Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Catia Maxim”

O zi minunată!

Imagini de la lansarea romanului Îngerii din Moscopole, eveniment ce a avut loc la Garlic Pub1, locaţie caldă şi prietenoasă a unui armân.

Autor Catia Maxim

Un posibil portret

Acum câţiva ani, când am început  să scriu, nu prea ştiam ce fac. Romanul  Încă un pas, pe care doresc să-l reeditez, s-a scris de la sine, la fel s-a şi vândut. Abia la a patra carte, romanul Între timpuri, nu mai  m-am suspectat de faptul că scrisul ar fi un moft; la urma-urmei, ne definim ca şi popor de scriitori, mai mari sau mai mici!

Pentru fiecare, scrisul  îşi are nuanţele motivaţionale specifice, ca atare n-o să am mândria păguboasă a unui  eseu, exprim însă câteva considerente, inspirate de-o anume atmosferă şi opinii sesizate pe  site…

După satisfacţia iniţială, autorul devine responsabil  şi-şi propune ţinte care nu-i mai permit să cocheteze cu scrisul, deşi străbate, adesea, un univers ludic.

Modalitate de comunicare, poezia, proza  se deosebesc, fundamental, de comunicarea reală, pentru că se bazează, eminamente, pe ficţiune.  O scriitură, oricât de curată şi corectă, nu valorează nici cât o ceapă degerată fără imaginaţia, care nu e banal gablonţ, ci material preţios ce se doreşte migălit, şlefuit, împodobit cu diamantul verosimilităţii. Pretexte reale se-ntâlnesc la  fiece colţ de intenţie artistică. Scriitorul e  stăpânit însă de dorinţa vitală să sondeze cele mai necunoscute, întortocheate, contradictorii  şi scandaloase laturi ale personalităţii umane, căci numai aşa poate atinge ţelurile fundamentale spre care aspiră ca şi autor care se ia în serios atât pe sine, cât şi pe cititor. Nu e noutate faptul că   pentru un scriitor e vital să cunoască, să trăiască plenar viaţa tumultuoasă, să citească munţi de cărţi, să fie cuget permisiv, capabil să accepte că  Omul  generează spectaculoase întâmplări, nu  neapărat dictate de instanţe ce-ngrădesc libertatea  sau manipulează de mii de ani. Prin urmare, scriitorul e fiinţa care respiră prin toţi porii iluzia libertăţii, înţelege fiinţa umană, deşi nu  întotdeauna e capabil s-o iubească, deopotrivă,  în rătăcirile sau zborul ei. Scriitorul, însetat de libertate, copleşit de înterogaţii, evită  să lipească etichete şi judecă  în perimetrul propriilor limite, c-un soi de smerenie ce permite  libertatea punctelor de suspensie, evitând cu precauţie, punctul final, esenţialmente,  uriaşă restricţie. Scriitorul dispune, inevitabil, de propriile repere, în viaţa de zi cu zi. Când scrie însă,

se-nfiripă  un soi de dedublare ce-i  ţese, diafan, libertatea  de a se juca, sugera şi manipula, regizoral, personajele, fără  a se substitui  judecătorului  Binelui şi Răului, concepte totuşi relative.  În fapt, e vorba de atitudine  echidistantă, mai ales când e utilizat pronumele personal  EU, generos  în  multiplele  lui nuanţe.

Acum, când  finalizez romanul despre Moscopole, mi se pare esenţial să mă abţin de la soluţii, de la puncte de vedere personale şi  n-am de gând  să-mi „ajut” cititorul care e, prin definiţie, inteligent, ci doar să-l  pun faţă-n  faţă cu mai multe  alternative, lăsându-i libertatea  de  a judeca  şi a alege singur. La fel am procedat şi în cazul celorlalte scrieri, deşi poate nu pricepeam, deplin, respectivul demers, asumându-mi  însă urechelile  zeloşilor care-şi  imaginează, dintotdeauna, Albul şi Negrul, ca nişte structuri  de rezistenţă  ale existenţei,  ignorând , cu ipocrizie, invazia de cenuşiu.

Autor  Catia Maxim,

Firul roşu,

Ce  desparte omul de artist…

Într-adevăr, două subiecte, în care judecăţile n-ar trebui să se amestece. Eu însămi am pledat, de câteva ori, pentru diferenţele implicite, temându-mă  să abordez, din spaima de a nu greşi, subiectele  la  grămadă.

De curând, am citit romanul Supleantul, Petru Popescu, editura  Jurnalul, 2009  şi am avut un sentiment de durere, la  răscolirea rănii anesteziate care, prin  simpla aducere-aminte m-a mâhnit, căci am constatat pentru a nu ştiu câta oară, că absenţa unui proces  al  comunismului  a condus, în ultimii douăzeci de ani, la starea de mermeleală  în care ne scăldăm. Supleantul mi-a provocat o dublă durere:  pe de-o parte, retrăirea vremurilor, când limbajul era încărcat de vocale, iar România, o ţară multilateral dezvoltată, pe de altă parte, parcurgerea  unui purgatoriu, amplificat de masochismul autorului. Prin urmare, cum aş putea  să exprim „obiectiv ” o opinie?  Sigur, pot inventaria  jocul profesionist al autorului, amestecul dezinvolt de metode cinematografic–hollywoodiene cu modalităţi moderne ale romanului. Un  Eu amplu şi un El îngust al narării străbat, cu uşurinţă, culoarele perfectului compus, imperfectului şi prezentului. Impresia de jurnal clasic cu date precise,  câteva eseuri despre cuvinte, vocale şi consoane, prietenie… Un  vis, la poarta căruia vocea autorului rosteşte şăgalnic:”Veniţi. Veniţi. Intraţi. Intraţi în cuvintele mele.”  Dincolo de firul epic  arhicunoscut– povestea sentimentalo-erotică dintre tânărul scriitor, supleant la UTC, mistuit de verticalitate pe care ar vrea s-o atingă şi fiica dictatorului Ceauşescu- ca cititor, m-am străduit să mă raportez, exlusiv, la calitatea artistică a romanului,căutându-i inefabilul, ficţiunea, acel au delà de… Am găsit câteva pagini memorabile: aş cita-o pe cea care mi-a plăcut cel mai mult- pot  folosi liniştită acest termen, eu nefiind critic literar- şi anume momentul erotic când, după multiple tatonări psihologico-etice, tânărul scriitor reuşeşte să se apropie, fizic, de Zoia Ceauşescu. Ar mai fi şi altele, spre exemplu eseul despre solidaritatea de pe primul pod  de liane întâlnit peste o apă. Altminteri, în ciuda explicaţiilor, justificărilor ce se întrezăresc pe parcursul  romanului, Supleantul pare mai degrabă un amestec american şi autohton, digerat de cititor ca un hot-dog  la un Mc Donald din Bucureştiul pe care autorul îl cunoaşte atât de bine  şi despre care-ar putea să scrie pagini de neuitat. Mi-aduc  aminte, cu plăcere, pasajele despre clădiri, succinte prezentări cu referiri extrem de interesante la istoria lor iniţială. În fine,lectura romanului nu m-a dezamăgit: m-a întristat însă tragismul autorului pe care, omeneşte, îl pot înţelege. Fiind o cititoare, deloc avidă de elemente şocante, menite să-mi demoleze echilibrul cotidian, mi-ar fi plăcut  mai multă  ficţiune, mai multă grijă pentru mine şi mai puţin sentimentul că însuşi autorul  are nevoie de mângâierea şi înţelegerea mea, chiar dacă la un moment  dat  mi se explică  şi sensul iniţial al cuvântului catharsis. Canalul prin care vin spre mine frustrări sau interogaţii ar trebui să conţină  filtrele necesare ca ele să nu mai aibă marca iniţială şi să fie, din start, necunoscute personale, pentru că eu, cititor, nu sunt  ab initio prieten cu autorul.

Un scriitor recunoscut şi apreciat spunea, nu demult, că nepăsarea faţă de cititor, contrarierea lui ar fi cea mai bună dovadă că respectivul text reprezintă  un succes. Posibil! Supleantul lui  Petru Popescu e o carte ce-şi extrage vitalitatea din câteva pagini memorabile, cuprinse pe parcursul unei scrisori-metafore, netrimisă destinatarei decât după  dispariţia ei. PS-ul final, asociat unui alt pod de liane, „minune arhitectonică”  vorbeşte despre simbioza dintre  ritmul pasului şi al unduirii punţii, din care-ar rezulta ritmul firesc. O lecţie pe care-o învăţ şi eu, alături de autor. Bine că măcar, la final rămâne solidar cu mine…

Romanul Supleantul e o lectură pe care-aş recomanda-o ca pe-o pilulă utilă  igienei personale.

Autor Catia Maxim

Lecturi recente[IV]

* Jurnalul unui geniu, Salvador Dali, editura Humanitas, Bucureşti, 2009

Părinţii l-au numit Salvador tocmai pentru că era menit să salveze pictura ameninţată cu moartea de către arta abstractă, de suprarealismul academic, de dadaism şi, în genere, de toate ismele anarhice.
Michel Déon, Introducere la Jurnalul unui geniu
Chiar şi avertizat că va citi o carte-jurnal, semnat Salvador Dali, cititorul manifestă, iniţial, spaimă, înlocuită însă, după primele pagini, de savoarea unei scriituri, debordând de imaginaţie creatoare, un text în care cuvintele se pictează unele pe altele, fără pete de culoare, prin exerciţiul aplicat al termenilor, în aşa fel încât nuanţele se omogenizează, iar eventualele excese- termen aplicat cititorului profan- se retrag spre margini şi colţuri, conform aceleiaşi metode utilizate de maestru în pânzele sale.
Un jurnal al pictorului, realizat între 1952-1960 după modelul clasicului jurnal, ar fi poate cea mai comodă, dar şi cea mai periculoasă abordare pentru prezentarea acestei cărţi. Singura posibilitatea, ca cititorul să aibă minima convingere că a priceput ceva, e aceea de a privi jurnalul dalinian ca pe o pânză, o pictură cu diverse accente, scrisă/pictată în perioada de maximă armonie şi fericire, când pictorul suprarealist -care purtase în tinereţe favoriţi, pantaloni scurţi, pardesiu lung şi pălărie de pâslă şi fuma pipă -reuşise să o smulgă pe Gala Diaconov din braţele soţului ei, poetul Paul Eluard , trăind astfel poate cea mai desăvârşită relaţie de dragoste, alături de femeia care l-a inspirat şi l-a salvat, după propria mărturisire, de la nebunie. De fapt, pe parcursul jurnalului, Dali oferă cu un surâs inocent şi dezarmant o nuanţă cuminte a personalităţii sale: diferenţa dintre mine şi un nebun e că eu nu sunt nebun. Jurnalul are un prolog, cu un motto care aminteşte despre gradul de unicitate al fiecărei persoane(Michel de Montaigne). Cititorul e avertizat, sărmanul, că are de-a face cu o carte unică, primul jurnal scris de un geniu, deşi…nota bene! tratează viaţa de zi cu zi, somnul lui, digestia, extazele, unghiile lui, gripele lui… Numai şi singur Prologul e năucitor, când la final, cititorul ia act de faptul că va citi un Jurnal fidel al credinciosului şi umilului [lui] servitor.
Despre tablouri, despre numeroasele lui descoperiri, despre relaţia cu banii şi faima, despre reşedinţa de la Port Lligat, despre relaţia cu admiratorii şi, mai ales, cu admiratoarele(cât m-am distrat!!!), despre repere(tatăl biologic şi maestrul Matisse), despre Hitler, despre Freud, despre scriitorul Ştefan Zweig(de fapt tragedia soţilor Zweig), într-un cuvânt despre personalităţile vremii, aflăm cu sufletul avid de cunoştere, cu uimire şi încântare. Sigur că nimic nu e întâmplător: fiecare detaliu are o culoare menită să nu irite, să nu şocheze, căci contrar percepţiei generale, personal, l-am privit, mereu, pe artist cu acea convingere că sub învelişul, oricât de suprarealist, se află omul excesiv de cald şi sensibil, cu un exacerbat simţ al ridicolului. Umorul dalinian semnează pagini antologice, iar subiectele majore abordate în jurnal au la tot pasul nuanţe de zâmbet. Întrebat, la un moment dat, de un prieten, cărui motiv i se datorează enormul succes, Dali răspunde, fără să ezite, că e snobul nativ care are ocazia să frecventeze cele mai închise cercuri(lista e lungă),care acordă importanţă majoră banilor. Când Pere Breton l-a numit Avida dollars(anagramarea numelui sau), Dali a fost încântat.
Proiectele artistului sunt prezentate cu rigoarea metodei paranoico-critice, metodă spontană a cunoaşterii iraţionale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante. Astfel, Dali se delimitează, psihologic vorbind, de Proust, considerat mai degrabă nevrotic. Ce spune Dali despre Freud? Îl consideră erou, de vreme ce a demonstrat că Moise a fost… egiptean. Ce trist însă că fluturii( eroii) cei mari s-au dus!
Anexele referitoare la muştele daliniene- îşi ungea trupul cu miere, muştele i se lipeau de trup şi pictorul avea manifestări de extaz, pictând aşa- curate, de nuanţa mierii mediteraneene, teoriile despre mistica sau amplul fragment din Arta pârţului închid cercul perfect al Jurnalului unui geniu.
Adaug un citat- cheie pe care eu, cititor, l-am folosit pentru mai multe uşi, aparent bine zăvorâte ale unui text criptat:Pictura este imaginea iubită care se întoarce prin ochi şi se scurge prin vârful penelului-iar dragostea e acelaşi lucru!

va urma
*
Mircea Maliţa, Minţi senine, minţi învolburate, Eseuri şi evocări, editura Scripta, Bucureşti, 2009

Lecturi recente[III]

Bărbatul la 40 de ani, Ştefan Doru Dăncuş, editura Criterion Publisingh, Bucureşti, 2010

Îmi e permisă o confidenţă? Ceva de genul fie vorba-ntre noi, care vorbă îmi aminteşte de faptul că, în urmă cu câteva luni, pe un site literar făceam un comentariu cam acrişor la un text, de fapt un fragment cu acest titlu. Nu mai ştiu exact ce anume mă inflamase, la acel fragment, cert e că propria percepţie a fost precum oglinda cu pete. Nu ştiam cine e autorul, funcţiona anonimatul celor 24 de ore. Ulterior, am aflat, iar la târgul de carte Gaudeamus am cumpărat cartea, mânată de curiozitate. Lectura integrală a demonstrat cât de relativă şi supusă erorii e opinia cititorului ce vede într-un scurt fragment cartea în ansamblul ei. Evident, lectura integrală a romanului al cărui titlu- tâlc conduce spre o direcţie diferită de drumul balzacian, deşi Balzac povestea şi el despre femeia la 30 de ani, relevă o scriere, pliată cu umor, pe spaţiul autohton(fie zona natală, fie minunatul Regat). Prozatorul Doru Dăncuş fotografiază minuţios şi riguros societatea românească de după ’89 când, deşi s-a sperat ieşirea la lumină din temniţa comunistă, s-a coborât, lamentabil, în hău şi se tot caută bezmetic firul de lumină. Din această perspectivă, comentariul de pe coperta patru, semnat Ioan Groşan, pare îndreptăţit, căci ar mai fi posibil un titlu: Românul la 40 de ani, însă analiza economică, sociologică, morală a ultimilor douăzeci de ani, rămân intenţii parţiale. Prin urmare, titlul cărţii, aşa cum a hotărât autorul e mult mai potrivit şi mai conform cu dorinţele sale. Românul la 40 de ani e un pretext pentru desfăşurarea analizei subtile şi plauzibile, străbătută de filonul auitenticităţii: da, aşa e în România, bărbatul la patruzeci de ani. Sigur, generalizarea îi aparţine autorului: eu, cititor, iau act de opinia lui pe care o împărtăşesc, din păcate, la rândul meu. O carte deloc tristă, asumare a ceea ce[nu] mai doreşte şi-şi mai propune bărbatul la 40 de ani. Nu ştiu dacă s-au mai scris, la noi, cărţi despre un asemenea subiect. Sigur însă, portretul bărbatului matur e desenat cu sinceritate, înţelegere a penibilului cotidian, anume duioşie şi, mai ales, umor, ceea ce-l salvează de la grotesc şi dramatic. Asumare lucidă a căderilor, bâlbelor, dar şi salvare salutară şi benefică a copilului din Bărbatul la patruzeci de ani! De menţionat referirea în câteva pagini separate, chiar şi în treacăt, a femeii- pereche la patruzeci de ani, o replică ce-ar trebui rostită/scrisă într-o carte despre femeie, demers menit să echilibreze balanţa.
Roman- jurnal, bine scris, pledoarie poetică despre scrisul ca stare inevitabilă a unui A FI, specific scriitorului. Cum e bărbatul la patruzeci de ani? Plăcerea lecturii rămâne apanajul cititorilor ce se-ncumetă să ia act de unul din numeroasele chipuri ale adevărului, chiar dacă în final rostesc: Păcat! De ce bărbatul la patruzeci de ani se resemnează cu spaimele şi tristeţile lui ?
O carte-manual! Se cere citită atent, o lectură despre ce n-ar trebui să fie sau să simtă bărbatul la patruzeci de ani, când tocmai începe să se maturizeze şi reuşeşte să afle ceva despre femeie, despre el, despre viaţă, despre ţeluri, despre vise…
O carte bine scrisă!

va urma
Jurnalul unui geniu, Salvator Dali, editura Humanitas, Bucureşti, 2009

Autor Catia Maxim,

Lecturi recente [I]

Primul volum al unei serii mai lungi, Conversaţii cu Dumnezeu, Un dialog neobişnuit, apărut, anul trecut, în limba română în traducerea Monicăi Vişan, la editura For you, pare a fi începutul unui drum către Sine, pe care vrem, nu vrem îl străbatem, chiar şi independent de voinţa personală. Autor al acestei serii, un american, născut în 1943, fost prezentator de radio, Neale Donald Walsch. Trăieşte în Ashland, Oregon şi, împreună cu soţia, au înfiinţat fundaţia Conversaţii cu Dumnezeu .
O carte cu un mesaj limpede şi intenţii vădit tămăduitoare, dăruită lumii bolnave, triste şi confuze pe care noi, oamenii, am creat-o, dar pe care nu reuşim să o aducem la graţia benefică stării de bine, înghesuită, sărmana, în conul amneziei.
Recunosc, nu am apetenţă pentru scriiturile de acest gen, poate şi din cauza prejudecăţii induse de modelul nefericiţilor ce se-ntrunesc, periodic, să-şi depene tristeţile, povestindu-şi-le reciproc, iar la final se consideră tămăduiţi …
Primul volum al acestei serii reprezintă un dialog- l-aş fi dorit mai de taină- cu Dumnezeu, cel mai bun prieten al omuleţilor frumoşi ce suntem. Conversaţia neobişnuită, nu mai contează pretextul mâinii suspendate deasupra paginii ce-aşteaptă cuminte vorbele Creatorului, are calitatea unui adevăr parţial, pentru că exprimă ceva personal. Unii cititori îl vor accepta, alţii îl vor respinge înspăimântaţi sau revoltaţi.
Deşi ştiam ceva despre Dumnezeul meu, m-am bucurat însă sincer să-l regăsesc în cartea lui Donald Walsch şi, ignorându-mi năravul de cititor cârcotaş, m-am lăsat condusă de mesajul unui dialog onest purtat de noi cu noi cu El; în fond, îl târâm mereu, fie revoltaţi sau nebuni prin cele mai teribile locuri, fie îi urmăm paşii, înţelept şi cuminte pe cele mai sigure cărări.
Nu voi intra pe fondul dialogului, aduc însă în prim-plan, sublinieri făcute cu creionul de cititorul dinaintea mea, care mi-a recomandat şi împrumutat cartea: în felul ăsta pun în lumină însăşi intenţia autorului asumată în primele pagini” Să schimbăm cuvântul a vorbi cu a comunica.”( pag.13)
– cel mai Înalt Gând este întotdeauna acel gând care conţine bucurie…(pag.15)
– toţi oamenii sunt speciali şi toate momentele sunt deosebite..(.pag.16)
Nu zâmbiţi, s-ar putea să aibă dreptate.
– frica atacă, dragostea iartă ( pag.26)
– …după cuvintele” eu sunt” se pun în mişcare, vin către tine experienţele ( pag.88)
– scopul unei relaţii…de a avea pe cineva cu care să împărtăşeşti desăvârşirea ta( pag.112)
– o relaţie eşuează din cauza obsesiei pentru celălalt( pag.113)
– prima relaţie trebuie să fie cu Sinele vostru…[cinstit, îngrijit şi iubit]( pag.115)
– cea mai înaltă alegere este aceea care produce cel mai mare bine[ personal]( pag.119)
– tu eşti ceea ce gândeşti tu că eşti( pag.149)
– oamenii se autoîmbolnăvesc( pag. 167)
– lumea este în starea în care e, din cauză că este plină de somnambuli ( pag. 170)
După primul volum, Dumnezeu se arată aşa cum îl ştim: cunoscător subtil al vieţii şi al morţii cu meandrele lor, pe care numai el le pricepe, căci singur are umor cât noi, toţi, laolaltă.

va urma
* Ingeborg Bachmann, Paul Celan, Timp al inimii, Editura Art, 2010

Autor Catia Maxim

Lecturi recente[II]

***
Ingeborg Bachmann, Paul Celan, Timp al inimii, Corespondenţă, Editura Art, 2010

Ingeborg Bachmann, poetă şi prozatoare de limba germană, rafinat filozof, om de radio, femeie obsedată de libertate, mi-a marcat, prin scrierile sale, anii când întrebările veneau avalanşă, fără să aştepte răspuns în goana după himere. De pildă, povestirea Undina îşi ia rămas bun, la ani buni de la lectura iniţială, rămâne aceeaşi nedatată, subtilă şi dureroasă introspecţie feminină dusă până la capăt. Ingeborg Bachmann, prozatoare misterioasă,otrăvită de propria libertate, impune o lectură ritualică,aş zice, silabă cu silabă.
De curând, am finalizat lectura unei cărţi eveniment Ingeborg Bachmann, Paul Celan, Timp al inimii,Corespondenţă, Editura Art, 2010. Apariţia editorială a scrisorilor dintre cei doi poeţi redesenează în contemporaneitate povestea de dragoste din perioada Germaniei postbelice, o istorie ce-a frământat îndelung lumea literară a vremii.
Paul Celan, s-a născut în Cernăuţiul românesc. Poet remarcabil de limbă germană, evreu mistuit de rememorarea perpetuă a Shoah-ului, traducător prolific din mai multe limbi! Amintesc traducerea în limba română a povestirilor lui Kafka.
Corespondenţa Ingeborg Bachmann- Paul Celan relatează povestea lor de dragoste: definitivă, completă şi ireversibilă. Copleşitoare, înalţătoare! Ce şi-au scris cei doi căutători de cuvinte-comori, mistuiţi de propria scriitură? Scrisorile mi-au indus mâhnirea că vorbele însele riscau să-şi iasă din matca gândului şi să destrame magia, misterul sau vraja, topindu-i sau îndepărtându-i unul de altul, ceea ce nu de puţine ori s-a şi întâmplat în perioada dintre1948-1963, cât a durat corespondenţa. Speriaţi de vorbe sau arşi de sentimente, cei doi îşi spuneau:” hai, să găsim cuvintele potrivite.” Paul Celan a fost însă cel care a găsit cea mai potrivită modalitate de a-şi mângâia iubita, de a-i privi chipul zâmbitor şi senin, de a-i mângâia părul mătăsos şi de a-i desena cu ochii minţii liniile frumosului ei trup, hotărând să-i trimită poezii personale. Povestea de dragoste, incitantă în lumea literară, respiră în scrisori ce reconstituie atmosfera postbelică, mentalităţile sfâşiate de amintirea atroce a războiului. O relaţie ce s-a zvârcolit dureros în plasa diferenţelor de mediu: Ingeborg Bachmann, originară din Klagenfurt, cu un tată membru NSDAP, participant la războiul lui Hitler, Paul Celan, născut la Cernăuţi, într-o familie de evrei vorbitori de germană, beneficiar direct al dramei deportării şi morţii părinţilor săi într-un lagăr din Ucraina. Diferenţe de educaţie şi viziune. Atât de diferiţi, atât de apropiaţi! Scrisorile recompun atmosfera din acei ani şi exprimă trăirea totală, fie a femeii încântate de macii pe care iubitul îi răspândea prin dormitor , fie extaziată de poezia lui, elegantă, monumentală ca o catedrală gotică, înălţată pe apă( In Aegypten,Fur Ingeborg), fie descompusă de reproşul permanent sau durerea bărbatului bolnav de trecut şi ros de remuşcări(amintirea de a nu fi fost acasă, când părinţii i-au fost deportaţi, va răscoli permanent existenţa poetului). Oscilând între prietenie şi pasiune- Paul Celan îi scrie iubitei sale că întruchipează spiritul şi senzualul- cei doi se sfâşie reciproc prieteni sau iubiţi. Când Celan o întâlneşte, la Paris, pe viitoarea sa soţie, graficiana Gisèle de Lestrange, lucrurile se complică mai tare şi poezia abia mai poate respira,uneori.Totuşi, Paul îi scrie lui Ingeborg:”Gândeşte-te la In Agypten. De fiecare dată când citesc această poezie, te văd apărând în ea: tu eşti motivul existenţei, pentru că tu eşti şi rămâi justificarea vorbirii mele. Dar nu e numai asta, vorbirea, căci vroiam să şi tac împreună cu tine.”(pag.71)
Numeroase împrejurări nefaste au făcut ca rare şi scurte să fi fost întâmplările, dincolo de literatură în destinul lor de iubiţi, ceea ce l-a revoltat pe poet, căci spunea:” a aştepta să se întâmple ceva e cel mai nepotrivit mod de a fi.” După asemenea vorbe, vin cuvintele femeii, sloiuri de adevăr:”… nu ne sunt îngăduite dorinţele,… avem de îndeplinit o anumită normă, lucrurile pe care le facem rămân mereu fără rezultate, dar totuşi între ora opt dimineaţa şi şase seara trebuie să ne prefacem că e important să punem o liniuţă sau două puncte pe o
foaie de hârtie.”(pag.39-40) Sătul, obosit,tracasat de o lume literară la fel de devoratoare ca şi cea de astăzi, dar mai ales urmărit de trecut, Paul Celan s-a aruncat în Sena. Atunci, Ingeborg Bachmann a realizat că viaţa ei de femeie s-a risipit şi a rămas stingheră. A continuat să scrie însă şi a apărut romanul Malina în care a inserat capitolul”Secretele prinţesei de Kagran”.
La final de lectură, privesc coperta. Văd două chipuri: femeia Ingeborg, poetă, prozatoare riguroasă şi caldă, alchimie perfectă a culturii germane, bărbatul Paul, remarcabil poet, năvalnic şi nevrotic, iremediabil, nefericit. Ea zâmbeşte, el are privirea ascunsă sub frunte…
O carte bine făcută! Cuprinde, pe lângă corespondenţa Ingeborg- Paul, scrisorile lui Paul Celan către Max Frisch, cu care Ingeborg a convieţuit ani buni, cât şi scrisorile Ingeborg- Gisèle, iubita şi nevasta. Capitolul Comentarii, Postfaţa ce devoalează secretul corespondenţei în poezii, cu referire la poeziile obiect al corespondenţei, Nota editorilor, Comentarii asupra unor pasaje precum şi Tabelul cronologic întregesc efortul susţinut, migala şi rigoarea acestei cărţi.

Va urma ,
Ştefan Doru Dăncuş, Bărbatul la patruzeci de ani, editura Criterion Publishing, 2010

Prima lansare a romanului Între timpuri( Tracus Arte), autor Catia Maxim

va avea loc vineri 19 noiembrie, ora 14, în cadrul târgului de carte Gaudeamus, stand 228, nivel 1.

– prezintă Cosmin Perța, Constantin Stan

http://catiamaxim.wordpress.com/

 

Opţiune

Lectura unui material extrem de interesant http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/pentru-uzul-lui-grivei, mi-a amintit, apropo de Stelian Tănase, de un articol pe care l-am postat pe blogul meu, în urmă cu doi ani, după ce în prealabil refuzasem publicarea lui într-o revistă ce mi-ar fi adus, poate, un soi de… notorietate. O poveste urâtă pe care am şi uitat-o, de altfel. Mi s-a cerut să scriu o recenzie despre romanul Maestro, care tocmai apăruse.
Redau începutul:
Toţi cei care scriu îşi doresc să ajungă la câţi mai mulţi cititori. E ceva firesc. Sigur că nici eu nu fac excepţie! Dar lumea celor care scriu e şi ea bântuită de aceleaşi mirosuri de care e copleşită societatea în care trăim. Nu voi fi tocmai eu aceea care să mă plâng de ceva. Dimpotrivă![ more…]

Autor Catia Maxim,

Între timpuri

În curând romanul Între timpuri

Editura Tracus Arte
Coperta Tudor Jebeleanu
Redactor Cosmin Perţa

 

Îi privea trupul şi nu-i venea să creadă că poate exista ceva mai frumos pe lume: linii şi curbe, piele catifelată pe care mângâierile se pierdeau, rătăceau ameţite. O privea cum dormea, cu părul răvăşit pe pernă, cu visele strânse sub pleoape vineţii, umbrite de gene arcuite misterios, cu trupul răstignit de iubirile trăite ca şi cum nimic nu mai conta. Vedea uimit, cum şi în somn, Teo îşi păstra zâmbetul perfid pe care el îl vroia spulberat. Ar fi dorit să părăsească patul şi să-şi aprindă o ţigară, să savureze clipa de răgaz pe care femeia i-o îngăduia. Ştia că nimic nu era gratuit, toate aveau un preţ, dar el se străduia să plătească cât mai puţin şi, de cele mai multe ori, se fofila. Îi auzea respiraţia delicată şi chipul ei oglindea seninătatea unui suflet bucuros de satisfacţia egoistă şi nepăsarea celor ce vântură-lume, indiferenţi la cei din jur. Nu cunoştea amănunte din viaţa ei şi nici ea nu fusese dispusă să-i mărturisească ceva. Prima oară, după ce s-au iubit, i-a spus răspicat:”Nu contează ce am făcut până acum sau ce voi face de-acum înainte. Dacă vrei să faci dragoste cu mine, nu înseamnă că trebuie să-ţi bagi nasul în viaţa mea.” A privit-o mirat, iar ea a izbucnit în râs. Erau în pat, s-a întors spre el, căci nu-i venea să creadă că nu pricepuse spusele ei.Închidea ochii şi, când simţea că îl cerceta cu privirea, o cuibărea mai aproape, îi respira parfumul pielii uşor umezite de-aceleaşi dorinţe ce-o făceau zi de zi mai frumoasă. Cu timpul, şi-a adunat-o toată lângă el la fel cum aduna şi alte bogăţii. Părea să fi înţeles totuşi vorbele ei, dar ce folos, dacă nu-i păsa? Ştia că era femeia lui, că îi aparţinea. Într-un fel sau altul, avea să o dea pe brazdă! O dorea, nu se mai gândea la ţigară.Trupul îi ardea ca după o baie de soare.

Autor Catia Maxim,

 

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: