Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Alina Dora Toma”

REZULTATELE CONCURSULUI DE POEZIE „COLINDAŢI, POEŢI, COLINDAŢI!”

Avem bucuria de a vă anunţa câştigătorii primului Concurs de Poezie organizat în cadrul proiectului nostru la aniversarea a doi ani de existenţă şi activitate.

În urma voturilor trimise de cititori, s-a stabilit următorul clasament:

LOCUL I:

Dealul Morii – autor: ION TOMA IONESCU

LOCUL II:

Nichita şi cuvintele – autor: NARCISA LILIANA FĂRCAŞ

LOCUL III:

tablou fără oameni – autor: SILVIAN FLOAREA
viaţa prin sticlă – autor: CARMEN DUVALMA

Mulţumim tuturor participanţilor pentru promptitudinea cu care au răspuns acestui demers, pentru spiritul de competiţie de care au dat dovadă şi pentru calitatea de excepţie a creaţiilor propuse. A fost un adevărat tur de forţă al creaţiei lirice, o sărbătoare a poeziei pe care ne bucurăm să o fi putut găzdui, cu profunda convingere că n-a fost uşor pentru nimeni să aleagă fără părerea de rău că sunt doar trei nominalizări permise, în condiţiile în care sufletul ar fi pus pe listă cu mult mai multe.

Mulţumim, de asemenea, celor care şi-au exprimat prin vot preferinţele, ajutându-ne să ducem concursul la bun sfârşit. Fără îndoială că fiecare cititor a avut o poezie de suflet, un vers care să-i fi mers la inimă, o imagine care să-i fi bucurat gândul. Juriul, în fond, aţi fost toţi. Vă suntem recunoscători pentru atenţia acordată în egală măsură tuturor textelor şi pentru seriozitatea aprecierilor.

În speranţa de a repeta cât de curând această frumoasă şi fructuoasă experienţă, vă invităm să recitim împreună cele patru creaţii câştigătoare.

autor Alina Dora Toma

ION TOMA IONESCU
http://cititordeproza.ning.com/profile/IonTomaIonescu


Dealul Morii (colind)


Din Dealul Morii,
ţipătul zăpezii a spart
ocolind Strada Mare
direct în mine

 

Un accident grav, stupid.
Uniformele se calcă în picioare,
nu se mai disting
poliţiştii de brancardieri,
pe asfalt
cu tulumbele
împroşcând zăpadă artificială
pompierii îngropă
urmele.
Ca la un semnal,
în salonul de bal
au descins
pe rând îngerii,
cu lămpaşele lor de mineri,
ţesând beteală de argint
şi desenând liber
cristiane pe schiuri,
traversându-mă,
de parcă sângele meu
înflorit de absint
ar fi devenit pârtie…
Atâta a nins,
înfundat, perfid…
Pe sub unghii
a răbufnit
mirosul de fân
răscopt,
proaspăt
cosit.
NARCISA LILIANA FĂRCAŞ
http://cititordeproza.ning.com/profile/FarcasNarcisaLiliana


Nichita şi cuvintele

 

În ploaie, melc ud
Lângă o pară galbenă
Frunză ruginie
Pe masa plictisită de octombrie
Casă de vacanţă aşteptând
O paiaţă din conuri de brad
Pene de barză
Prin iarba uscată
*
Doi ficuşi
Lângă uşa de la intrare
Cărţi de joc
Împrăştiate pe podea
În colţ picoteşte vaza înaltă
Cu papura morocănoasă în braţe
Cinci trandafiri
S-au întins lângă şemineu
Felul lor de a-şi trăi liniştea
Deschide uşa către vara trecută
*
Bufniţele înţeleg sensul
Acelor de ceasornic
De pe faţa lunii
În camera cu trandafiri
Nichita scrie un roman
Zeama de pepene
Se scurge încet
Lângă ceaşca de cafea
Luminile verzi din ochii tăi
Au scris basmele
Din cutia mea de nuc
*
Pe statuia de lemn
Din camera de scris romane
Visează un fluture
Un trandafir a plecat
Cu două cuburi de gheaţă
Din paharul rubiniu
Din câte stiu eu, tu eşti singur
Fără maluri, fără cuvinte, fără umbre
Fără valuri din care să curgă nelinişti
*
Preţul unui cuvânt este imens
În camera cu linişte
Fiecare din noi are
O cameră cu linişte
Acolo adunăm cutiile cu timp pierdut
Acolo ne tăcem neputinţele
*
Covor din scoarţa de copac
Întins lângă statuia de ceară a nopţii
Simţi cum în adâncuri,
Mai jos de rădăcini
Sufletele lor lipite de cuvinte
Aşteaptă trezirea în muguri
*
Puiul de acvilă se odihneşte
Pe covorul din scoarţă de copac
Ieri mi-a povestit că a dormit
O noapte
În cortul pictorului de stele
În ochii lui
Sunt ţesute frunzele de stejar
Pe care vântul împleteşte
Clipe de albă singurătate
Şi le aşază la gâtul
Dimineţilor de iarnă
*
Cei patru trandafiri
Au luat cărtile de joc
Acestea au ghicit viitorul
Pentru fiecare din petalele lor
Casa unde vor locui umbrele lor
Doarme pe marginea unei cascade
*
Nichita aşteaptă cuvintele
În faţa porţii de stejar
În înţelepciunea luminii
Nichita aşteaptă timpul
Viorii de gheaţă
Care cântă cântecul
Fluturilor ce se întorc în munţi
*
Prinţesa desculţă din oraşul erorilor
Vinde adieri de vânt din palmele verii
Vânzătorii de viori urmăresc rotirea ceasului
În timpul viorii de gheaţă
Nichita şi cuvintele
Îşi lunecă trecerea
În jurul mesei plictisite de octombrie
Flori din silabe
Îşi culcă trupul
Lângă statuia de ceară a nopţii.
SILVIAN FLOAREA
http://cititordeproza.ning.com/profile/FloareaSilvian


tablou fără oameni
între două singurătăţi
îl aleg pe van gogh
bat la o uşă           se deschide
intru
spun bună seara           mă aşez
şi măsor cu privirea
câţi paşi sunt până la floarea-soarelui
mă întreb cât o fi ceasul           agăţ
din zbor vreo stea ce cade
oriunde verdele crud sângerează
mă ridic      iau viaţa aşa cum e
spun bună seara
ies
uşa se închide
bat la o singurătate
CARMEN DUVALMA
http://cititordeproza.ning.com/profile/CarmenDuvalma


viaţa prin sticlă

 

Azi privesc viaţa prin sticlă
şi mângâi cu degetele aerul albastru verzui
privind lumea fadă şi strâmbă
prin transparenţa unei dimineţi inocente şi incolore
în care întâmplările mă ocolesc
zâmbindu-mi cu superioritate în colţul gurii.
Am devenit prizonierul propriului vis
stau la marginea lui
şi nu mă mai pot întoarce spre mine.
Ca un monstru de sticlă, visul meu
în care mă pot vedea în fiecare moment
ca într-o oglindă a destinului.
Pe fiecare perete – o scenă din viaţa mea,
văd numai chipul meu în toate oglinzile
pe care le acopăr inutil în fiecare seară
cum aş închide toate uşile înaintea vieţii,
nu ştiu noaptea cine le descoperă
lăsându-le goale şi vii
cu ochii aţintiţi asupra mea
dorindu-mi moartea,
iar eu trec mereu printre oglinzi
fără să-mi privesc chipul,
căci toate oglinzile sunt înveşmântate
cu destinul meu
pe care nu vreau să-l ştiu niciodată.
Lovesc cu pumnii în chipul meu uriaş,
sunt un monstru de sticlă
vreau să-mi zdrobesc faţa şi nu pot,
pe locul unde am izbit cu pumnii în oglindă
cresc mai multe feţe ale chipului meu,
slugi zâmbitoare cu mai multe feţe,
strălucirea lor strâmbă şi neputinţa mea
mă înşeală mă ameţesc mă sfârşesc.
Culoarea ochilor mei se schimbă mereu
ca pielea unui cameleon,
de câte ori privesc lumea
mă transform mă pierd mă ascund
şi ochii mei sclipesc albaştri roşii verzi,
oglinzile din jurul meu strălucesc feeric,
orice gest fac orice pas mi se reflectă în oglinzi
crescând şi devenind mii de gesturi şi de paşi
cioburi mici fragmente posibile ale vieţii.
Nu sunt stăpân pe gândurile mele
orice gând se uită în oglindă
strâmbându-se la mine cu răutate
nu mai pot ieşi din pielea mea transparentă
în care sunt închis ca într-o cuşcă de aer
de a cărei existenţă dură numai eu ştiu.
Mereu singur
stau în faţa lumii atroce ori nepăsătoare
fără nimeni care să mă iubească
fără mamă şi tată
numai chipul meu
repetat obsedant în toate lucrurile din jur
mici monştri reci de sticlă
ce mă privesc cu răutate lacomă
din toate părţile venind spre mine
şi devorându-mă.
Azi privesc lumea
stând faţă în faţă cu ea,
cadavru cu obrajii palizi
din ce în ce mai subţiri
încontinuu autodevorându-se.
Surâsul blajin din colţul gurii
nu e o realitate, chiar în clipa următoare
se va preface într-un rânjet hâd.
În fiecare clipă
trebuie să mă pregătesc de moarte
mereu mâine va fi ultima zi
primăvara aceasta va fi ultimul anotimp
şi nu-mi mai rămâne nimic
pustiul de afară se uneşte cu pustiul din mine
mi-amintesc numai un parfum îndepărtat
de regina nopţii albă şi pură
crescută printre smocuri de iarbă sălbatică
în spatele casei bunicii
stăteam pe cimentul încălzit de soare
şi mă uitam cum trece vara
ca un nor alb pe cer care nu lasă nicio urmă
de parcă nici nu ar fi fost
şi noi nu am fi existat vreodată
aşa mici cum eram în pragul uşii
formând acelaşi trup cu cimentul cald
şi plin de viaţă
aşteptam seara să răsară stelele
şi le priveam cum apar una câte una pe cer
de parcă nimic nu ar fi existat în afara lor
poate moartea
este doar un nor palid un gând
o amintire pe cerul albastru de vară.

Anunțuri

Evgheni Zamiatin – NOI

I. „Noi” (contextul)

Noi. Un organism viu, compact, indisolubil, perfect,

mişcându-se cu precizie matematică într-un singur sens, coordonat de o singură voinţă.

Iar tu faci parte din acest organism, fără a fi, totuşi, tu, ci doar parte din noi.

„Trăiască Statul Unic, trăiască numerele, trăiască Binefăcătorul!”

Welcome to Zamiatin’s Hell!

Distopia lui Zamiatin este o proiecţie aseptică în literatură a imaginii statului totalitar – Statul Unic, organizat după o structură duală: Binefăcătorul şi noi. Peste toate – jugul raţiunii, nelibertatea care instaurează ordine acolo unde voinţele individuale ar crea haos, o soluţie pusă în practică în urma Războiului de Două Sute de Ani şi care împlineşte un mileniu de funcţionare netulburată.

Asupra oamenilor, Statul exercită un control absolut, impunându-se în toate aspectele vieţii sociale şi private. Indivizii nu poartă nume, ci numere, însoţite de o consoană dacă sunt bărbaţi sau o vocală dacă sunt femei. Fiecare secundă a existenţei lor e stabilită de Tabelele Orare, care le programează inclusiv orele de somn şi cele 50 de mişcări de masticaţie a hranei sintetice. „Nu-mi pot închipui o viaţă care să nu fie reglementată de cifrele Tabelelor noastre”, mărturiseşte personajul-narator.

Munca începe şi se termină pentru toţi în acelaşi timp. De două ori pe zi, „numerele” beneficiază de Ore Personale, de la 16:00 la 17:00 şi de la 21:00 la 22:00. Primul interval e folosit în general pentru plimbări în grupuri de câte patru pe străzile de sticlă în care răsună Marşul Statului Unic. Al doilea – pentru utilizarea cuponului roz care-ţi permite să întreţii relaţii sexuale cu numerele cu care eşti înregistrat, conform prevederilor din Lex Sexualis.

Pentru aceşti purtători de unife, noţiunea „străveche” de familie nu înseamnă nimic. Relaţiile interumane nu au nicio legătură cu dragostea, ci cu numărul de hormoni din sânge. Copiii „se nasc” pe cale artificială – infantocultură elaborată după Normele Materne şi Paterne – şi primesc în şcoală Ştiinţa Statului Unic, învăţând să urmeze la unison logica statală care „nu greşeşte niciodată”.

În locuinţele cu pereţi de sticlă nu există secrete. Zilele sexuale sunt singurele în care este permisă, pentru şaizeci de minute, coborârea storurilor. De asemenea, şi conceptul de proprietate a dispărut. Nimic nu este „al meu”. Totul e „al nostru”. IarGardienii veghează peste toate acestea, având grijă să suprime orice defecte ar putea apărea în sistem. Ceea ce nu văd ei, cu siguranţă observă ochii vigilenţi ai celorlalte „numere”, raportând la Biroul Gardienilor. Vinovaţii sunt preluaţi de Secţia Operaţiuni, trec prin torturile Clopotului, ajungând în final să fie dizolvaţi de Maşina Binefăcătorului.

Literatura şi muzica nu mai sunt manifestări ale imaginaţiei artistice. Au devenit instrumente de propagandă, atât compoziţia matematică (un fel de muzică electronică în sens absolut), opusă acordurilor „sălbatice, dezorganizate, turbate” ale trecutului, cât şi odele şi imnurile produse de Institutul Poeţilor şi Scriitorilor Statului„Astăzi poezia nu mai este acel leneş, neruşinat tril de privighetoare; poezia este un serviciu civic, poezia este utilă”, explică povestitorul. Arta e rezultatul unei formule matematice, motiv pentru care Mersul Trenurilor e considerat „monumentul literaturii vechi”.

Redusă la Gazeta Statului Unic, presa îndeplineşte o singură funcţie: propovăduieşte fericirea supremă a oprimării sub dictatura Binefăcătorului, reales anual de Ziua Unanimităţii, în cadrul unei ceremonii în care milioane de mâini ridicate consfinţesc unanim atotputernicia „Numărului între Numere”.

Nu în ultimul rând, şi religia e anihilată, dacă o judecăm în accepţiunea tradiţională a termenului. Pe de altă parte, Statul reprezintă prin el însuşi Religia. Raiul şi iadul, Dumnezeu şi cuplul adamic, izbăvirea şi păcatul – o întreagă ţesătură de aluzii biblice brăzdează universul ermetic al scriitorului rus.

 

II.  „MEFI” (conflictul)

„Goi, s-au retras în păduri.

Au învăţat cum să trăiască de la copaci, de la animale şi păsări,de la flori şi de la soare.

Le-a crescut blană, dar sub acea blană şi-au păstrat sângele lor fierbinte, roşu.

Cu voi a fost mai rău: vouă v-au crescut cifre; cifrele mişună pe voi ca păduchii.

Trebuie să vi se smulgă tot de pe voi şi să fiţi goniţi goi prin păduri.

Să învăţaţi să tremuraţi de frică, de bucurie, de furie sălbatică, de frig,

să aduceţi rugăciuni focului”. (I-330)

Izolare, imobilitate şi autosuficienţă. „Numerele” trăiesc într-o deplină necunoaştere a ceea ce se petrece în afara oraşului, între exterior şi comunitate graniţa fiind stabilită de Zidul Verde şi de o reţea electrică invizibilă. Nu bănuieşte nimeni că Războiul (cel mai probabil pentru resurse) a avut şi alţi supravieţuitori – aceşti MEFI sălbatici şi liberi, adaptaţi la condiţii de trai primitive, care au spart barierele Statului.

Folosind reţeaua subterană de galerii şi Casa Antică (o clădire cu apartamente „preistorice”, în care se păstrează „vestigii” de dinaintea Războiului), s-au infiltrat printre „numere” şi le-au dat „sânge însorit de pădure”, pregătind calea spre Revoluţie. Nu contează că tentativele lor sunt sortite, în parte, eşecului, pentru că „revoluţiile sunt infinite”. Câtă vreme există spirite libere, există şi speranţa de-a reuşi.

Cititorul îi va urmări, aşadar, încercând să preia controlul asupra Integralului – un vehicul cosmic menit să transporte doctrina şi dictatura Statului Unic spre „fiinţele necunoscute de pe alte planete” care „ar putea vieţui încă în condiţiile lor primitive de libertate”. Acţiunea se concentrează pe relaţia dintre D-503 (personajul-narator, matematician şi Constructorul Integralului) şi I-330, partizana acestor MEFI. „Convertirea” matematicianului e un proces dificil, dar în esenţă uman. Secolele de îndobitocire colectivă nu-i pot fi rase pur şi simplu din conştiinţă, în schimb convingerile îi sunt treptat zguduite prin iubire şi prin diagnosticul eliberat de Biroul Medical pentru boala de care suferă: „Aveţi o zi proastă! Se pare că vi s-a format un suflet.

Evenimentele se precipită în momentul în care Statul descoperă cea mai eficientă metodă de combatere a „dezordinii”:extirparea imaginaţiei. Apogeul uniformităţii are în sfârşit şanse de a fi atins.

 

III. Impresii

Am citit pentru prima dată acest roman acum patru ani. De Zamiatin nu auzisem, în schimb onoram recomandarea traducătorului (un bun prieten, fost coleg de facultate, colaborator pe vremea aceea al editurii Univers). Când am întors şi ultima pagină, mi-am promis solemn că nu-l voi mai citi şi a doua oară. Paradoxal, pentru că e una din cărţile la care n-ai voie să nu te opreşti. La douăzeci şi ceva de ani, însă, ţi se încreţeşte nasul de ciudă la orice „poveste de dragoste” căreia autorul nu pofteşte să-i dedice un happy-end. Nici prin cap nu-ţi trece că ai în faţă o schiţă pe foaie de calc, ale cărei linii stilizate se pliază perfect peste descrierile oricăror sisteme totalitare, unul dintre ele activând şi la noi până nu demult.

Intenţionând să-l aduc în Club, am realizat că mintea mea nu înregistrase suficiente detalii, doar câteva rămăşiţe vagi ale primei lecturi. L-am parcurs din nou.  Astăzi îmi atrag atenţia alte lucruri. De exemplu, opţiunea autorului de a atribui vocea narativă unui „om din interior”. În fond, Zamiatin însuşi a fost un om din interior, care a criticat totalitarismul, deşi a sprijinit, într-o primă fază, Revoluţia Bolşevică. Subiectivismul matematicianului care-şi scrie jurnalul, adresându-se „primitivilor” spre care va pleca Integralul, ilustrează perfect gradul de îndoctrinare la care s-a ajuns de-a lungul istoriei şi încă se mai poate ajunge.

Un alt element, strâns legat de cel dinainte: dezvoltarea conflictului pe două planuri, exterior şi interior, cuprinzând astfel întreaga dimensiune a Răului. Şi tot pe două planuri se luptă împotriva colosului imperialist, pe care poate că e mai uşor să-l învingi la suprafaţă, dar mult mai greu când trebuie să-ţi croieşti drum prin mentalitatea contaminată a oamenilor.

Comentatorii lui Zamiatin au scormonit mult mai departe de analiza tehnicii literare, abordând romanul din punct de vedere social, politic, istoric, religios, ştiinţific – interpretări complexe ale unui produs literar complex, fiecare dintre acestea putând constitui un subiect independent de discuţie. Dar, sigur, pentru asta e nevoie de un prim pas: să citim, pentru a şti „despre ce se vorbeşte”:).

În caz că v-am trezit curiozitatea, închei cu episodul meu preferat: salvarea trandafiriei O-90, înregistrată cu nimeni altul decât Constructorul Integralului şi căruia îi cere să-i facă un copil, în ciuda tuturor riscurilor. Dragostea maternă e mai puternică decât Statul, când noua viaţă se formează în pântece. În lumea dezolantă a romanului Noi, evadarea mamei şi a copilului ei nenăscut este cel mai convingător argument că speranţa nu se va stinge niciodată în oameni, indiferent de rezultatul acestei lupte.

 

Link-uri utile:

Despre romanul „Noi” (Wikipedia – lb. română)

Despre romanul „Noi” (Wikipedia – lb. engleză)

Evgheni Zamiatin (Wikipedia – lb. română)

Evgheni Zamiatin (Wikipedia – lb. engleză)

George Orwell, „Freedom and Happiness” (cronică a romanului lui Zam…

Why I Write (De ce scriu) – George Orwell

„A scrie o carte este o luptă îngrozitoare, epuizantă, ca un îndelungat atac al unei boli dureroase. Nu poţi să-ţi asumi acest lucru fără a fi mânat de un demon căruia nu-i rezişti, dar nici nu poţi să-l înţelegi.” (George Orwell)

 

Chiar şi fără să-l fi citit pe Orwell (pseudonim literar al britanicului Eric Arthur Blair, cunoscut la noi îndeosebi pentru fabula politică Ferma animalelor şi distopia O mie nouă sute optzeci şi patru), tot ne este familiară, într-o formă sau alta, celebra sintagmă „Big Brother is watching you!”, expresie a îndoctrinării, propagandei, abuzului asupra libertăţii şi a dreptului la intimitate al indivizilor într-o societate totalitară. Cu atât mai mult astăzi, când securitatea socială nu poate fi garantată altfel decât printr-o comprimare cinică a identităţii oamenilor în numere, coduri, unităţi minimale care îndosariază atent urmele trecerii lor prin viaţă şi când mijloacele moderne de control şi supraveghere, asemeni dinamitei lui Nobel, îşi depăşesc scopurile, tinzând să devină adevărate arme în mâinile… nu ştim cui, după cum nici nu ne este atât de clar dacă spre binele nostru.

Declarându-se el însuşi simpatizant al doctrinei de centru-stânga şi împins de convingerile sale socialiste să se implice nu doar ca jurnalist, ci şi în calitate de combatant în războiul civil din Spania (1936-1939), George Orwell a fost un scriitor care şi-a folosit talentul literar şi statutul de intelectual pentru exprimarea unei atitudini politice. Nu în maniera adoptată de unii oameni de cultură din actualitatea românească, mai degrabă oportunişti decât vizionari, motiv pentru care a şi suferit marea decepţie, constatând diferenţa dintre ideile socialismului şi transpunerea lor în practică.

Eseul publicat în 1946, Why I Write, o micro-confesiune de numai câteva pagini, sintetizează devenirea lui ca prozator dedicat unei cauze: aceea de a nu-şi trăda înclinaţia naturală spre exploatarea lumilor infinite pe care i le descoperă propria imaginaţie, reflectând totodată privirea sa lucidă şi critică asupra autorităţii în oglinda acestor lumi.

Convins fiind că „nu poţi aprecia motivele unui scriitor fără a şti ceva despre dezvoltarea sa timpurie”, Orwell face o trecere în revistă a celor dintâi încercări literare, ataşând de fiecare dintre acestea starea emoţională care le-a generat. Fiu al unui funcţionar în administraţia engleză din India, izolat la cinci ani distanţă de fiecare dintre surorile lui şi văzându-şi rareori tatăl, trăieşte o copilărie singuratică, în care deprinde obiceiul de a inventa poveşti şi de a conversa cu personaje imaginare. Atunci descoperă că poate folosi cu uşurinţă cuvintele pentru a crea un univers personal, o alternativă pentru existenţa căreia începea deja să-i simtă amărăciunea.

Inventarul „operei” sale din perioada copilăriei şi adolescenţei cuprinde primele versuri, dictate mamei la 4-5 ani, o poezie patriotică inspirată de izbucnirea Primului Război Mondial, câteva pasteluri în stil georgian, o piesă de teatru rimată, una sau două povestiri eşuate. Un palmares nu foarte bogat, dar suficient cât să-l ţină aproape de scris, la fel cum a făcut-o şi implicându-se în editarea unor reviste şcolare. Pasiunea lui nu are încă un scop definit, ba chiar se străduieşte câţiva ani să renunţe. „Între 17 şi 24 de ani am încercat să abandonez această idee, însă am făcut-o conştient că-mi insult astfel adevărata natură şi că, mai devreme sau mai târziu, ar trebui să mă aşez şi să scriu cărţi”, mărturiseşte Orwell.  Ceea ce se va şi întâmpla, mai târziu, când prozatorul matur se va fi eliberat de influenţele înaintaşilor şi de ultimele incertitudini.

Totuşi, în afara înclinaţiei naturale, ce altceva pune în mişcare cuvintele? Orwell consideră că „sunt patru mari motive pentru a scrie (…). Acestea există în măsuri diferite în fiecare scriitor, din când în când proporţiile variind, în funcţie de condiţiile în care trăieşte”.

Egoismul – „dorinţa de a părea deştept, de a se vorbi despre tine, de a fi pomenit după moarte, de a te răzbuna pe cei care te-au ignorat în copilărie”, categorie în care intră toţi cei care nu-şi abandonează ambiţiile individuale în favoarea altora: oameni de ştiinţă, artişti, politicieni, avocaţi, soldaţi, afacerişti de succes.

Entuziasmul estetic – „percepţia frumosului în lumea exterioară sau (…) în cuvinte şi în aranjarea lor potrivită”. În opinia lui Orwell, orice carte care depăşeşte, ca nivel, Mersul trenurilor „nu este total lipsită de consideraţii estetice”.

Impulsul istoric – „dorinţa de a vedea lucrurile aşa cum sunt, de a găsi fapte adevărate şi de a le stoca în folosul posterităţii”.

Scopul politic – „dorinţa de a împinge lumea într-o anumită direcţie, de a schimba mentalitatea oamenilor despre felul de societate spre care ar trebui să năzuiască”, obiectiv pe care încearcă să-l atingă practic orice operă literară. „Opinia că arta nu trebuie să aibă vreo legătură cu politica este ea însăşi o atitudine politică”.

Într-un alt context istoric, politic, social, Orwell recunoaşte că ar fi precumpănit, în cazul său, primele trei motive. „Dar aşa, am fost forţat să devin un soi de pamfletar”. Orientarea sa politică a prins rădăcini în Birmania, unde se angajase în cadrul Poliţiei Imperiale Indiene, sărăcia şi sentimentul eşecului au amplificat „ura naturală faţă de autoritate”, l-au făcut conştient de existenţa „clasei muncitoare” şi i-au oferit premisele înţelegerii „imperialismului”, iar apariţia fascismului pe plan mondial şi războiul civil spaniol au tras ultimele tuşe în convingerile sale. „Începând cu 1936, fiecare rând din operele mele importante l-am scris, direct sau indirect, împotriva totalitarismului şi pentru socialismul democratic, aşa cum îl înţeleg”.

Expunând minciuna şi nedreptăţile, Orwell admite în prozele lui de maturitate primatul veridicităţii, strâns legat de dimensiunea politică, fără a ignora, totuşi, perpetua căutare a limbajului literar cel mai în măsură să le exprime. Revenim, aşadar, la eterna chestiune de formă şi fond: Ferma animalelor a fost prima carte în care am încercat, pe deplin conştient de ceea ce fac, să contopesc scopul politic şi cel artistic într-unul singur”.

*

*   *

Contrar celorlalte prezentări de carte postate anterior, aceste note nu au intenţia să vă trimită spre eseul menţionat, pe care l-aş fi putut scana să vi-l las spre lectură. M-am gândit, însă, că, pe de o parte, l-ar readuce pe Orwell în atenţia dvs., iar pe de altă parte ne-ar îndemna să privim în adâncul nostru pentru a identifica ce anume ne provoacă să scriem, dacă regăsim sau nu în noi înşine măcar una dintre motivaţiile lui şi, în ultimă instanţă, dacă scriitori români ar fi îndreptăţiţi astăzi să adopte oatitudine politică, delimitându-se de gratuitatea estetică a literaturii pentru a amenda neajunsurile societăţii în care trăim.

George Orwell

Why I Write

Penguin Books – Great Ideas

1.      Why I Write (1946)

2.      The Lion and the Unicorn (1940)

3.      A Hanging (1931)

4.      Politics and the English Language (1946)

Yann Martel – Viaţa lui Pi

Şi-acu’ să vedem câţi au primit, au citit sau măcar au auzit despre Viaţa lui Pi, romanul canadianului Yann Martel, trimis către noi (romanul, nu autorul) pe aripile avionului în cadrul evenimentului World Book Night, al cărui voluntar a fost, printre alte mii de persoane altruiste, şi dragul nostru Emanuel.

Eu recunosc de la bun început că am trişat şi am (re)citit cartea în traducerea pe care o aveam dinainte, constatând, cu această ocazie, ce slabă memorie am. Uitasem aproape tot, iar finalul a venit ca o mare surpriză! Dar pentru asta nu e vinovat Pi. Vinovată sunt eu, că nu mi-am exersat cât ar fi trebuit ţinerea de minte.

Pe măsură ce întorceam paginile, subliniam rânduri peste rânduri, peste alte rânduri, plănuind ce voi spune să vă atrag s-o citiţi. Drept urmare, cartea e brăzdată de rânduleţe, în două culori, dacă le pun la socoteală şi pe cele de la prima citire, în schimb mintea mea e un câmp alb. N-am nici cea mai mică idee de unde să încep, unde să termin şi, partea cu adevărat tristă, nici cam ce-ar trebui să cuprind în mijloc.

Aşa că voi lua pe rând cele trei părţi care compun romanul.

Partea I

Aici autorul ne introduce în lumea pe care personajul principal o va pierde cât de curând. Dacă ajungeţi în faza aceasta, sfatul meu este să vă bucuraţi cât mai mult şi să profitaţi de ocazie, pentru că e cea mai senină şi mai destinsă parte a cărţii.

Piscine Molitor Patel, mai pe scurt, Pi, este un băiat indian a cărui familie se compune din: mamă, tată, un frate mai mare, toate animalele din grădina zoologică pe care o au în grijă, un brutar, un profesor, un prieten al tatălui, apoi un învăţat brahman, un preot şi un imam, ultimii trei străduindu-se în zadar să-l lămurească de ce pe Dumnezeu nu-l poţi afla decât într-o singură, indivizibilă religie.

Toate episoadele din această etapă a naraţiunii stau sub semnul cunoaşterii. Pi învaţă să înoate. Pi îşi creează o identitate, găsind „refugiul în acea literă grecească care arată ca o baracă acoperită cu un acoperiş de tablă ondulată, în acel număr evaziv, iraţional, cu care oamenii încearcă să înţeleagă universul”. Pi descoperă multiple raporturi între lumea animalelor şi a oamenilor. Pi îi găseşte pe Iisus, pe Mohamed şi pe Krishna, în fiecare dintre aceştia recunoscând întruparea lui Dumnezeu.„În ritmul ăsta, dacă mergi la templu joia, la moschee vinerea, la sinagogă sâmbăta şi la biserică duminica, trebuie să te mai converteşti doar la încă trei religii ca să fii în vacanţă toată viaţa”, îi spune fratele Ravi.

Apoi speranţa la o viaţă mai bună îi mână familia spre Canada, la bordul cargoului japonez Tsimtsum.

Partea a II-a

Aventura începe când cargoul dispare „într-o gaură de pioneză de pe harta” lui Pi. Scufundarea vaporului îl transformă pe adolescentul nostru într-un Robinson fără voie, izolat pe o barcă de salvare împreună cu un urangutan, o zebră, o hienă şi un tigru bengalez, Richard Parker. După câteva zile nu mai rămân decât doi: omul şi tigrul.

Moartea zebrei e descrisă cu duritate şi cu un realism crud – o secvenţă greu de digerat dacă nu înţelegi că, în această lume a animalelor, nu există bine şi rău, moral şi imoral, ci numai o lege bine împământenită a selecţiei naturale şi a instinctului de supravieţuire.

Iar Pi supravieţuieşte nu mai puţin de 227 de zile, dresându-l nu doar pe Richard Parker, ci şi pe sine însuşi, pentru a rezista spaimelor, deznădejdii, convingerilor pe care este nevoit să le încalce când realizează că a ajuns „la un nivel inimaginabil de sălbăticie”, în care „se poate obişnui cu orice, chiar şi cu omorul”. Este tot o lecţie de cunoaştere, transpusă în alt mediu şi în alte condiţii.

Nu voi insista pe amănuntele care dau sare şi piper romanelor de această factură, amănunte din care nu lipsesc notele de umor. Mă opresc, totuşi, asupra unui  scurt fragment din lista pe care o face Pi, inventariind lucrurile de care dispune:

„ (…) 1 caiet cu 98 pagini liniate

1 băiat cu un set complet de haine, cu excepţia unui pantof pierdut

1 hienă pătată

1 tigru bengalez

1 colac

1 ocean

1 Dumnezeu”

Lupta lui Pi nu se rezumă la a prinde ziua de mâine. Vânează dorade, ţestoase, pui de rechin, se adaptează la furtuni şi caniculă, se concentrează asupra vieţii fără să mai aştepte salvarea. Dar niciodată nu îl uită pe Dumnezeu. Şi nu pentru că ajutorul vine de sus, ci pentru că această credinţă a lui, disputată de trei religii, e singurul loc unde-şi mai păstrează umanitatea. Pe întinderea nesfârşită a apei, Pi convieţuieşte cu Dumnezeu şi cu Richard Parker. Faptul că trăieşte să-şi povestească incredibila aventură li se datorează amândurora, în egală măsură.

Partea a III-a

După şapte luni pe ocean, Pi eşuează pe coasta Mexicului. Oficialii japonezi încearcă să dezlege, prin unicul supravieţuitor, misterul dispariţiei vasului Tsimtsum, însă refuză să creadă povestea spusă de Pi. Atunci acesta propune alternativa. O nouă poveste, „fără animale”, mult mai scurtă şi mai uşor de crezut, dar infinit mai greu de suportat până şi de cei care o ascultă.

Cititorul poate arunca întrebarea dacă nu cumva aceasta este adevărata viaţă a eroului Pi Patel, însă, din respect pentru personaj, rămânem la adăpostul ficţiunii. Alegoria e preferabilă. Pi are acum o nouă familie, doi copii, o soţie frumoasă. O casă în Toronto transformată în templu pentru toţi zeii. „Principiul fondator al existenţei este ceea ce numim dragoste” şi la acest adevăr simplu se rezumă mesajul transmis de vocea narativă la persoana I.

*

Sigur că romanul lui Martel, mai ales în lumina finalului, intrigă la o căutare mai în adâncime a sensurilor. De asemenea, tehnica folosită de autor, artificiile literare, convenţia de veridicitate prin poziţionarea lui însuşi în schema naraţiunii ar fi teme interesante pentru o discuţie pe marginea cărţii.

Eu mă opresc, însă, la ceea ce mi-a plăcut mie: „Această poveste are un final fericit”. Nu ştiu cât de mult mai poţi recupera din tine însuţi după o asemenea experienţă (înţeleasă ca exponent al oricărei nenorociri ţi s-ar putea întâmpla). Câtă vreme există, totuşi, o cale de ieşire din întuneric, o minimă speranţă de a reveni la o viaţă normală, aceasta trebuie folosită.

Aşa ne învaţă Pi.

Mircea Cărtărescu – Frumoasele străine

Motto:

„Toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are două.”

(Mircea Cărtărescu, citat cu mai multă sau mai puţină exactitate)

Şi iată-mă din nou aşezată în faţa calculatorului, pentru a explica de ce volumul lui Cărtărescu, Frumoasele străine, ar merita din partea domniilor voastre răgazul unei lecturi.

Recunosc, până în momentul de faţă ochii mei şi paginile sale nu s-au intersectat decât o singură dată.

(Scurtă pauză pentru că tocmai am aflat vestea cea mare: o prietenă dragă mie are în burtică bebe de „7 săptămâni, 3 zile, 152 bătăi/minut, mânuţe şi picioruşe”!)

Revenind, acum fără prea multă tragere de inimă, la Cărtărescu, i-am citit mai demult popularul elogiu adus femeilor, care circulă şi azi prin camerele de studente la Litere în competiţie acerbă cu Paolo Cohelo şi mult detaşat de o cărţulie care mi-a plăcut mult, deşi n-o prea bagă nimeni în seamă: M-am hotărât să devin prost.

A urmat apoi o lungă perioadă de letargie, în care citeam orice, numai Cărtărescu nu. I-am invidiat întotdeauna alura de adolescent etern, părul mai des ca al meu şi norocul de a-şi fi găsit drumul spre afirmare mai repede şi mai cu succes decât alţii din generaţia lui (de a mea nici nu mai pomenesc!), dar motivul real era că pur şi simplu nu-mi mai căzuse nimic în mână şi nici nu simţeam imboldul să mă înfund în vreo librărie, în căutarea celebrului Orbitor. Apoi m-a enervat, că om sunt şi eu, culoarea politică în care s-a îmbrăcat cam cu prea multă nonşalanţă şi prea puţin convingeri.

Cu toate acestea, am făcut un troc echitabil cu ultima „sută de euro”, cumpărând, printre altele, cartea de care urmează să vă vorbesc şi care mi-a plăcut chiar din prima secundă (halal editorilor!) datorită ilustraţiei şi fontului de pe copertă!

Aşadar…

Frumoasele străine e un grupaj de trei povestiri inspirate din „situaţii reale”, fiind totuşi „o operă de ficţiune în mult mai mare măsură decât par”, al căror scop, dacă ar fi să-l credem pe autor în cuvântarea premergătoare, nu-i altul decât să stârnească râsul. Şi da, i-a reuşit de minune. Pe alocuri am râs cu lacrimi, pe alocuri m-am enervat, pe alocuri m-a cuprins o dezolare bolnăvicioasă.

Prima dintre ele narează cu mult umor peripeţiile scriitorului după ce primeşte din Danemarca un plic cu antrax! Istorioara e savuroasă. Teama paranoică, aruncarea plicului, recuperarea acestuia împreună cu blânda şi înţeleapta soţie Ioana, apoi aventura halucinantă din sediul poliţiei, prilej de a portretiza satiric, prin locotenentul Văcărescu şi maiorul Ghilduş, micile mari defecte ale sistemului… Să vedem, de exemplu, cum se completează o declaraţie:

„Nici în documentele de partid nu se mai pomenise o asemenea limbă de lemn, atâtea gerunzii şi infinitive, perifraze şi anacoluturi. Nu se ştie de ce, plicul apărea mereu sub numele (mai nobil, se pare) de «anvelopă», era «inscripţionat», nu scris, «transversal şi longitudinal», nu în cruciş şi-n curmeziş, cu «stilou cu bilă de diverse culori», nu cu pixul. Şi aşa mai departe, pe vreo trei coli scrise mărunt, de mă durea încheietura, căci eu fusesem în tot acest timp braţul care execută, iar locotenentul – mintea care comandă.”

Despre cea de-a treia povestire, Bacoviană, aflu de pe internet că a fost citită cu diverse ocazii şi publicată parţial în revista7 seri sub denumirea de Drumul foamei. Asta şi e. Răspunzând invitaţiei unui anume scriitor Ciubotaru de a veni la Bacău„pentru o lectură de versuri la Casa de Cultură locală”, tânărul scriitor de 28 de ani are parte de cea mai înfometată drumeţie din viaţa lui. Gazdele sale, crème de la crème a peisajului literar băcăuan, sunt atât de preocupate să „întreţină” cum se cuvine celebritatea din Bucureşti (inclusiv cu o vizită nocturnă la crucea eroilor de la Mărăşeşti şi, mai târziu, la o tânără cam curviştină de felul ei, altfel „fată faină”, care mai şi citeşte) încât nu-l bănuiesc de asemenea „vulgare nevoi ale burţii”. Iar burta agonizează lent.

Pe măsură ce-şi vede spulberat visul gurmand, protagonistul reiterează, ce-i drept, la o scară mai mică şi cu mai puţin dramatism, parcursul eroului din romanul lui Knut Hamsun, Foamea, surprinzând concomitent provincialismul literar românesc în cea mai pură şi mai senină formă de manifestare:

„Vorbeau între ei cu mare însufleţire, şi aşa aveau să facă întregul sejur. Eu eram doar pretextul care-i aducea împreună. Conversaţia lor era pentru mine foarte instructiv-educativă. Mare noroc avusesem, spuneau, că ei şi nu alţii mă chemaseră, căci altfel aş fi nimerit pe mâna unor rataţi, veleitari, escroci, politruci, homosexuali, curvari, turnători, hoţi din avutul public – inşi din care era alcătuită, se pare, viaţa literară băcăoană, cu excepţia lor. În Bucureşti, de asemenea, scriitorii, mai ales cei tineri, erau nişte nulităţi, farseuri şi infatuaţi, fireşte cu salutara mea excepţie. Ne priveam unii pe alţii cu drag: ce întâmplare fericită că se-ntâlnise-n seara aceea crema literelor româneşti!

Am pedepsit povestirea numărul doi, lăsând-o la urmă, pentru că m-a înşelat cumplit. După titlu, mă aşteptam la un rezumat al aventurilor amoroase, în care mi-aş fi băgat nasul cu indiscreţie. Uitaţi, onoraţi cititori, ce am găsit în schimb:

„În fiecare an, francezii […] închid ochii şi rotesc globul pământesc, ţintind cu un ac un loc la-ntâmplare şi sperând că au nimerit pe uscat. Aleg astfel în fiecare an câte-o ţară şi invită o duzină de inşi de-acolo, mai poeţi, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franţa, arătându-i publicului doritor de senzaţii tari. Această cutumă poartă numele de Belles Étrangères, frumoasele străine.”

Pe scurt, acesta ar fi subiectul, călătoria în Franţa, care, însă, nu acoperă nici pe departe cele două sute de pagini. Cronologia evenimentelor e întreruptă adesea de salturi temporale şi spaţiale, autorul îndreptând reflectorul memoriei spre alte şi alte momente din viaţa sa. Tonalitatea discursului, uniformă în Antrax şi Bacoviană, oscilează aici de la umorul predomaninant la sarcasm, de la je m’en fiche la amărăciune, iar naraţiunea capătă, pe alocuri, accente groteşti (a se vedea episodul vizitei la ospiciul penitenciar de maximă securitate din Castel Giffredo sau al cinei româneşti oferite de oficialităţile din Castelnaudary, capitala mondială a ciolanului cu fasole).

Centrul de interes al povestirii se schimbă cam tot de atâtea ori cât mi-am schimbat eu domiciliul în ultimii ani. Cărtărescu „valsează”, practic, prin tot felul de teme, de la imaginea României şi a scriitorilor noştri în Occident la relaţiile tensionate şi deloc amicale dintre aceştia, de la impresiile pe care i le imprimă în suflet oameni, locuri şi întâmplări la exprimarea unei atitudini tranşante faţă de diverse probleme (fascinaţia Parisului, relaţia cu presa, ipocrizia, superficialitatea şi neprofesionalismul din spatele unor manifestări culturale).

Iar eu, cititorul empatic, parcurg un drum la fel de sinuos. Sufăr ca un câine atunci când e lăsat pe dinafara emisiunii de la Radio France Internationale (uneltire a lui Dumitru Ţepeneag, bănuieşte el, oficial pentru că nu vorbeşte bine limba franceză) şi când e umilit pe motive de naţionalitate română pe la tot felul de case de schimb obscure, în încercarea de a-şi schimba cecurile de călătorie. Mă indignez, bodogănind în barbă, pentru dispreţul tutelar al numitului Cărtărescu faţă de „trecutul ciobănesc” pe care-l scoatem în lume (dar înţeleg, în cele din urmă, pentru că, de la Patapievici încoace, aceasta e politica ICR, şi poate că o fi vreun dram de adevăr şi în radicalismul acesta).

Nu în ultimul rând, vânez cu aviditate portretele scriitorilor dintr-o generaţie despre care ştiu nepermis de puţin. Ion Mureşan – „om cu aparenţă hirsută, ţărănească, dar plin de umor şi umanitate”, Florin Iaru – „mai întotdeauna entuziast, exploziv, uimitor de tânăr”, Ştefan Agopian – „om ciudat, mic de stat şi cârcotaş, cunoscător de lucrurui vechi”„faţa tragică” a lui George Crăciun… Sunt pagini întregi în care Cărtărescu spune „povestea altcuiva”, şi nu oricum, ci cu devoţiunea „lui Eckermann faţă de Goethe”, schiţând în linii aproape duioase latura omenească a optzecismului:

„Cu trecerea timpului, devine tot mai limpede cât de mult am ţinut unii la alţii în ciuda concurenţei sufocante dintre noi şi-a încercărilor altora de-a ne dezbina. Unii au publicat mai mult, alţii mai puţin. Unii au avut succes, alţii nu. Unii sunt şi azi în centrul atenţiei, alţii au fost uitaţi de mult, îngropaţi într-o viaţă obscură. Dar de câte ori ni se-ntâmplă să ne-ntâlnim, ne purtăm ca nişte soldaţi bătrâni dintr-un război pierdut în adâncul timpului: ne-mbrăţişăm cu căldură şi ne amintim de vechile campanii, de vechea glorie pe care nu ne-o poate lua nimeni”.

Cineva îl „sfătuia” pe Cărtărescu, într-o recenzie, să nu alunece pe panta comercialului, revenind la obiceiul de a scrie capodopere precum Nostalgia sau Orbitor. Eu mă mulţumesc şi cu opere care nu ţintesc Nobelul. Deci bifez în lista lecturilor încă o carte care mi-a plăcut. Pentru că am râs mult şi pentru că mi-a stârnit speranţa că voi găsi, privind înapoi peste ani spre acest microunivers literar în care mă tot învârt de ceva vreme, alături de chipuri care mi-au fost dragi, şi sentimentul apartenenţei:

 „[…] noi, scriitorii de duzină din Belles Étrangères, vom fi cândva, mai repede chiar decât credem, istorie literară ca toţi cei de dinaintea noastră. […] tineri poeţi de azi, care peste decenii vor fi oameni maturi, se vor mândri că ne-au văzut, măcar pe unii dintre noi, şi vor depunde mărturie că am existat cu adevărat, şi că eram oameni ca şi ei, îmbrăcaţi în stofă.”

Alexandru Vakulovski – Pizdeţ

Alexandru Vakulovski

Pizdeţ (2002)
„Se dedică tuturor prietenilor mei, tuturor celor care au trecut peste această realitate (unii nu s-au mai întors) – din disperare, din silă din nemulţumire, de asemenea tuturor celor care vor citi această carte până la capăt.”

Acuzându-mă, mai în glumă, mai în serios, că citesc „cam puţin”, iar din puţinul acesta nu fac parte nici scriitorii basarabeni, nici literatura contemporană, cineva mi-a recomandat romanul Pizdeţ al lui Alexandru Vakulovski. Mi l-a recomandat râzând, cu o sintagmă luată direct din carte: „M-am născut într-o familie de genii: tata poponar beţiv şi mama curvă.”

Printat de pe internet, romanul are, după o „cosmetizare” din motive strict economice, 54 de pagini. Bate suta în versiunea tipărită, pe care n-am avut răbdare s-o caut prin librării. Cele 50 de capitole alcătuiesc o naraţiune cu caracter confesiv, la persoana I, în majoritatea episoadelor naratorul-personaj adresându-se unor diverse persoane, care uneori îi răspund, dar cel mai adesea nu. Asta ca să încheiem partea tehnică şi chestiunile de compoziţie.

Totuşi nu despre acestea a binevoit publicul cititor şi internaut să-şi exprime opinia:
„Nu înţeleg cum se poate legitima o vulgaritate gratuită, o proză seacă, lipsită de orice fel de inspiraţie. Unul din autorii contemporani care scriu ca să-ţi facă greaţă. O hoardă de acefali, cu o lipsă de talent expusă violent la vedere.” (johann)
„Marş acasă la mumă-ta în Moldova ta de beţivani cretini şi sifilitici, nu împuţi aerul curat cu duhoarea ta de nespălat şi beutor de basamac de bască unsuroasă de tractorist colhiznic, tu ăsta care te dai scriitor, bă alex!” (ionash)
„Câtă importanţă îşi dă acest guru al înjurăturilor… sub pretextul că face, chipurile, literatură… măcar de ar da dovadă de creativitate la însăilarea măscărilor… frustrarea e apanajul oamenilor, dar exhibarea deşănţată ţine de altă zonă (vezi dicţionar de psihiatrie)” (Maria)
„Dacă aşa promovăm valorile din România, atunci ne merităm soarta! Îmi pare rău, dle Alexandru Vakulovski, această „literatură” de mahala nu face cinste nimănui. Asta auzim peste tot în mijloacele de transport – aşadar nu aţi reuşit să aduceţi nimic nou, nicidecum să contribuiţi la valul de vulgarităţi care ne înconjoară. Cultura presupune altceva!” (Viorela Codreanu Tir[on])

Comentariile au fost luate de pe Bookblog şi din ziarul Clujeanul şi aparţin unor oameni cu profude opinii. Atât doar că eu, cititorul întârziat al lui Pizdeţ, încă nu m-am lămurit ce înseamnă mai exact „cultura” şi nici nu ader la părerile dumnealor. Ba dimpotrivă, Vakulovski a reuşit, cu cărticica asta a lui, să mă zgândărească în adâncul sufletului mai mult decât dulcegăriile romanţate şi plângăcioase care s-au răspândit ca o molimă în rândul scriitorilor aspiranţi, de aici sau de pe celelalte meleaguri.

Dau deoparte elementele autobiografice (felicitări autorului că n-a aşteptat bătrâneţea să le prăfuiască într-un vraf de memorii) şi mă opresc la Yo. Pentru că, până la urmă, despre el este vorba – un tânăr basarabean de 22 de ani, dependent de droguri, care trece graniţa să-şi facă studiile în inima româno-maghiară a Clujului.

Yo are o grămadă de prieteni: Pipi, Sobo, Prof, Allbe, Baston, Bobdylán, Kerouac, Buru, Oedip, Ski, Oaia, Scrof, Hipp, Fane Babanu, Kopkil, Tolstoi, Harms, Galilei… Aproape incredibil cum au încăput într-o singură carte. Din punct de vedere psihologic, sunt nişte inadaptaţi, evadează cum pot şi cum ştiu mai bine din conformism şi realitate. Unii prin alcool, alţii prin droguri, alţii prin artă, emigrare sau moarte. Deşi individualizarea lor în roman e inegală, îi simţi pe toţi ca prezenţe vii, diferite în multe privinţe, dar aduse laolaltă de sentimentul comun că nu mai pot să suporte.

Aceşti tineri care au avut ghinionul să fie altfel nu sunt nici inculţi, nici retardaţi, iar faptul că le vine o mare lehamite de lume nu-i împiedică să încerce să o cunoască. Pizdeţ este, privit din această perspectivă, lumea lui Yo – un univers concret, al căminelor studenţeşti în paragină, al barurilor şi al societăţii care îl umileşte şi unul abstract, al percepţiilor şi reprezentărilor celui dintâi în conştiinţa personajului. Un stream of consciousness câteodată letargic, câteodată alert, care se sustrage desfăşurării cronologice, motiv pentru care nu există nici fir narativ propriu-zis, ci un puzzle de stări şi impresii, descrise în anumite puncte cu o precizie clinică.

Despre ce comunică Yo?
Despre Chişinău – oraşul „minunat”, „împuţit”, o târfă „care se încadrează integral ca o păpuşă rusească în altă târfă”, cu gaborii lui criminali şi verdele „halucinant”.
Despre „copilăria de vis” într-o atmosferă inexistentă de „căldură familială”.
Despre Dumnezeul „de care ai nevoie”, „Dumnezeul nostru în tricou, nu ăla din înjurături”, cu al cărui fiu „hippi” Yo visează să fumeze marihuana.
Despre pipe, bulibuleatoare şi travca.
Despre România iluzorie şi România reală şi despre cum te simţi străin de ambele părţi ale graniţei; despre o generaţie care are sădite în suflet „scârba şi ura” şi care nu se fereşte să urle: „Noi nu mai vrem să fim rataţi ca părinţii noştri, nu vrem să zâmbim frumos când cineva ne fute”; despre „gaura din tricolor” care le scurmă pieptul.
Despre femeile cu care face sex şi despre femeia pe care n-o lasă nici să-l salveze, nici să-l iubească, de teama dezamăgirii că în vise e mai frumoasă.
Despre prietenie.
Despre realitate şi iluzie şi despre motivele pentru care a doua e preferabilă celei dintâi.
Despre facultatea românească urmată de studentul basarabean pe care „geniul de profesor” îl face să se simtă „o vită proastă” („– Băiete, băiete, nu eşti cumva basarabean? Am observat, am observat. Mai cere cărţi de la colegi, mai învaţă limba română.”)
Despre literatură şi scriitori, de la Dostoievski, Urmuz, Nabokov până la scriitoraşii „de poveşti frumoase şi poezii cu patru rândurele şi multe sentimente”; despre Vieru şi Eminescu (pentru că unul le-a scris Abecedarul, iar altul e cel mai mare poet român, deşi numai rupându-se de amândoi poate să înceapă să-şi scrie propria carte).
Despre Maradona, Gagarin, Tarantino, rock, hip-hop şi despre „băieţii care pictează gardurile şi pereţii blocurilor”.
Despre moarte şi despre cât de diferit e să o vrei pentru că viaţa ţi se pare insuportabilă sau să o trăieşti pe pielea prietenilor.
Despre cum e să fii „gruzit” pentru că „e pizdeţ cu tine”; despre revoltă şi renunţare.

Se conturează treptat o tipologie a personajului, odată cu profilul psihologic al exponentului unei categorii pe care, sigur, unii o consideră nepotrivită pentru a se încadra în limitele etice ale literaturii. Anulăm şi ignorăm ce e prea urât, ce doare prea tare sau pur şi simplu ce nu se pliază pe înaltele noastre standarde. Totuşi trebuie că există şi Yo pe undeva, în această lume, poate mai real decât multe din fantomele serbede care se tot plimbă prin paginile muncite şi răsmuncite ale prozulicilor contemporane, la fel cum există scriitori cu marele merit, printre altele, de a ne arunca în faţă şi realităţile care nu ne plac. Mai sunt şi alte lacrimi, care nu se văd şi pe care nu le cântă nimeni în Basarabia.

Acest Yo, în lupta cu sevrajul, cu halucinaţiile şi cu moartea, nu are limbajul unui academician scrobit. Foloseşte cuvântul cu „p” şi cuvântul cu „f”, alături de termeni din jargonul moldovenesc, necunoscuţi mie şi celor care nu ştiu o boabă de rusă, şi nu neapărat ca o formă de protest împotriva civilizaţiei, ci pentru că aşa este el, onest până în pânzele albe, şi fiindcă nu se lasă cenzurat de realitate şi nici nu-l sperie cuvântul scris. În această limbă a lui preferă să fie cinic decât patetic şi prefăcut, şi nu contează ce vehicul lingvistic foloseşte ca să ajungă la acel sine despre care ştie „din ce în ce mai puţin” şi care nu-şi mai găseşte locul şi rostul.

Cititorii sensibili se pot feri de corvoada lecturii, pot, de asemenea, în caz că au făcut greşeala de a parcurge romanul, să strâmbe din nas şi să arunce în uitare orele pierdute cu o carte care nu e pe gustul lor. Mi-ar plăcea, însă, o dovadă de onestitate şi din partea celui care ţine volumul în mână. Cam prea multă indignare pe un munte de ipocrizie care pute a hoit. Debutul literar al lui Vakulovski are şi reuşite, şi lipsuri, dar în mod cert arată a capodoperă pe lângă mostrele de „cultură” frumos spoite, prin înţelesurile şi dedesubturile cărora bate vântul.

 

autor Alina Dora Toma
Romanul poate fi citit aici

 

 

Gabriel Garcia Marquez – Despre dragoste şi alţi demoni (note de lectură)

Gabriel Garcia Marquez (n. 6 martie 1927, Aracataca, Columbia, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1982)

Marquez este primul scriitor (şi singurul, până în momentul de faţă) pe care mi-am propus să-l citesc integral, cu certitudinea că nu m-ar putea vreodată dezamăgi. Pentru că are o imaginaţie neobosită, oricât de greu ar fi de crezut după ce-ţi începi (neinspirat) lecturile cu Dragoste în vremea holerei şi Un veac de singurătate. După capodoperele menţionate rămâne o umbră de neîncredere. Ce-ar mai fi de zis? Cu ce-ar mai putea surprinde? De surprins, poate cu nimic. De încântat, cu totul.

Despre dragoste şi alţi demoni
(Del amor y otros demonios, 1994), această novella de mai puţin de două sute de pagini, debutează frustrant, cu finalul. Moartea personajului principal e anunţată într-o cronică semnată de autor, care serveşte ca pretext naraţiunii, şi se leagă de golirea criptelor funerare ale unei vechi mănăstiri, în care sunt descoperite osemintele unei fetiţe „cu plete vii, de culoarea aramei însângerate”. O legendă reînvie în mintea tânărului reporter Marquez, prezent acolo pentru consemnarea evenimentului:
„…bunica îmi povestea în copilărie legenda unei micuţe marchize de doisprezece ani, cu pletele târându-i-se pe pământ ca o trenă de mireasă, care murise de turbare dintr-o muşcătură de câine, şi era venerată în satele din Caraibi graţie nenumăratelor minuni pe care le săvârşise”.
Astfel se deschide povestea în cinci capitole a Siervei Maria de Todos los Angeles, pe fundalul secolului al XVIII-lea sud-american – poveste care te învaţă cât de uşor poţi muri, nu de turbare, ci din prea multă dragoste.

Un scurt popas în subiect. Sierva Maria e fetiţa renegată şi neiubită a marchizului de Casalduero şi a Bernardei Cabrera. Lipsită de orice urmă de afecţiune din partea părinţilor, trăieşte printre sclavi şi învaţă de la aceştia felurite limbi, cântece şi eresuri, care o apropie mai mult de lumea lor decât de cea căreia îi aparţine de drept. Într-o zi e muşcată de un câine turbat. Nu manifestă simptomele bolii, însă pericolul de a o pierde reînvie în inima pustiită a marchizului instinctul patern şi-l aruncă în goana după leacurile capabile să o vindece. E începutul sfârşitului.
Primul remediu i-l oferă controversatul medic Abrenuncio, cu un singur sfat: „Nu-i pe lume leac care să tămăduiască ce nu tămăduieşte fericirea”. Drept care marchizul, pentru întâia oară în doisprezece ani, îşi ia rolul de tată în serios:
„Încercă s-o înveţe să fie o adevărată albă, se strădui să-şi recapete, de dragul ei, visurile spulberate de nobil creol, să o dezbrace de obiceiul de a mânca saramură de iguana şi tocăniţă de tatu. Încercă aproape totul, în afară de a-şi pune întrebarea dacă aceea era calea de a o face fericită.”
Un acces subit de febră îl împinge mai departe, cerând sprijinul indiencei Sagunta şi al doctorilor şi spiţerilor agreaţi de Biserică. Dar aceştia nu reuşesc decât să-i facă rău, deschizând rana cicatrizată şi torturând-o practic până în pragul nebuniei. Atunci intervine episcopul diocezei şi solicită ca Sievra Maria să fie închisă în mănăstirea Santa Clara, pentru că ar fi posedată de diavol. Abandonată în temniţa clariselor, fetiţa va cunoaşte prima şi ultima dragoste: Cayetano Delaura, tocmai omul însărcinat cu exorcizarea ei.
„… Cayetano îi luă mâna Sievrei Maria şi şi-o puse pe inimă. Ea simţi înlăuntru zbuciumul furtunii.
– Întotdeauna sunt aşa, spuse el.
Şi, fără să-i dea timp groazei, se eliberă de fierea tulbure ce nu-l lăsa să trăiască. Îi mărturisi că nu trecea o clipă fără să se gândească la ea, că tot ce mânca şi bea avea gustul ei, că viaţa era ea, la orice oră şi pretutindeni, cum numai Domnul avea dreptul şi puterea de a fi, şi că bucuria supremă a sufletului său ar fi să moară împreună cu ea. […]
– Şi acum?
– Acum nimic, spuse el. Mi-e de-ajuns că ştii.”


Trei motive pentru care merită să citiţi Despre dragoste şi alţi demoni (presupunând că nu aţi făcut-o deja, caz în care vă invit să lăsaţi o impresie de lectură):

1. „Reţeta” unică şi inconfundabilă de realism magic a scriitorului Gabriel Garcia Marquez, incursiunile supranaturalului în portretizarea timpului şi spaţiului evocat, estomparea graniţelor dintre oniric şi realitate, pe o structură care dezvăluie concomitent şi aspectele prozaice ale acelei lumi: convieţuirea dintre spanioli şi indigeni (stăpâni şi sclavi cu mentalităţi diferite, care ajung la compromisul unui stil de viaţă hibrid), Inchiziţia, confruntarea tacită dintre unicul Dumnezeu creştin şi „todos los angeles”.

2. Dragostea. Interzisă, ilicită, castă, desfrânată, platonică, pasională, neîmpărtăşită – aproape că nu există ipostaze în care să nu se dezvăluie şi, în acelaşi timp, să nu le fie refuzată personajelor, care nu reuşesc să se împlinească, prăbuşindu-se sub povara fatalităţii. Cert este, însă, că întreaga lume imaginată de autor e într-o perpetuă căutare, şi nu e vorba doar de cuplul central. Marchizul de Casalduero nu se poate căsători cu prima iubire, pe a doua i-o fură moartea, la bătrâneţe mai face o ultimă încercare, eşuată, de a o recâştiga pe Bernarda. Nici ca părinte nu e mai norocos. Bernarda Cabrera însăşi falsifică iubirea pentru marchiz, ca să-l prindă în mreje, se închide într-un pragmatism feroce, apoi pierde tot, lăsându-se pradă drogurilor, trăieşte o singură dragoste autentică, însă nu i se răspunde în acelaşi fel şi ajunge să-şi dea trupul înfierat de pasiune tuturor sclavilor.

3. Demonii. Şi nu cei inventaţi de Biserică. Neîmplinirile, viciul, intoleranţa, singurătatea, patima şi obsesiile, imposibilitatea alegerii între iubirea de femeie şi iubirea de Dumnezeu, libertatea pe care o cere spiritul de sub orice fel de constrângeri, mai ales cele religioase. Iar peste toate acestea, relaţia imposibilă dintre slujitorul Domnului, de treizeci şi şase de ani, şi o Lolita creolă cu părul lung, pe care „gardiana care intră s-o pregătească pentru cea de-a şasea exorcizare o găsi moartă de dragoste”.

 

autor Alina Dora Toma

„Zilele mele cu Renata” (Alexandru Petria). Impresii de lectură


Sunt un cititor mediocru. Spun asta de la bun început, ca nu cumva să se creadă că aceasta e o recenzie sau o cronică literară. Pentru că nu e. Sunt doar impresiile de lectură, la scurt timp după ce am întors şi ultima pagină a romanului Zilele mele cu Renata.
Am început romanul cu oarecare prejudecăţi. Întâi, pentru că m-a agasat reclama excesivă făcută acestuia, care mi-a tot bombardat mail-ul. Pe urmă, pentru că auzisem vorbe nu foarte elogioase la adresa lui, vorbe cărora înclinam să le dau dreptate înainte de a mă confrunta cu textul.
Ca să împac pe toată lumea şi să fiu cinstită şi cu mine însămi, romanul nu-i nici chiar atât de bun, nici chiar atât de rău. În mod cert, nu se va studia la şcoală, dar nici nu cred că are pretenţia, deci, din acest punct de vedere, suntem OK. Ca s-o plagiez cu neruşinare pe Doctor G, medic legist (pentru cei care se uită ocazional pe Discovery), la examenul extern constat că are puţine pagini (mai exact 104), font tocmai bun pentru orbeţi ca mine. Coperta 1 se pliază perfect pe anumite elemente de conţinut, cartea se citeşte uşor şi repede, deşi au mai scăpat câteva greşeli pe ici, pe colo („dar totuşi” sau litere duble omise la corectură).

*

La examenul intern observ câteva inadvertenţe asupra cărora aş cere, dacă s-ar putea, niscaiva lămuriri. De regulă cer – citesc în viteză şi-mi mai scapă din înţelesurile textului. Avantajul de a împărţi site-ul cu scriitorii contemporani! În povestirea lui Marius, Sub pale, independentă de naraţiunea principală, în elicopter urcă Iacob Mihalaş, dar la întrebările pilotului, fost coleg de liceu, nu mai răspunde tot Mihalaş, cum ar fi fost normal, ci un alt personaj, din povestea-ramă, şi anume Anton, care n-avea ce să caute acolo. Tot Anton vede grozăvia scrisă pe casa lui Mihalaş. Da’ Anton e „real”, prietenul naratorului-personaj, cum a ajuns în scriitura acestuia?
Pe urmă nici cu începutul nu prea sunt de acord, deşi îmi asum riscul ca, nefiind bărbat, să nu ştiu mare lucru. Pentru că Marius e un novice, aşa pricep eu, când face dragoste cu Renata în spital şi aceasta îi „cere” (imperativ) să ejaculeze pe burtă, ca să nu se trezească făcând copii. Şi el se conformează instinctiv, amant precoce căruia îi iese, uimitor, aplicarea în „primă audiţie” a metodei contraceptive (!).
Mă rog… Trecând la partea a doua, penisul de 1,70m şi 90 de kilograme mi s-a părut amuzant. Mi-am urmat lectura cu o stare de bine.

*

Deci… Personajul principal, şi narator pe deasupra, Marius, e scriitor în devenire, activitate susţinută (idealist! unde vezi aşa ceva în viaţa de toate zilele?) de părinţi avuţi şi binevoitori. Marius pregăteşte un roman, dar, cu toate sforţările, nu reuşeşte să-l scrie. Publică, în schimb, proză scurtă în „Observator”: Despre pictură şi alteleUn fiu iubitorEroii nu se întorc acasă etc. Puse cap la cap, toate aceste „digresiuni” (paisprezece la număr, dacă n-o socotim şi pe ultima) depăşesc binişor jumătate din carte. Unele au tentă politică, altele melancolic-evocatoare, altele juvenil-erotică, altele deschid o delicată şi surprinzătoare fereastră în interiorul gingaş al copilăriei şi adolescenţei (vezi întrebările candide ale Alinei sau durerea tatălui care-şi vede fiica, pe Adina, goală şi beată, amintindu-şi brusc de perioada când o învăţa să deseneze bastonaşe). Un cititor mai cârcotaş ar spune că Marius scrie cu mai puţină concizie, acurateţe, lejeritate decât Alexandru Petria. Dar eu nu sunt un cititor cârcotaş.

*

Ca în (aproape) orice roman, trebuie să existe şi un fir narativ care să lege cu noduri marinăreşti autostrada de şoselele secundare. În cazul de faţă e vorba de aventura lui Marius cu o ţigancă frumoasă, incitantă, fără prea multă carte. Renata e căsătorită, poesesivă, seducătoare, în pat (sau pe lângă) face tot ce-i trece prin minte. Respectă consecvent rolul amantei şi doar rareori îşi permite să redevină Renata-soţie (când e ameninţată cu divorţul) sau Renata-mamă (când nu vine la înmormântarea lui Anton şi a Minervei pentru că i s-a îmbolnăvit copilul).
Întâlnirile cu Renata şi cu celelalte femei din viaţa lui – Angela, Mioara, Minerva – sunt relatate la persoana I sub forma unei confesiuni reci, lucide, fără niciun fel de inhibiţii, uneori în cadrul unor scene destul de greu digerabile de un stomac mai sensibil (cum s-a dovedit a fi şi al meu, recunosc, într-o anumită, dar nu foarte mare măsură). Şocant? Probabil. Întrucâtva comercial. Nu destul de detaliat încât să-şi merite romanul calificativul de „pornografic”. Nici gratuit în totalitate, pentru că toate aceste flash-uri erotice servesc, în definitiv, la cunoaşterea şi autocunoaşterea – eşuată în final – a personajului.
Sezualitatea lipseşte cu desăvârşire. Romantismul, dulcegăriile, dragostea, de asemenea. Marius spune „te iubesc”, dar fără prea mare convingere. Explorează sexualitatea extremă, însă e impotent când vine vorba de sentimente. Introvertit până şi în relaţia cu prietenii. Autist. Zilele mele cu Renata nu e scenariu de telenovelă, nu e o replică autohtonă a vreunui bestseller de Sandra Brown, iar Renata are privilegiul primei femei, nu al primei iubiri.

*

Ce mi-a plăcut? Întâi de toate, stilul. Un stil pe care l-am apreciat în unele romane occidentale contemporane, dar de care se cam feresc scriitorii români. Romanul nu se pierde în formulări greoaie şi întortocheate. Exprimarea e clară, directă, nefardată, în fraze scurte care păstrează degajarea, umorul şi spontaneitatea limbajului cotidian.
Intriga. Simplă. Realistă. Ancorată în marja posibilului, unde au loc şi scriitorii rataţi, şi adolescentele dezmăţate, şi nevestele adulterine. E ca şi cum ai lua un om de pe stradă şi l-ai pune în carte, aşteptând să vezi ce ţi se descoperă – neinteresant sau fenomenal, după cum ai norocul să-ţi pice moneda.
Personajul principal. Profund antipatic, misogin, pervers (?), rasist, alienat, pasibil de investigaţie psihologică, suficient de uman cât să accepte porcuşorul de Guineea, să plângă moartea celui mai bun prieten, să fie gelos pe soţul amantei sau să încerce minima înţelegere caracterologică a iubitelor, schiţate prin câteva detalii biografice şi prin câteva amănunte ale intimităţii devoalate. Un anti-erou veridic, acest Marius Oprean, a cărui poveste o aflăm dintr-o singură perspectivă, subiectivă, incompletă, trunchiată, care îi aparţine lui însuşi. Permanent urmărit de ghinionul neîmplinirii, nu reuşeşte să realizeze nimic – nici opere memorabile, nici stabilitatea unei familii sau măcar o legătură afectivă durabilă, iar prietenii dispar şi ei, din diverse motive. Eşecul nu şi-l asumă, ci îl rescrie, într-un act de bravadă iluzorie în faţa auditoriului, care se poate indigna, îi poate da sau nu crezare, îl poate compătimi sau poate rămâne indiferent. Ca în orice text literar, şi aici există posibilităţi multiple de receptare şi interpretare.
Limitele încălcării tabuurilor. Pentru că există, chiar dacă cei mai conservatori dintre noi ar avea motive să-l acuze pe Marius de comportament sexual deviant. Comparativ cu ce se zice pe la colţuri că practică una lume, stimabilul nostru personaj e chiar soft, domnul Petria aplică o anume cenzură. Altfel spus, se putea şi „mai rău”, dacă acesta ar fi fost scopul. Mai relevantă mi se pare frustrarea de a nu fi capabil să ieşi din comun. Sexual vorbind, Marius Oprean rămâne, deşi foarte aproape de extreme, între graniţele banalului.

*

Ce nu mi-a plăcut? Prea multe articole ale personajului-scriitor, în defavoarea unor posibile scene care să dea substanţă zilelor cu Renata. Deşi sunt bine gândite, majoritatea, doar că nu le-am găsit locul. Există un dram de inconsecvenţă, un dram de incoerenţă, un dram de pripire în distribuţia lor pe parcursul romanului.
Şi partea cu scuipatul în gură, la care am simţit (la propriu) că mi se face rău. Şi partea cu mâţele trântite de copac, bună de rupt corasonul în două. Da’ în fine, nu-i relevant că nu mi-au plăcut. Muierisime!

*

Mi-am petrecut amiaza citind romanul. Până nu l-am terminat, nu l-am lăsat din mână. Pentru că a reuşit să mă captiveze, mi-am zis că-i datorez măcar atât, câteva cuvinte, care nu se vor a fi nici de bine, nici de rău (de altfel, nu mi-aş putea permite), ci doar un semn de lectură, un feed-back, mai ales că domnul Petria este coleg de site şi aşa spune buna cuviinţă să procedăm, ca apreciere pentru efortul creator al aproapelui nostru şi pentru o reuşită personală pentru care-l felicit.

autor Alina Dora Toma

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: