pe loc, iar copilul crede plenar că-l poate stăpâni. Totul în jurul lui se rescrie, căci el o reinventează şi o transformă în lumea lui proprie. „Jocurile de nenoroc” sunt ulterioare, când prezentul viu al copilăriei devine timp asumat în dimensiunea ireversibilei treceri. Timpul trecut este timp regăsit, proustian, şi resemantizat, din perspectiva maturului. Ion Creangă nu proceda altfel când pornea în căutarea paradisului copilăriei.

La Ştefan Mitroi, este uimitor cum această lume mirifică, lume a inocenţelor, dar şi a visatului eroism ideal, este recreată din perspectiva prezentului vârstei mature. Fondul de ingenuitate şi copilăresc nu este pierdut, ci păstrat în taineţele sufletului. Unda de tragism vine din aceea că, retrănid prin anamneză starea de graţie, copilărindu-se cu disperare, el simte, inexorabil, trecerea. Astfel, copilăria – timpul când ne credem nemuritori, prinţi şi prinţese într-o poveste fără sfârşit, în care nu există răul, moartea, viaţa fiindo tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, îşi prelungeşte sensurile într-o altă temă majoră a scriitorului – meditaţia asupra vieţii şi a morţii.

În trăirile copilului, maturul îşi reciteşte speranţele, aşteptările, visurile; acolo, el îşi caută părinţii şi poveştile acestora. E un „chiot de bucurie” în această regăsire, mai ales că, în filosofia personală a lui Ştefan Mitroi, omul îşi alege părinţii şi destinul, nu invers. Liberul arbitru aparţine omului dintotdeauna, înainte şi după căderea în lume. Acest timp fabulos al începuturilor este un timp integrat mitului personal, construit în jurul unui laitmotiv – copilăria. Alte motive – zborul, plutirea, naşterea, părinţii, alcătuiesc pletora vârstei, o lume pe care poetul face efortul de a o salva. Perspectivele temporale se întretaie şi se înlănţuie: cea a copilăriei, simultan, în modul de a recepta lumea în curgerea ei eternă, cea a maturului, retrospectiv, dindărătul trecerii, conştientizând trecerea şi înfiorându-se de ea. Acest paradox existenţial presupune trăirea simultană în două planuri. Cuvântul însuşi este forţat să trăiască în două planuri – aparent, în fragranţa pe care o creează denotaţia şi esenţial, în fragranţa metaforei.

Limbajul poetic creat de Ştefan Mitroi se bazează pe această permanentă pendulare între aparent şi esenţial, între frust şi revelaţia metaforei. Cuvântul creşte spre un sens şi, brusc, înfloreşte în altul care duce imaginaţia cititorului în tărâmuri nebănuite. Aceasta derivă din gândirea metaforică, funcţie primordială a cuvântului, pe care Ştefan Mitroi o redescoperă. El este asemenea primului om care a pronunţat primul cuvânt şi s-a lăsat înfiorat de sonoritatea şi de muzicalitatea lui misterioasă, pătruns de o magie necunoscută, magie care creează din nou lumea – o lume de cuvinte, unjocsecund. El nu mimează inocenţa copilului, ci o receează semnificând trăirea esenţială, primordială. Prin această retrăire, particularul capătă valoare de generalitate. Copilul din această poveste a copilăriei este copilul universal, reprezentând o vârstă a umanităţii înseşi.

Ştefan Mitroi dezvoltă şi creează aceste simbolisme plecând de la cuvântul crud, simplu ale cărui sensuri se transcend. Există o metafizică a universului fizic, resemantizată de poet. Acest fapt este relevant şi revelatoriu în simbolismul grav, specific tuturor mitologiilor – simbolismul mamă-pământ, ca relaţie dintre sacru şi profan. Naşterea echivalează, în acest context, cu o geneză. Este momentul care generează, entropic, începutul propriei poveşti a fiinţei. Timpul real şi timpul mitic sunt încorporate, deopotrivă, acestei poveşti. Dumnezeu este o apariţie permanentă, prezent în povestea omului. Există şi ideea dispariţiei lui Dumnezeu, nu o moarte, în sens nietzschean, de moarte a valorilor lumii tradiţionale, patriarhale. E o dispariţie care sugerează haosul ca înPlecarea berzelor, unde timpul se derulează „pe dos”, semn al vremurilor care au luat-o razna, căci în locul în care nu se mai nasc copii, acele ceasului timpului se blochează. Timpul mort şi-ntinde trupul…, şi Dumnezeu moare cu el.

Toposul lumii copilăriei vine cu tot alaiul de motive specifice: bâlciul, tiribomba, jocurile copilăriei, cimitirul, casa părintească, biserica, icoanele. Capacitatea de simbolizare este enormă. Pendularea în registre diferite menţine tensiunea ideii, paroxismul emoţiei. Creatorul este „fotograful” lumii, cel care nu copiază lumea, ci o recreează în funcţie de unghiurile date de lumina dintâi. Dirijând această lumină, el poate surprinde lumea în inefabilul, în infinitezimalele, în sufletul ei. „Pustiurile” sufleteşti dispar, „ochii enormi” privesc în profunzime, îndărăt şi în viitor. Schimburile dintre lumi, terestru şi cosmic, om şi stele, sunt obişnuite. Universul lui Ştefan Mitroi, deşi crud, prin caracterul implacabil al morţii, este armonios, de o frumuseţe stranie. Pierderea nu este niciodată definitivă. Având un destin creator, omul poate recrea chiar şi moartea – moartea părinţolor, de exemplu, topos dureros în biografia mitologizantă a scriitorului. Singurătatea omului este doar aparentă, căci viul cuprinde nu doar oamenii, ci toate lucrurile: ulmul din faţa casei, dudul, uliul care planează ameninţător ca unmemento, sperietoarea de ciori. Antropomorfizarea na
turii este a unui primitiv extatic, trăind plenar revelaţia miraculosului, pătruns de simbolismul cosmic al fertilităţii.

Ştefan Mitroi scrie propriul basm despretinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Asemenea prinţului din povestea lui Petre Ispirescu, el refuză naşterea pentru a-şi descoperi destinul, descoperind puterea cuvântului de a recrea lumea. Derulând invers timpul ce i s-a dat, el reintegrează în biografia sa spirituală, reperele lumii fizice şi le transcende. Descoperă, astfel, tărâmul de vis al eternităţii. Şi dacă prinţul din poveste se reîntoarce la propria lui condiţie umană, Ştefan Mitroi descoperă, reîntorcându-se, omul în ipostaza lui creatoare. Ideea lui se referă la puterea omului de a-şi transcende, prin creaţie, condiţia tragică. De aceea,Jocuri de nenorocnu este doar o amintire din copilărie, ci o anamneză, un basm al fiinţei.

ANA DOBRE

26 ianuarie 2013


[1]Ştefan Mitroi,Jocuri de nenoroc, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2012.

 Autor: Emanuel Pope

Demonstraţia ca poveste

Andrei Pleşu este, astăzi, unul din reperele importante ale culturii româneşti, exercitând asupra cititorului, profesionalizat sau nu, un soi de fascinaţie. Este, cum spune Gabriel Liiceanu, unseducător, te ia, adică, de pe un drum şi te pune pe altul, nu pentru a te înstrăina, ci pentru a te descoperi, a te revela pe tine ţie înseţi.

Fascinaţia provine, cred, din capacitatea extraordinară de a revela miracolul din cuvânt, de a concretiza abstracţiunile, de a da strălucire banalului, de a fluidiza fraza făcând-o comprehensibilă. Sensul unui cuvânt poate dormi, ascuns între altele. Andrei Pleşutrezeştecuvintele şi ni le dăruieşte în întreaga lor bogăţie a virtualităţilor. E un fel dearheologal cuvintelor, pe care nu doar le descoperă pentru a le pune pe etajere într-un muzeu lingvistic, ci le însufleţeşte, dându-le sensul uitat,adormitşi resuscitat printr-o anamneză originală, care-l individualizează, dar trimite, totodată, şi la stilul scotocitor, febricitant al lui Constantin Noica.

Cititorul care recunoaşte fascinaţia, descoperindu-se sedus de magia cuvintelor şi a ideilor, îşi descoperă, deopotrivă, şi propria capacitate de a admira. A merge pe drumul croit de raţionamentul lui Andrei Pleşu poate însemna a descoperi propria metodă personală de gândire.

Metoda pe care o descoperi în studiile şi eseurile sale presupune o considerare a generalului şi particularului, o viziune asupra pădurii şi a copacilor din pădure. Impresia puternică în sondajele şi investigaţiile sale interpretative, asemănătoare celor psihologice din literatura proustienilor, este aceea de vedere de ansamblu, urmată de scotocirea detaliului, a acelui detaliu revelatoriu prin care ansamblul se limpezeşte şi devine inteligibil.

ÎnParabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste[*], în care şi-a propus să ne spună „adevărul ca poveste”, regăsim toate reflexele gândirii sale filosofice şi critice, dar, în acelaşi timp, reunificarea, în planul mentalităţilor, a modului de a-şi asuma enigma vieţii, specific omului primitiv şi omului modern. Parabolele lui Iisus transgresează timpul şi se adresează la fel de percutant omului de atunci şi omului de acum, căci ele surprind omenescul în complexitatea manifestărilor sale, în faţa vieţii şi a morţii, a cunoscutului şi a necunoscutului.

Nu este, desigur, aşa cum sublinia autorul înCuvânt înainte, cartea unui teolog, ci cartea unui om care-şi pune întrebări, care meditează asupra destinului omului, fie el „îmbisericit” sau nu, a omului în precara lui condiţie umană care a descoperit transcendenţa ca nădejde în eternitate. Spiritul deschis al filosofului se manifestă şi în aprehensiunea pentru „autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului”, căci, căutător al adevărului, poate depăşi limitele „cruciaţilor secularizării” sau ale „spiritului vremii”, şi chiar limitele interioare. Gândirea se dezmărgineşte, vorba lui Mihai Eminescu, pentru a putea cuprinde totul, pentru a releva fragmentarismul în totalitate, reflex al principiului unităţii totului – „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”. Este modul de „a reacţiona adecvat şi edificator faţă de întrebările fără răspuns garantat şi greu sistematizabile după tabieturile raţiunii curente”, lucru necesar pentru a evita modalităţile de a trăi „culipsarăspunsului univoc (s.a.)”. Nu există adevărul, există, aşadar, adevăruri.

ÎnParabolele lui Iisus, Andrei Pleşu cautăpovesteapentru a facilita receptarea marilor adevăruri ascunse în mesajul, uneori, ezoteric. Citindu-le ca poveste, impresia de mesaj exoteric persistă şi aceasta face posibilă înţelegerea pe etaje ale textului, într-un mod asemănător cu cele indicate de Dante pentru înţelegereaDivinei comedii: sensul literal, sensul alegoric, sensul moral şi suprasensul. Naraţiunea se poate substitui argumentaţiei, însă autorul reface demonstraţia ca poveste, accentuând rolul creatorului – acela care, după cum spune şi Emil Cioran, taie un alt drum în necunoscut, în cunoaştere.

Recitind parabolele biblice, Andrei Pleşu se străduieşte să evite exceseleexegezeicare presupun a scoate înţelesul textului din substanţa lui, dar şi pe cele aleeisegezeice presupun a introduce în text înţelesuri străine de intenţia lui. Parcurgând o bibliografie impresionantă, el nu cade în orgoliul „abisului de înţelepciune”, stăpâneşte informaţia şi are geniul de a revela esenţialul, apropriindu-l viziunii, gândirii proprii, integrându-l discursului personal.

Textul biblic este, pentru Andrei Pleşu,jocul prim, reperul absolut de la care porneşte pentru a reconstitui, în regie proprie,jocul secundal re-creaţiei prin interpretare în sensul adevărului prim, originar. Simbolul central, revelatoriu, este cel al uşilor închise. „Stă în natura uşilor să fie, simultan, separare şi unificare. Închidere şi deschidere”, spune autorul în capitolulMisterul uşilor închis-deschise. Stă, totodată, în natura omului să bată la aceste uşi, spunem noi, în efortul permanent de a urca treptele cunoaşterii, de a accede la absolut, la dumnezeire, căci există „stări, etape de evoluţie interioară, care deschid uşile închise, indiferent de stimulentul sau piedica unor împrejurări exterioare (s.a.)”, mai spune Andrei Pleşu. Aceste uşi, închise şi deschise, pun în evidenţă posibile ipostaze ale umanităţii în urcuşul ei spre cunoaşterea revelatorie: iniţiativa aparţine întotdeauna omului, o spune şi N. Steinhardt. Uşa nu se deschide dacă n-ai deschis, în prealabil, Celui care bate. Altfel spus, cunoaşterea nu este posibilă fără credinţă, fără acceptarea lui Iisus/ Dumnezeu în universul tău: „Aşadar, pentrua intrape uşă, pentru a „forţa” deschiderea ei, trebuiesă ieşidin hotarele sinelui propriu”. Acest fapt implică reprezentareaintensăaCeluicare deschide. Se desenează, astfel, „schema salvării”: Creatorul care coboară şi creatura care urcă.

Deschizând el însuşi o uşă şi propunând un drum al cunoaşterii şi al credinţei, Andrei Pleşu recunoaşte alte limite, nu neapărat ale interpretării, ca Umberto Eco, ci ale lumii înseşi: „Este, însă, de negândit să citeştitot„, subliniază el. A evita acest gen de obstrucţie ţine de capacitatea de a despărţi apele, de a reinventa textul în ceea ce are el cu adevărat legitim şi productiv, pentru a spori neînţelesul lumii cu propriul înţeles şi pentru a clarifica, aducând în contemporaneitate sensuri şi semnificaţii uitate sau pierdute.

Dincolo de exigenţele proprii specializării, îndeplinite cu acribie de benedictin, interpretările lui Andrei Pleşu vorbesc nu numai cititorului specializat, ci şi acelui cititor care, fără a fi specializat în domeniul filosofiei sau al religiei, este avid de cunoaştere şi, mai ales, de autodepăşire. Ceea ce reuşeşte specataculos Andrei Pleşu este să coboare transcendentul în contingent, să apropie trăirea mitică de cea modernă, contemporană. A aprecia toate acestea înseamnă a-ţi descoperi şi a-ţi stimula capacitatea de a admira. A admira presupune recunoaşterea uneiautorităţi, fapt ce ar echivala cu şansa acordată sinelui de a se înălţa, de a se depăşi, de a primi omoştenirespirituală, de a acceptarisipireaîn lume.

ANA DOBRE

9 februarie 2013


[*]Andrei Pleşu,Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

 Autor: Emanuel Pope

,,Anotimp(i)legal-Lumina,, sau Aspiraţia spre Perfect

Volumul de poeme Anotimp(i)legal- Lumina, semnat de Mihaela Aionesei şi care a văzut lumina tiparului girat fiind prin străduinţa Editurii Ateneul Scriitorilor din Bacău, la începutul anului 2013, este un florilegiu de metafore îmbinate într-o ţesătură filosofică clasică, dar mai ales personală, şi care deţine amprenta cea mai de valoare a creaţiei autoarei.

Poetă care nu se sfiieşte să-şi folosească (şi) propria-i suferinţă în desăvârşirea travaliului liric, Mihaela Aionesei reuşeşte să atragă cititorul prin francheţea expresiei poetice în balanţă cu tehnica umbrelor şi a penumbrelor, detalii în simetrie, ceea ce îi conferă textului volum, expresie şi muzicalitatea frumoasă.

Poetă, care se simte perfect în spectrul lejer al versului modernist, Mihaela jonghează cu sintagmele ca şi cu dimensiunile lumii înconjărătoare. Face un exerciţiu de sinceritate cum mai rar întâlneşti la poetele tinere de astăzi, şi dă forţă creaţiei sale şi prin aplecarea serioasă, laborioasă, asupra textului.

Fără a face rabat de la calitate, parcimonioasă adesea cu cuvintele din construcţia lirică, se debarasează cu meşteşug de lestul vorbelor care nu deţin greutate. Foloseşte în doze potrivite limbajul poetic.

Dacă mulţi dintre poeţii planetei se folosesc de durerile-stric-personale pentru a-şi construi cărţile, apelează chiar şi la nostalgii artificiale, la Mihaela Aionesei, durerea este nelamentabilă, este ziditoare şi se relevă cu bun simţ, ca o rouă prin ţesătura frunzei unui arbore.

Dragostea cu valenţele sale extraordinare, iubirea pentru tot ceea ce-i poate conferi valoare Vieţii şi mai ales urcuşul golgotic pentru a atinge perfecţiunea, sunt toate repere importante, de care Mihaela este conştientă că o atrag hipnotică. Se foloseşte de ele. Lupta sa interioară este în oglindă. Ceea ce se vede şi nu se vede de oameni. Ca pe talerele unei balanţe, aşa stau neliniştile şi certitudinile din care poeta alege ceea ce crede că i se cuvine.

Curajoasă şi talentată, face din poezie o armă imbzatabilă şi ştie că lucrează cu uneltele scrisului, mai puţin pentru pacea generală, mai mult pentru pacea interioară. Acolo, pe linia ascendentă dintre suflet şi minte, pot fi observate cele mai tainice metafore.

Elegantă în exprimare, nestingherită parcă de stimulii lumii moderne, poeta se confesează filei de hârtie ca şi cum ar scrie acatiste într-o biserică. Desi adesea se simte cum versul seamănă a vindecare, în cartea aceasta nu găseşti o poezie religioasă în sensul făţiş al cuvântului. Viaţa, cotidianul, cu bune şi rele, visul vindecător şi maladia care nu se vindecă decât prin împăcarea cu sine, sunt toate acestea , dimensiuni ale unui drum literar fără întoarcere.

Mihaela Aionesei ştie să-şi aleagă cuvintele care să o reprezinte în sfera poetică actuală.

Aflată la al doila volum de poeme, este din ce în ce mai sigură pe sine, se recunoaşte în chemarea versului cu care îşi înveşmântează zilele şi nopţile albe, dar încă îi mai este frică de sine. Vindecarea prin Poezie nu este pe termen scrut, nu este uşoară.

Mihaela Aionesei este deja o conştiinţă literară clară, un semn de frumos aşezat între paginile dicţionarelor literare ale vremurilor care vor veni, pentru noi toţi, mai bune, desigur.

Felicitari şi succes pe mai departe, Mihaela Aionesei!

autor MELANIA CUC

 Autor: Emanuel Pope

O PRINŢESĂ ÎN REGATUL POEZIEI. DESCIFRAREA ANOTIMPURILOR

O PRINŢESĂ ÎN REGATUL POEZIEI. DESCIFRAREA ANOTIMPURILOR

Scris de Mihai Batog-BujeniţăDuminică, 19 August 2012 19:04 Revista Gândacul de Colorado

Share

Nu voi cădea în capcana afirmaţiei, devenită între timp clişeu lipsit de convergenţă cu realitatea, care postulează faptul că, acum, nu se mai citeşte. Aş putea spune că se citeşte, chiar mai mult, însă cu totul altfel decât în urmă cu, hai, să spunem, douăzeci de ani. Pe atunci, noţiuni precum citit e-mail-uri, reviste, studii sau chiar cărţi pe internet, erau simple aberaţii, cât despre ziare, reviste sau publicaţii cu specific, să fim serioşi! Unele dintre acestea erau, în bună parte, de necitit pentru omul de bun simţ (a se vedea ziarele), iar celelalte aparţineau domeniului, singurul atât de permisiv, al science-fiction-ului, pentru societatea acelor vremuri. Consider deci, că se citeşte, numai că, în aceste noi condiţionări, cartea editată pe hârtie a cam pierdut teren şi când spun asta mă refer în primul rând la proza de ficţiune şi la poezie. Iar ce este mai rău, se adânceşte fenomenul de enclavizare a literaturii în graniţele arbitrare ale geografiei politice, din cauza, atât de nefericit firească, a dificultăţilor de circulaţie a cărţilor. Prin urmare, ce se scrie la Cluj, de exemplu, nu se citeşte la Iaşi iar ce se scrie aici, nu se citeşte la Constanţa. Ca să nu mai vorbim de ceea ce se scrie în afara graniţelor, scrieri pe care, de regulă, numai internauţii cu multă aplecare spre frumuseţile slovei bine alcătuite le citesc. În consecinţă, puţinii norocoşi care mai fac schimburi de cărţi, un fel de membri ai unei societăţi oculte care-şi procură rafinate delicii prin explorarea universurilor create de cuvântul scris, se pot considera în acelaşi timp şi un fel de spărgători ai unei greve, care nu s-a produs de fapt niciodată, în care însă prieteniile literare au un rol primordial.

Acesta este contextul în care cu câţiva ani în urmă am „întâlnit-o pe Georgeta Resteman. Lucra pe atunci la o revistă europeană de mare prestigiu şi, recunosc, m-a fermecat pasiunea şi dăruirea cu care făcea un lucru nu tocmai uşor dar care aducea în faţa cititorilor revistei creaţii literare care, altfel, ar fi avut şanse minime de a fi cunoscute. Şi, hai să fim sinceri, o creaţie literară, dacă nu este cunoscută, nu există! Apoi cu acea generozitate specifică poeţilor care-şi risipesc, din dragostea pentru frumos, cărţile aşa cu fac şi cu propria lor fiinţă, mi-a trimis câteva din volumele ei de poezie. Ultimul dintre acestea „Rătăcite anotimpuri, un volum al cărui cuprins cu multiple semnificaţii dezvoltă, folosind cu măiestrie arta poetică, nu numai tema fundamentală iubirea sub nenumăratele ei forme de manifestare ci şi teme adiacente precum uitarea, înstrăinarea, natura sau dorul de casă, toate folosind meşteşugul simbolurilor care nu se lasă dezvăluite la o primă lectură chiar dacă este atent făcută. Nici marea înspumată ca metaforă a neliniştilor permanente, nici cerul, chiar dacă senin, ca necuprins al eu-lui profund şi nici un ţărm stâncos, un simbol al luptei în care oricât de puternic eşti, chiar dacă aparent câştigi, ceva tot vei pierde. Vorbind despre anotimpuri rătăcite autoarea, ca orice poet autentic, se confesează cititorului arătându-i acestuia precum legendarul fir al Ariadnei o posibilă cale ce ar putea fi urmată printre vitregiile inerente ale vieţii, ale iubirii sau ale incertitudinilor rezultate ca o constantă a interogaţiilor solilocviale. Nu este nici o trufie în această atitudine, poeta ne propunea doar cunoaşterea unei experienţe de viaţă, restul urmând a-l decide, dacă vrea, cititorul. O spun din capul locului: nu sunt nici un consumator predilect de poezie şi, chiar dacă uneori mai intru cu timiditate în domeniul creaţiei poetice, nu sunt în nici un fel mandatat, prin studii sau diplome, să mă exprim asupra creaţiei poetice, iar dacă o fac este numai în numele Măriei sale Cititorul, cel fără de care orice carte devine inutilă.

Aşadar, lectura poeziilor Georgetei Resteman m-a captivat de la bun început, poate şi pentru faptul că citeam poezie în dulcele stil clasic având rimă şi ritm, prozodie, conţinut, sensibilitate şi multă trăire, sesizabil, autentică. În timp, am citit mai puţin dar cu mult mai mare atenţie, pentru a intra mai bine în miezul fiecărei poezii, să încerc a-i devoala sensurile, subtilităţile şi poate chiar starea de spirit a autoarei în momentul creaţiei. Era cumva un joc între noi doi, neştiut decât de mine, dar cu atât mai incitant. Asta şi pentru faptul că Georgeta Resteman este, firesc pentru o structură poetică naturală, o fiinţă rezonantă spaţiului la care se raportează iar poezia ei reflectă fidel relaţia între cele două universuri aflate în contact direct şi intercondiţionalitate: universul interior şi cel exterior. Ambele nemărginite! Poezia ei îşi schimbă „culoarea nu numai după frământările interioare ci şi în perfectă coordonare cu lumina soarelui sau, cine ştie, cu vreo vibraţie telurică pe care noi cei mai puţin sensibili nici nu o percepem. Una este poezia scrisă în Săcuieul natal şi o cu totul alta, în esenţă dar fără afectarea calităţii, în Koln sau în Cipru. În mod sigur contează şi impactul specific emoţional sau afectiv dar lucrul este benefic operei deoarece citim, aproape în fiecare ciclu de poezii, un aparent alt poet. Interesant, poate puţin cam greu de admis dar voi încerca augmentarea printr-un exemplu: „E primăvară-n muguri şi-n cuvânt/ Curg slove lin şi înfloresc pe ram/ Seve ţâşnind din bulgări de pământ/Cu pumni de ghiocei aruncă-n geam. (E primăvară-n muguri şi-n cuvânt; Săcuieu). Apoi într-o poezie scrisă la Koln: „De Paşte-i gata totul, dar dorul o apasă/ Şi-aşterne lin privirea spre zări, căci ştie bine…/ Suntem departe, mamă, mereu gândim la tine/ Noi te purtăm în inimi, venim la anu’-acasă!. (Ne-aşteaptă iarăşi mama de Înviere-acasă) Se pare că nordul, mai întunecat, a impus drept compensaţie necesitatea invocării luminii ca sărbătoare, cu trăirile aferente celor despărţiţi de tristeţea miilor de kilometri dar purtând aceleaşi speranţe în suflet. Şi iată o strofă scrisă sub un soare generos un cer albastru şi probabil o perioadă marcată de speranţe: „Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul/ Cu spuma-i albă-n sidefiu de perle/ Iar falduri de albastru-şi sapă drumul/ Spre-abis, în murmur de iubiri eterne. ( Sărută marea-n dans sălbatic ţărmul: Limasol) Efectul asupra cititorului este foarte interesant creându-se iluzia unei participări directe la actul creaţiei poetice sub auspiciile inspiratoare pentru poetă. În orice context însă există o durere, chiar şi o revoltă împotriva acelor evenimente care o fac să fie departe de ţară, nu neapărat împotriva voinţei ei dar nici cu bucurie. „Măicuţă dragă, chiar plecaţi în lume/ Noi te purtăm în suflet cu mândrie/ În munţi cerniţi sau mările cu spume/ Căci rupţi am fost de astă tristă glie. (Mi-e dor…, Limasol). Dar dincolo de orice consideraţii de natură relaţională între operă şi autor, poezia Georgetei Resteman poate fi comparată cu o dantelă. Folosesc metafora fiind exact pe tărâmul acesteia. O dantelă din acelea din timpul când sufletul, mintea, ochiul şi mâna dantelăresei, făceau ca aceasta să arate ca un val de aer solidificat cu străluciri de gheaţă şi o ireală frumuseţe. Lucrul în sine părea neverosimil şi o senzaţie de oprire a respiraţiei era una cât se poate de firească. Apoi după ce trecea surpriza primei impresii puteai să observi, dacă erai pregătit tu însuţi pentru aşa ceva, cum întregul miracol era compus din mii de miracole minuscule, la rândul lor, la fel de incredibile precum întregul. Starea
de uimire se transforma într-una de admiraţie şi, de ce să nu recunoaştem, şi una de dorinţă. Dorinţa de a avea şi tu măcar o câtime din această capodoperă. O luai, o puneai pe o haină şi din acel moment haina, din banală devenea impunătoare. Desigur poezia dacă este să o iei cu tine pentru a deveni la rândul tău mai impunător în ochii semenilor, nu o iei pe tine, ci în tine. Abia acolo, în suflet, se produce acea alchimie secretă prin care posesorul vremelnic al miracolului poetic se transformă şi, după mai multe exerciţii de acest gen, dobândeşte una din marile şi adevăratele bogăţii ale omului: înţelegerea. Sau, cine ştie, pentru cei foarte perseverenţi, poate chiar înţelepciunea. Şi astfel putem spune că poezia Georgetei Resteman este precum bagheta vrăjită a zânei care a transformat-o pe cenuşăreasă într-o prinţesă. Fiindcă numai o prinţesă a rostirii poetice poate spune: „Steaua viselor din noi strălucind pe-un colţ de cer/ Printre astre-şi trece clipa ascunzând un tainic dor/ Nu se sperie de suliţi, de tristeţi înfipte-n ger/ Răsfirându-şi lin lucirea peste-un nesfârşit izvor. (Steaua viselor din noi)

Prin urmare, luaţi dragi cititori, cu încredere, mâna care cu generozitate vă este întinsă prin această carte, faceţi paşii pe care vi-i inspiră Menuetul lui Bocherinni şi fiţi convinşi că miracolul se va produce.

 Autor: Emanuel Pope

,,Steaua din Buneşti,


Pe coperta IV a cărţii ,,Metafore aprinse,, primarul oraşului Moldova-Nouă, domnul dr.ing. Ion Chisăliţă scria: ,,Prin scrierile sale, în care nu de puţine ori a zugrăvit viaţa grea a minerilor alături de care a trăit, Mihai Leonte, a reuşit de-alungul anilor să transforme lămpaşul în hârtie şi târnacopul în peniţă, unelte care l-au ajutat să zugrăvească în cuvinte măiestre atât locurile copilăriei şi adolescenţei sale, cât şi pe cele din acest colţ al Banatului, pe care le-a cinstit aşa cum se cuvine. ,,
Iată ce descriere frumoasă; iată ce portret pastelat în cuvinte sublime !
Să vorbesc despre Mihai Leonte, este ca şi cum aş striga din intrarea în mină iar de acolo din adânc, mi-ar răspunde glasul domniei sale în versuri.
Nu ne-am cunoscut personal ; însă ne ştim de ceva ani de pe site-ul de cultură ,,Cititor de Proză – Republica Artelor,, condus de domnul Emanuel Pope. Despre scrierile sale, am mai scris cândva !
Acum, încerc să-i creionez portretul nu numai în peniţă ci şi în cuvinte în care am văzut dragoste şi durere de dragoste, sentimente nemărginite faţă de locurile copilăriei sau dragoste amestecată cu multe vise, împărtăşită pritenilor sau colegilor de muncă. Scriierile sale evocatoare te luminează până la punctul în care ele ajung să se manifeste ca o rugă, ca un dar, ca un vis – fie oricât de modest – a vitalităţii lor ce a trecut demult prin plafonul oricât de gros al prafului de mineru . Incontestabil !
Toate fac parte din istoria minţii sale, îngemănând trăiri şi fapte în mijlocul cărora a trăit şi a visat.
A scris pentru prieteni. Şi-a iubit menirea în ale scrisului ca pe o evanghelie a dreptei iubiri pentru familie, îndrăgostit fiind şi de munca sa dar şi de scriierile sale, talentul purtându-l pretutindeni pe unde l-au purtat şi paşii.
De atunci, scrie cu elanul nedefinirii.
Aşa a simţit Mihai Leonte să-şi creeze forma deosebit de fericită şi curată a existenţei sale: prin muncă şi scris.
Scrisul l-a educat în acest sens şi de aceea a găsit răbdarea pentru a suporta, pentru a crede şi pentru a câştiga încrederea tuturora. A lăsat viaţa şi timpul să se depene de la sine fiindcă acestea două au dreptate oricum am lua-o ! Şi-a strâns emoţiile curate şi le-a pus în vers sau proză cu talent. Necurate sunt alte sentimente care cuprinde doar o latură a vieţii noastre: însă acestea deformează. Tot ce a gândit a fost bine. Mihai Leonte a mers înlăuntrul lui, cum a mers în lăuntrul pământului cândva încercând din adâncurile lui să găsească un răspuns: că trebuie să şi scrie. Şi nu a cedat niciodată scrisului !
Aşa şi-a editat în ani, cărţi !
A acţionat atent şi consecvent de fiecare dată dăruindu-ne din creaţiile sale curcubee de neasemuite gânduri spuse-n versuri sau povestiri. Prin scris, sufletul şi frumuseţea chipului său, nu i-au fost umbrite de munca dură a mineritului.
Acum, prietene scriitor Mihai Leonte, când veţi sărbători frumoasa vârstă de 72 de ani, vă dăruiesc gândul meu; sunteţi în mintea mea un prieten altruist. Cărţile domniei voastre, îmi sunt vii, fiindcă ele sunt pline de acea sinceritate bucovineană în care v-aţi dezlegat taina vieţii

 Autor: maria sava

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: