Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Ana Dobre”

Demonstraţia ca poveste

Andrei Pleşu este, astăzi, unul din reperele importante ale culturii româneşti, exercitând asupra cititorului, profesionalizat sau nu, un soi de fascinaţie. Este, cum spune Gabriel Liiceanu, unseducător, te ia, adică, de pe un drum şi te pune pe altul, nu pentru a te înstrăina, ci pentru a te descoperi, a te revela pe tine ţie înseţi.

Fascinaţia provine, cred, din capacitatea extraordinară de a revela miracolul din cuvânt, de a concretiza abstracţiunile, de a da strălucire banalului, de a fluidiza fraza făcând-o comprehensibilă. Sensul unui cuvânt poate dormi, ascuns între altele. Andrei Pleşutrezeştecuvintele şi ni le dăruieşte în întreaga lor bogăţie a virtualităţilor. E un fel dearheologal cuvintelor, pe care nu doar le descoperă pentru a le pune pe etajere într-un muzeu lingvistic, ci le însufleţeşte, dându-le sensul uitat,adormitşi resuscitat printr-o anamneză originală, care-l individualizează, dar trimite, totodată, şi la stilul scotocitor, febricitant al lui Constantin Noica.

Cititorul care recunoaşte fascinaţia, descoperindu-se sedus de magia cuvintelor şi a ideilor, îşi descoperă, deopotrivă, şi propria capacitate de a admira. A merge pe drumul croit de raţionamentul lui Andrei Pleşu poate însemna a descoperi propria metodă personală de gândire.

Metoda pe care o descoperi în studiile şi eseurile sale presupune o considerare a generalului şi particularului, o viziune asupra pădurii şi a copacilor din pădure. Impresia puternică în sondajele şi investigaţiile sale interpretative, asemănătoare celor psihologice din literatura proustienilor, este aceea de vedere de ansamblu, urmată de scotocirea detaliului, a acelui detaliu revelatoriu prin care ansamblul se limpezeşte şi devine inteligibil.

ÎnParabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste[*], în care şi-a propus să ne spună „adevărul ca poveste”, regăsim toate reflexele gândirii sale filosofice şi critice, dar, în acelaşi timp, reunificarea, în planul mentalităţilor, a modului de a-şi asuma enigma vieţii, specific omului primitiv şi omului modern. Parabolele lui Iisus transgresează timpul şi se adresează la fel de percutant omului de atunci şi omului de acum, căci ele surprind omenescul în complexitatea manifestărilor sale, în faţa vieţii şi a morţii, a cunoscutului şi a necunoscutului.

Nu este, desigur, aşa cum sublinia autorul înCuvânt înainte, cartea unui teolog, ci cartea unui om care-şi pune întrebări, care meditează asupra destinului omului, fie el „îmbisericit” sau nu, a omului în precara lui condiţie umană care a descoperit transcendenţa ca nădejde în eternitate. Spiritul deschis al filosofului se manifestă şi în aprehensiunea pentru „autori necanonici şi spaţii religioase din afara creştinismului”, căci, căutător al adevărului, poate depăşi limitele „cruciaţilor secularizării” sau ale „spiritului vremii”, şi chiar limitele interioare. Gândirea se dezmărgineşte, vorba lui Mihai Eminescu, pentru a putea cuprinde totul, pentru a releva fragmentarismul în totalitate, reflex al principiului unităţii totului – „Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”. Este modul de „a reacţiona adecvat şi edificator faţă de întrebările fără răspuns garantat şi greu sistematizabile după tabieturile raţiunii curente”, lucru necesar pentru a evita modalităţile de a trăi „culipsarăspunsului univoc (s.a.)”. Nu există adevărul, există, aşadar, adevăruri.

ÎnParabolele lui Iisus, Andrei Pleşu cautăpovesteapentru a facilita receptarea marilor adevăruri ascunse în mesajul, uneori, ezoteric. Citindu-le ca poveste, impresia de mesaj exoteric persistă şi aceasta face posibilă înţelegerea pe etaje ale textului, într-un mod asemănător cu cele indicate de Dante pentru înţelegereaDivinei comedii: sensul literal, sensul alegoric, sensul moral şi suprasensul. Naraţiunea se poate substitui argumentaţiei, însă autorul reface demonstraţia ca poveste, accentuând rolul creatorului – acela care, după cum spune şi Emil Cioran, taie un alt drum în necunoscut, în cunoaştere.

Recitind parabolele biblice, Andrei Pleşu se străduieşte să evite exceseleexegezeicare presupun a scoate înţelesul textului din substanţa lui, dar şi pe cele aleeisegezeice presupun a introduce în text înţelesuri străine de intenţia lui. Parcurgând o bibliografie impresionantă, el nu cade în orgoliul „abisului de înţelepciune”, stăpâneşte informaţia şi are geniul de a revela esenţialul, apropriindu-l viziunii, gândirii proprii, integrându-l discursului personal.

Textul biblic este, pentru Andrei Pleşu,jocul prim, reperul absolut de la care porneşte pentru a reconstitui, în regie proprie,jocul secundal re-creaţiei prin interpretare în sensul adevărului prim, originar. Simbolul central, revelatoriu, este cel al uşilor închise. „Stă în natura uşilor să fie, simultan, separare şi unificare. Închidere şi deschidere”, spune autorul în capitolulMisterul uşilor închis-deschise. Stă, totodată, în natura omului să bată la aceste uşi, spunem noi, în efortul permanent de a urca treptele cunoaşterii, de a accede la absolut, la dumnezeire, căci există „stări, etape de evoluţie interioară, care deschid uşile închise, indiferent de stimulentul sau piedica unor împrejurări exterioare (s.a.)”, mai spune Andrei Pleşu. Aceste uşi, închise şi deschise, pun în evidenţă posibile ipostaze ale umanităţii în urcuşul ei spre cunoaşterea revelatorie: iniţiativa aparţine întotdeauna omului, o spune şi N. Steinhardt. Uşa nu se deschide dacă n-ai deschis, în prealabil, Celui care bate. Altfel spus, cunoaşterea nu este posibilă fără credinţă, fără acceptarea lui Iisus/ Dumnezeu în universul tău: „Aşadar, pentrua intrape uşă, pentru a „forţa” deschiderea ei, trebuiesă ieşidin hotarele sinelui propriu”. Acest fapt implică reprezentareaintensăaCeluicare deschide. Se desenează, astfel, „schema salvării”: Creatorul care coboară şi creatura care urcă.

Deschizând el însuşi o uşă şi propunând un drum al cunoaşterii şi al credinţei, Andrei Pleşu recunoaşte alte limite, nu neapărat ale interpretării, ca Umberto Eco, ci ale lumii înseşi: „Este, însă, de negândit să citeştitot„, subliniază el. A evita acest gen de obstrucţie ţine de capacitatea de a despărţi apele, de a reinventa textul în ceea ce are el cu adevărat legitim şi productiv, pentru a spori neînţelesul lumii cu propriul înţeles şi pentru a clarifica, aducând în contemporaneitate sensuri şi semnificaţii uitate sau pierdute.

Dincolo de exigenţele proprii specializării, îndeplinite cu acribie de benedictin, interpretările lui Andrei Pleşu vorbesc nu numai cititorului specializat, ci şi acelui cititor care, fără a fi specializat în domeniul filosofiei sau al religiei, este avid de cunoaştere şi, mai ales, de autodepăşire. Ceea ce reuşeşte specataculos Andrei Pleşu este să coboare transcendentul în contingent, să apropie trăirea mitică de cea modernă, contemporană. A aprecia toate acestea înseamnă a-ţi descoperi şi a-ţi stimula capacitatea de a admira. A admira presupune recunoaşterea uneiautorităţi, fapt ce ar echivala cu şansa acordată sinelui de a se înălţa, de a se depăşi, de a primi omoştenirespirituală, de a acceptarisipireaîn lume.

ANA DOBRE

9 februarie 2013


[*]Andrei Pleşu,Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012.

 Autor: Emanuel Pope

Copilăria, începutul mitologiei personale

Copilăria, începutul mitologiei personale

În nicio altă limbă de pe pământ, poate, cuvântulnorocnu înfloreşte în atâtea semnificaţii ca în limba română, punând viaţa omului într-o strictă dependenţă faţă de el. Întâmplare fericită, soartă, şansă, destin, reuşită, toate se leagă cu fire invizibile de cuvântulnoroc. Negarea lui, în cuvântulnenoroc, înseamnă absenţa tuturor acestor evenimente din sfera norocului. Aglomerarea nenorocului duce la nenorocire…, iar nenorocirea la conştientizarea tragediei existenţei. Bogăţia aceasta lingvistică se revelează în sintagma aleasă de Ştefan Mitroi,Jocuri de nenoroc, pentru noul volum de poeme în proză[1], continuare şi reluare a celui din 2011,Strigăte spuse în şoaptă.

Scriitor complex, cu imprevizibile resurse de exprimare, care vizează virtualităţile latente ale cuvântului, Ştefan Mitroi face din cuvântul pe care-l alege, arta lui, incitându-l pe cititor în inefabilul spunerii, în meditaţia asupra eternelor lucruri omeneşti – copilăria, mitul său personal, cu imaginea părinţilor, cu sentimentul plenar al eternităţii şi al sacrului. Există o obsesie a copilăriei, spaţiul mitologiei personale, şi a părinţilor, mitizaţi în povestea fiului. Mama, Ioana, este reperul primordial în biografia sa spiritualizată, unaxis mundicare susţine nu doar lumea de fantasme a fiului, dar, mai ales, încrederea în rostul lumii. Eul este mereu prezent în povestea care-l situează ubicuu – în timp, în afara timpului, în prezent şi în trecut.

Copilăria sa este fabuloasă nu atât prin evenimente, cât prin modul de a se integra în mit. Motivele literare devin arhetipuri şi toposuri, marcând începutul mitologiei personale. Nicicând, el nu eludează, în opera sa, problemele omeneşti – omul cu trăirile, cu certitudinile şi incertitudinile, confuziile lui, cu reuşitele şi eşecurile lui. Arta este, pentru Ştefan Mitroi, un mod de a spune poveştile trupului şi ale sufletului.

Rememorându-şi copilăria, poetul Ştefan Mitroi îi retrăieşte starea de graţie, extazul dionisiac al sufletului care descoperă miracolul lumii. Indiferent în ce parte de lume ar fi trăită, copilăria este unică şi inepuizabilă, pare să ne spună poetul, fond inepuizabil de trăiri, de experienţe, de extaze. Timpul stă pe loc, iar copilul crede plenar că-l poate stăpâni. Totul în jurul lui se rescrie, căci el o reinventează şi o transformă în lumea lui proprie. „Jocurile de nenoroc” sunt ulterioare, când prezentul viu al copilăriei devine timp asumat în dimensiunea ireversibilei treceri. Timpul trecut este timp regăsit, proustian, şi resemantizat, din perspectiva maturului. Ion Creangă nu proceda altfel când pornea în căutarea paradisului copilăriei.

La Ştefan Mitroi, este uimitor cum această lume mirifică, lume a inocenţelor, dar şi a visatului eroism ideal, este recreată din perspectiva prezentului vârstei mature. Fondul de ingenuitate şi copilăresc nu este pierdut, ci păstrat în taineţele sufletului. Unda de tragism vine din aceea că, retrănid prin anamneză starea de graţie, copilărindu-se cu disperare, el simte, inexorabil, trecerea. Astfel, copilăria – timpul când ne credem nemuritori, prinţi şi prinţese într-o poveste fără sfârşit, în care nu există răul, moartea, viaţa fiindo tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, îşi prelungeşte sensurile într-o altă temă majoră a scriitorului – meditaţia asupra vieţii şi a morţii.

În trăirile copilului, maturul îşi reciteşte speranţele, aşteptările, visurile; acolo, el îşi caută părinţii şi poveştile acestora. E un „chiot de bucurie” în această regăsire, mai ales că, în filosofia personală a lui Ştefan Mitroi, omul îşi alege părinţii şi destinul, nu invers. Liberul arbitru aparţine omului dintotdeauna, înainte şi după căderea în lume. Acest timp fabulos al începuturilor este un timp integrat mitului personal, construit în jurul unui laitmotiv – copilăria. Alte motive – zborul, plutirea, naşterea, părinţii, alcătuiesc pletora vârstei, o lume pe care poetul face efortul de a o salva. Perspectivele temporale se întretaie şi se înlănţuie: cea a copilăriei, simultan, în modul de a recepta lumea în curgerea ei eternă, cea a maturului, retrospectiv, dindărătul trecerii, conştientizând trecerea şi înfiorându-se de ea. Acest paradox existenţial presupune trăirea simultană în două planuri. Cuvântul însuşi este forţat să trăiască în două planuri – aparent, în fragranţa pe care o creează denotaţia şi esenţial, în fragranţa metaforei.

Limbajul poetic creat de Ştefan Mitroi se bazează pe această permanentă pendulare între aparent şi esenţial, între frust şi revelaţia metaforei. Cuvântul creşte spre un sens şi, brusc, înfloreşte în altul care duce imaginaţia cititorului în tărâmuri nebănuite. Aceasta derivă din gândirea metaforică, funcţie primordială a cuvântului, pe care Ştefan Mitroi o redescoperă. El este asemenea primului om care a pronunţat primul cuvânt şi s-a lăsat înfiorat de sonoritatea şi de muzicalitatea lui misterioasă, pătruns de o magie necunoscută, magie care creează din nou lumea – o lume de cuvinte, unjocsecund. El nu mimează inocenţa copilului, ci o receează semnificând trăirea esenţială, primordială. Prin această retrăire, particularul capătă valoare de generalitate. Copilul din această poveste a copilăriei este copilul universal, reprezentând o vârstă a umanităţii înseşi.

Ştefan Mitroi dezvoltă şi creează aceste simbolisme plecând de la cuvântul crud, simplu ale cărui sensuri se transcend. Există o metafizică a universului fizic, resemantizată de poet. Acest fapt este relevant şi revelatoriu în simbolismul grav, specific tuturor mitologiilor – simbolismul mamă-pământ, ca relaţie dintre sacru şi profan. Naşterea echivalează, în acest context, cu o geneză. Este momentul care generează, entropic, începutul propriei poveşti a fiinţei. Timpul real şi timpul mitic sunt încorporate, deopotrivă, acestei poveşti. Dumnezeu este o apariţie permanentă, prezent în povestea omului. Există şi ideea dispariţiei lui Dumnezeu, nu o moarte, în sens nietzschean, de moarte a valorilor lumii tradiţionale, patriarhale. E o dispariţie care sugerează haosul ca înPlecarea berzelor, unde timpul se derulează „pe dos”, semn al vremurilor care au luat-o razna, căci în locul în care nu se mai nasc copii, acele ceasului timpului se blochează. Timpul mort şi-ntinde trupul…, şi Dumnezeu moare cu el.

Toposul lumii copilăriei vine cu tot alaiul de motive specifice: bâlciul, tiribomba, jocurile copilăriei, cimitirul, casa părintească, biserica, icoanele. Capacitatea de simbolizare este enormă. Pendularea în registre diferite menţine tensiunea ideii, paroxismul emoţiei. Creatorul este „fotograful” lumii, cel care nu copiază lumea, ci o recreează în funcţie de unghiurile date de lumina dintâi. Dirijând această lumină, el poate surprinde lumea în inefabilul, în infinitezimalele, în sufletul ei. „Pustiurile” sufleteşti dispar, „ochii enormi” privesc în profunzime, îndărăt şi în viitor. Schimburile dintre lumi, terestru şi cosmic, om şi stele, sunt obişnuite. Universul lui Ştefan Mitroi, deşi crud, prin caracterul implacabil al morţii, este armonios, de o frumuseţe stranie. Pierderea nu este niciodată definitivă. Având un destin creator, omul poate recrea chiar şi moartea – moartea părinţolor, de exemplu, topos dureros în biografia mitologizantă a scriitorului. Singurătatea omului este doar aparentă, căci viul cuprinde nu doar oamenii, ci toate lucrurile: ulmul din faţa casei, dudul, uliul care planează ameninţător ca unmemento, sperietoarea de ciori. Antropomorfizarea na
turii este a unui primitiv extatic, trăind plenar revelaţia miraculosului, pătruns de simbolismul cosmic al fertilităţii.

Ştefan Mitroi scrie propriul basm despretinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Asemenea prinţului din povestea lui Petre Ispirescu, el refuză naşterea pentru a-şi descoperi destinul, descoperind puterea cuvântului de a recrea lumea. Derulând invers timpul ce i s-a dat, el reintegrează în biografia sa spirituală, reperele lumii fizice şi le transcende. Descoperă, astfel, tărâmul de vis al eternităţii. Şi dacă prinţul din poveste se reîntoarce la propria lui condiţie umană, Ştefan Mitroi descoperă, reîntorcându-se, omul în ipostaza lui creatoare. Ideea lui se referă la puterea omului de a-şi transcende, prin creaţie, condiţia tragică. De aceea,Jocuri de nenorocnu este doar o amintire din copilărie, ci o anamneză, un basm al fiinţei.

ANA DOBRE

26 ianuarie 2013


[1]Ştefan Mitroi,Jocuri de nenoroc, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2012.

 Autor: Emanuel Pope

Copilăria, începutul mitologiei personale

Copilăria, începutul mitologiei personale

 

     În nicio altă limbă de pe pământ, poate, cuvântul noroc nu înfloreşte în atâtea semnificaţii ca în limba română, punând viaţa omului într-o strictă dependenţă faţă de el. Întâmplare fericită, soartă, şansă, destin, reuşită, toate se leagă cu fire invizibile de cuvântul noroc. Negarea lui, în cuvântul nenoroc, înseamnă absenţa tuturor acestor evenimente din sfera norocului. Aglomerarea nenorocului duce la nenorocire…, iar nenorocirea la conştientizarea tragediei existenţei. Bogăţia aceasta lingvistică se revelează în sintagma aleasă de Ştefan Mitroi, Jocuri de nenoroc, pentru noul volum de poeme în proză[1], continuare şi reluare a celui din 2011, Strigăte spuse în şoaptă.

            Scriitor complex, cu imprevizibile resurse de exprimare, care vizează virtualităţile latente ale cuvântului, Ştefan Mitroi face din cuvântul pe care-l alege, arta lui, incitându-l pe cititor în inefabilul spunerii, în meditaţia asupra eternelor lucruri omeneşti – copilăria, mitul său personal, cu imaginea părinţilor, cu sentimentul plenar al eternităţii şi al sacrului. Există o obsesie a copilăriei, spaţiul mitologiei personale, şi a părinţilor, mitizaţi în povestea fiului. Mama, Ioana, este reperul primordial în biografia sa spiritualizată, un axis mundi care susţine nu doar lumea de fantasme a fiului, dar, mai ales, încrederea în rostul lumii. Eul este mereu prezent în povestea care-l situează ubicuu – în timp, în afara timpului, în prezent şi în trecut.

            Copilăria sa este fabuloasă nu atât prin evenimente, cât prin modul de a se integra în mit. Motivele literare devin arhetipuri şi toposuri, marcând începutul mitologiei personale. Nicicând, el nu eludează, în opera sa, problemele omeneşti – omul cu trăirile, cu certitudinile şi incertitudinile, confuziile lui, cu reuşitele şi eşecurile lui. Arta este, pentru Ştefan Mitroi, un mod de a spune poveştile trupului şi ale sufletului.

            Rememorându-şi copilăria, poetul Ştefan Mitroi îi retrăieşte starea de graţie, extazul dionisiac al sufletului care descoperă miracolul lumii. Indiferent în ce parte de lume ar fi trăită, copilăria este unică şi inepuizabilă, pare să ne spună poetul, fond inepuizabil de trăiri, de experienţe, de extaze. Timpul stă pe loc, iar copilul crede plenar că-l poate stăpâni. Totul în jurul lui se rescrie, căci el o reinventează şi o transformă în lumea lui proprie. „Jocurile de nenoroc” sunt ulterioare, când prezentul viu al copilăriei devine timp asumat în dimensiunea ireversibilei treceri. Timpul trecut este timp regăsit, proustian, şi resemantizat, din perspectiva maturului. Ion Creangă nu proceda altfel când pornea în căutarea paradisului copilăriei.

            La Ştefan Mitroi, este uimitor cum această lume mirifică, lume a inocenţelor, dar şi a visatului eroism ideal, este recreată din perspectiva prezentului vârstei mature. Fondul de ingenuitate şi copilăresc nu este pierdut, ci păstrat în taineţele sufletului. Unda de tragism vine din aceea că, retrănid prin anamneză starea de graţie, copilărindu-se cu disperare, el simte, inexorabil, trecerea. Astfel, copilăria – timpul când ne credem nemuritori, prinţi şi prinţese într-o poveste fără sfârşit, în care nu există răul, moartea, viaţa fiind o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, îşi prelungeşte sensurile într-o altă temă majoră a scriitorului – meditaţia asupra vieţii şi a morţii.

            În trăirile copilului, maturul îşi reciteşte speranţele, aşteptările, visurile; acolo, el îşi caută părinţii şi poveştile acestora. E un „chiot de bucurie” în această regăsire, mai ales că, în filosofia personală a lui Ştefan Mitroi, omul îşi alege părinţii şi destinul, nu invers. Liberul arbitru aparţine omului dintotdeauna, înainte şi după căderea în lume. Acest timp fabulos al începuturilor este un timp integrat mitului personal, construit în jurul unui laitmotiv – copilăria. Alte motive – zborul, plutirea, naşterea, părinţii, alcătuiesc pletora vârstei, o lume pe care poetul face efortul de a o salva. Perspectivele temporale se întretaie şi se înlănţuie: cea a copilăriei, simultan, în modul de a recepta lumea în curgerea ei eternă, cea a maturului, retrospectiv, dindărătul trecerii, conştientizând trecerea şi înfiorându-se de ea. Acest paradox existenţial presupune trăirea simultană în două planuri. Cuvântul însuşi este forţat să trăiască în două planuri – aparent, în fragranţa pe care o creează denotaţia şi esenţial, în fragranţa metaforei.

            Limbajul poetic creat de Ştefan Mitroi se bazează pe această permanentă pendulare între aparent şi esenţial, între frust şi revelaţia metaforei. Cuvântul creşte spre un sens şi, brusc, înfloreşte în altul care duce imaginaţia cititorului în tărâmuri nebănuite. Aceasta derivă din gândirea metaforică, funcţie primordială a cuvântului, pe care Ştefan Mitroi o redescoperă. El este asemenea primului om care a pronunţat primul cuvânt şi s-a lăsat înfiorat de sonoritatea şi de muzicalitatea lui misterioasă, pătruns de o magie necunoscută, magie care creează din nou lumea – o lume de cuvinte, un joc secund. El nu mimează inocenţa copilului, ci o receează semnificând trăirea esenţială, primordială. Prin  această retrăire, particularul capătă valoare de generalitate. Copilul din această poveste a copilăriei este copilul universal, reprezentând o vârstă a umanităţii înseşi.

            Ştefan Mitroi dezvoltă şi creează aceste simbolisme plecând de la cuvântul crud, simplu ale cărui sensuri se transcend. Există o metafizică a universului fizic, resemantizată de poet. Acest fapt este relevant şi revelatoriu în simbolismul grav, specific tuturor mitologiilor – simbolismul mamă-pământ, ca relaţie dintre sacru şi profan. Naşterea echivalează, în acest context, cu o geneză. Este momentul care generează, entropic, începutul propriei poveşti a fiinţei. Timpul real şi timpul mitic sunt încorporate, deopotrivă, acestei poveşti. Dumnezeu este o apariţie permanentă, prezent în povestea omului. Există şi ideea dispariţiei lui Dumnezeu, nu o moarte, în sens nietzschean, de moarte a valorilor lumii tradiţionale, patriarhale. E o dispariţie care sugerează haosul ca în Plecarea berzelor, unde timpul se derulează „pe dos”, semn al vremurilor care au luat-o razna, căci în locul în care nu se mai nasc copii, acele ceasului timpului se blochează. Timpul mort şi-ntinde trupul…, şi Dumnezeu moare cu el.

            Toposul lumii copilăriei vine cu tot alaiul de motive specifice: bâlciul, tiribomba, jocurile copilăriei, cimitirul, casa părintească, biserica, icoanele. Capacitatea de simbolizare este enormă. Pendularea în registre diferite menţine tensiunea ideii, paroxismul emoţiei. Creatorul este „fotograful” lumii, cel care nu copiază lumea, ci o recreează în funcţie de unghiurile date de lumina dintâi. Dirijând această lumină, el poate surprinde lumea în inefabilul, în infinitezimalele, în sufletul ei. „Pustiurile” sufleteşti dispar, „ochii enormi” privesc în profunzime, îndărăt şi în viitor. Schimburile dintre lumi, terestru şi cosmic, om şi stele, sunt obişnuite. Universul lui Ştefan Mitroi, deşi crud, prin caracterul implacabil al morţii, este armonios, de o frumuseţe stranie. Pierderea nu este niciodată definitivă. Având un destin creator, omul poate recrea chiar şi moartea – moartea părinţolor, de exemplu, topos dureros în biografia mitologizantă a scriitorului. Singurătatea omului este doar aparentă, căci viul cuprinde nu doar oamenii, ci toate lucrurile: ulmul din faţa casei, dudul, uliul care planează ameninţător ca un memento, sperietoarea de ciori. Antropomorfizarea naturii este a unui primitiv extatic, trăind plenar revelaţia miraculosului, pătruns de simbolismul cosmic al fertilităţii.

            Ştefan Mitroi scrie propriul basm despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Asemenea prinţului din povestea lui Petre Ispirescu, el refuză naşterea pentru a-şi descoperi destinul, descoperind puterea cuvântului de a recrea lumea. Derulând invers timpul ce i s-a dat, el reintegrează în biografia sa spirituală, reperele lumii fizice şi le transcende. Descoperă, astfel, tărâmul de vis al eternităţii. Şi dacă prinţul din poveste se reîntoarce la propria lui condiţie umană, Ştefan Mitroi descoperă, reîntorcându-se, omul în ipostaza lui creatoare. Ideea lui se referă la puterea omului de a-şi transcende, prin creaţie, condiţia tragică. De aceea, Jocuri de nenoroc nu este doar o amintire din copilărie, ci o anamneză, un basm al fiinţei.

 ANA DOBRE

26 ianuarie 2013


[1] Ştefan Mitroi, Jocuri de nenoroc, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2012.

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: