Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Alexandru Petria”

Alexandru Petria, Deania sa neagră şi eu

De curând am reuşit să citesc ultima carte a lui Alexandru Petria, Deania neagră. Vreo două dintre povestiri îmi fuseseră cunoscute anterior, la fel şi „Zilele mele cu Renata”, carte care stârnise atâtea controverse.

Ei, bine, după ce am terminat de citit această ultimă apariţie editorială a sa, am avut senzaţia că mai urmează ceva, că încă nu s-a terminat. Această senzaţie o lasă Petria, cred eu, în mod intenţionat. Povestirile sunt succinte, scrise direct, fără explicaţii inutile, fără cuvinte redundante, personajele fiind atât de bine conturate din doar câteva trăsături de pană (sau tastă), încât ai impresia că le cunoşti de când lumea.
Cufundându-te în lumea Deaniei nimic nu ţi se pare nefiresc. Însuşi straniul este atât de bine contopit cu normalitatea, cu blazarea, cu cotidianul, încât nici nu-ţi dai seama când aluneci într-altă lume. Ajungi, după ce citeşti, să te întrebi: „Chiar e adevărat?”. Şi asta, pentru că scriitorul a intuit atât de simplu unde poate aşeza acel declanşator de ciudăţenii, încât, chiar şi lucrurile cele mai bizare, le simţi că sunt în Deania la ele acasă. Personajele parcă le cunoşti de mic copil. Rămâi cu senzaţia că precis doamna de la patiserie era şi ea complice, că florăreasa de la colţ ştie şi ea despre ce e vorba, că fata cu buzele puternic rujate, care tocmai se urcă în tramvai, e şi ea desprinsă din carte. Nici cerşetorul de la colţul străzii nu te va lăsa fără gânduri şi nici vecina care face cei mai buni cozonaci de pe scară şi nici amicul cu care tocmai ţi-ai băut berea, nimeni nu poate fi străin de Deania. Şi asta, fiindcă toate personajele sunt atât de bine ancorate în cotidianul atât de cunoscut, încât, chiar şi acolo unde povestirea scapă, ieşind din normalitate, te apucă o stare stranie, contradictorie, oarecum. Deşi te intrigă, în acelaşi timp, te linişteşte: totul, în acea lumina creată, oricât de ciudat ar fi, pare normal. Şi asta, doar pentru că dozajul straniu-banal este realizat în cele mai bune măsuri.
Acesta este sentimentul care te domină pe mai tot parcursul cărţii. Vrei dragoste? Ai şi dragoste! Vrei acţiune? Ai şi acţiune! Vrei umor? Îl găseşti şi pe ăla! Ah, vrei senzaţii tari? Nicio grijă, le găseşti! Erotism? E acolo! Sunt toate acolo, în cartea lui Petria.

Pus pe glume, serios, meditativ, tranşant, direct, scurt, fără echivoc, interesat, interesant, bun observator, cool, sensibil, timid, plin de erotism, cinic, disciplinat, rebel, obraznic, sincer, plin de iniţiativă, blazat, matur, naiv, idealist, experimentat, realist, fantastic… Cam acesta este Alexandru Petria, ca scriitor, privit prin prisma Deaniei negre. Restul îl veţi completa voi după ce veţi citi cartea…

Acum sa va mai spun de ce am simţit eu că această carte încă nu e gata. Cum spuneam, după ce o terminasem, am încruntat scurt din sprâncene, oarecum încurcată. Şi mă gândeam:”Şi-acum?”. Pe de o parte, pentru că acea stare te cuprinde atât de pe nesimţite – nu-ţi dai seama când înaintezi în citire, captează – dar pe cealaltă parte, pentru că simţi, ca cititor, că dincolo de aceste rânduri atât de aparent superficial schiţate, se află o mare capacitate de a descrie lucruri cu adevărat fascinante. E ca şi când ai ajunge în faţa unei bălţi ce-o vezi că susură şi abia după un timp realizezi că dedesubt se află un izvor. Ei, bine, eu cred că „izvorul” asta al lui Petria, „zăcămintele” lui, sunt atât de „coapte” pentru exploatare şi sunt atât de la suprafaţa situate, încât ar fi păcat să nu ia în serios această „ofertă” sau „cerere” (alegeţi ce simţiţi) a publicului cititor şi să nu dezvolte această capacitate a sa de a construi un roman cu adevărat memorabil, care să ofere, de la un capăt la altul, o lume unică. Va spun, în scriere nu e nevoie de cuvinte mirobolante, de expresii abracadabrante, de construcţii fantasmagorice şi evocarea unor nume pre(ten)tioase şi nici de înşiruirea spuselor tuturor înţelepţilor lumii. Chiar nu e nevoie deloc de împănări! E nevoie doar de har, de talent. Talentul de scriitor. Iar Alexandru Petria îl are!

Dar, gata, mai bine nu mai spun nimic…
Şi, acum, o să va las un pic în tovărăşia lumii lui Petria. N-o să va dau ca exemplu citatul unde un haidamac cu nişte cizme numărul 47 fac să pâraie, din două mişcări, oasele ce nu încăpeau în coşciug ale iertatei roabe a lui Dumnezeu Afinia. Pe ăla o să-l găsiţi voi. Va dau alte două citate, momente ale cărţii, care mie mi-au rămas în memorie:

„A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească, prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei, după cocteiluri, şi la scandaluri. Se prefăcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.
Când am ajuns să am habar de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi, ca oricare alta, Andrei. La drept vorbind, n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve…”

Iar dacă în versiunea originală nu v-a plăcut Casablanca, mai aveţi şansa să vizualizaţi mental propria ecranizare, după scenariul lui Alexandru Petria. După ce parcursesem câteva pagini de „grozăvii”, mă gândeam: „Gata, aici e rost de iubire!” şi m-am apucat să citesc cu simţurile ascuţite:

„Cât ar dori ca aceste clipe să nu se termine. Crapă bostani pentru porci, cu mişcări precise. Parcă nici nu simte în mână securea cam tocită, cu mâner foarte scurt, rugos.”[…]”Simte că aceste clipe sunt dintre cele rare, foarte rare, când nu are ce să-şi reproşeze, fiind fericită. Costantin* o ducea la cinematograf şi de trei ori pe săptămână. Gândindu-se la filme, obrajii Mariei iau culoarea reiaţilor care o strâng la burtă, purpuriu de alizarină, şi-şi spune să-i dea jos, să-i schimbe cu pantalonii de trening. Aprinde o ţigară, imitând inconştient gesturile lui Humphrey Bogart din “Casablanca”. A crescut în casă cu Humphrey Bogart, cu “Casablanca”, cu Ingrid Bergman, cu personajul Rick Blaine spunându-i Ilsei Lund, în cunoscutul club de noapte cosmopolit din nordul Africii, “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Humphrey Bogart e bărbatul ei ideal, iar Eugen nu-i seamănă. E căsătorită cu Eugen de 16 ani. Cât ar vrea ca aceste clipe să încremenească, s-o ocrotească în braţele lor moi, să nu se termine.”[…]”După ce i-a şters tăişul cu o cârpă de bumbac, a aşezat securea pe un taburet şi a strivit ţigara în scrumiera curată de porţelan, rotind-o.
Două buze i s-au lipit de ceafă. Nişte mâini puternice i-au cuprins sânii, cu degetele în sus. Şi-a cuprins-o şi un miros pătrunzător de alcool. Nu a auzit când a intrat Eugen. Starea de beatitudine începea s-o părăsească, şi nu vroia. Intruziunea era dureroasă, sfâşietoare, ca un viol. Eugen îi prinse palma dreaptă şi i-o puse pe penis. Îl avea scos din pantaloni. “Sărută-mi-l”, auzi dinspre Eugen, şi i se păru că auzi şi “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Apucă securea şi lovi. De mai multe ori, repede. Sângele lui Eugen coloră pardoseala de stejar. Bărbatul horcăi un timp, apoi tăcu.
Maria Boldor observă că lângă uşă Rick Blaine îşi aprindea o ţigară. Costantin întoarse o pagină şi se foi.”

*bunicul

 

 

autor Sorina Ivascu

„Zilele mele cu Renata” (Alexandru Petria). Impresii de lectură


Sunt un cititor mediocru. Spun asta de la bun început, ca nu cumva să se creadă că aceasta e o recenzie sau o cronică literară. Pentru că nu e. Sunt doar impresiile de lectură, la scurt timp după ce am întors şi ultima pagină a romanului Zilele mele cu Renata.
Am început romanul cu oarecare prejudecăţi. Întâi, pentru că m-a agasat reclama excesivă făcută acestuia, care mi-a tot bombardat mail-ul. Pe urmă, pentru că auzisem vorbe nu foarte elogioase la adresa lui, vorbe cărora înclinam să le dau dreptate înainte de a mă confrunta cu textul.
Ca să împac pe toată lumea şi să fiu cinstită şi cu mine însămi, romanul nu-i nici chiar atât de bun, nici chiar atât de rău. În mod cert, nu se va studia la şcoală, dar nici nu cred că are pretenţia, deci, din acest punct de vedere, suntem OK. Ca s-o plagiez cu neruşinare pe Doctor G, medic legist (pentru cei care se uită ocazional pe Discovery), la examenul extern constat că are puţine pagini (mai exact 104), font tocmai bun pentru orbeţi ca mine. Coperta 1 se pliază perfect pe anumite elemente de conţinut, cartea se citeşte uşor şi repede, deşi au mai scăpat câteva greşeli pe ici, pe colo („dar totuşi” sau litere duble omise la corectură).

*

La examenul intern observ câteva inadvertenţe asupra cărora aş cere, dacă s-ar putea, niscaiva lămuriri. De regulă cer – citesc în viteză şi-mi mai scapă din înţelesurile textului. Avantajul de a împărţi site-ul cu scriitorii contemporani! În povestirea lui Marius, Sub pale, independentă de naraţiunea principală, în elicopter urcă Iacob Mihalaş, dar la întrebările pilotului, fost coleg de liceu, nu mai răspunde tot Mihalaş, cum ar fi fost normal, ci un alt personaj, din povestea-ramă, şi anume Anton, care n-avea ce să caute acolo. Tot Anton vede grozăvia scrisă pe casa lui Mihalaş. Da’ Anton e „real”, prietenul naratorului-personaj, cum a ajuns în scriitura acestuia?
Pe urmă nici cu începutul nu prea sunt de acord, deşi îmi asum riscul ca, nefiind bărbat, să nu ştiu mare lucru. Pentru că Marius e un novice, aşa pricep eu, când face dragoste cu Renata în spital şi aceasta îi „cere” (imperativ) să ejaculeze pe burtă, ca să nu se trezească făcând copii. Şi el se conformează instinctiv, amant precoce căruia îi iese, uimitor, aplicarea în „primă audiţie” a metodei contraceptive (!).
Mă rog… Trecând la partea a doua, penisul de 1,70m şi 90 de kilograme mi s-a părut amuzant. Mi-am urmat lectura cu o stare de bine.

*

Deci… Personajul principal, şi narator pe deasupra, Marius, e scriitor în devenire, activitate susţinută (idealist! unde vezi aşa ceva în viaţa de toate zilele?) de părinţi avuţi şi binevoitori. Marius pregăteşte un roman, dar, cu toate sforţările, nu reuşeşte să-l scrie. Publică, în schimb, proză scurtă în „Observator”: Despre pictură şi alteleUn fiu iubitorEroii nu se întorc acasă etc. Puse cap la cap, toate aceste „digresiuni” (paisprezece la număr, dacă n-o socotim şi pe ultima) depăşesc binişor jumătate din carte. Unele au tentă politică, altele melancolic-evocatoare, altele juvenil-erotică, altele deschid o delicată şi surprinzătoare fereastră în interiorul gingaş al copilăriei şi adolescenţei (vezi întrebările candide ale Alinei sau durerea tatălui care-şi vede fiica, pe Adina, goală şi beată, amintindu-şi brusc de perioada când o învăţa să deseneze bastonaşe). Un cititor mai cârcotaş ar spune că Marius scrie cu mai puţină concizie, acurateţe, lejeritate decât Alexandru Petria. Dar eu nu sunt un cititor cârcotaş.

*

Ca în (aproape) orice roman, trebuie să existe şi un fir narativ care să lege cu noduri marinăreşti autostrada de şoselele secundare. În cazul de faţă e vorba de aventura lui Marius cu o ţigancă frumoasă, incitantă, fără prea multă carte. Renata e căsătorită, poesesivă, seducătoare, în pat (sau pe lângă) face tot ce-i trece prin minte. Respectă consecvent rolul amantei şi doar rareori îşi permite să redevină Renata-soţie (când e ameninţată cu divorţul) sau Renata-mamă (când nu vine la înmormântarea lui Anton şi a Minervei pentru că i s-a îmbolnăvit copilul).
Întâlnirile cu Renata şi cu celelalte femei din viaţa lui – Angela, Mioara, Minerva – sunt relatate la persoana I sub forma unei confesiuni reci, lucide, fără niciun fel de inhibiţii, uneori în cadrul unor scene destul de greu digerabile de un stomac mai sensibil (cum s-a dovedit a fi şi al meu, recunosc, într-o anumită, dar nu foarte mare măsură). Şocant? Probabil. Întrucâtva comercial. Nu destul de detaliat încât să-şi merite romanul calificativul de „pornografic”. Nici gratuit în totalitate, pentru că toate aceste flash-uri erotice servesc, în definitiv, la cunoaşterea şi autocunoaşterea – eşuată în final – a personajului.
Sezualitatea lipseşte cu desăvârşire. Romantismul, dulcegăriile, dragostea, de asemenea. Marius spune „te iubesc”, dar fără prea mare convingere. Explorează sexualitatea extremă, însă e impotent când vine vorba de sentimente. Introvertit până şi în relaţia cu prietenii. Autist. Zilele mele cu Renata nu e scenariu de telenovelă, nu e o replică autohtonă a vreunui bestseller de Sandra Brown, iar Renata are privilegiul primei femei, nu al primei iubiri.

*

Ce mi-a plăcut? Întâi de toate, stilul. Un stil pe care l-am apreciat în unele romane occidentale contemporane, dar de care se cam feresc scriitorii români. Romanul nu se pierde în formulări greoaie şi întortocheate. Exprimarea e clară, directă, nefardată, în fraze scurte care păstrează degajarea, umorul şi spontaneitatea limbajului cotidian.
Intriga. Simplă. Realistă. Ancorată în marja posibilului, unde au loc şi scriitorii rataţi, şi adolescentele dezmăţate, şi nevestele adulterine. E ca şi cum ai lua un om de pe stradă şi l-ai pune în carte, aşteptând să vezi ce ţi se descoperă – neinteresant sau fenomenal, după cum ai norocul să-ţi pice moneda.
Personajul principal. Profund antipatic, misogin, pervers (?), rasist, alienat, pasibil de investigaţie psihologică, suficient de uman cât să accepte porcuşorul de Guineea, să plângă moartea celui mai bun prieten, să fie gelos pe soţul amantei sau să încerce minima înţelegere caracterologică a iubitelor, schiţate prin câteva detalii biografice şi prin câteva amănunte ale intimităţii devoalate. Un anti-erou veridic, acest Marius Oprean, a cărui poveste o aflăm dintr-o singură perspectivă, subiectivă, incompletă, trunchiată, care îi aparţine lui însuşi. Permanent urmărit de ghinionul neîmplinirii, nu reuşeşte să realizeze nimic – nici opere memorabile, nici stabilitatea unei familii sau măcar o legătură afectivă durabilă, iar prietenii dispar şi ei, din diverse motive. Eşecul nu şi-l asumă, ci îl rescrie, într-un act de bravadă iluzorie în faţa auditoriului, care se poate indigna, îi poate da sau nu crezare, îl poate compătimi sau poate rămâne indiferent. Ca în orice text literar, şi aici există posibilităţi multiple de receptare şi interpretare.
Limitele încălcării tabuurilor. Pentru că există, chiar dacă cei mai conservatori dintre noi ar avea motive să-l acuze pe Marius de comportament sexual deviant. Comparativ cu ce se zice pe la colţuri că practică una lume, stimabilul nostru personaj e chiar soft, domnul Petria aplică o anume cenzură. Altfel spus, se putea şi „mai rău”, dacă acesta ar fi fost scopul. Mai relevantă mi se pare frustrarea de a nu fi capabil să ieşi din comun. Sexual vorbind, Marius Oprean rămâne, deşi foarte aproape de extreme, între graniţele banalului.

*

Ce nu mi-a plăcut? Prea multe articole ale personajului-scriitor, în defavoarea unor posibile scene care să dea substanţă zilelor cu Renata. Deşi sunt bine gândite, majoritatea, doar că nu le-am găsit locul. Există un dram de inconsecvenţă, un dram de incoerenţă, un dram de pripire în distribuţia lor pe parcursul romanului.
Şi partea cu scuipatul în gură, la care am simţit (la propriu) că mi se face rău. Şi partea cu mâţele trântite de copac, bună de rupt corasonul în două. Da’ în fine, nu-i relevant că nu mi-au plăcut. Muierisime!

*

Mi-am petrecut amiaza citind romanul. Până nu l-am terminat, nu l-am lăsat din mână. Pentru că a reuşit să mă captiveze, mi-am zis că-i datorez măcar atât, câteva cuvinte, care nu se vor a fi nici de bine, nici de rău (de altfel, nu mi-aş putea permite), ci doar un semn de lectură, un feed-back, mai ales că domnul Petria este coleg de site şi aşa spune buna cuviinţă să procedăm, ca apreciere pentru efortul creator al aproapelui nostru şi pentru o reuşită personală pentru care-l felicit.

autor Alina Dora Toma

Herta MÜLLER cu un text memorabil in Obsevator Cultural/ Săpatul este întotdeauna la limita legalităţii

Săpatul este întotdeauna la limita legalităţii

Discurs de deschidere rostit la Simpozionul „Crimele dictaturilor din Europa de Est“ – Berlin, 27 octombrie 2010( din ultimul nr. al Observatorului Cultural)

Herta MÜLLER
Săpatul este întotdeauna la limita legalităţii

HertaNoul şef al Serviciului Secret ucrainean, Valeri Horoskovski, este în acelaşi timp şi patronul celui mai influent imperiu media din ţară, este membru al Colegiului Suprem al Magistraturii şi membru în Consiliul Băncii Naţionale. Probabil că îşi spune sieşi: „Eu sînt sistemul“.

În schimb, el afirmă: „Grija Serviciiilor Secrete trebuie, înainte de toate, să fie apărarea secretelor lor“. Poate de aceea, probabil că va rămîne neclarificată şi dispariţia jurnalistului Vasil Klimentiev.

Afirmaţia făcută de Horoskovski este încă valabilă şi astăzi – priveşte toate Serviciile Secrete din proaspetele democraţii est-europene. În România, în decembrie 2006 – deci la 17 ani de la căderea lui Ceauşescu –, preşedintele Băsescu a ajuns la concluzia uimitoare: „regimul comunist din România a fost nelegitim şi criminal“. Cine a interpretat această afirmaţie drept un semnal pentru demararea, fie şi tîrzie, a cercetării crimelor comunismului a fost şi mai surprins, deoarece, în acelaşi discurs, Băsescu a mai declarat: „Ne întrunim astăzi pentru a închide, cu deplină responsabilitate, un capitol sumbru din trecutul ţării noastre“. Măcar această afirmaţie a fost sinceră. Toate procesele începute pînă în acel moment au ajuns într-o fundătură. De aceea, nici unul dintre criminalii regimului comunist nu se află la închisoare, ba mai mult, mulţi dintre ei ocupă posturi-cheie în zona politică şi economică.
Al doilea om în rang în Securitatea din Timişoara, Radu Tinu, după căderea lui Ceauşescu, a stat în arest doar doi ani, învinuit de participarea la reprimarea revoltei şi de transportul cadavrelor demonstranţilor în camioanele frigorifice ale abatorului. După doi ani a fost lăsat în libertate din lipsă de probe. Astăzi acordă interviuri şi se mîndreşte că a „plantat“ microfoane în sute de apartamente – printre care şi al meu. În biroul lui, încă mai atîrnă un portret al lui Ceauşescu. Între timp, el a devenit director de filială într-o firmă de asigurări românească ce aparţine acum marelui concern austriac Wiener Städtische.

Cea mai mare surpriză este însă că Uniunea Europeană nu se sinchiseşte deloc de astfel de „cariere“.

Dar mai rău este că Uniunea Europeană nu se sinchiseşte nici de alte cariere. De exemplu, de cea a lui Marius Oprea, care va lua şi el cuvîntul la această conferinţă. El a publicat cărţi esenţiale despre istoria Securităţii, despre acţiunile acestei instituţii – alături de Partidul Comunist, dar şi după desfiinţarea acestuia, pînă în prezent. Marius Oprea a condus Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România. A trebuit să audă iar şi iar vorba „unde nu e cadavru, nu e nici crimă“. Ca răspuns, el a început să caute morţii împrăştiaţi prin toată ţara. Cu o echipă mică şi cu cele mai simple materiale, lopeţi şi mănuşi de plastic, el a dezgropat mulţi morţi, victime ale Serviciului Secret român ai cărui criminali nu au fost niciodată puşi să răspundă pentru faptele lor. A trăit în pericol – a fost împiedicat să muncească, defăimat şi ameninţat. El ştie că în România mai există mii de morminte ascunse. Cu toate acestea, aflat în plină muncă – iar aceasta nu mai este nici o surpriză –, a fost demis de regimul Băsescu. Şi totuşi, el încearcă să îşi ducă munca mai departe, a înfiinţat şi un centru pentru investigarea crimelor comunismului care, desigur, nu este nicicum sprijinit de Statul român.

 

Tritonic la Gaudeamus.

Alexandra Dolea mi-a transmis cele de mai jos. Si nu pot sa nu dau mai departe>

Cea de a XVII-a ediţie a Târgului Internaţional GAUDEAMUS – Carte de învăţătură, manifestare cu o tradiţie începută în 1994, iniţiată şi organizată de Societatea Română de Radiodifuziune, ca parte din
Programul LECTURA, va avea loc începând de joi, 18 noiembrie până luni,
22 noiembrie 2010, în Pavilionul Central Romexpo.

Ne găsiţi la nivelul 0.00, standul 17, cu reduceri mari de preţ şi multe lansări de carte.

Vineri 19.11

14.00 Istorie:
Tiberiu Tănase – Feţele monedei. Mişcarea legionară între 1941-1948
Prezentarea colecţiei ISTORIE
Invitaţi: Acad. Dinu C. Giurescu, Prof. Dr. Cristian Troncotă, Conf. Dr. Alin Ciupală
Editor: Alexandra Dolea
17.30 Comunicare media
Maria şi Dumitru Iacob – Formă sau fond – O poveste culturală,
Elena Negrea – Pragmatica ironiei. Studiu asupra ironiei în presa scrisă românească,
Ileana Rotaru – Comunicarea virtuală.
Invitaţi: Prof. Univ. Dr. Paul Dobrescu, Conf. Univ dr. Alina Bărgăoanu
Editor: Bogdan Hrib
19.00 Fantasy & LIT
Liviu Radu – Lumea lui Waldemar şi Ghicit de seară,
Oana Stoica Mujea – Crime Perfecte. Dincolo de oglindă,
Ivona Boitan – Negru de fum.
Lansarea antologiei Premiilor Lili.
Invitat: Lucia Verona.
Editor Bogdan Hrib

Sâmbătă 20.11

11. 00 Tritonic Junior
Maria Alexandra Ion – Lily of the Valley. Lena Turner şi Misterul fratelui pierdut.
Invitat: Oana Stoica Mujea.
Editor: Bogdan Hrib
13.00 Seria de autor: Bogdan Teodorescu – Băieţi aproape buni.
Invitat: Augustin Buzura.
Editor: Bogdan Hrib
17.00 Thriller: Luis Miguel Rocha – Asasinul Papei şi ediţie paperback Ultimul Papă.
Invitaţi: Lucia Verona şi George Arion.
Editor: Bogdan Hrib
18.00 Crime Scene – decernarea premiilor Romanian Crime Writers Club/ prima ediţie şi lansarea romanului premiat.
Invitat: George Arion.
Editori Crime Scene: Alexandru Arion şi Bogdan Hrib
19.00 Crime Scene
George Arion – Necuratul din Colga,
Lucia Verona – Crima de la Jubileu,
VT Morogan – Pasiuni primejdioase,
Monica Ramirez – Asasin la feminin
Gillian Flynn – Locuri întunecate.
Arne Dahl – Sânge blestemat – seria InterCrime vol II.
Invitat: Oana Stoica Mujea.
Editor Bogdan Hrib

Duminică 21.11

11.00 Monica Ramirez – Cum am slăbit 70kg mâncând 6 mese pe zi – demontraţie zumba fitness
Invitaţi: Camelia Bayer – CaraDans
Editor: Bogdan Hrib
12.00 CUM SĂ GÂNDIM RAPID – o colecţie de puzzle pentru dezvoltarea unei gândiri rapide – numai împreună cu revista REBUS.
Invitat: Alexandru Arion
Editor: Bogdan Hrib

Program de vizitare:
– joi, 18 noiembrie: 16.00 – 21.00
– vineri, 19 noiembrie – duminică, 21 noiembrie: 10.00 – 20.00
– luni, 22 noiembrie: 10.00 – 16.00

 

“Cel mai mare proiect literar al generaţiei noastre, acum, este să supravieţuim!”

“Cel mai mare proiect literar al generaţiei noastre, acum, este să supravieţuim!”

În urmă cu aproape treizeci de ani, în 1982, apărea una dintre antologiile
de poezie care a făcut istorie în literatura română, “Aer cu diamante”,
Editura Litera, semnată de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin
Iaru şi Ion Stratan. Acum, antologia “Aer cu diamante” va fi reeditat
ă
şi va fi lansată în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, vineri, 19
noiembrie 2010, ora 18:00, la standul Editurii Humanitas. Dan Mircea
Cipariu a dialogat cu Traian T. Co
şovei, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, despre cel mai recent volum publicat de Traian T. Coşovei, “Aerostate plângând”, Editura Tracus Arte, şi despre zonele de interes poetic ale acestuia.

 

Cea mai recentă carte a ta, “Aerostate plângând”, Editura Tracus Arte, a fost foarte bine receptată de critică, cea mai repetată sintagmă despre ea fiind aceea că e, probabil, cea mai bună carte scrisă
până acum de Traian T. Coşovei. Aşa cum am spus chiar la lansarea
cărţii tale, o anumită radicalizare a discursului tău poetic dublată de
un insert de jurnal (auto)biografic fac din “Aerostate plângând” una
dintre cele mai bune cărţi de poezie ale anului 2010. Care e lista de
spaime şi de eşecuri ale poetului Traian T. Coşovei, spaime şi
eşecuri ce trec din realitate în poezie şi viceversa?

Dragă prietene, din prima ta întrebare reţin trei lucruri: prietenia literară ce ne leagă, cuvântulprobabil şi, spre final, sintagma poezie şi viceversa… sintagmă ce mă duce cu gândul la Caragiale… şi viceversa…Eu nu-mi pot autointerpreta vesurile, pentru că aş risca să fiu subiectiv… este o carte despre bucuria de a fi, despre deznădejde, despre condiţia
omului care mai are curajul să aibă atitudine în “lumea asta plină
de-amaruri şi de chin”. Mă bucură faptul că, până acum, cartea a fost
bine receptată… cât despre spaime: mi-e frică de moarte şi de
consecinţele ei… cât despre eşecuri: orice autor care se ia în seamă
trăieşte cu teama de a nu rata. Lista mea de spaime şi eşecuri se află
între versurile: “Este o moarte uşoară a unui popor/ care nu se mai
înţelege pe sine.” şi, mai la vale: “Vina noastră cea de toate zilele e
tăcerea”… din această dilemă nu putem ieşi.

Ai scris o carte, “Poeţii marilor oraşe”, o antologie de recenzii şi cronici literare ce a apărut la Editura Muzeului Naţional al Literaturii
Române, în 2008. Mai poate fi posibilă astăzi o poetică a naturii? În
“Aerostate plângând”, gheara vieţii din Piaţa Floreasca, loc foarte
apropiat de locuinţa ta din Bucureşti, se vede şi se simte printre
rândurile şi trăirile poemului. Pentru tine oraşul e un destin literar?

“Poeţii marilor oraşe” pleacă de la o idee pe care o împărtăşim amândoi: trecutul să nu devină uitare. Altminteri, cel mai bun argument al acestei cărţi constă chiar în motto-ul pe care l-am ales din
Archibald Macleish: “Un poem n-ar trebui să fie/ Dar să însemne”.
Poeţii marilor oraşe nu sunt cei care cântă în ritmul asfaltului ori al
betonului, al sticlei ori al neonului, ci aceia care, asumându-şi
autodistrugerea, sfârşesc prin a se îndrăgosti de ea ca de un drog
mortal, dar înălţător. Ei sunt aidoma speciilor rare şi nepreţuite care,
odată redate libertăţii abstracte, nu mai pot supravieţui.
Şi pentru mine oraşul este un destin literar nedorit, dar asumat.

În ultimii ani se discută des despre autenticitate şi organicitate ca mărci ale poeziei bune. Tu ce alegi între autenticitatea scriiturii şi
cea a biografiei? De ce ingrediente să ne folosim pentru a scrie o
poezie bună?

Nu aleg nimic. Poate ceea ce am denumit într-un poem pe care cu drag ţi l-am dedicat, Fiinţa vorbită, fiinţa trăită. Eu dacă scriu un articol în care afirm că zece mii de persoane s-au adunat în Piaţa Floreasca să mă asculte recitând, cam 60% din populaţia
cititoare de “tabloide” mă va crede… n-au încotro! Dar dacă spun că o
sută de mii de cetăţeni ai Bucureştilor au venit să mă asculte, să mă
aplaude, să-mi ceară autografe, mă vor crede toţi! Aşa e şi cu fiinţa
trăită ori vorbită… depinde cine te crede sau cine te citeşte. Această
întrebare mă trimite în timp la cuvintele lui Nichita Stănescu, care,
referindu-se la Mihai Eminescu, spunea: toată lumea ar fi vrut să-i
scrie opera, dar nimeni n-ar fi vrut să-i trăiască viaţa.

Aerul grav şi un univers apăsat şi repetitiv ce îmi aminteşte de Bacovia dau o tensiune a interiorităţii pe care “Aerostate plângând” o revendică.
Care sunt crizele tale existenţiale şi lumeşti? Crezi că poezia bună nu
se poate scrie fără criză interioară, fără accident ontologic?

Dragă Dan Mircea Cipariu, ţi-aş răspunde în spirit bacovian: Vino întotdeauna toamna cu această întrebare…

Cum ar arăta programul de guvernare poetică scris de Traian T. Coşovei?

Aş alege ministerul apelor tulburi. Iar forma de guvernare ar fi… dictatura de dreapta a metaforei: radicalismul exprimării de sine ca formă a sincerităţii.

 

Prieteniile literare şi, mai cu seamă, respectul faţă de opera literară a celuilalt au făcut ca lumea noastră literară să fie împărţită pe triburi şi orgolii. Ai vreo explicaţie asupra acestui
fenomen? Să fie de vină şi faptul că împărţim un domeniu fără prea multă
relevanţă socială, fianciară şi economică?

Prieteniile literare şi respectul faţă de opera celuilalt ţin de afinităţi selective. Ele ar trebui să ne unească, nu să ne împartă în triburi şi vanităţi, pentru că orgoliu avem toţi. Altminteri am asista
la “tangoul tigrului cu zebra”… cum sună un vers de-al meu. Cât despre
domeniul pe care-l împărţim… domeniul nostru e taina metaforei, iar nu
taina schimbării norilor politici din care nu mai plouă nimic.

Ce relaţii mai ai cu colegii tăi de generaţie? În afară de biografia voastră literară, vă mai uneşte vreun proiect literar?

Cel mai mare proiect literar al generaţiei noastre, acum, este să supravieţuim!

Ce vis nu ţi s-a împlinit nici până acum în preajma vârstei de 55 de ani (TTC s-a născut pe 28 noiembrie 1954, în Bucureşti – n.n.)?

Să văd piramidele. Sau măcar umbra lor.

Soţia ta, rafinata prozatoare Ştefania Coşovei, a făcut mai multe interviuri pentrutamada.ro pe care le încheia cu întrebarea: “La ce vârstă ţi-ai făcut primul om de zăpadă? Aşadar, în final, Traian T. Coşovei, la ce vârstă ţi-ai făcut
primul om de zăpadă?


Eu n-am făcut niciodată oameni de zăpadă… eu am făcut femei de zăpadă ce n-aşteptau primăvara ca să se topească…

(TEXT REPRODUS PRIN AMABILITATEA PRIETENILOR DE LA AGENTIA DE CARTE)

 

O dezvaluire literara de-a mea cu implicatii internationale. Furt literar?

Scriitorul şi jurnalistul Alexandru Petria a trimis pe adresa redacţiei AgenţiadeCarte.ro un text care ar putea aduce o nouă perspectivă asupra operei lui Alberto Ongaro care, în opinia sa, a fost pastişat de către scriitorul şi fostul ziarist suedez “incomod” Stieg Larsson. Larsson, decedat la 50 de ani, a devenit peste noapte un fenomen de amploare mondială, cu vânzări de 40 de milioane de exemplare. Întrebările pe care şi le pune Petria, “A citit Stieg Larsson “Umbra locuită” a lui Ongaro?”, şi răspunsurile pe care şi le dă “Avea cum. Avea ocazia. Dacă, da (ceea ce nu mai avem cum să aflăm, suedezul a dus în mormânt răspunsul), atunci l-a furat pe Ongaro.”, pot deveni o sursă de cercetare şi de confruntare viitoare a operelor celor doi autori valoroşi, precum şi o dispută internaţională a acestui caz. Redăm, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro, textul dezvăluire semnat de Alexandru Petria:

 

Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/10/adevar-

sau-provocare-%e2%80%9e…

Autor Alexandru Petria,

 

Mi-ar plăcea un dialog public Goma- Liiceanu

Un text de-al meu>

Paul Goma este un bombănitor cusurgiu, nici din cale afară de talentat. Adrian Marino a fost un laş, a lăsat în urmă, prin memoriile sale, o bombă cu ceas; de ce se războieşte cu lumea după moarte? Nicolae Breban, da, e mare, totuși ameţit de un orgoliu imens, şi scrie kilometric, de parcă are o fabrică de hârtie. Petru Popescu a fugit în America unde a făcut o căruţă de bani, ba a smotocit-o şi pe Zoia Ceauşescu înainte de-a pleca, parșivul, n-o fi evreu?, dă-l în mă-sa că-i comercial. Herta Müller este cinică, lasă-mă şi cu Nobelul!, o scorpie pirpirie şi afurisită, care ne-a spus în Ateneu, auzi ce lipsă de delicatețe, că am fost nişte “căcaţi” laşi în perioada dictaturii, că am acceptat să fim trataţi ca nişte “căcaţi”. Ia să le dăm câte un şut când avem ocazia, prea au pretenţii, se cred buricul pământului. Să-şi vadă de treburile lor, să ne slăbească, n-avem nevoie de lecţii, noi am rezistat prin cultură, suntem apreciaţi, chiar şi citiţi, după ’89 am construit instituţii, ne-am sacrificat propria operă şi sănătatea pentru cultura română. Aţi auzit şi răsauzit acestea şi probabil că v-aţi săturat. Nu? Eu, da.

Ce au în comun personalitățile amintite? În afară de valoarea pe care mulţi nu vor să le-o recunoască, faptul că n-au acceptat înregimentarea în turmă, aerul ei căldicel, relativa siguranţă printre colegi, sistemul laudă-mă ca să te laud. Au optat să alerge fiecare în singurătatea lui, umbriţi şi stimulaţi totodată de propriile obsesii, egoişti în lumea lor, veritabili arici, egoişti în promovarea adevărului lor, conştienţi că au un rost, şi rostul se confundă doar cu propria oglindire, şi ea nu e aceea de păpuşi zâmbitoare cu orice ocazie, care să vândă lucruri nederanjante. Nu i-am ales după criteriul raportării la comunism, ci după simpatiile mele. Să încercăm un exerciţiu de imaginaţie: dacă nu era baliza de neocolit şi imposibil de ignorant a Nobelului, se vorbea în termeni similar de elogioşi acum despre Herta Müller? Sau i se vindeau cărţile la reduceri de preţuri, dosite în cotloanele librăriilor, şi nu scria mai nimeni despre ele?

Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/10/mi-ar-placea-un-

dialog-public-…

Autor Alexandru Petria,

Petru Popescu- scriitorul în maşină de curse

Unii scriitori se zbuciumă ca să scrie, au nevoie ca stimulente de alcool, ţigări, droguri şi sex. Sau de dead line-uri ca să-i precipite şi să le focalizeze atenţia. Altora le iese de la prima mână, corecturile ulterioare fiind nesemnificative. Sigur că, din punctul de vedere al receptării publice, doar valoarea operei contează. Omeneşte însă, cei din urmă sunt mai în câştig, efortul lor creator fiind mai redus, şi au ocazia să-şi sporească dimensiunea operei mai rapid, dacă lucrează după un program strict şi nu sunt loviţi de lene. Petru Popescu ilustrează strălucit categoria. Printre condeierii români, Popescu apare ca un tip care conduce o maşină de curse, devansând cu lejeritate maşinile cu motoare înecăcioase ale confraţilor. Şi mai şi conduce relaxat, şi mai şi fredonează o melodie, şi se mai şi uită după lungimea fustelor doamnelor, dacă are chef. Apoi mai arată şi ca un actor de cinema. Şi este şi milionar în dolari, din scris, cu casă în Los Angeles.

Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/09/petru-popescu-scriitorul-in-ma…

Autor Alexandru Petria,

Cati scriitori traiesc din carti

Articolul se referă la Franța, însă vreau să isc o discuție pe această temă, despre ce se întâmplă la noi.

Citez din Matei Vișniec:

”Câţi scriitori trăiesc în Franţa din cărţile lor?

La această întrebare încearcă să răspundă din când în când diverse publicaţii care organizează şi anchete în acest sens, cum a fost cazul cu cotidianul Le Monde la începutul acestei luni. Răspunsul nu este de natură să le dea încrede în viitor celor care îşi dedică viaţa scrisului.

O infimă minoritate de scriitori reuşeşte, în Franţa, să câştige suficient din vânzări şi din comercializarea drepturilor adiacente (scenarizări, adaptări la radio sau la televiziune, etc.).

În general se spune că un scriitor îşi poate permite să trăiască din scris dacă vinde, anual, peste 30 000 de exemplare din cărţile sale. Cei care ajung la această cifră sunt însă puţini: este cazul cu Michel Houellebecq (ultimul său roman, „Harta şi teritoriul”, apărut luna aceasta, s-a vândut într-o săptămînă în 190 000 de exemplare).

Continuarea aici

http://www.rfi.ro/stiri/cultural/Citi-scriitori-traiesc-in-Franta-d…

Autor Alexandru Petria,

Petru Popescu- scriitorul în maşină de curse

Unii scriitori se zbuciumă ca să scrie, au nevoie ca stimulente de alcool, ţigări, droguri şi sex. Sau de dead line-uri ca să-i precipite şi să le focalizeze atenţia. Altora le iese de la prima mână, corecturile ulterioare fiind nesemnificative. Sigur că, din punctul de vedere al receptării publice, doar valoarea operei contează. Omeneşte însă, cei din urmă sunt mai în câştig, efortul lor creator fiind mai redus, şi au ocazia să-şi sporească dimensiunea operei mai rapid, dacă lucrează după un program strict şi nu sunt loviţi de lene. Petru Popescu ilustrează strălucit categoria. Printre condeierii români, Popescu apare ca un tip care conduce o maşină de curse, devansând cu lejeritate maşinile cu motoare înecăcioase ale confraţilor. Şi mai şi conduce relaxat, şi mai şi fredonează o melodie, şi se mai şi uită după lungimea fustelor doamnelor, dacă are chef. Apoi mai arată şi ca un actor de cinema. Şi este şi milionar în dolari, din scris, cu casă în Los Angeles.

Continuarea aici http://www.agentiadecarte.ro/2010/09/petru-popescu-scriitorul-in-ma…

Autor Alexandru Petria,

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: