Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Adrian Botez”

LENTILA DE DIAMANT

LENTILA DE DIAMANT
– INCANTAŢIA COSMICĂ A UNUI INIŢIAT:
N. N. NEGULESCU –

Avem în faţă poemele unui iniţiat, N.N. NEGULESCU. Un transmodernist iniţiat. Sunt două volume: „LACRIMI DE DIAMANT – cu o Prefaţă de Florea Miu – Forma Cuvintelor – şi „OCHIUL DE FOC” – cu o dublă Prefaţă: una de Harion Voroneţeanul – Calea Regală, precum şi una de Petre Ciobanu: Metafizica triunghiului originar.
Ambele volume sunt împărţite în câte cinci secţiuni:
I-„LACRIMI DE DIAMANT”: 1-„Piramida ontică”; 2-„Crucea Sephirotică”; 3-„Pendulul percuţiei opalice”; 4-„Cupola cu haikaiuri”; 5-„Domnia Logosului”.
II-„OCHIUL DE FOC”: 1-„Omul gnostic”; 2-„Roua Hierogliptică”; 3-„Întruparea Luminilor”; 4-„Misterele Verbului”; 5-„Fântâna Panomphee”.

Se vede clar, cel puţin, prin intermediul primului volum, „LACRIMI DE DIAMANT” – că Poetul N.N. Negulescu ţine „morţiş” la cifra cinci, în secţionarea pe care şi-o propune: partea a V-a, a primului volum, nu conţine decât două poeme (faţă de celelalte patru părţi din volum: 16, 11, 33 – respectiv, 9 „haikaiuri”). Dar…TREBUIA să se işte, şi a cincea „secţiune”, căci era nevoie de binecuvântarea Cifrei Sacre!!!
Şi orice iniţiat are toată dreptatea de partea sa, în ce priveşte grija şi respectul (dus până la adoraţia pythagoreică!), faţă de cifra 5: la ebraicii vechi, spre exemplu, Cifra 5 era echivalentă cu Litera HÉ – „Numărul CINCI al Literelor şi 15 al Căilor – Hieroglifa Marelui Hierofant, Quinta Eternă – Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului; Litera Femeii şi a Religiei; Pentagrama Angelică şi Diabolică” (cf. Eliphas Lévy, Chei majore şi Pantaclul lui Solomon) – este, deci, CIFRA SUPREMĂ A CUNOAŞTERII REGAL-COSMICE, CIFRĂ A CONTRASTELOR DEMIURGICE SUPREME ŞI A NUNŢILOR COGNITIVE SUPREME!
Este „semn al unirii, număr nupţial” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt – Dicţionar de simboluri, vol. I) – dar şi număr al Centrului! – deci, al Armoniei şi Echilibrului! „Cinci este şi simbolul Omului (având braţele desfăcute, acesta pare dispus în 5 părţi sub formă de cruce)” – cf. idem. În hinduism, „reprezintă conjuncţia dintre 2 (număr feminin) şi 3 (număr masculin) – este, deci, Principiul Vital” – iar în buddhism şi creştinism, este simbolul sintezei şi al Treptelor Iluminării-Revelaţiei (cele 4 principii elementare cruciforme sunt „cimentate”-unificate şi semantizate, întru eternitatea Învierii, de către Hristos-CENTRUL!).
…Din punctul de vedere al conţinutului, însă, opinia noastră este că titlurile (atât ale secţiunilor, cât şi ale poemelor!) sunt de-a dreptul futile: avem de-a face cu o incantaţie/VIBRAŢIE CONTINUU-DEMIURGICĂ (PARASHABDA brahmanică!), aşa cum numai în templele buddhiste am mai putea auzi, atunci când „Marii Hierofanţi” invocă, identifică, şi reprezintă/actualizează eternul AUM/Omul Divin.

…Cum se defineşte Poetul, prin N.N. Negulescu? Ca fiind CĂUTĂTORUL TĂCERII MISTICE – adică, Ucenicul Supremei Aflări: „Eu caut în mine/tăcându-mi roza tăcerii” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9). „Roza”, în creştinismul esoteric medievalo-alchimic, este Hristos-Lumina Lumii. Roza/Trandafirul/Tradafillos este hieratica Floare cu 1.000 de Petale…!
Numai prin simţirea efectivă, a Verbului Demiurgic, se pot stabili, şi pentru om („precum în cer, aşa şi pre pământ” – sau, în Tabula Smaraldina: „Ceea ce este jos este la fel cu ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este la fel cu ceea ce este jos”), „Marile Ierarhii” şi „Marii Ierarhi”, care conduc la starea de SFERĂ platoniciană a Re-Armonizării Cosmosului („Din măreţia sferelor/ vine duhul asupra limbilor:/în>> – zice;/în-spre>> – zice;/fluturii monahi ies din gânduri” – cf. Din măreţia sferelor, p. 14; „în” este SPLEDOAREA MEDITATIV-EXTATICĂ, iar „în-spre” este DINAMISMUL LOGOS-ULUI – FLUTURII fiind simbolul Dublului Zalmoxis-HRISTOS: Om târâtor care, prin metamorfotica crisalidă, devine DUMNEZEU MÂNTUITOR/ILUMINATOR DE ŞANSE DEMIURGICE!)!) , întru SPLEDOAREA SUPREMĂ şi VEŞNICĂ (întâi cea al Fiinţei Proprii, şi, prin aceasta, ulterior, Re-Armonizarea Creaţiei Divine – viziunea aceasta există atât în creştinismul isihast, cât şi în ocultismul astrologic, alchimic sau al Kabalei!) : „Şi-n vibraţiile/Marii Ierarhii/îmi devin sferă a sunetului,/îmi devin sferă a culorilor,/îmi devin temelie/a puterii începuturilor/din substanţa opalică/a Spiritului Zohar” (cf. Temelie a Puterii Începuturilor, p. 9).

OPALUL are semnificaţii mistico-mentale: are rolul de a ajuta individul să-şi descopere/reveleze ADEVĂRATUL EU, “stimulând originalitatea şi creativitatea” (cf.
http://www.semipretioase.ro).

ZOHARUL este, de fapt: Sepher ha-Zohar (Cartea splendorii”), care a fost publicată, în 1290, de evreul spaniol Moise ben Semtov de Leon. Încă din veacul al XII-lea (Languedoc), KABALA (cea mai veche tradiţie – caldeeană, egipteană şi ebraică, în egală măsură!) era considerată Izvor de Energii Cosmice. Circulaţia energiei prin Sistemul Solar este reprezentată prin Arborele Sephiroth, la care face apel (metaforic, evident!) N.N. Negulescu:
“Pe măsură ce Forţa Vieţii se manifestă, ea exprimă noi calităţi precise. Pornind din punctul superior Kether (Coroana), printr-o traiectorie în zig-zag, ea exprimă, în ordine, Hokmah (Înţelepciunea). Binah (Înţelegerea), Hesed (Mila), Gheburah (Severitatea), Tifereth (Frumuseţea), Netzach (Victoria), Hod (Gloria), Yesod (Fundaţia) şi, în final, Malkuth (Împărăţia), care este a zecea Emanaţie.
Între limbajul şi simbolistica planetară din astrologie, pe de o parte, şi Arborele Vieţii, pe de alta, există o corespondenţă strânsă. Primele trei Emanaţii se numesc Triada Superioară. Începând cu a treia Emanaţie, găsim corespondenţa cu planetele sistemului solar, cunoscute în antichitate şi caracteristicile asociate acestora în astrologie: Binah – SaturnTimpul, scleroza, bătrâneţea, uscâciunea, răsplata actelor fiecărei fiinţe. Hesed – Jupiter-Măreţia şi strălucirea, guvernarea, justiţia, succesul social, banul, prosperitatea materială, burghezia. Gheburah – Marte-Lupta, războiul, violenţa, forţa. Tifereth – Soare-Viaţa, dragostea altruistă, sănatatea, aristocraţia. Netzach – Venus-Emoţia, sentimentalitatea, plăcerea, atracţia erotică, artele. Hod – Mercur-Cunoaşterea, inteligenţa, energia mentală, cărţile, şcoala, comunicarea, adaptabilitatea. Yesod – Luna-Inconştientul, naşterea, căminul, femeia ca mamă, mulţimea, democraţia. Malkuth – Pământul-Manifestarea cea mai densă şi cumulul tuturor calităţilor enumerate mai sus. Şi mai ştim că: Cabala împarte omul în trei părţi fundamentale:
1.Nefes – corpul eteric sau principiul vieţii, ce stă la baza corpului fizic şi al existenţei concrete. Nefes este forţa care contribuie la construirea trupului. Cabala ne spune că nefes se introduce în sămânţa bărbatului când se uneşte cu soţia sa. După ce omul, duhul, a părăsit lumea terestră, nefes înconjoară mormântul său;
2.Ruah – suflu, viaţa, sufletul format din corpul dorinţelor şi mentalul concret, este un mediator între nefes şi nesamah. Ruah nu este atât de sensibil la influenţele lumii exterioare ca şi nefes şi cuprinde personalitatea sau ego-ul. Plutind între activ şi pasiv, între interior şi exterior, ruah reprezintă legătura dintre spirit şi materie, unind în om lumea internă cu cea externă;
3.Nesamah – arborele vieţii” – este spiritul ce cuprinde voinţa, inteligenţa şi memoria. Este în legătură cu Divinitatea, astfel că ruah şi nefes ajung la Sursa divină, prin nesamah. Pătrunzând în nesamah, Divinitatea le dă viaţă lui ruah şi nefes.
Nefes şi nesamah sunt esenţe diferite – ca uleiul şi apa – între care nu poate exista o conexiune directă. Din acest motiv, este nevoie de un mediator, de ruah, care le uneşte. Nefes, ruah şi nesamah nu sunt complet distincte şi separate, ci se interferează, asemenea culorilor spectrului, care, deşi sunt successive, se topesc una în alta. După moartea biologică, nefes, ruah şi nesamah se separă de trup şi se înalţă, fiecare în sfera de unde a venit” – cf. http://www.opal-astre.ro.

„Până la blânda chemare/a efluviului TIFERET,/împodobite de planete/merg pe urmele însângerate/ale lui Iosif din Arimateea/să umplu drumul cu plânset,/suflete sihastre” („sihastru” – sinonimul Iniţierii) – cf. Trecerea Eului, p. 34.

…Din aceste izvoare pur spirituale, pline de Otrava Regală a Adevărului Ultim, se trage şi domnia (aparent, oximoronică!) a Poetului: „imperiul bogatei sărăcii/întemeindu-mi domnia” (cf. Imperiul Bogatei Sărăcii” – p. 10) – o domnie a „dezmărginirii”, prin „îmblânzirea” (FĂPTUIREA cognitiv-ontologică, îngânare/dublare demiurgică!) a Focului Sacru al Duhului: „eu îmblânzesc focul/zidit de îngeri/din fiinţa lumii/care se dezmărgineşte” (cf. Îmblânzirea Focului, p. 11) – dezmărginire, sinergică, a Fiinţei Umano-Divine şi Lumii!

…”Smaraldul” (cf. Seniorii Smaraldului: „Din nouă vremi/din nouă fulgere/din nouă împărăţii/seniorii smaraldului/mă caută/pe o corabie zburătoare/în ploaia de aur/a amurgului” – adică, în Viaţa GLORIOASĂ, de Dincolo de Ierarhiile Cerului, oricând amurgitoare!) este un alt simbol para-biblic şi ocult, care este utilizat, pentru lucrarea sa alchimică, de N.N. Negulescu: „Au cele ţesute/pe văi retrase în rugăciune/ strălucirea smaraldului ceresc” (cf. Culegătorii de seri, p. 12).

SMARALDUL:”(…) este piatra luminii verzi, ceea ce îi conferă atât o semnificaţie esoterică, cât şi putere regeneratoare. (…)Chezăşie a fertilităţii(…). Pentru alchimişti, era piatra lui Hermes, crainic al zeilor şi Mare Psihopomp. (…) Are proprietatea de a străpunge cele mai întunecate tenebre(…). Din fruntea lui Lucifer s-a desprins, în timpul căderii acestuia, un smarald (…). Piatră a cunoaşterii secrete(…). Era piatra clarviziunii, precum şi a rodniciei şi nemuririi. La Roma, era atribuită lui Venus, iar în India conferea nemurirea” (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt, idem).
Să nu uităm şi ce spun V.Lovinescu şi R.Guénon, în cărţile lor: din Smarald a fost cioplit Potirul GRAAL…pe care Iosif din Arimateea l-a purtat, întâi, prin “Ţara EVALAC” (probabil, Maramureşul VALAHILOR CTITORI!…datorită lor, a apărut Ţara lui VENUS/”CEA VERDE”/SFÂNTA VINERI/PARASCHEVA/MOLDOVA!), după care l-a dus în Irlanda/Ţara-cea-VERDE, se pare…oricum, la druizii din “Ţara Bretaniei” (probabil, partea ei scufundată, azi…: OCULTATĂ SACRU!) – Regatul Regelui Arthur!

…Oricum, cunoşterea duce la hierogamia celest-solemnă, trans-temporală, deci trans-istorică/trans-terestră, re-întregitoare/re-structuratoare ANDROGINIC-ARMONICĂ: „daţi-mi sunetul liniştii unice/întru limpedea solemnitate/a nuntirii astrale” (cf. idem, p. 13).

…Din „pânza cărnii” crisalidice (adusă sub semnul Eros-ul hesiodic – „cel dinainte de toţi zeii”: „Sunt născut înainte/de vremea care se năştea” – cf. Naşterea dintâi, p. 17), se produce Revelaţia Logos-ului Demiurgic, a Crucii Învietoare de Cosmos şi a Răscrucii Noilor Lumi-Căi Nebănuite decât de Poet şi Demiurg (alter-ego-ul mistic al Poetului) : „Aşa, încântător de nevăzut,/la capătul strigătului/pierzi locul omului” (omul pierdut este cel Înviat, Re-Găsit în Eternitatea/Anastasias); „Doamne,/este primăvara biblică!/şi embrionii îngerilor/luminoşi/îmi vor sălăşlui inima” (cf. Primăvara biblică, p. 23); zeităţile sunt „îmbrăcate în lotuşii” infinirii Luminii (cf. Semn prorocit, p. 31); până la ICONARUL VEŞNICIEI PARASHABDEI/SUNTETUL ORIGINAR-DEMIURGIC („Eu, creatul eu/ivit prin fii omeneşti,/mă vedeam înălţat/pe aripa sunetului/de iconarul veşniciei” – cf. Pe Aripa Sunetului, p. 37) şi la Mumele Logos-ului: „O, Doamne,/privesc şi ascult/apropierile, înrudirile, / familiilor de limbi/care se trăiesc,/ care se ridică/din rădăcini originare” – cf. Familii de limbi, p. 73).
Astfel, prin Iniţierea în Arborele Sephirotic al Fiinţei Cosmice, se produce Re-Sfinţirea, întru ORFEUL Re-Armonizator al Stării Paradisiace a Făpturii Lui, a Logos-ului, Re-Încoronarea Logos-ului-CUVÂNT DEMIURGIC: „În strălucirea/cântului tău / arbore sephirotic,/limba mi se împodobeşte/cu ambrozia/ slăviţilor crăişori” (cf. Împodobirea Limbii – p. 79 – „crăişorii” erau Regii Mistici ai Neamului Românesc, neîncoronaţi de oameni, dar purtând aureole de la Logos-ul Dumnezeiesc!); se produce Originalizarea „Zilei Înalte” A Facerii prin Cuvânt A Lumii (YOD este Slovă şi Semn al Lui Dumnezeu!): „De atâta armonie/la nordul (n.n.: NORDUL este Capul Lui Hristos, Iluminarea/Învierea Duhului!) poemului/îngenunche oceanele” (…) IOD străluceşte/peste întinderea strălucirii,/arborele Universului” (cf. Zi înaltă, p. 87); Tatăl Logos s-a stârnit, şi iniţiatul cade (cu trupul) în extaz – dar cu Duhul îşi ia zborul, alertant, dintre noi (cei „din Cercul Strâmt”!): „Tată LOGOS – /Domn al Lumilor, Domn al INIMII/vieţilor arzătoare/din inimi/zbor Visul Tău/din interiorul Cercului,/zbor măreţia/întreitei recunoaşteri,/zbor ashramul/gravat/de cele şapte raze,/zbor Taborul,/cu aripile Vărsătorului” (cf. Tată Logos, p. 88).

***

…Vizibil influenţat de proiecţiile masonice asupra lumii, volumul din 2008, „Ochiul de foc”, nu aduce, din punct de vedere al eficienţei incantatorii, nimic nou (adică, are MAXIMĂ eficienţă, precum volumul proxim, din 2005!) – ceea ce, evident, nu este echivalent, în niciun caz, cu sterilitatea semantică! Dimpotrivă, semantica se dezvoltă maiestuos, într-un ritm perfect al Armoniei Sferice.
Doar că, ceea ce, în volumul Lacrima de diamant, era învăluit în surdine, aici, în volumul Ochiul de foc, explodează într-o apoteoză steiner-iană/antropozofică!
Avem, la pagina 110, enumerarea tuturor perioadelor de evoluţie spirituală a Pământului:
1-perioada polară;
2-perioada hiperboreeană;
3-perioada lemuriană;
4-perioada atlanteeană (şi postatlanteeană), sugerându-se, ulterior, şi „cele 7 rase” şi cele „Şapte Epoci de Cultură” – cf. Rudolf Steiner – Apocalipsa lui Ioan, Univers Enciclopedic, 1996, p. 200 (India veche, Persia veche, egipto-chaldeană, greco-latină, actuală, Filadelfia, Laodiceea…).
„Ies din naşterea Galactică/visat de Geniile Ierarhiilor/şi cobor în nadirul materiei/fostelor trupuri/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Hyperboreean/Îmi caut scânteia puterii/Sufletului Atlanteean/Îmi caut flacăra splendorii/Sufletului Arian (…) Se fac curcubeie/şi urcă, urcă/un munte etherat/de Aura Lui Dumnezeu/Ce ne e nouă?/întreb viaţa înaripată/Ea deschide zâmbetul/polului austral/Mişcă cheile/vechilor Sfere/şi întinde rădăcinile/dimineţii căzute în genunchi” (cf. Viaţa Înaripată, p. 110).
De ce cade „dimineaţa” – „în genunchi”? Pentru că Starea Gloriei Spirituale Finale se numeşte „Locul cu PATRU RĂSĂRITURI” – şi este, evident, starea de Iluminare Spirituală superioară oricărei încercări de imaginare, din partea noastră, aici, pe acest Pământ prăpădit şi tot mai amurgit, cu lumina tot mai îngenunchiată, chiar din „rădăcină” (de la a doua „frângere” COMPLETĂ a Fiinţei, după GLEZNĂ… – …şi Prima „FRÂNGERE” ÎNTRU CRUCE: Prakrti re-unificată, funcţional, cu Purusha)!!!

Însăşi Lumina Originii se închină…SUPREMEI ORIGINI, HRISTOS-LUMINA LUMII/IZVORULUI LUMII/LUMINII!

…Din păcate, din acest poem evocând sferele evolutive ale spiritului terestru, lipseşte „carnea”, simţirea autentică, din primul volum. Totul, în poemul citat (parţial) mai sus (Viaţă Înaripată), pare o înşiruire, iar nu o trăire. O consemnare de „jurnal de bord”, febrilă şi rapidă, iar nu reproducerea (imposibilă, spun mulţi!) unui/unei…EK-STASIS!

…Peste tot, în întreg volumul, sunt, totuşi, metafore splendide, iconografice/iconoglifice sau icono-dinamice („O pădure de umeri /caută-n vadul visului/urma Omului”- p. 16, „Lyra-flutura” – p. 31, „fărâmiturile cuvântului” – p. 31, „alergau pe cărările/cerbilor/speriate sub/sinusoida şarpelui” -, p. 36, „îi dau drumul/cântecului crucii/prin furtuna poemului” – p. 44, „eonii filigranaţi” – p. 119 etc. ) – dar care nu pot sugera…”ceva mai înalt decât înaltul”! În plus, e mai puţin evidentă Calea spre Lumină, tocmai din pricina Beţiei de Lumină, năucitoare!

Un singur poem convinge, nu prin Lumină (NIMIC nu ar mai convinge, prin Lumină, după Iniţierea din Lacrima de Diamant!) – ci, tocmai, prin durerea re-găsită, re-luată, re-trăită… – poemul Desculţi (p. 131): „Fratele meu Sufletul/umblă desculţ!/Şi mă întreb/în Biserica naşterii: pe ce mai călcăm, Doamne?/că, uite, am venit/să ascult tăcerea,/cu tot Cerul în mine” – p. 131.
Da, este consemnată, clar, criza celui care conştientizează că a ajuns la CAPĂT – indiferent unde ar fi capătul acesta – în cer ori pe pământ…Cine nu mai „calcă”(măsurând, ritmic, Pământul, cu limitele Inimii sale!), este silit la…”plutirea eternă”, adică, la condiţia non-terestră, a-cordă/anti-cordă!

Chiar nu ştim a răspunde la întrebarea: oare, după Iluminarea Supremă, Dionysiacă (din aceste două ultime două volume), Iniţiatul N.N. Negulescu n-ar trebui, oare, să nu mai scrie despre Gloria Armonică, o vreme…”şi-nc-o vreme”…?!

…Apoi, într-un târziu, ca şi cum ar fi uitat de ele/volumele cele două, ar trebui să schimbe registrul poetic…Poate.

Criza din poemul de mai sus (Desculţi) ne face să credem că Iniţiatul întru Cer va avea o şansă, precum Kesarion Breb, al lui Sadoveanu: după Cer – Pământul, Mlaştina Augusteonului, poate…

…VISUL, mai curând: da, o re-scriere, în cheie personală, a viziunii romantice – este o solidă speranţă de „pipăire (penibilă, dar teribil de UMANĂ!) a Dumnezeului”, în manieră argheziană!

…Nu ne lasă inima să părăsim aceste poeme „cu cheile sferelor” într-însele, înainte de a sublinia o posibilă afinitate templieră, a Iniţiatului N. N. Negulescu: „(…) cormoranul ţâşneşte /prin etherul privirilor/chemat la Învierea/LITEREI CHINONULUI” (cf. Poemul luminos, p. 68).

În ciuda titlului, poemul nu evocă DELOC lumina, ci blestemul fruntaşilor TEMPLIERILOR (primul prizonier – JACQUES DE MOLAY!), închişi, de Filip cel Frumos (cu complicitatea papei Clement al V-lea!), în donjonul castelului de la Chinon!
„Litera (de pe pereţii castelului) Chinonului” este, în fapt, o lucrare satanică! „Ordinul Templierilor era un organism viu, în deplina stăpânire a depozitului său tradiţional, şi atunci ei (n.n.: TEMPLIERII) au socotit crima (n.n.: regelui şi a papei) într-atât de mare, încât au cerut răzbunare pentru criminali şi pentru posteritatea lor. Ei nu şi-au dat seama că ordinul, fiind la sfârşitul ciclului lor de existenţă, căzuse sub dominaţie demonică. Proba cea mai evidentă a acestei situaţii constă în faptul că Templierii foloseau acţiuni de MAGIE NEAGRĂ” (cf. Vasile Lovinescu, Mitul Sfâşiat, cap. Blestemul Templierilor din Donjonul din Chinon, Institutul European, 1993, p. 105).

…Aşa se face că, pe 21 ianuarie 1793, când a căzut capul nevinovat al regelui Ludovic al XVI-lea, din mulţime a apărut un aşa-zis „călugăr”, care, luând sânge din gâtul tăiat al bietului rege, i-a „botezat” pe toţi cei prezenţi la hidoasa execuţie-asasinat, „Au nom de Jacques!”/„În numele lui Jacques”…
…Adică, al demonizatului JACQUES DE MOLAY…ars pe rug, cu „tovarăşii” săi cei demonizaţi, dimpreună, „în ziua de 13 martie 1313>>, iar nu pe 18 martie 1314” – cf.www.osmth.ro
,
Marele Priorat al României,Obedienţa Regulară de Porto, art.La ce dată s-a produs supliciul lui Molay?, de Cav.CRISTIAN TIBERIU POPESCU, Comandantul Comanderiei nr. 1 „Dimitrie Cantemir”!

…Două cărţi ne stau, ne pândesc, acum, de pe birou. Aşteaptă să le reluăm hermeneutica, mereu, la nesfârşit: NUMAI aşa vom afla Taina despre Lume şi despre Sinele propriu devenit, prin miracolul trans-substanţierii – SINEA COSMICĂ!
Numai aşa INIŢIATUL (Poetul – N.N. Negulescu) care le-a scris/înscris (prin Poemele-Glife Sacre!), în Veşnicia Învierii, îşi va fi împlinit Luminata lui MISIUNE, faţă de Om, Omenire – faţă de Creator şi faţă de…mirabila, etern-enigmatica Lui Creatură, care (după ce a văzut, precum Lazăr cel Înviat – Minunile Paradisului!) – nu-şi mai poate curba, spre jos, Fiinţa-CAPUL-Duhul, înapoi, spre Pământ… – ci aşteaptă Efectul ORFIC-Sărbătoarea-fără-de-Sfârşit, Efectul de Transcendere a MUNŢILOR, în Unicul Munte-MERU – efectul de anulare a ultimei rămăşiţe de tânjire, perversă-diabolică, după borboros-ul „arginţilor lui Iuda”, după starea de „părere” – efectul desprinderii de contingent, întru CERTITUDINEA SACRĂ a „viorilor de sărbătoare”: „Dacă se dilată munţii/topind peste noi arginţii,/mi se pare, mi se pare/că-s viori de sărbătoare” (cf. Dacă vin…, p. 132).

Autor,
prof. dr. Adrian Botez

Notă:
Materialul v-a fost oferit dumneavoastră, iubiţi cititori, cu dragă prietenie şi cu respect, având consimţământul autorului şi al destinatarului său.

Apariţie editorială: Snowdon King – „Uezen. Echilibrul lumilor”,Editura Fides, Iaşi, 2011

Ionuţ Caragea (sub pseudonimul Snowdon King) şi Editura Fides anunţă apariţia volumului de ficţiune intitulat „Uezen. Echilibrul lumilor”. Cartea este ultima parte din romanul „Uezen”, o trilogie care mai cuprinde volumele „Uezen şi alte povestiri” şi „Conştiinţa lui Uezen”.

Cuvântul înainte şi postfaţa sunt semnate de criticul Adrian Botez. Ilustraţiile din interiorul volumului şi coperţile aparţin artistului Janos Miklos. Tehnoredactarea a fost realizată de Dumitru Scorţanu, directorul Editurii Fides.

„Uezen. Echilibrul lumilor” cât şi celelalte titluri ale autorului pot fi comandate de la Editura Fides (editura_fides@yahoo.fr) sau de pe Librărie.net (http://www.librarie.net/autor/32510/ionut-caragea).

Trilogia Uezen poate fi citită în format electonic, pentru o perioadă limitată, pe siteul personal al autorului:

http://www.ionutcaragea.ro/Proza_files/proza%20S.F.htm

Vă dorim lectură plăcută!

FINALUL UNUI LUCEAFĂR SINUSOIDAL – sau MÂNTUIREA PRIN
OGLINDA SPARTĂ: „ECHILIBRUL LUMILOR”, de SNOWDON KING

În mod aproape miraculos, pentru cei ce nu ar cunoaşte firea eminamente poetică a autorului trilogiei despre Uezen – a treia parte, Echilibrul lumilor, stă sub semnul Luceafărului eminescian! Al Cosmicului Sacrificiu al Dragostei/Prin Dragoste…

Dar măiestria lui Snowdon King (profesionalismul românesc începe să-şi spună cuvântul, tot mai răspicat!) constă tocmai în mascarea transfigurării, cu valenţe şi efecte cosmice. În primul rând, asistăm (şi nu aceasta este partea cea mai izbutită, din punct de vedere estetic, a romanului! – …deşi, în ce priveşte stilul, avem de-a face cu o unitate perfect armonioasă!) la un veritabil curs, în care autorul îşi expune propria viziune, asupra metafizicii universului de el însuşi imaginat. Ca preludiu al cursului de metafizică, însă, există pasajul în care Anuk, înnebunit de moartea iubitei sale Asiria, pentru a o re-întâlni, n-are importanţă cum şi sub ce chip şi sub ce condiţii extra-ontologice (şansă, cel puţin în registru uman, întrevăzută doar ca pseudo-viziune a exasperării îndrăgostitului autentic, de sorginte cosmică!) face pactul cu echivalentul creştin al Diavolului/Mefistofeles – Z ‘Davaar:

„… Eu sînt Z’Davaar, stăpînul întunericului şi al lumii de mijloc…
— Ia-mi viaţa mea şi fă-o pe ea să trăiască!
— E prea puţin ce-mi oferi. Nu de viaţa ta am nevoie. Asiria va merge cu mine. Dacă vrei s-o mai vezi, atunci…
— Atunci?
— Atunci vei face tot ce-ţi spun. Şi veţi fi împreună o eternitate.”

Şi, tocmai din acest moment, extrem de sensibil, începe “prelucrarea” metafizică, de mare şi pervers rafinament, a lui Anuk, de către Z’Davaar:

“— Aţi fost duşi de nas, Anuk. În întuneric se nasc sufletele şi îşi primesc misiunile lor. Democles este doar un suflet puternic care a vrut să-mi ia locul. A fost izgonit din Obscuris şi de atunci rătăceşte prin lumea materială. Şi-a creat o lume numai a lui în care s-a ascuns şi s-a înconjurat de lumină. De ce crezi că nu îşi face niciodată apariţia pe pămînt? De ce trimite doar mesaje celor pe care încearcă să-i îmbete cu puterea creaţiei şi salvarea sufletului prin ascensiune? Îi este teamă de distrugere, îi este teamă de moarte. L-am lăsat, îl iubesc prea mult pentru a-l pune în lanţurile propriei lumi. Însă trebuie să primească o lecţie definitivă. Trebuie să se întoarcă acolo unde-i este locul, în lumea întunericului veşnic.
— Cum vrei să faci asta?
— Mai întîi trebuie să recuperez sufletele convertite. Vreau ca toţi edenienii şi discipolii luminii să dispară. Asiria va rămâne în lumea de mijloc. Îi voi păstra memoria intactă, astfel încît să nu te uite niciodată, şi te va aştepta. Dacă îmi îndeplineşti cerinţele, veţi fi pentru totdeauna împreună. Totul depinde de tine.
— De ce nu faci totul de unul singur dacă eşti atît de puternic? De ce ai nevoie de mine?
— Nu vreau să intervin direct în viaţa oamenilor, în evoluţia sufletelor lor. Fiecare trebuie să îşi descopere partea întunecată fără să se afle sub influenţa mea directă. Fiecare trebuie să înţeleagă că distrugerea este singura cale prin care se poate întoarce la origine.”

…Fireşte, în acest moment, autorul intervine cu… ”Varianta din Oglindă” – adică, aceea a lui Democles-Dumnezeul Luminii… Fireşte că nu pot exista două adevăruri – deci, încă de acum se întrevede necesitatea actului magic, pentru soluţia ontologiei umano-anuk-iene: SPARGEREA OGLINZII MINCINOASE! – şi, ca în Povestea lui Harap-Alb, alegerea Adevărului Cosmico-ontologic, ca suprem risc asumat, în eternitate… Iată „varianta demiurgico-metafizică a lui Democles”, prezentată auctorial, la modul… ”ventriloc”! – o variantă care, cu adevărat, stă sub semnul „ECHILIBRULUI LUMILOR”, nu poate funcţiona (această variantă metafizică) DECÂT sub semnul acestui echilibru (Stăpânul Cântarului Cosmic este întrevăzut, dar nu sub limita suspansului!) – şi, explicit, înţelegem că alegerea lui Anuk, pentru Proba Oglinzii Mincinoase (şi DELOC tranzitorii, îşi închipuie Z’Davaar…!) – s-a făcut oarecum sub semnul aleatoriului, dar, în cadrul unui cadru probabilistic de extensie cosmică, TOCMAI ANUK era ţinta perfectă, pentru teleologia divină:

“La început, Democles, stăpînul Celestiei, Lumea luminii veşnice, le ascunsese edenienilor informaţiile despre Purgatoriu şi Obscuris. Nu voia ca menirea lor să fie influenţată de existenţa unor lumi concurente, „străine” şi „de neînţeles”. Orice explicaţie ar fi putut provoca o „curioasă” alternativă. Şi nu ar fi vrut să-i ofere lui Z’Davaar acest avantaj.
Cînd Democles aflase despre conspiraţia îngerilor, era deja prea tîrziu. Nelegiuirea se întinsese în mai multe sisteme solare, depravarea se înmulţise şi, mai mult de atît, apăruseră primii copii rezultaţi din încrucişarea îngerilor cu a oamenilor. Aceştia se dezvoltau foarte repede, erau mult mai inteligenţi şi puternici ca ceilalţi copii, şi aveau tendinţe dominatoare şi criminale. Z’Davaar îşi freca palmele de bucurie. Ştia că prin influenţa sa asupra lui Sariman încălcase regulile jocului, dar avea un as în mînecă…
Edenienii aflaseră despre existenţa Purgatoriului după ce seria de catastrofe naturale le oprise ciclul ascensiunii. Atunci Democles fusese nevoit să le ofere o speranţă, un loc în care sufletele lor urmau să „se odihnească” pînă la găsirea unui nou cămin. Voia să le creeze edenienilor o altă planetă, dar îi promisese lui Z’Davaar că nu se va amesteca niciodată în transformarea firească a universului fără să-l consulte. Z’Davaar ştia că va veni momentul cînd Democles îi va cere acest serviciu. Aşteptase peste 400 de milioane de ani ca Uta’H să se transforme într-o stea roşie şi îşi pregătise o lista lungă de revendicări.
În cele din urmă, stăpînii celor două lumi eterne ajunseră la încheierea unui protocol care trebuia respectat deopotrivă de ambele părţi. Îl denumiră Protocolul Lumii de Mijloc. Purgatoriul, care la început nu fusese decît un depozit din care Democles şi Z’Davaar îşi alegeau sufletele, îşi schimbase structura şi organizarea. La comanda lui fusese ales marele înger, Ethiel, cel care avea darul vieţii, al morţii şi al neantizării. În nivelurile superioare urmau să conducă îngerii Miral, Geah, Randalf, Akamyel şi Temuu Kamoon. Sufletele edenienilor dipăruţi urmau să rămînă acolo pînă la crearea unei noi planete. În schimb, îngerii răzvrăţiţi, în frunte cu Sariman, erau obligaţi să trăiască şi să conducă în nivelurile inferioare ale Purgatoriului, urmînd să se ocupe de supravegherea umbrelor. Din rîndul lor, la presiunile lui Z’Davaar asupra lui Democles, Azmyel era singurul care fusese lăsat pe pămînt să se ocupe de demoni şi de progeniturile născute din încrucişarea îngerilor cu a oamenilor. Acesta, însă, nu mai putea experimenta simţurile umane cum ar fi bucuria şi plăcerea, tocmai pentru a nu se mai încrucişa cu tinerele femei. Azmyel nu avea emoţii şi nu avea empatie.
Îngerul Karon, al doilea ca putere după Ethiel, era stăpîn peste lumea morţilor, Crix-a-Dem, acolo unde consulta bibliotecile karmelor, judeca sufletele şi le pregătea pentru călătoria spre Purgatoriu sau reîntoarcerea lor în lumea celor vii. Sub comanda sa directă acţionau mai mulţi îngeri dintre care cei mai puternici erau Goriah, Khoryel, Azeth, Syndael, Azuryal şi Surryel. Fiecare înger avea o sarcină precisă. Azeth era îngerul morţii, cel care trăgea sufletele muribunzilor afară din trup, pe gură, fără chin şi fără durere, şi le preda îngerului Goriah pentru a fi duse în Crix-a-Dem şi mai apoi spre Purgatoriu şi lumile veşnice. Khoryel veghea asupra sufletelor tinere aflate la prima încarnare şi tot el era primul judecător în consiliul îngerilor format de Karon. Syndael comanda sufletelor prin groază şi strigăt să părăsească trupurile bolnave de care se ataşau prea mult şi pe care trebuiau să le lase să moară. Azuryal veghea asupra virtuţilor oamenilor şi comanda neamurile arătîndu-se conducătorilor luminaţi care îi ascultau poruncile. Surryel intra în visele oamenilor şi le arăta ce pedeapsă se va abate asupra sufletelor lor dacă nu vor urma calea luminii. Era singurul înger care putea să călătorească atît în Celestia cît şi în Obscuris şi să ofere informaţii şi imagini despre sufletele ajunse acolo. Tot el veghea şi asupra edenienilor rămaşi în viaţă şi înregistra în cartea karmelor luminoase întreaga lor evoluţie.
Democles şi Z’Davaar hotărîseră ca numărul ciclurilor în care oamenii puteau să evolueze spiritual să fie redus la 100, iar numărul reîncarnărilor să fie limitat la 7. Sufletele celor care nu reuşeau să evolueze spiritual urmau să devină umbre şi erau ţinute pentru 666 de ani în nivelurile inferioare ale Purgatoriului. Apoi aveau dreptul de a poseda creaturile vii ale universului, transformîndu-le în demoni. Demonii trăiau mii de ani sub conducerea lui Azmyel, acumulînd experienţă negativă pentru săvîrşirea întunecării şi întoarcerea în Obscuris. Cei care mureau fără să-şi atingă ţelul erau neantizaţi de către Ethiel.
Z’Davaar era satisfăcut pentru că, în sfîrşit, dispăreau favoritismul, iertarea şi mila cu care Democles trata sufletele rătăcite. Se săturase de cît stătuse la mîna celui care modificase regulile jocului după propriul lui plac. Spera ca noua sa putere de influenţă prin intermediul umbrelor şi demonilor să îi aducă un număr superior de suflele în Obscuris, pentru a schimba balanţa puterii. Mai mult de atît, acum avea dreptul să-şi facă apariţia fizică în lumea celor vii, să-i mintă şi să-i manipuleze pe cei care cunoşteau istoria originii lumilor şi a universului, aşa cum le fusese transmisă de însuşi Democles pe calea luminii… Primul care îi căzuse în plasă fusese chiar Anuk, unul dintre puţinii edenieni rămaşi în viaţă… Acesta credea că Democles era doar un suflet răzvrătit, izgonit din lumea întunericului veşnic.”

…Şi procesul sinusoidal, dinspre Lumină spre scufundarea în Demonism-Întuneric (după care va urma Revelaţia!) – începe, sub semnul Eros-ului ratat:

“Egoul lui Anuk, cel care jurase credinţă luminii, fusese înlocuit de un altul care slăvea întunericul.(…)…Dar sămînţa edenianului nu mai fusese la fel de puternică şi pămînteana născu o fetiţă. Îi puse numele mamei sale, Olga. Iniţial, Anuk dori să ucidă progenitura dar Marina îl ameninţă pe un ton liniştit că-şi va pune capăt zilelor. Edenianul rămase pentru cîteva secunde în impas. Nu ar fi vrut să-şi piardă fertilul incubator dar nici nu voia să cedeze în faţa unei sclave. Şi totuşi armata sa avea nevoie de cît mai mulţi vandokari, gata să se sacrifice în numele părintelui şi stăpînului lor. O fetiţă? Le va lăsa să se bucure. Pentru o scurtă perioadă, această legătură de sînge ar fi putut să-i alunge Marinei gîndurile despre evadare…”

…Forţa Iubirii, ca Eros Cosmic Taumaturgic/Izbăvitor, Eros Agapé-ul Hristic – este, însă, demonstrată, întâi, prin Logos: discuţia dintre Namur şi Uezen, în care se subliniază, solemn şi cu sonoritate vaticinară, reverberantă în constelaţii, că Eros-ul Agape este Supremul Risc, pentru Suprema Transfigurare: MÂNTUIREA!

“— Dar, Uezen, nu este şi iubirea un sentiment egoist?
— Să iubeşti înseamnă să te gîndeşti în primul rînd la binele celorlalţi. Ataşamentul tău faţă de Luana îţi poate deveni slăbiciune. Învaţ-o să meargă pe calea zettică…(…)
— Dar dacă pierd nu-ţi vei da seama de intenţiile mele?
— Nu şi dacă pierderea ta înseamnă un sacrificiu…
— Adică îmi ceri să renunţ conştient la ceea ce am mai de preţ…?
— Aşa cum şi Mud a renunţat la frumuseţea ei în favoarea deşertului. Aşa cum şi tatăl tău a renunţat la bogăţie pentru iubire. Este vorba despre alegere şi în funcţie de alegerea ta universul îţi va arăta calea…
— De ce eu? De ce nu altcineva?
— Ar putea fi oricine, dar numai tu ai conştiinţa mea.”

…Chiar dacă autorul nu se abate, de obicei, de la obsesia spaţierii cosmice – iată că, printr-o metodă din secolul al XVIII-lea, uzitată şi de Goethe, scrisorile dezvăluie cosmosuri cel puţin la fel de semnificative şi de larg-respiratorii de rost, ca şi aventura narativă – ba chiar Izvoare de Revelaţii Ultime, Apocaliptice (în sensul nu de dezastruoase, ci de Profund Vizionare, Radical Schimbătoare de Registru Spiritual şi Perceptiv). Este cazul corespondenţei îndrăgostiţilor absoluţi, Namur-Luana (construiţi în dimensiuni tragic-boreale, precum Tristan şi Isolda sau Siegfried şi Krimhilda… dar cu conotaţii clar creştine!), în registru mundan, apoi, în cel transmundan:

“Eşti o fiinţă minunată şi am văzut în tine miracolul şi perfecţiunea. Nu mă poţi condamna pentru acest lucru. Nu mă poţi condamna pentru că am vrut să te ţin în braţele mele şi să am grijă de tine. Cînd mă gîndesc la tine, las umanitatea deoparte. Chiar dacă asta este, uneori, împotriva regulilor pe care noile evenimente mi le-au impus. Lucru probabil pe care l-ai simţit şi pe care regret că l-am lăsat să ne afecteze relaţia. Cînd vei veni înapoi, îţi promit că se vor schimba multe. Te aştept cu drag, Namur.” (Răspunsul lui Namur la prima scrisoare a Luanei)

…Atunci când Anuk-demonizatul experimentează, şi el, Eros-ul… îi cade Masca: este momentul în care Oglinda Magic-Mincinoasă/Înşelătoare începe să-şi fisureze şi chircească germenii ontologici falsificaţi:

“…Necunoscutul era de neoprit şi Suara se arcui necontrolat şi strînse cearceaful între degete. Braţele ei cuprinseră gîtul lui, apropiindu-se de sforile măştii. Furios, necunoscutul le îndepărtă, strîngîndu-i mîinile cu putere. Atunci, sereniana îşi întoarse capul în semn de protest, dar continuînd să fie supusă. Se privi în oglindă, goală şi înfometată. Corpul lui parcă era al unui zeu. Apoi privirea ei urcă şi o întîlni pe a LUI. Un spasm violent îi cuprinse trupul. Masca alunecase pe pat şi Anuk rînjea diabolic…”

…Furia De-Mascării, dinainte de Revelaţie, se transformă, la Anuk, în dorinţa de a se autodistruge ca “Exterior-Anuk”. Întâi apar ciocnirile cu angajări masiv-umane – apoi, cadrul cinematografic, creat de Snowdon King, se strânge şi se concentreză pe zvârcolirile, care anunţă ieşirea Fluturelui din Pupă, ale unui singur chip… CHIPUL LUCEAFĂRULUI-ANUK – chip de profundă şi sinceră POCĂINŢĂ, prin care capătă, în mod creştin, profund transfigurator, MARIANICA LACRIMĂ, ATOTIZBĂVITOARE :

“…Liderul lenurienilor reuşi să afle totul despre bomba cu suflete, negustorii clonaţi şi, în locul cel mai sensibil, Luana…, pe care Namur simţea cum o pierde. Anuk rîse puternic, planul lui funcţionase perfect… Ceva, totuşi, îi atrase curiozitatea. Era un loc în mintea lui Namur unde nu reuşea să pătrundă. Oare ce secret se ascundea acolo? Să fie oare cheia distrugerii întregii alianţe? Să fie harta tuturor edenienilor răspîndiţi în univers? Se concentră şi mai puternic, folosindu-şi toată energia, pînă la epuizare. În cele din urmă reuşi. Atunci văzu pentru prima oară Obscuris şi Celestia. Iar cînd îi văzu şi chipul lui Democles, trăi cu adevărat revelaţia. Tot răul pe care îl făcuse, drogurile, crimele comise împotriva umanităţii şi mai ales împotriva semenilor săi, totul fusese în numele unui idol mincinos. Pentru prima oară de la părăsirea planetei Eden, o lacrimă îi curse pe obraz (s.n.). Nu îi rămînea decît un singur lucru de făcut…
Deodată, un val de întuneric acoperi întregul spaţiu de luptă. Apoi se auzi o bubuitură puternică urmată de un pîrîit asurzitor. Umbrele treceau cu miile prin noua fisură deschisă spre universul fiinţelor vii, căutînd corpuri pe care să le posedeze. Acestea erau protejate de Sariman şi de toţi ceilalţi îngeri din nivelurile inferioare ale Purgatoriului. Peste cîteva minute se auzi un nou bubuit de tunete puternice şi se deschise o altă fisură prin care trecea marele înger Ethiel, care avea glasul ca un vuiet de ape dezlănţuite. Din spatele aripii sale stîngi ieşea o sabie ascuţită, cu două tăişuri, cu care se lupta împotriva îngerilor răzvrătiţi. În spatele aripii drepte stăteau înghesuite umbrele pe care reuşise să le prindă cu biciul său cu fulgere. Ethiel semăna la vedere cu jarul încins şi corpul său alb ca zăpezile Laponiei era înconjurat de o aură multicoloră. Îngerul Karon, cel căruia nu i se vedea niciodată chipul şi care avea corpul acoperit cu o mantie verde, stătea în spatele lui Ethiel şi ţinea în mîini cartea karmelor întunecate, marcată cu semnul întors al crucii. În ea scria numele umbrelor capturate sau ucise. Lîngă el se afla Temuu Kamoon, îngerul cu chip şi corp de copil, care trăgea cu arcul său cu fulgere albastre…”

…Lucifer parcurge, astfel, cel de-al doilea cuadrat-drum zodiacal, de data asta (conform celei de-a doua legi zodiacal-astrologice: “2. LEGEA CORESPONDENŢEI: Ceea ce este sus este şi ceea ce este jos, Ceea ce este jos este şi ceea ce este sus. Această a doua lege explică faptul că există o armonie, un raport constant, o corespondenţă între diferitele planuri de manifestare ale Vieţii şi Fiinţei – respectiv planul material, mental şi spiritual. Aceste planuri sunt asemănătoare, diferenţa între ele fiind doar de grade şi nivel de vibraţii – sunt creaţii ale TOT-ului şi există în spiritul infinit al TOT-ului” – cf. Adi Mândruţă, Bazele filosofice ale Astrologiei ) , CEL DREPT–ADEVĂRAT (“DAO”, cum ar zice Tracii vechi şi confucianiştii contemporani…) – dinspre Eul Fals spre Revelaţie! Ca-ntr-o problemă de matematică superioară a a Sufletului, pusă în termeni metaforici – totul se rezolvă perfect metafizic, deasupra oricărei anticipări de logică primară:

“…Anuk primi vizita lui Sariman, exact în momentul cînd se gîndea la Asiria şi greşelile pe care le făcuse pentru a fi împreună cu ea. Liderul îngerilor răzvrătiţi din nivelurile inferioare ale Purgatoriului avea corpul şi aripile negre şi era înalt pînă la tavan. Avea ochii ca două găuri adînci şi întunecate ce absorbeau lumina din jur. Vocea sa era ca aceea a unui android de luptă, dar mult mai puternică şi metalizată. În spatele său se aflau îngerii Kabaraam, Azibar, Ramon şi umbrele care reuşiseră să fugă din calea lui Ethiel. Sariman îi porunci lui Anuk ca toate umbrele să îşi găsească noi corpuri de posedat în rîndul armatei lenuriene.
Anuk pierduse totul dar nu îşi pierduse definitiv credinţa în Democles. Regreta amarnic că fusese corupt de Z’Davaar şi se rugă în gînd să fie iertat. Apoi apăsă pe butonul de autodistrugere şi un spectacol imens de lumini invadă cerul de deasupra planetei Nede.”

…Şi, pentru ca totul să capete valenţe transmundane, paradisice, mai curând nostalgic-extatice decât tragice – finalul aparţine unei CORESPONDENŢE ÎNTRE SUFLETE – “corespondenţă” mistică, de tip baudelaire-ian:

„Dragă Luana, în ultimele zile am încercat în toate felurile posibile să-mi iau rămas bun de la tine. Şi în tot acest timp am descoperit un lucru, că nu pot. Îmi lipseşti, Luana, nici nu ştii cît de mult îmi lipseşti. De la tine am învăţat tot ce ştiu despre iubire şi singura fiinţă care mi-a dat un motiv în plus să merg mai departe în viaţă ai fost tu. Aş fi vrut să crezi că există cu totul altceva în afara punctului negru ce absoarbe luminile noastre. Dar poate că fiecare dintre noi are propria cale prin care află adevărul. Ştiu că nu a fost vina ta şi ştiu că acolo unde există sacrificiu există şi iertare (s.n.). Cît voi trăi în această lume, oriunde m-aş duce, o parte din tine va fi mereu alături de mine. Te voi purta în inima mea şi în gîndurile mele pînă cînd ne va fi dat să fim din nou împreună. Te iubesc, Luana, şi te voi iubi mereu” (Mesajul de adio al lui Namur către Luana, cimitirul Rembrand, Snowdon).
…Iată-l pe Luceafărul-Lucifer-ANUK, obsedatul de iubirea ASIRIEI, izbăvit (prin sine şi prin alter ego-urile sale eterico-astrale, NAMUR-LUANA!), la modul majestuos şi epopeic, cosmico-creştin, prin autosacrificiul întru Dragoste. Nici nu se putea o mai frumoasă demonstraţie că, de la Dacii-DAOI (Poporul Lupilor şi Al Căii Celei Drepte) la Eminescu… până la Snowdon King – “Ideile mari călătoresc prin cosmos , /Fără tihnă-ori pălire-a Luminii”…!!!

Prof. dr. Adrian Botez

UN PROZATOR… „FANTASTIC” DE FERMECĂTOR POET: SNOWDON KING – „UEZEN ŞI ALTE POVESTIRI” ŞI ”CONŞTIINŢA


LUI UEZEN[1]

…Ca şi pe alţi mulţi amici de-ai noştri, scriitori de forţă – şi pe cel ce semnează şi se autointitulează, printr-un pseudonim literar fascinanto-heruvico-enigmatic, SNOWDON KING (şi cine vom fi fiind noi, să ne luăm dreptul de a smulge vălul, de pe discreţia unui autentic şi puternic Duh artistic?!), l-am cunoscut doar pe Internet.

Ştim, însă (şi o şi mărturisim), că este un scriitor relativ tânăr, plenar integrat cultural, de ani buni, în diaspora din Canada. Ne-a trimis, întâi (spre o mai bună cunoaştere de Duh, între noi) un volum  de poezii, în care am detectat destul de multe diamante, smaralde şi safire, cu scânteieri orbitoare – dintr-un Logos profund ancorat într-un neo-modernism şi chiar în transmodernismul înţelepciunii vizionare (ocolind, cu eleganţă, capcanele infertilului postmodernism, Poetul pare, uneori, că ar „cameleoniza”: uneori marinsorescian, alteori de gravitatea ludică a unui Emil Botta, sau pendulatoriu, între transcendent şi translucidităţile lumii terestre, precum lirica nichitstănesciană… – dar „amprenta final-concluzivă” este una extrem de originală, clar şi vaticinar… „snowdonking”-iană!): „iisus este şi clasic şi simbolist şi postmodernist / şi numai douămiist nu vrea să fie / sau nu ştiu ce ştrumf / sau nu ştiu ce poet de-mprumut / de la un curent la altul / de la o muză la alta / iisus este poet de tranziţie / de la pământ la cer / şi de la cer la pământ (cf. Iisus, poet de tranziţie) – sau: “cineva se roagă să plouă cu îngeri / şi îngerii se scurg din cer decapitaţi / singurătatea e lacomă / nu-mparte timpul cu toţi / dumnezeu este o jucărie stricată / să-l reinventezi nu mai poţi” (cf. Durere ultimul strigăt).

…De aceea (având în vedere vizionarismul său POETIC!), nu ne-am mirat defel, când am primit, tot pe Internet, volumele de proză „ştiinţifico-fantastică”: Uezen şi alte povestiri (cu o Prefaţă de Ovidiu Bufnilă) – şi Conştiinţa lui Uezen (cu un Cuvânt înainte de Dumitru Scorţanu). Pe lângă „arsenalul” inevitabil (în cazul autorilor care se doresc ancoraţi, laborios şi intens creativ-imaginativ, în S.F.) de cunoştinţe de fizici superioare, electronică şi chiar de matematici sofisticate („arsenal” foarte bine însuşit şi, de obicei, cu chibzuinţă rânduit, în „rastelul” construcţiei epice), remarcăm că Poetul nu numai că n-a dispărut, ci şi-a amplificat, aproape miraculos, până la dimensiuni cosmico-dinamice impresionante, registrul liric.

…E drept că romanul S.F. despre Uezen, scris în manieră foiletonistică (având, la final, nelipsitul semn al… lipsei de final: „va urma”…) produce impresia unui bildungsroman foarte „modernist”, prin care se construieşte şi este urmărită evoluţia unui personaj cu multe enigme identitar-ontologice, devoalate, chiar şi după sute de pagini, doar într-o măsură minimă.

În primul volum (Uezen şi alte povestiri – 160 de pagini) sunt aliniate doar şapte capitole despre Uezen: 1-Deşertul Ruth, 2-Karan, 3-Uezen, 4-Urluz, 5-Zetta, 6-Namur şi Anuk, 7-Lupta. Abia în al doilea volum (Conştiinţa lui Uezen – 98 de pagini), se pătrunde, cu har de fină chirurgie pe creier, ceva mai adânc în identitatea personajului, prin adiţionarea a încă opt capitole (de data aceasta, numerotate cu cifre romane): VIII-Calul troian, IX-Terra, X-En passant, XI-Remember, XII- Proiectul Tzulu, XIII-Conştiinţa lui Uezen, XIV-Ataşamente, XV-Întuneric şi lumină.

…Lumea în care evoluează câteva personaje, destul de bine semantizate, chiar dacă nu şi pregnant individualizate (…eludăm, prin adjectivul nehotărât „câteva” –  „scenele de mase”…, „mase” războinico-robotice!) este una galactică şi, totodată, trans-galactică, dar dominată de PUSTIUL-DEŞERTUL substanţial-spaţial. Pe de o parte, DEŞERTUL este metafora lumii vidate de semantică divină. Ceea ce duce la tema CĂUTĂRII ÎNVERŞUNATE DE SEMANTICĂ ONTOLOGICĂ. De Divinitatea de la Nord. Pe de alta, este vorba de o tehnică subtilă, pentru a focaliza, cât mai mult, undele umane, de a analiza conştiinţe şi mentalităţi-concepţii, sentimente în evoluţie. Mentalităţi şi concepţii şi sentimente care, de mii de ani „încoace” şi peste zeci de mii de ani „încolo”, au fost şi vor rămâne, în esenţa lor, neschimbate sau, cel puţin, suferind modificări minime şi formale.

…La începutul romanului, Uezen este o ţintă de mister, plasată sub semne thanathice, stârnind, astfel,  un dinamism specific uman (de la Edenul adamic încoace!), cel al groazei secret-voluptuoase: cu cât sunt mai multe pericole şi mistere, cu atât incitarea cognitiv-umană creşte. „Cine era cu adevărat Uezen, nimeni nu ştia. Se făceau tot felul de supoziţii, care mai de care mai bizare: creatură din deşertul Ruth, gardianul unei imense comori de smaralde nedeice sau spirit ce lua forma celor mai teribile temeri. Şi toate astea pentru că se găsiseră mii de căutători morţi, având feţele schimonosite şi corpurile deshidratate.

Moartea nu înspăimântă, ci incită la acţiune, încântă (oarecum morbid, dar, paradoxal, cu finalităţi extreme-vitaliste!) şi duce, secret, la descoperirea/smulgerea vălurilor lui Isis…

…Direcţia căutării lui Uezen, de către Lerman (însoţit de soarele Nagur, apoi de Tarek) este, mereu, spre Nord, adică spre Locul Mistic al Divinităţii: “— Mergi spre Nord, Lerman. — Da, da, ştiu, spre Nord…” sau: “Avea privirea aţintită spre Nord, mereu spre Nord…”

…Am putea identifica, destul de facil, motive odiseice: în loc de nesfârşitul mării – deşertul Nedei, în loc de vrăjitoarea Circe – “iepele pteoliene” (ispitele lui Prakrti-Materia, Erosul strict carnal) şi “serenienele” (cele care întineresc/se înfrumuseţează îmbătrânind… deci, sunt “jaloane” atractive (ca şi…”sirenele”, nu? – dar…”serene”-senine, întru Mesajul Divin, pe care-l poartă însăşi fiinţa lor) mistic-cognitive, pe drumul spre Origine/Înţelepciunea Divină (având ca expresie platoniciană – FRUMUSEŢEA-CEA-“SERENĂ”/SENINĂ, deci divină!), spre “lumea pe dos” / Transcendenţă etc. Dar scopul lui Snowdon King se pare că este de a extrage, din Odiseea, doar ideea perseverenţei omului întru căutarea Sinelui său, ca Sine Supraindividual. Până şi Iubirea este supusă Căutării Sinelui – întru transcendenţa lui, tinzând, cu încăpăţânare mistică, spre Sinea noiciană.

Poetul nu se dezminte, în elegia pentru Timp şi pentru Iubire – iubirea trecută, pentru depărtata sereniană (volitiv) Suara (cea care a declanşat, de fapt, prin plecarea ei – CĂUTAREA SINELUI, la Lerman-Omul, cel ce, tainic, râvneşte Nemurirea prin Cunoaştere, în aşa fel încât să rămână “veşnic frumos”/iniţiat, dincolo de timp şi unit, prin inimă şi privire, cu divinitatea : “Opreşte-ţi clepsidra, timp orbit de uitare , / Nisip mi-este inima pierdută-n şoapte hoinare. / Plâng. Se-aştern amintirile potecându-mi durerea, / În pântecul liniştii se naşte iubirea / Ce moare. / Mă lepăd de umbra ce-mi ţine sufletul viu, / De urmele paşilor rătăciţi în pustiu. / Mă frâng. Umbra mi-i templul de vise şi gânduri, / Nălucă pribeagă-n deşertice vânturi / Să fiu. (…) Suara… laptele nopţii sânul tău de heruvim îl cernea, / la picioarele unui moşneag / ce mă acompania confeti, îmi spuneam psalmul / din fluier de os… / Aminteşte-ţi ce am simţit… / gândul meu, cea mai frumoasă clipă de sinceritate… / un copil surghiunit în colivia de vise erotice, condamnat la dorinţă.” De observat că invocaţia elegiacă are funcţie exorcizatoare, de descântec astral.

Lerman, prin Vers/Viers, se degajează de povara amintirii Ispitei. De Timpul-Istorie Evenimenţială (goetheanul “Clipă, opreşte-te!” – devine, aici, “opreşte-ţi clepsidra”) – şi trece în Timpul Mitic, cel al Extazei Revelaţiei. “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”…: ACEASTA ESTE “COMOARA”, căutată de toţi, dar neputând aparţine decât celor ce-şi asumă re-iniţierea, prin “regressus ad uterum”…!!!

Cifra 8 (numărul anilor petrecuţi de Lerman cu Suara) simbolizează (deci previne asupra lui şi-l anunţă!) infinitul: .

Cuplul Tarek-Goya nu este decât umbra şi confirmarea, din fundal, a justeţii demersului magic şi mistic al lui Lerman, ce-şi visează, permanent, androginizarea, prin Suara – şi şi-o înţelege prin Mud.

…În drumul său odiseic, spre Ithaca transgalactică – Lerman întâlneşte o altă formă mistică a iubirii, pe Mud – dar şi o nouă Poartă a Încercării, spre Iniţiere (şovăiala lui Lerman, la “alegere”, este expresia alienării lumii cosmice, a continuităţii, în trans-galaxii, a lui Kali Yuga) – cea care-i oferă, încă dintru început, alegerea între Bogăţie (cognomen pentru Materia-Prakrti) şi Cunoaştere (cognomen pentru Sinea Transindividuală/Spirit-Purusha): “Creatura ţinea în mâna stângă o piatră nedeică, de mărimea unui ou de Kiwa şi în cea dreaptă o cupă plină cu un lichid verde ce bolborosea uşor. — Ce alegi? Bogăţia sau cunoaşterea?”

De observat culoarea verde comună “pietrei” şi “cupei/conţinutului cupei” graalice: perfidă încercare, pentru că ambele simboluri trimit la Viaţă şi la Lucifer, deopotrivă! Cunoaşterea are dublă valenţă, TOTDEAUNA…! Dar Lucifer, pentru alchimişti, este (prin grafia mistică)… Hristos: “Luci+ferrus” = Făcătorul de Lumină-Izvorâtorul LuminiiCupa/Potirul Graal este alegerea Vindecării, prin Re-Iniţierea în Origine: “Mud îi întinse cupa. (…) Lichidul îi ardea măruntaiele. Venele i se umflară şi toate simţurile îi erau de zeci, de sute de ori mai puternice. În faţa sa apăru imaginea transparentă a unui bătrân care citea dintr-o carte. Pe paginile îngălbenite era o hartă. Imediat recunoscu avanpostul, Tanorul, şi lângă fostele izvoare…”  “Tanorul” este, foarte probabil, “Athanorul”-Cuptorul Alchimic.

“Izvor” al Revelaţiei.

…Bătrânul “radiind de lumină”, pe care îl întâlnesc Lerman şi Tarek în Deşert, precedat de Viziunea lui Mud – este, de fapt (în sfârşit!) Uezen. Cel care are “cheile ontice”, “cheile cognitive”, dar şi şansa “spălării/lustraţiei, degajării de idolii auto-înşelării de sine”: “— Lerman, Tarek, vă-ntrebaţi ce căutaţi aici. Amândoi aţi căutat bogăţia şi tinereţea, însă destinul v-a adus acolo unde trebuia să ajungeţi, la mine. (…) Ştiţi foarte bine ce căutaţi, numai că vă place atât de mult să vă minţiţi… Fericirea voastră nu depinde de nişte pietre sau de nişte ani în plus adăugaţi existenţei voastre. Cine suntem? Eh, asta e o poveste lungă”…

Revelaţiile către “triunghiul” conţinându-i, amalgamat, pe ucenici şi pe iniţiaţi (pe Lerman şi Tarek, prea brutali şi grăbiţi, întru aflarea de “răspunsuri”/iniţierea cognitiv-ontică, şovăind între “comoara” autentică a Cunoaştetii şi…”viaţa mizeră” – dar şi pe Mud – “PERECHEA” LUI UEZEN! – deci, una dintre Paznicele Porţilor Mistice!) : Edenul nu este decât “a treia planetă ce gravitează în jurul stelei roşii Uta’H” (şi, deci, nu conţine autentica şansă de re-iniţiere întru Origine!), Dumnezeu nu este decât o formă tranzitorie, către “Marele Democles”, cel ce dăruieşte “viaţa veşnică”, Arka este doar o formă tranzitorie, către… o altă formă tranzitorie: “mereu instabila Megara”, “negustorii Tzulu” sunt singurii care cunosc taina “navigării” prin “găurile de vierme[2] (ca de obicei, nu se trimite, neapărat, la fizica astronomică, ci la simbolistica ontic-cognitiv-epistemologică: “găurile de vierme” , ca şi “negustorii Tzulu” –  simbolizează primitivismul “şmecher”, fără strălucire divină, ci doar tranzacţional, al ajungerii la…”Meka Non-Divină” macedonskiană, la Scopul Final nu Ontic, ci al… Tranzacţiei cu falsificarea/”inflaţia” Sacrului…), oamenii de pe Terra nu sunt decât, şi ei, tranzitivităţi, “verigi” intermediare, pe drumul spre “Marele Democles” (probabil o contragere prin fuziune, a cuvintelor “Damocles”/Primejdia Iminentă de la fiecare Poartă a Iniţierii, şi “demos” – sugerând că iniţierea POATE fi a oricui… – din păcate, nu oricine ştie/vrea să ştie şi să acţioneze/re-acţioneze, conform… “ştirii/ştiinţei mistice”!!!)), simboluri odiseice ale rătăcirii, în drum spre Ţinta Fixă a Divinităţii (“Voi sunteţi creaţia fiinţelor de lumină. Voi sunteţi continuitatea speciei noastre. Noi suntem ceea ce voi numiţi… Dumnezeu. Însă cu toţii suntem opera marelui Democles”).

…După opinia noastră, romanul despre căutarea lui Uezen/Sinele Transcens/Transindividualitatea Umană (probabil că onomastica personajului nu este, nici ea, întâmplătoare: sunt iniţiale ale unei interogaţii: “Unde este Liniştirea/Trezirea/Iluminarea Interioară/ZEN?”) ar fi putut să se oprească aici – sau, cel mult, la “îngroparea Profetului”. Totul, până aici,  funcţionase precum o strălucită parabolă parabiblică. Din păcate, neastâmpăratul Snowdon King are ambiţia să meargă pe urmele (nu totdeauna indicate) ale lui, să zicem, H.G. Wells, din Războiul lumilor. H.G.Wells o făcea în premieră – ceilalţi care o fac devin, automat, epigoni. Păcat.

Nouă, cel puţin, nu ne spun mare lucru toate numirile “ultrafizicale”, din războiul/confruntarea dintre “lenurieni” (aducând aminte de steinerianul “lemurieni”, ca stadiu de evoluţie a Spiritului Terestru) – şi vandokarii/tereştri. “Scut deflector”, “tunuri ionice”, “arme telepatice”, “palme vibratoare”, “toptere” etc. stârnesc, evident, admiraţia noastră pentru imaginaţia “science fiction”-istă a lui Snowdon King, pentru vastele sale cunoştinţe, asimilate cu râvnă, din domeniul fizic şi astrofizic –  dar nu adaugă nimic la emoţia pe care o încercaserăm până acum, pe câteva zeci de pagini extrem de “miezoase”, scrise cu inegalabil lirism, cu o profunzime de reflecţie impresionantă şi cu o măiestrie poetică foarte convingătoare, tocmai prin sobrietatea folosirii mijloacelor artistice (o “zgârcenie” expresivă extrem de benefică –  deci, cu atât mai percutantă mental şi afectiv!)  – într-o poveste epopeică, plastică şi foarte elocventă, care topea (prin incandescenţa ei de “spunere lirică”) orice urmă de indiferenţă ori plictis, faţă de ideea de “carte” – şi  devenea, pagină după pagină, tocmai Revelarea Dramei (foarte apropiate de Tragedie!) a Aventurii Cunoaşterii Omului-ca-Fiinţă-Divină

…Există o singură zonă, capitolul XIII – Conştiinţa lui Uezen (din romanul omonim) care ne-a suscitat un interes mental şi afectiv apropiat de cel al primei părţi a romanului (cea cuprinsă în Uezen şi alte povestiri) – tocmai pentru că epicul facil este, din nou, extrem de benefic părăsit, în favoarea reflexivului. Singurul defect al epicului reflexiv din Conştiinţa lui Uezen este căderea, prea frecventă, în tonalitatea didactico-pedagogico-doctorală (ceea ce distruge, parţial, “frisoanele” intelectuale – şi total, pe cele afective): “Lumina era doar un simplu element declanşator al conştiinţei lui Democles. (…) Toate secretele existenţei se ascund acolo, în adâncul minţii tale. Tot ceea ce-ţi lipsea era un declic… (…) Închizi ochi, meditezi şi apar cât ai bate din palme… (…) Conştientizarea realităţii exterioare în timpul celei mai profunde meditaţii… numai edenienii pot face asta…(…) — Gândeşte-te la mine ca la un joc al minţii. Un joc care-ţi lipsea cu desăvârşire. (…) — Ai trecut prea repede prin etapele copilăriei. (…) — Poţi face orice doreşti pe timpul meditaţiei Zetta. E chiar amuzant, o să vezi…(…) — Trebuie să crezi în tine şi în simţurile tale…Trebuie să-ţi înfrunţi cele mai teribile temeri. Dar vom mai lucra la asta… (…) Şi acesta este un aspect pe care trebuie să-l controlezi. (…) Vorbele,ndurile, informaţia circulă. Să păstrăm elementul surpriză” etc. etc.

…Dacă ne-am permis a fi cârtitori cu partea a doua a romanului despre Uezen – nu avem decât cuvinte de laudă şi aprecieri la superlativ, despre acele “alte povestiri”, din volumul Uezen şi alte povestiri. În număr de 15, ele chiar sunt “rotunde”, precum parabola hristică – şi au o structură bine echilibrată, şi formal, şi semnificativ. Toate şi fiecare în parte – sunt mici superbe poeme despre om (un om permanent controlându-şi omenia prin visare şi reflexivitate – un om atemporal, dar nepierzând nimic din umanitatea sa VIE, prin nefixarea sa în spaţialitate şi istorie!): Atempus, Amintiri de împrumut, Ieşiţi afară din casă!, 2205, Biblos, Jesus Cyborg, Profund relaxat, Homo interneticus, Naştere, The human game, Perechea de rezervă, Ultimele şase minute (titlul trimite la un celebru roman poliţist, al lui Alistair McLean), Penitenciarul, Jocul lui Lucifer, Picătura.

…În povestirea Atempus – sub pretextul unei re-tălmăciri/răstălmăciri a Cărţii Facerii, din Biblie – şi a evidenţierii istoriei, ca luptă dintre Dumnezeu şi Luciferus, dintre zonele Celestus şi Obscuris, pentru ieşirea în indeterminare (Atempus) – Snowdon King ne şopteşte (cu cât patetism, cu câtă forţă autentic lirică!), de fapt, trista poveste/epopee a ratării şansei de mântuire-“re-înaripare” a omului, din pricina frivolităţii şi formalismului credinţei sale – ceea ce duce la sinuciderea sa spirituală şi, deci, ontologică – dizolvându-se, prin încăpăţânarea auto-întemniţării în “forme”, până şi ultimul reziduu de esenţă divină din umanitate – ajungându-se la… “eternizarea nimicniciei”: “Dumnezeu privea îngândurat spre Terra. L-ar fi zdrobit pe Luciferus, dar nu putea risca să lase Eden pe mâinile lui Obscuris. Îşi chemă cei mai puternici albi înaripaţi şi îi  trimise la luptă. Însă, pe Terra, înaripaţii nu aveau putere. Deveneau icoane, deveneau statui, deveneau cruci sau biblii. Deveneau morţi pe veci, suflete părăsite de suflul celest. Deveneau eterna nimicnicie.”

…Este cel mai frumos poem/bocet, citit de noi, în ultimii 20-30 de ani, despre efortul (tot mai zelos!) al omului de a se auto-nimici

Clonarea… alt nume pentru metempsihoză – sau: tragedia căutării de identitate autentică, într-o lume care se străduieşte, copleştor, să se falsifice… – până şi în fundamentul ei, Iubirea. Cam acestea ar fi câteva dintre cheile de lectură, pentru „micro-tragedia” Amintiri de împrumut, în care o clonă (John Carson) care-şi caută „originalul” (Marvel), ajunge s-o „iubească”, tenace şi obscur, ca-ntr-un blestem cosmic, pe soţia… ”originalului” (oare am „activat” atât de intens şi mult malefic, încât am ajuns să compromitem însuşi fundamentul ontologic – IUBIREA?) : „A doua zi se prezentă la cabinetul doctorului Rasmund împreună cu Helen. O iubea, acea iubire pe care o porţi prin mai multe vieţi, prin mai multe trupuri, clone, acea iubire de care te loveşti mereu, acea iubire care învinge moartea.”

Parcă şi Moartea, din moment ce Iubirea se falsifică – devine un…fals! La fel, logic – orice “victorie” se transformă în contrariul ei, numit în povestirea precedentă, Atempus – “nimicnicie”…

…Clone, drone… (povestirea 2205) – şi eforturi zadarnice ca “jucăria” să semnifice…”ceva”, într-un univers prin care “fagurele”-închisoare a existenţei-viaţă peregrinează fără ţintă, deci fără rost… doar pentru o sciziparitate mecanică, în “galaxii” – …zeii înşişi devenind zei, din…”crisalide” şi…”la loc comanda” (vidarea semantică a universului şi, deci, a umanităţii, este anunţată prin chiar titlul cifric – John fiind “identificat” cu…2205!): “Fagurele călătorea prin univers de la începutul începuturilor. La intervale egale de timp se fragmenta în miliarde de particule, camerele în interiorul cărora se aflau sufletele metamorfozate din crisalide în zei. Fiecare urma să creeze o nouă galaxie în care să dăruiască viaţă noilor jucării de pământ: oamenii”.

Nu poate exista, în nicio scriere din lume, mai multă nostalgie după semantică existenţială, decât există în exasperata şi sumbra povestire 2205…!!!

…Tot imagini ale pesimismului exasperat, al lipsei de soluţii ontologice, sunt şi figura emblematică a lui “Poe” (delirantul poet al sumbrului”), dar şi Narcis (din povestirea Biblos), care, dacă nu s-ar oglindi, ar deveni încă şi mai agresiv (fără odihnă”!)  egoist! “— Tu ce faci acolo? Nici aici n-ai odihnă? Te schimbi atâta la făţă şi ne iei tot suflul!

— Ei şi ce?! Numai la voi vă gândiţi! V-am spus că l-am văzut! Dac-ar mai apărea o dată, aş sparge oglinda şi v-aţi uita cu alţi ochi la mine!”

Cartea, mitul – sunt (prin vidarea semantică a omului) – vidate, şi ele, de funcţia cathartică a Artei…!!! “Amintirea Comună” nu este decât fuga de “Marea Singurătate” – iar Imaginaţia este, la rândul ei, un refugiu iluzoriu/evadare în deşert – o auto-înşelare extrem de dureroasă şi de stearpă, prin lipsa de orizont/perspectivă semantică. “Poe stătea într-un colţ de Amintire Comună şi zâmbea. Ar fi putut dintr-un singur gând să-i facă să uite. Numai că nu voia să se-ntoarcă la Marea Singurătate. Mai bine trăia în lumea imaginaţiei sale.”

…Iisus însuşi este un… cyborg, în viziunea lui Snowdon King. Dar unul care se pretinde “om” şi se “deconectează” de la înfricoşătorul “Odom” (poate anagramarea “piscului ucigaş” al formalismului – “Moda”…) – având ca misiune “salvarea matricei iubirii” – prin Apocalipsă, ca “virus” informatic, care va şterge datele criminale ale lui Odom. Paradoxul povestirii Jesus Cyborg este că până şi microprocesorii/ULTIMUL MICROPROCESOR “de mântuire” (prin ştergerea apocaliptică a grozăviilor şi exasperărilor, din informaţia umanităţii) a fost distrus… Mântuirea va rămâne o veşnică DORINŢĂ MUTĂ, închisă (cu tot cu soluţia unică: “sacrificiul de sine”, ca Eros Agapé) în purtătorul de şansă – o evanescentă iluzie cosmic-umană: Hristosul, “scurtcircuitat” total,  priveşte, “cu ochi ficşişi neputincioşi”, ca un nou Prometeu înlănţuit (fireşte, şi el, “cyborg”-izat!), cum se dezlănţuie invazia pedepsitoare de umanitate (care îndrăznise să creadă în “matricea-Iubire”!) a “roboţilor pământeni”, activaţi de Odom.

Singura şansă a oamenilor era o nouă „Apocalipsă“, însă ultimul microprocesor fusese distrus. Jesus era singurul care descoperise cu adevărat, în cotloanele creierului uman, iubirea supremă: sacrificiul de sine. Undeva, pe ecranele gigantice ale edificiilor coloniei, mesajele se derulau cu repeziciune: Jesus loves us”.

Ce şansă mai are umanitatea, de a se salva, dacă nici sub formă electronizată nu reuşeşte …”mântuirea”-salvarea Matricii-Iubire?! Când descoperirea Tainei Tainelor este condamnată să se închidă, pe veci, în sinele “mântuitorului scurtcircuitat”?! Când Dumnezeul ocrotitor nu este decât un cyborg cu intenţii bune, dar…atât! – iar adevăratul Dumnezeu este, se pare, un individ misterios (veşnic nevăzut!), care-şi urăşte şi întemniţează, în formalism şi nimicnicie, propria Creaţie?!

Totul, în umanitate şi în cosmos, este cinic şi sinistru – este plecat, pe veci,  sub lama unui blestem misterios şi batjocoritor  –  …totul în lumea-cosmos (?!) este o comedie neagră, burlescă, grotescă şi, în final –  lugubră (“poe-scă”…)..

…Proza lui Snowdon King este fascinantă, prin Poezia ei aproape maladiv de frumoasă – dar …”nu este recomandată minorilor”, din pricina unei melancolii atât de profunde şi de logice, încât poate să clatine (şi chiar să dărâme!) multe credinţe şubrede…!

Maturii, însă (cei VII! – adică, de bună-credinţă şi re-acţionari!), ar face bine să mediteze asupra ei, ca asupra unei noi evanghelii – pentru că, tocmai în exasperările ei, acestă proză lirică ascunde întrebări şi avertismente care, NUMAI ELE, pot duce la o izbăvire a Duhului Umano-Divin…

prof. dr. Adrian Botez


[1] -Snowdon King, Uezen şi alte povestiri şi Conştiinţa lui Uezen, Colecţia Eidos, Fides, 2010 (prima carte, Uezen şi alte povestiri, a primit răsplata Premiilor Helion, 2007, 2008, 2009).

[2]Găurile de vierme sunt soluţii teoretice pentru ecuaţii ale teoriei generale a relativităţii, care descriu spaţiul şi timpul. Au fost pentru prima dată descrise în 1935 de către Albert Einstein şi Nathan Rosen şi de aceea au fost numite iniţial Poduri Einstein-Rosen. Numele de gaură de vierme provine de la analogia cu un vierme care, în loc să se deplaseze la suprafaţa mărului, se deplasează prin măr. Deci, o ia pe o scurtătură, numită gaură de vierme.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: