Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Adrian Grauenfels”

Poezia în proză

Italo Calvino

1923 -1985
  Poezia în proză
Italo Calvino – Partizan, apoi student, învaţă agricultură, o abandonează în favoarea artei,devine comunist, scrie la îndemnul marelui scriitor italian Cesare Pavese care îi devine prieten şi mentor. La 20 de ani refuz ă  serviciul militar, preferă  să se ascundă şi să fie în contact cu grupări de partizani cu care rezona ideologic. În 1945 îl găsim stabilit la Torino, un oraş serios dar trist, spunea
noilor săi amici: Nathalie Ginzburg, Giulio Einaudi (un publicist renumit care îi oferă un job). Mai târziu cei doi participa la ziarele comuniste L’Unita şi Rinascita.
Scrie ficţiune, romane, povestiri, este gazetar, cineast, compozitor de muzică de operă, critic de teatru, lector,
editor..  În anul 1949 romanul „Ultimul vine corbul”, îi aduce recunoaştere şi un deosebit succes.
În 1957 dezamăgit de invazia sovietică în Ungaria, Calvino părăseşte partidul comunist. În 1964 vizitează ţara sa natală Cuba şi întâlneşte pe Che Guevara.
Realizează un interviu cu idolul său literar: Ernest Hemingway.
O nuvelă scrisă în 1951, în numai 30 de zile (Îl Visconte dimezzato) îi decernă lui Calvino descoperirea genului de fabulă  alegorică modernă. El împleteşte cu talent elementele fabulei clasice cu fantezie imaginată. Ca un frate Grimm modern, Calvino colindă Italia şi culege 200 din cele mai frumoase poveşti populare ale limbii italiene.În 1967 se mută cu familia la Paris, iar în 1968 invitat de Raymond Queneau aderă la grupul Oulipo, grup experimental la care participau şi Georges Perec, Claude Levi-Strauss şi Barthes. Cei trei au influenţat puternic operele sale ulterioare.
Dar cea mai semnificativă operă  produsă de Calvino apare a fii „Oraşele Invizibile” (1972) o colecţie de texte scurte dedicate unor oraşe fictive. Este considerat modelul de proză în versuri despre care autorul declară :
” este un spaţiu în care cititorul trebuie să intre, să se vânture, să se piardă ca spre sfârşit să-şi găsească singur ieşirea spre lumină.”
***
Memoria.
Celui ce călăreşte prin ţinuturi sălbatice i se face dor de un oraş. Ajunge la Isidora, unde palatele au scări în spirală,
unde se fabrică ocheane şi viori meşteşugite, unde când străinul şovăie între două femei, întâlneşte o a treia.
Isidora este cetatea visurilor lui. Cu o deosebire, oraşul visat îl conţine pe el tânăr, la Isidora drumeţul ajunge la o vârstă înaintată. În piaţă  există un zid al bătrânilor, el s-a aşezat acolo în rând cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri. 
Zobeide
Oameni au visat că văd o femeie care aleargă noaptea despletită printr-un oraş necunoscut. Au visat că o urmăresc şi tot alergând, fiecare pe rând au pierdut-o. După vis, s-au dus să caute acel oraş; nu l-au găsit, dar s-au găsit între ei; au hotărât să construiască oraşul din vis.Fiecare a refăcut traseul parcurs, a rânduit spaţiile şi zidurile dar altfel, ca femeia să nu le mai poată scăpa. Acesta este oraşul Zobeide, oamenii s-au aşezat aşteptând să se repete scenă.
Dar scena nu s-a mai repetat. Străzile erau acum folosite ca să ajungi la lucru, la piaţă, veneau noi veniţi şi se aşezau în oraş, primii veniţi nu înţelegeau ce-i atrage pe aceşti oameni la Zobeide, oraşul ăsta urât, capcana asta.
Octavia
Octavia este oraşul păianjen.O prăpastie între doi munţi abrupţi, oraşul st ă  peste hăuri, legat de creste prin funii, lanţuri şi pasarele. Mergi pe scânduri, ţinându-te de plasa de cânepă. Sub tine sute de metri dedesubt nu se află nimic, mai trece câte un nor răzleţ. Aceasta este temelia oraşului. O plasă care este şi punte şi suport. Totul atârnă dedesubt: scări de funie, hamace, terase în formă de bărcuţă , burdufuri de apă, coşuri legate de sfori, trapeze şi cercuri de jucărie. Lampadare. Peste abis viaţa locuitorilor este mai nesigură decât cea din alte oraşe. Ei ştiu că plasa nu poate ţine mult.
Ochii
Dispoziţia privitorului dă  oraşului forma sa. Există Zemrude de sus şi Zemrude de jos.  De jos în sus vei cunoaşte pervazuri, perdele-n vânt, fântâni arteziene. Cu bărbia în piept, cu unghiile înfipte în podul palmei  privirile vor mătura rigole, canale, oase de peşti, hârtii. Nu se poate spune care aspect al oraşului este mai adevărat, dar se ştie că locuitorii din Zemrude de sus afundându-se în Zemrude de jos, găsesc dimineaţa proasta dispoziţie din ziua precedentă , scrijelită la picioarele zidurilor. Pentru toţi, mai devreme sau mai târziu vine ziua în care coborâm privirea de la streşini dea lungul burlanelor şi nu mai izbutim să o desprindem de caldarâm. Ochii sfredelesc pe sub pivniţe,
pe sub temelii, prin canale. 
Comerţul 
Barca legată, ancorată la Eufemia cu o încărcătură de ghimbir şi bumbac va ridica pânzele cu chila plină de fistic şi mac, iar caravana care a descărcat nucşoară şi stafide îşi leagă  baloturile pentru întoarcere, pline cu muselină  aurită. La Eufemia nu se vine doar pentru comerţ, ci şi pentru că, noaptea la focuri, aşezaţi pe saci sau butoaie pentru fiecare cuvânt rostit – lup, soră , comoară, bătălie, râie, ibovnică, fiecare îşi spune povestea lui cu lupi, cu surori, cu comori, cu râie, cu ibovnici, cu  bătălii. Iar tu ştii că, în lungul drum care te aşteaptă, pentru a rămâne treaz 
în legănarea cămilei sau a corăbiei începi să-ţi înşiri toate amintirile, una câte una, lupul tău va fi  preschimbat în alt lup,sora ta în altă soră, bătălia ta în alte bătălii, la întoarcerea din Eufemia, cetatea în care amintirile se schimbă la fiecare solstiţiu.
Cerul
Cine ajunge la Tecla nu vede un oraş ci un enorm şantier. Grilaje, punţi, sfori, instalaţii de ridicat găleţi, bidinele şi îngrădituri de scânduri. Călătorul întreabă: de ce durează atât de mult construcţia oraşului?
– Ca să nu înceapă năruirea. 
Lucrătorii se tem că odată scoase schelele, oraşul are să se dărâme şi se va face bucăţi.
– Şi nu numai oraşul…
Dacă tragi cu ochiul printr-o gaură   de gard vezi că macarale ridică alte macarale, structuri proptesc alte structuri, bârne sprijină bârne.
– Ce sens are construcţia se miră călătorul, ce rost este să construieşti un oraş dacă nu este oraş, unde este planul?
– Ţi-l vom arăta când se termină ziua, acum nu ne putem opri, răspund constructorii. Munca încetează la apus. Coboară noaptea cu cerul ei înstelat. 
– Iată proiectul, spun ei.
 
 
Avem în această  minunată carte o declaraţie de dragoste făcută culturii urbane atacată de entropie şi de năravurile umane. Calvino nu scrie un roman, nu un eseu ci o enormă metaforă poetică  catalizată  de dialogul celor doi protagonişti: Kubilai marele han mongol şi călătorul Marco Polo care îi arătă primului esenţa distrugerii care îi devorează imensul imperiu. Polo observă şi surprinde dar nu sintetizează, el are o nostalgie a drumurilor, el speră că liantul uman va salva descompunerea dar şi barierele culturale şi lingvistice. Găsim aici un semnal de alarmă împotriva ritmului demenţial pe care l-a atins dezvoltarea. Calvino ne avertizează, melancolic dar ne-dogmatic despre amoralul modernităţii noastre. Plătim comoditatea cu înstrăinare.  Oraşele devin carcase ale singurătăţii, distrugătoare de identitate, cimitire ecologice, traiul în aceste spaţii este o repetiţie generală a apocalipsei care va urma.
Ne angoasează gândul că oraşele, devenite organisme autosuficiente, ar putea să-şi continue existenţa chiar şi după dispariţia ultimului om.
**
Adrian Grauenfels
Dec 2011
Anunțuri

Grupul celor 7- no 9 – Obsesii

A apărut revista grupului 7 no 9  cu tema Obsesii

 

                  PARTICIPĂ:

  • UCA MARIA IOV
  • EMANUEL POPE
  • ALEXANDRA MANTZARI  (Special Guest )
  • CAMELIA RADU
  • NINA SELARU (foto)
  • FLORIN PREDESCU
  • ANCA TANASE
  • LUMINITA PETCU
  • YEHUDA AMIHAI  ( 1924-2000 )
  • BIANCA DAN
  • IULIA OJOG
  • MARIA & NICK SAVA
  • BIANCA MARCOVICI
  • GABI SCHUSTER
  • MARCEL VISA
  • ADRIAN GRAUENFELS

 

Lectură Plăcută !

Ceai şi poezie – Cristina Ștefan şi Adrian Grauenfels

Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat.”(Borges)

 

Ceai cu Adala

 

Zilele trecute un mesager misterios mi-a bătut la uşă şi, fără să scoată un cuvânt, mi-a înmânat un pachet şi un plic . Pe loc am avut o senzaţie de deja-vu. O linişte şi-o împăcare cu sine şi cu lumea m-a cuprins. Am desfăcut mai întâi plicul. Pe o minusculă bucată de carton, îngălbenit de vreme, scria cu litere aplecate spre dreapta:

 

« Uite amiaza ghimpată !

cînd te vei însera

(eu m-am născut seară)

doar înţelegi de pe acum

miezul zilelor din palme

eu marţea încălzesc prietenii

elaborate astral »

Semnat : adala

 

Am desfăcut apoi cu grijă pachetul şi în faţa ochilor mi-a apărut un frumos chimono de culoarea florii de liliac. Am înţeles pe loc ce mare onoare mi se făcuse: voi fi oaspetele Adalei împreună cu prinţul AG.  Azi e marţi şi mi-am spălat îndelung trupul cu apă de roze şi iasomie,  mi-am purificat sufletul şi gândul, am îmbrăcat chimono-ul primit în dar şi, plină de sfială, am pătruns în chashitsu (camera ceaiului.) Cu chipul acoperit de o mască, asemeni frumoaselor gheişe, m-a întâmpinat misterioasa Adala. Nu după mult timp, în prag, cu un zâmbet fluturând în colţul buzelor şi cu inima palpitând în mâna dreaptă, s-a oprit prinţul AG:

 

“…Uite am venit la ceai

Îmbrăcat în alb ca un ginere mongol

Trec pragul tău şi mă înclin puţin spre dreapta…”   (AG)

 

O linişte adâncă s-a pogorât asupra noastră, învăluindu-ne ca o ceaţă densă prin care abia zăream:

 

Apă fierbinte

boabe de ceai

gheişe în chimono

ritualul ceainicului înclinat

infuzia de verde

mister în aburi

spatele tău proptit de nori.”(AG)

 

Aşezaţi fiecare  pe rogojina lui, priveam împreună cu AG, fascinaţi, mişcările sigure şi perfecte ale Adalei mânuind ustensilele pentru prepararea ceaiului: cana, telul de bambus, şerveţelul, recipientul pentru apa de spălat, polonicul de bambus, batista de mătase…

 

« fascinantă ceaşca de ceai

până la negru aburea coborâri » (ADA)

 

Am făcut o plecăciune, am înălţat cana, am rotit-o uşor şi, cerându-i scuze lui AG am golit-o până la fund. Apoi am privit cu mare atenţie ceaşca mulţumindu-i Adalei şi admirând frumuseţea desenului de-o parte şi alta a torţii. Am şters cu grijă marginea de unde am băut şi am întins ceaşca Adalei care a umplut-o din nou şi i-a înmânat-o lui AG. Privindu-l cu mare atenţie, Adala a început să murmure o incantaţie, în  timp ce AG repeta acelaşi ritual :

 

« alb…alb…alb…

impetuos înflorit

ca iubirea de bulb

stai înclinat

eşti acordul Dumbledore… » (ADA)

 

Aplecându-se cu tot trupul către Adala, AG întinse frumoasa ceşcuţă şi rosti privind-o drept în ochi :

 

« de mult vreau să tac elocvent cu o femeie

să împărţim imagini sfâşiate

trăirile cu nodul în gât… »

Mă opresc aici cu povestea. Efluvii de sentimente şi cuvinte curgeau între cei doi luîndu-mă părtaşă la fericirea lor. De vreţi să-i cunoaşteţi mai bine, pătrundeţi în cartea magică,  Ceai cu Adala, aici, unde poezia, « acest lucru gingaş, înaripat şi sacru “se află la ea acasă.

 

Maria Sava – 2013

 

Fotojurnalismul de război

Fotojurnalismul de război

 

Recunosc că nu invidiez reporterii militari. Să stai acasă în fotoliul comod, să citeşti ştiri de pe front sau sau să vezi pe ecranul televizorului scena unei lupte este una, dar să fii cel tăvălit în moloz, fum, noroi, riscându-ţi moartea la orice pas, este alta. În 2004 David Lesson a câştigat premiul Pulitzer pentru fotografiile sale luate pe viu în Irak. În interviul dat cu această ocazie Lesson şi-a afirmat credinţa că o serie de poze sau chiar una singură ar putea opri un război. Forţa jurnalismului „pe viu” este decisivă, covârşitoare de când imaginile zboară în timp real de pe front, pretutindeni. Dacă Lesson nu a găsit fotografia care va anula războaiele lumii cert este că aparatul fotografic a devenit o armă în a povesti adevărul.O pleiadă de aparate electro-optice supraveghează inamicul, înregistrează din sateliţi mişcările, echipamentul folosit, dau alarma, măsoară traiectoria obuzelor sau caută terorişti ascunşi în spatele unor ziduri. Ele sunt martorii atrocităţilor, ai eroismului sau al disperării.
Un om cu o cameră devine responsabilul unei realităţi pe care o poate schimba. Tonul şi acţiunile soldaţilor se schimbă în clipa în care presa apare la locul altercaţiilor. O mare expoziţie (deschisă în Houston- USA) numită ” Imagini ale conflictului armat şi consecinţele lui” ne aminteşte că fotojurnalismul e o artă care de 165 de ani însoţeşte războaiele planetei. Expoziţia ne învaţă că toate războaiele urmează o schemă similară. Ele încep cu o stare de pregătire şi ameninţare reciprocă, apoi se declanşează războiul în sine, urmat de mizeria postbelică.
Dacă bătălia de la Anghiari din 1440  a fost o bătălie de lux soldată cu un singur ofiţer căzut de pe cal (descris de o frescă magistral pictată de Leonardo  Da Vinci), nu aşa arată câmpul de bătălie modern. Armele sofisticate, dinamita şi bombele lansate din avioane fac din arena luptei un adevărat infern. Dar esenţa războiul nu este bătălia în sine. Un soldat care a participant la Războiul Civil a definit războiul ca fiind compus din 99% plictiseală şi 1% spaimă îngrozitoare. Reporterii de război au o altă optică. Ei trăiesc şi respira acel 1% navigând de la conflict la conflict, de la un război la altul.
Îmi amintesc fotografii eroice în care un pieton cu o sacoşe în mâna opreşte un tanc trimis să anihileze protestanţi. Ne amintim copiii vietnamezi care fug  plângând terorizaţi de avioanele care mitraliau din zbor satul lor. Ne amintim de fotografia soldatului care agaţă pe Reichstag steagul roşu fluturând asupra Berlinului cucerit de armata sovietelor.
Fotografia de război ne prezintă războiul ca o îndeletnicire perenă, o disfuncţie a speciei umane. Fotografii timpurii, datate 1846 imortalizează războiul  Americano-Mexican. Dar atunci tehnologia era fragilă şi irepetabilă. Mai târziu apar camerele de vederi cu plăcile negative – o emulsie fotosensibilă depusă pe sticlă, camerele erau făcute din lemn, erau greoaie, cereau un lung timp de expunere făcând mişcarea  imposibil de captat. Dar morţii nu se mişcă, aşa că scenele de luptă acoperite de cadavre devin imediat o fascinaţie şocantă. Sau fotografiile unor oraşe total distruse ca Dresda, Hiroshima, Nagasaki.. ne rămân pentru totdeauna pe retină.
Tehnologia a înaintat, la fel şi setea publicului pentru imagine. Vizualul întrece naraţia prin forţa sa de expresie şi detaliu, aşa se face că ziarele primului război mondial cereau scene de luptă dramatice, realiste. Dar aceste scene erau dificil de captat, se cunoaşte cazul unui reporter australian care regizând artificiale scene de luptă a fost rechemat de pe front. Vrem sânge adevărat, nu vopsea roşie, spunea presa timpului.
Se ştie că presa încearcă să pună pe roate conflicte din motive comerciale sau din competiţie. Magnatul presei Randolph Hearst aude de explozia misterioasă a navei americane Maine în portul Havanei şi trimite imediat un reporter care să fotografieze epava sperând să iniţieze astfel un război cu Spania. În secolul XX se disting fotojurnalişti importanţi care însoţesc şi raportează despre conflictele planetare.
Aş pomeni de elveţianul Christian Frei care a graduat Universitatea Fribourg la secţia de jurnalism şi comunicaţii. Un film documentar numit „Fotograf de război” îl face celebru în lumea întreagă. Pentru acest film, Frei acompaniat de fotograful James Nachtwey , sacrifică doi ani de muncă petrecuţi în zone de criză. Frei joacă rolul spectatorului iar Nachtwey apare un om timid, rezervat, un profesionist departe de imaginile fierbinţi asociate cu profesia sa periculoasă. Cei doi sunt confruntaţi cu ambivalenta războaielor, cu dilema fotografiei şi rolul mediilor. Filmul degaje compasiune şi atacă esenţa lucrurilor:  Este necesar războiul? Ceva mai în vârstă, James Nachtwey este născut în 1948 în USA, va studia Istoria artei şi ştiinţele politice la colegiul Dartmouth din Massachusetts. În 2003 pe când corespondentul revistei Time în Bagdad, a fost rănit de o grenadă. Este jurnalist de război din 1981 an în care capătă un contract ca să acopere războiul civil din Irlanda de Nord. De atunci Nachtwey este prezent la toate conflictele armate majore: Africa de Sud, Orientul Apropiat, Rusia, America Latină, Irak, Afganistan etc.
Reportează deasemenea acte teroriste, foametea pe planetă, drogurile, subiecte social-politice sau crimele Mafiei. În 2011 cu ocazia atacului World Trade Center, produce o importantă masă de fotografii documentare. Este prezent în Sudan, însoţeşte mişcarea de protest în ţările arabe (The arab spring) iar în 2011 publică în magazinul Vogue o serie de fotografii ale masacrului din Siria provocând rumori şi valuri de protest.
Nu putem să nu amintim de ziaristul Peter Gregg Arnett, născut în 13 Noiembre 1934, Riverton- Noua Zeelandă.
Arnett a lucrat pentru revista Naţional Geographic şi reţele importante de TV ca de exemplu CNN. Este bine cunoscut pentru reportajele sale din Vietnam şi războiul Golfului. A primit premiul Pulitzer pentru munca sa în Vietnam.
Din 1962 şi până în 1975, a lucrat pentru prestigioasa „Associated Press news agency”. În 1994, Arnett scrie despre viaţa de jurnalist de război în cartea sa „Live from the Battlefield: From Vietnam to Baghdad, 35 Years în the World’s War Zones”.
 În Martie 1997, Arnett este singurul ziarist care îl intervievează pe Osama bin Laden.  Arnett a obţinut un exclusiv necenzurat interviu cu Saddam Hussein. Războiul Golfului devine vizibil on line la TV prin lentila lui Arnett, care este singurul fotograf prezent în Bagdad timp de 5 săptămâni.  Transmitea direct din balconul hotelului Al-Rashid unde era instalat. CIA îi cere să părăsească hotelul ca acesta să fie bombardat de aviaţia americană, Arnett refuză, ziaristica este mai importantă decât politica americană de război.
Azi, marea problemă a fotojurnalismului este inundaţia de imagini, fluxul enorm de fotografii luat de civili cu telefoanele celulare, chiar în câmpul atrocităţilor sau al crimelor care se petrec sub nasul nostru. Morala acestor fotografii scade cu cantitatea lor, pe de altă parte ele afectează nivelul nepăsării colective la agresiune aşa cum filmele cu lupte de cartier au făcut agresivitatea „deja vu” şi nu ne mai lăsăm impresionaţi de băieţii care se înjunghie pe ecrane. Puţine imagini ne mai stârnesc emoţia după aceşti 165 de ani de fotografie a cruzimii şi a distrugerii.
Să stabilim un fapt: fotografia nu poate sista un război, şi nu o poate pentru că defecţiunea nu este în fotografiile noastre, ci este adânc înşurubata în noi umanii.
2012
Autor Adrian Grauenfels

Tzara-domnul A , Antiphilosof (traducere deviantă)

Tristan Tzara

domnul A , Antiphilosof
(traducere deviantă)

Pastile de fier

XVI
picioarele desculţe spun neurasteniei:
mustaţă falsă de struţ de marcă americană
pasărea rece spune monoclului: gură fără buze eu mă omor
doar cubistul spune cubistului: am inventat răzătoarea de ministru, eu sunt şeful bucătar
şeful zice şefului: şefule

XVII

fără eu, eu 1 vinde
2 vorbeşte de 3 vânt
tu târăşti biluţe de bijuterie 4
aşa cum 5 bătrânul urs dansează pe 7 plaje
ca şi cum 6 comprese manevrează
domnul 8 pardon, prinţesa, compresa 9
însă la 10 raţiunea cere un colorist
spuse el ieşind din pentruceul sau, aşa că 11
insistă 12 13 14, în vamă 15

XVIII

îngerul a spus vântului reptilă: grăbeşte-te
martorii sunt sprinteni de la whisky-ul în serie
şi amatorului de îngeri conştiincioşi cu compozitorul:
da da

XIX

În jurul lacului broaştele joacă la cărţi
în depoul de cherestea există un instrument de tăcere
care produce aureole şi o anemie atmosferică
două chibrituri
strălucesc servind lupii cu ochi proaspeţi , ciocolată şi bromură pentru industria discretă de după amiază.
Convalescenţa nopţii posedă o mare decoraţie imperială
atârnata la podul prostituat de alarmele de sâmbătă
mecanica zice şarpelui prin forma sa să avanseze şi să se scurgă.
nu plânge
întreabă preţul.

XX

dragoste, gara micuţa într-o ureche micuţă
fericire cu nod papion
eu vreau certificat
a deveni azotul locului de observaţie
care stimulă anti filosoful
care este un incendiar
pescuitul premiului nu se repară
adevărul repetat şi inima largă
nu se pot prizoniera
gura toamnei e suspectă de intenţii lente
aşteptăm
înotam..

Foarfeca – mod de îmbătrânire

Când durerea, papagalul, pieptenele de cap, învaţă să meargă
pe farfuriile ursului alb, înţelegem că zăpada nu mai acoperă
munţii acoperiţi de zăpadă, iar relele acţiuni căţărătoare,
ca peştii din nori coboară pe plante.
Fierăstrăul înrămează portretele sfinţilor,
dar pietrele apasă tot mai greu sentimentele ochilor noştri duri.
Ce oroare, ţipă domnul AA întins şi rarefiat între orele
de candoare ale animalelor însemnate cu stampile încărunţite pentru
a deveni pradă curajului, dar mai ales eroi din almanah.
Perii magnetici ai foarfecei gâdila unghiile degetelor mele pompon.Constat:
Există obscur în toate consimţămintele, obiectul din om
este mai tare decât el omul, decât sticla care se goleşte,
inexplicabile manipulări ne fură din ochi steaua de piatră şi creierul uleios.

Acest bandaj mi se pare mereu inutil.
Dacă ofer vid vidului, nuci lebedelor normative, bruma puştilor egal aliniate, liniştite prin sport,
butelii catastrofelor legale, jocuri suspendate destinului fortificat, grandoarea nu va putea
creşte, deşi explorez aglomeraţia care precede geografia,
strugurele era posibil pe când creierul nu era decât un gaz.

La fel se periază cheia de dinţi şi de corp pe la mijloc.
Cravata trăieşte simţirea. Nu poate fi decât o familie prosperă în căutarea unui carcase fericite.
Unele bile rătăcite se multiplică în oglinzi, dansând pe amintiri atavice, ritualuri nupţiale.
Sub stâlpi indicatori vacile alăptează fosile care devin preţioase – nu credeţi că prin ele circulă sânge? Şi că fiecare globulă este un ou viu cu coadă, forţă şi instinct?

Fără sprâncene gura nu poate funcţiona : la impozanta trecere a piepturilor galante, strigătele
agricole, salutul vagabonzilor, bornele şoselei, nici măcar ceţurile, nici cuceririle.

Notă :

Este aici un mesaj sau o pură joacă a vorbelor? Domnul AA, acest personaj indescifrabil dovedeşte trăiri, stări de percepţie buimacă. Îl deranjează cruzimea. Fierul roşu aplicat vacilor care dau lapte pentru noi fosile târzii ale dadaismului. Iar obiectul din om, pasivul, rutinatul, este mai tare decât omul raţional, care merge la paradă şi bea vin, mirat de golirea fizică a sticlei. Legile actionează contra spiritului. Demografia precede geografia, la fel şi Tzara XX
precede absurdul cu doi paşi şi 3/4 bătăi de cord, dând atenţie foarfecei care vai, îmbătrâneşte şi ea, în timp ce el poetul spilcuit îşi îngrijeşte sprâncenele, plasate peste ochii săi mici şi curioşi, ne zâmbeşte: v-am păcălit domnilor, avansaţi în timp ! Altfel vom asista la abuzuri : vor cobora peştii din nori pe plante.
Inghit o pastilă de fier, invidiez spuma dadaistă azi uitată, totul mi se pare nefiresc de departe, ca un tablou într-o expoziţie demontată .

Traduceri si note :
Adrian Grauenfels
2012

Cindy Sherman – O retrospectivă la MOMA

Cindy Sherman – O retrospectivă la MOMA

 

Cindy Sherman. Această  controversată artistă a fotografiei moderne. .În ultimii 35 de ani Cindy a produs portrete ale epocii sale filtrate cu grijă prin psihicul său baroc. O retrospectivă recentă la MOMA New York produce fiori spectatorului, care încet încet realizează că subiectul fotografiei suntem de fapt noi, umanii.
Cindy a crescut într-o suburbie a New Yorkului. De copil îi plăcea să se fandosească cu haine frumoase iar din 1977, după absolvirea colegiului, se dedică  total acestei pasiuni. Are doar 23 de ani.  Timp de trei ani se fotografiază folosind costume, peruci, în decoruri pe care le aranjează folosind memoria filmelor vizionate în copilărie. Modelul este ea însăşi.

Din această perioadă datează o serie de fotografii numite „Naturi Moarte fără titlu”, în care Cindy apare ca sirenă, gospodină, carieristă  sau femeie aflată în pragul unui colaps nervos. 6 Ani înainte de Woody Allen ea se afla în rolul lui Zelig – eroul identităţii schimbătoare, o eroină cu o mie de feţe.  Cindy nu pare interesată în a reface artificial travestirea. Ea caută o subtilă imitaţie a unui anumit gen de femeie.
În „Naturi Moarte fără titlu” nu vom vedea modele ficţionale, nici mulgătoare de vaci, nici prostituate. Mai curând găsim asemănări cu blondele din filmele lui Hitchcock, cu frumuseţi ca Monica Vitti sau Anouk Aimée, forţa acestor fotografii stă în ambiguitatea lor. Ele reproduc supa primordială din care suntem construiţi. În 1955 MOMA a achiziţionat cu 1 milion de dolari seria „Naturilor Moarte” o sumă care a făcut furori şi a plasat-o pe Sherman în topul generaţiei sale.
Dar faima ei se trage de la o serie anterioară în care Cindy emulează portretele lascive din mijlocul revistelor pentru bărbaţi, înlocuind modelele porno cu femei decent îmbrăcate, mimând stări ne erotice dar îmbibate de dor, pasiune, melancolie şi anxietate, cum nu existau în filosofia Playboy. O galerie specială, instalată la MOMA, ne izbeşte în cap cu efectul unei bombe. Aici întâlnim un univers aparte construit de artistă din personaje cu feţe enigmatice, purtând peruci sau pălării ciudate. Portretele au dimensiuni deosebit de mari – 1.8 metri înălţime, sau mai mult. Culorile sunt puternice, agresive. Fetele se oferă camerei cu priviri uneori liniştite, rotunde ca o aspirină, alteori brutale, sinistre, demente.
După 1985, timp de 10 ani lungi, munca fotografei deviază spre dezgustător, provocativ.  Subiectul din ramă  va apare dezmembrat, un manechin zace secţionat, invalid, abandonat, cu protezele demontate, corsete şi curele desfăcute. Mai zărim bazine pline cu vomă, o plaje acoperite de gunoaie, ni se dezvăluie un univers în descompunere în care artista îşi expune viscerele la vedere. Sherman navighează într-un teritoriu interior grotesc, în anii de maximă panică  legată de AIDS, când trupul uman devine ţinta fricii şi a urii. Cei care au cunoscut-o personal subliniază firea ei plăcută. Numai arta ei este feroce şi cu anii care trec, se amplifică. În 2003, Cindy începe să se drapeze în chip de clovni  inumani, care  intimidează.Unii degaje răutate pură ataşată unui nas caraghios.
 

Ultima perioadă are în focus o înfricoşătoare serie a femeii în societate.
Portretele descriu fragile femei în vârstă, aranjate financiar, care se ascund după o mască de fier pe care ele o modelează. Unele apar remontate de chirurgii faciale şi Botox, altele strident fardate, purtând peruci care conferă grotesc întregii apariţii. Sherman reface efortul prin care femeile bătrâne încearcă  să imite pe cele tinere. Portretele sunt plasate pe un fundal detailat şi realist care ne convinge de intenţia pur satirică  a acestei serii. Care nu poate fi separată de restul întregii sale opere ce tratează plenar metamorfoza vieţii umane ca pe un ultimativ spectacol cosmetic.

**
Adrian Grauenfels
2012
  

  

Arta Plastică în Israel

Israel – Colectivismul anilor 1906-1960


Arta produsă de evrei în Eretz Israel de la începutul secolului XX şi până la declaraţia statului Israel a fost puternic marcată de tensiunea produsă de căutarea unei identităţi colective. Se distinge o dublă mişcare, pe de o parte identificarea cu mişcări artistice contemporane în paralel cu aderenţa la o ideologie a identităţii colective. Să luăm de exemplu aspiraţia ideologică la renovarea Iudaismului  biblic aplicată în spiritul artei Orientale sau în postura de Art Nouveau (în perioada Bezalel) în conjuncţie cu visul asimilării în Eretz Israel produc o artă anarhistă sau primitivism modernist (multe picturi din 1920 sau aşa numită artă Cananită).
Pe de altă parte angoasele şi identificarea cu situaţia evreimii europene unesc simbolismul evreiesc cu expresionismul producând o viziune politică, modernistă, înclinată spre abstract şi universal. Cele două aspecte ale acestui proces au fost influenţate de cultura Eurocentrică aflată  în profund declin ca rezultat al sistării artelor în timpul celui de-al doilea război mondial.
   
Israelul de după anii 60 se reorientează către cultura Americană care devine dominantă în tehnologie şi artă. Dezorientarea identităţii colective a afectat generaţii de artişti locali la acea vreme. Ea a produs unora înclinaţii spre o stare mentală potrivită acelei generaţii, pe când alţii au fost seduşi de o constantă translaţie adaptativă a profilului lor artistic. Mica comunitatea evreiască traversează dificultăţi existenţialiste la care e supusă în Eretz, la care se adaugă şi frustrarea noilor emigranţi nevoiţi să se lepede de tradiţii şi să se devoteze ideologiei şi problemelor locale.
                                                                                 Zaritszky
 
Graniţa acestor identităţi este incertă şi greu de stabilit. În munca unor artişti regăsim un amestec al diverselor lor identităţi. În anii post-americani care au urmat  găsim fie o pictură îmbibată de colectivism internaţional în contrast cu opere inspirate de un naţionalism nou născut cu rădăcini în arta arhaică. Un bun exemplu de dualism este produs de doi artişti antagonişti: Yosef Zaritsky care aderă la curentul senzorial, materialist, opus lui Mordechai Ardon care e scăldat de o lumină mistică, ambii îmbrăţişând spre final ideologii similare.
   Ardon
Faza următoare: GLOCALISM şi MELANCOTOPIE
 
După 1990 mediile artistice se stratifică şi se diversifică cu o energie bazată pe structurile de putere politică sau ideologică pe care se sprijinea arta. Lumea artei dialoghează cu realitatea în care ea operează şi un rezultat al acestui proces este interacţia iniţială dintre artă Israeliană şi teoriile academice post moderniste.Aceşti 20 de ani de artă la care suntem martori, trebuie priviţi prin perspectiva procesului de globalizare catalizat de căderea Uniunii Sovietice, de „triumful capitalismului” şi în final de expansiunea colosală a Internetului.
                                                                             Arikha
 
Israelul de după 1990 se angajează în promovarea economiei de consum, cultura devine consumistă, televiziunea este livrată prin cabluri şi canale comerciale, molurile prosperă, puţini indivizi se îmbogăţesc peste noapte pe când starea economică a clasei de mijloc este grav erodată. Tipicul acestor ani este găsit în instalaţii spectaculoase. Tineri artişti sau studenţi aduc pe scenă instalaţii ambiţioase, de mari proporţii care demonstrează că arta poate fi plasată în cele mai ostile ambianţe ca de pildă gări, aeroport, mall, spaţii marcate de vastitate şi indiferenţă.
   Dana Yoeli
Acestea sunt mega expoziţii care demonstrează asimilarea artei în economia de piaţă. În plus, apare o artă specifică tinerei generaţii care prin teribilism şi show off se impune rapid prin apariţia cluburilor culturale şi muzicale care fecundează şi infiltrează arta actuală. Un alt proces este relaţionarea artei Israeliene la cea internaţională, în special a Orientului apropiat, Asia de est, America Latină şi Rusia.Mulţi artişti Israelieni învaţă şi lucrează în străinătate, fenomen rar întâlnit în trecut.
Kadisman
Curatori şi studenţi din toată lumea vizitează Israelul şi iau contact cu academia, cu galeriile, şi diverşi artişti care la rândul lor sunt invitaţi să participe la expoziţii, bienale, târguri de artă sau competiţii ţinute în lumea largă. Un termen nou a fost introdus de japonezi care au numit „glocalizare” tendinţa de a frâna şi balansa fenomenul de globalizare extremă, vizând neglijarea artei locale. Sloganul: „Gândeşte global, acţionează local” a fost promovat de activiştii mişcărilor anti globale, aceste idei au penetrat şi în arta Israeliană. Exact cum „glocalizare” descrie tensiunea între doi poli în spaţiu, „melancotopia” subliniază tensiunea temporală a artei: între trecut şi viitor. Cuvântul combină  melancolia artei trecute, nostalgia după un estetic pierdut, cu impulsul utopiei şi al speranţei.
 **
Adrian Grauenfels
2012

Pe urmele lui Rembrandt – Colecţia Alfred Bader in vizită la Amsterdam

   Pe urmele lui Rembrandt – Colecţia Alfred Bader in vizită  la Amsterdam

Eroul acestui articol este un om cu sânge albastru, urmaş al regilor, având bunici conţi unguri, tatăl lui fiind urmaşul unui cavaler ceh, dar această  filieră  nobilă nu i-a adus lui Alfred Bader o copilărie privilegiată. Mama sa a fost dezmoştenită  de titlurile onorifice, înainte de naşterea fiului său, datorită căsătoriei sale cu un evreu care decedează la numai 2 săptămâni după naşterea copilului. Alfred creşte la Vienna, dar în 1938 după „Noaptea de cristal”, la numai 14 ani, este evacuat spre Britania împreună cu alţi copii evrei în operaţia Kindertransport. Doi ani mai târziu britanicii îl deportează într-un lagăr  în Quebec, Canada.
Urmează o perioadă puţin cunoscută în care Alfred creşte, face afaceri şi cu
banii câştigaţi colecţionează artă  Olandeză. Colecţia sa devine prestigioasă,
conţinând peste 200 de lucrări aparţinând „Perioadei de Aur” în arta olandeză.
În posesia sa se afla 4 tablouri semnate de Rembrandt, ca de exemplu  „Bătrân cu pălărie neagră” care este evaluat azi la 47 milioane de dolari. Dar Bader nu colecţionează numai pânze Rembrandt ci şi pictorii care pictau în stilul marelui maestru. Această colecţie a fost prezentată la  o expoziţie  recent organizată în casa Rembrandt din Amsterdam .  „Pe urmele lui Rembrandt” expune 41 de tablouri selecţionate din colecţia Bader. Găsim trei tablouri originale
Rembrandt, alături de picturi semnate de colegi şi pictori contemporani: Jan Lievens, Govert Flinck (un discipol), Nicola Maes, Aert de Gelder şi Pieter Lastman profesorul artistului. Expoziţia acoperă 60 de ani de activitate a celor care pictau în stilul lui Rembrandt, multe din picturi sunt datorate elevilor şi adepţilor marelui maestru.
Azi, la 87 de ani, Bader trăieşte în Statele Unite, dintr-un interviu acordat de colecţionar curatorului expoziţiei de la Amsterdam, Boonstra, aflăm cum a ajuns un fost deţinut al unui lagăr de război la această deosebită pasiune şi vasta sa colecţie. „Prima pictura m-a costat un dolar, era pentru un portret făcut mie de un alt prizonier din lagăr. Doream să-l trimit mamei mele, care din păcate nu l-a primit”.  Eliberat din lagăr,  se înscrie la Queen’s University iar apoi graduează Harvard cu diploma de doctor în chimie. Pe când în Cambridge, se înscrie la un curs de artă condus de Jakob Rosenberg, un proeminent cercetător al picturii marilor maeştrii europeni. Bader decide că preferă arta olandeză celei Italiene sau Flamande. Din toţi marii olandezi se axează pe Rembrandt, era fascinat de felul în care trata feţele umane şi calitatea luminii. Bader înzestrat cu cunoştinţele de artă proaspăt căpătate, începe să colecţioneze pictură. Banii veneau de la jobul sau de chimist iar mai târziu de la firma biotehnologică Sigma-Aldrich pe care o conducea.  Achiziţiona artă, dar nu în scopuri comerciale, ci pentru pura sa plăcere preferând pe cei necunoscuţi care pictau în stilul Rembrandt. Expertiza sa se datorează discuţiilor cu experţi, viziona intens ateliere şi expoziţii, era autodidact şi clarvăzător. Expertiza sa deosebită  este demonstrată de faptul că a achiziţionat două sau trei picturi nesemnate, care mai târziu se dovedesc a fi originale Rembrandt.
Bader nu a mai revenit în Europa dar extraordinara sa colecţie  şi dragostea pentru artă olandeză sunt calea de reconectare cu nobilele sale rădăcini.
***
Adrian Grauenfels
2012

Jurnal de impresii ( Adrian Grauenfels despre ”Poeme de pe cele două maluri ale sufletului”)

aparut in”Jurnalul Săptămânii”, Israel

 Autor Adrian Grauenfels

Estul Sătul – Ce se mânca în timpul Revoluţiei Culturale

                   Estul Sătul – Ce se mânca în timpul Revoluţiei Culturale

Sasha Gong o fetiţă de 12 ani  a fost deportată din locuinţa ei din oraşul Guangzou din sudul Chinei spre stepele rurale în scopul de a fi reeducată. Scena se petrece în al 4-lea an al Revoluţiei Culturale Chineze, iniţiată de Preşedintele Mao , de fapt o mişcare dezastroasă contra „elementelor capitaliste”. În paralel China suferea de lipsuri teribile de hrană şi combustibil care aduc bucătăria chineză la aproape zero.
O carte recent  publicată de Gong şi Scott Seligman pun în altă lumină perioada de lipsuri şi foamete care străbătea China comunistă. Cartea explică  cum o naţiune întreagă improviza mese cu foarte puţine ingrediente şi câţiva cărbuni de foc. Eficienţa şi talentul culinar, devin cruciale în a hrăni o familie şi copiii acesteia cu o hrană gustoasă şi sănătoasă. Gong scrie cum masa de dimineaţă era compusă din zeama în care s-a fiert orezul, varză acră sau legume conservate.
Spre prânz se consuma orez , legume şi rar câte un ou dacă era de găsit. Când nu procurau orez se foloseau cartofi fierţi în zeama de orez. Carne sau peşte  erau distribuite o dată pe lună, carne de găină de două ori pe an. La satul în care a fost trimisă, Gong devine o studioasă  elevă , însemnând reţete culinare şi experimentând în bucătăria comună. Fără să vrea devine o bucătăreasă inovativă  şi pune le punct metode ingenioase de folosire intensivă a ingredientelor . Un singur cartof tăiat subţire era servit la câţiva meseni. Apa în care a fost fiartă carnea de porc era transformată în supă. Ouăle fiind  raţionalizate, un singur ou era fiert , apoi  pasat cu multă apă, diluat şi servit ca o băutură în căni de sticlă, la cel puţin 10 persoane. Când în 1976 Revoluţia culturală  a fost sistată , Gong se întoarce la şcoală  ca mai târziu să aibe şansa să emigreze în USA . Azi Gong este şefa secţiei Chineze la Vocea Americii.
In urmă cu  8 ani Gong face cunoştinţă cu Scott Seligman, scriitor şi cercetător de istorie a Thailandei şi a Chinei. Cei doi sunt legaţi de pasiune pentru arta culinară Chineză. Seligman înţelege de la Gong că Revoluţia a privat milioane de tineri chinezi de cultură şi de dreptul la o hrană decentă
trimiţându-i la reeducare la ţară dar în schimb a catalizat o apropiere de ţărănime şi de tradiţiile culinare, mulţi reuşind să prepare mese delicioase, hrănitoare, cu produse locale nevătămate de procese industriale şi chimicalele azi larg folosite. Este exact ce caută bucătăria modernă de azi, în întoarcerea ei spre natural, organic . Rezultatul eforturilor celor doi este o carte de bucate , splendid ilustrată , care reflectă spiritul unui popor care te salută cu întrebarea:
” Ai mâncat deja? ” . Ilustraţiile reproduc afişele vremii, absurdul timpurilor de restrişte, lozinca Maoistă omni prezentă   : „Estul este Roşu ” dar şi 80 de reţete pline de simplicitate cu explicaţii detailate despre preparare. Vom găsi vinete umplute cu carne tocată , raţă  în miere, pui cu sos de alune, ouă fierte în ceai  şi veşnicul numitor comun: tofu în ulei vegetal. Viaţa la ţară oferă o dietă scăzută în calorii, o hrană permanent proaspătă şi mai ales neatinsă de pesticide, spune Seligman în prefaţa cărţii. Ironic , oraşele Chinei moderne se prezintă cu o societate mai stabilă, mai sedentară , plină de scandaluri legate de hazardurile găsite în hrana din restaurantele rapide şi cu o obezitate naţională în permanentă îngrijorătoare creştere.
Autor Adrian Grauenfels

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: