Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “CEZARINA ADAMESCU”

Prezentare de carte : romanul ” Vara leoaicei ”~( 2012) – autor Melania Cuc

PREFAŢĂ

Melania Cuc, în continuă căutare de locuri, de figuri, de
teritorii mereu noi

Poetă, prozatoare, ziaristă, eseistă, pictoriţă: Melania
Cuc poate adăuga, încă, în numele său, în condeiul şi fapta
sa, multe şi diverse alte calităţi de acest fel, ţinând, parcă, să
ne spună că provincia este enciclopedică iar intelectualul de
provincie este absorbit de idealul universalismului.
Impresionant este modul cum îşi ţese autoarea opera
literară: volume de poezii alternează bine calculat cu proza
scurtă, eseurile şi articolele de gazetă pigmentează, din când
în când, rafturile (sau, mă rog, raftul cu cele 28 de titluri ale
sale realizate până acum).
Nu cred că este o indecizie a fixării într-o (singură şi solidă) zonă ci,
după câte am observat citind oarecum ritmic cărţile sale, una se explică
prin alta, se continuă, se reia. În toate tronează imaginea,
Melania Cuc fiind în continuă căutare de locuri, de figuri, de
teritorii mereu noi. E ca şi cum ai vedea tot cu alţi ochi
acelaşi peisaj general, din unghiuri diferite. Nu se repetă
nicăieri, dar totul pare o repetiţie generală în vederea unui
spectacol care mereu se amână. Acest roman al său, numit
„Vara leoaicei”, cucereşte prin coborâşuri şi urcuşuri, un fel

de sinusoidă care pune în mişcare nu numai relieful, dar şi
timpul, şi sufletele oamenilor, şi istoria. Prezentul, practic,
nu există: din când în când îl ghiceşti într-o adunare de
snobi, într-o negociere de anticari, într-o aventură (repetată)
de-a căutatul comorilor prin grote. Există, însă, trecutul, cu
o adâncime maximă în vremea cavalerilor cruciaţi – şi cu
ridicări spre actualitate (care actualitate nu înseamnă, însă
prezent, ci doar ceva perceptibil prin ceea ce ne pune la
îndemână prezentul) – şi există ceea ce s-ar putea numi
fantastic şi care ar putea fi o proiecţie în viitor. Fantasticul
Melaniei Cuc, însă se îmbină cu S.F.-ul şi nu dăinuie în
materia epică, ci mai mult în imaginaţia cititorului.
Complicele autoarei, cititorul, este stârnit, obligat sa recurgă
la instrumentalul pe care i-l oferă mai ales filmul actual de
groază – şi se autolinişteşte, astfel, într-o lectură plăcută,
chiar pleziristă. Istoria străveche (medievală) are, ca
instrument de aducere în atenţia aceluiaşi cititor fidel,
obiectele de artă. Lungi şi amănunţite descrieri de obiecte
vechi, „de artă” sau numai vechi, îi dau autoarei
posibilitatea creării unei atmosfere admirabil ţesute în jurul
personajelor. Ar mai fi de căutat ceva între aceste
instrumente: aşa cum S.F.-ul foloseşte la imaginaţie, lumea
obiectuală la atmosferă – ar trebui ca pentru descrierea
sufletească să avem la îndemână cuvântul. Melania Cuc nu
se lasă ispitită de cuvânt, îl păstrează pentru vreun volum de
versuri care va urma, probabil, după acest roman. Foarte
economicoasă cu istoria (pe care, repet, o atmosferizează
prin lucruri, nu recurgând la tratate, documente, istorii etc.)
– autoarea este la fel de calculată cu expresia necesară
descrierilor sufletului interior, face psihologie mai ales
simbolică, elaborează trăiri din câteva trăsături şi mai ales
din locuri comune. Romanul maschează, oarecum, un eu
singuratic în căutare de locuri şi lumi potrivite. Există un
spirit al locului care cheamă şi este căutat, sunt umbre în
pereţi şi şoapte omeneşti în frunzişuri, dar nu pare a exista
destin, legea de bază a fantasticului. Acesta este înlocuit cu

deducţii logice, în cheie actuală. O tensiune între straturile
de personaje te ţine locului în lectură, un dialog cu autorulconstructor
se iveşte de la sine: simţi că-şi va construi
personajul aşa, şi nu altfel, că tu însuţi ca cititor, l-ai
construi altfel, că se pote şi în alt mod (deci, dacă destin nu
este, logica aranjamentelor poate lucra în voie). Simţi, cu
alte cuvinte, intenţia de şantier, de laborator, invitaţia
creatorului către uneltele şi realizările sale, chiar către
recitirea carţilor comune. O atomizare continuă a realitaţii,
ca tendinţă de stabilire în tabel, de definire, te face să urmezi
firul narativ – rezultatul fiind o carte oarecum cărnoasă,
biologic devorabilă, ca să zic aşa. O carte frumos gândită,
realizată întocmai cum şi-a dorit autoarea, care se va aşeza
în raftul înfăptuirilor sale, nu ne îndoim, în mângâierile
multor cititori.

Nicolae Georgescu

POSTFAŢĂ

Taina – leoaică flămândă care dă târcoale
Prozatoare prodigioasă, cu un palmares impresionat de
scrieri la activ, poezii, proză, publicistică, romane, scrieri
spirituale, eseistică, Melania Cuc s-a impus în literatura
actuală prin originalitatea stilului şi prin abordarea
tematicilor care vizează psihologia umană în toate ipostazele
ei. Recentul roman, „Vara leoaicei”, se înscrie pe linia
epicului contemporan, cu personaje şi acţiuni viabile, menite
să ţină trează atenţia cititorului şi să-i creeze confortul
spiritual pe care, nu din emisiunile de divertisment îl poate
dobândi. Romanul debutează cu secvenţe aproape
cinematografice, având în centru figura Martinei Sâmbure,
apariţie aproape insolită în peisajul urban în care este
debarcată intempestiv, la marginea unui şanţ, de maşina
care o transportase.
Planul real se îmbină perfect cu cel fantastic şi imaginile
prezente tind în mintea protagonistei să reînvie un trecut
secular plin de parfumul dar şi de arena însângerată a epocii
cruciaţilor. Pe aceste plaje epice, scriitoarea se mişcă lejer,
cu dibăcie şi dexteritate.
Raportarea permanentă la istoria şi tradiţia locului este
un procedeu pe care Melania Cuc l-a mai folosit în romanele
sale. Fantasticul real ar fi termenul în care se îmbină în chip
210
armonios povestea autoarei. O fascinantă poveste în care
filozofia de viaţă, îmbinată cu un anume tragism specific
firilor creatoare, sensibile, înclinate spre esoterism, devin
lesne, destin implacabil.
(…)Nu, nu este vorba de jocul sinistru de-a viaţa şi de-a
moartea, de-a „hoţii şi vardiştii”. Este Soarta, Destinul,
Carma…”
Trăirile personajului feminin din „Vara leoaicei” sunt
paroxistice, aflate la limita dintre fabulos şi real, un fel de
oniro-luciditate căreia îi cade pradă.
(…) Melania Cuc ştie să creeze în chip uimitor această
lume, la graniţa realului cu meta-realul. Dar, în chip
deosebit, autoarea ştie să creioneze personaje autentice.
Cartea este pur şi simplu molipsitoare. Te virusează plăcut şi
te abandonezi ei cu voluptate, fără să mai cauţi motive în
plus. Te laşi în voia lecturii, pur şi simplu.
Nu doar prin cele peste 28 de volume tipărite, atât de
largă cât şi de scurtă respiraţie, nu prin publicistica sa, ori
munca redacţională depusă la reviste de prestigiu, nu doar
prin tablourile şi icoanele pe sticlă, pe care, cu un har
uimitor le realizează, dar prin întreaga sa atitudine, Melania
Cuc s-a impus şi şi-a creat un nume şi un loc sigur în galeria
oamenilor de cultură şi artă români contemporani, cu
deschidere amplă în lume. Dar prin recentul roman, „Vara
leoaicei”, şi-a dat înalta probă a măiestriei scriitoriceşti şi o
bună dovadă a calităţilor ei narative.

Cezarina Adamescu

Melania Cuc – Activitatea literară
Melania Cuc a debutat în publicistică la vârsta de 16
ani, în cotidianul Făclia din Cluj. Între 1975 şi 1989 a avut
colaborări intense cu Radio România prin reportaje literare şi
tablete. A fost redactor la editura Bir Contact Bucureşti,
secretar general de redacţie la publicaţia Curierul Sănătăţii şi
redactor la Flagrant iar din 1998, şef al subredacţiei
Transilvania de Nord pentru săptămânalul Top Business, iar
apoi, la cotidianul Răsunetul, din Bistriţa. A fondat şi
coordonat publicaţiile: Gazeta de Cernavodă, Gazeta de
Medgidia (1991) şi Şapte zile bistriţene (2004).
Debutul radiofonic îl are în 1972 la Radio România,
cu un grupaj de poezii.
În 1973 debutează literar în revista Luceafărul, cu
poemul Plopii în Ardeal.
Până în anul 1989 a publicat grupaje de poezie, eseuri
şi reportaje literare în Luceafărul, România Literară,
Contemporanul, Flacăra, Femeia, Pentru Patrie, Tribuna,
Informaţia Bucureştiului, Suplimentul Scânteii Tineretului,
Munca, Săptămâna etc. După anul 1989 a publicat poeme,
proză, eseu si cronică literară în aproape toate revistele
literare din Romania şi din dispaora românească.
Este realizator de emisiuni la AS TV din Bistriţa şi,
din 2005 şi redactor la mai multe reviste literare, printre care
şi Agero din Stuttgard, Germania.
212
Are 29 de volume publicate, dintre care de referinţă:
· Peisaj Lăuntric, poeme – Editura Litera, Bucureşti, 1985;
· Dincolo de jertfă şi iubire, poeme – Editura Macarie,
Târgovişte, 1991;
· Impozit pe dragoste, roman – Editura Macarie, Târgovişte,
1999;
· Galaxii paralele, eseuri – Editura G. Coşbuc, Bistriţa, 2000;
· Destin, proză biografică – Editura Răsunetul, Bistriţa, 2000
(Ediţia I si II);
· Tablete contra disperării, eseuri – Editura Aletheia, Bistriţa,
2002;
· Cinând cu Dracula, roman – Editura Aletheia, Bistriţa, 2003;
· http://www.rebel.2004.ro, eseuri – Editura G. Coşbuc, Bistriţa, 2004;
· Căsuţa cu poveşti, versuri pentru copii – Editura G. Coşbuc,
Bistriţa, 2005;
· Şotron, eseuri – Editura G. Coşbuc, Bistriţa, 2005;
· Fructul oprit, roman – Editura Karuna, Bistriţa, 2006;
· Iisus din podul bisericii, proză – Editura Limes, Cluj Napoca,
2006;
· Fără nume, tablete-şotron – Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2006;
· Femeie în faţa lui Dumnezeu, roman – Editura Eikon, Cluj
Napoca, 2007;
· Graal, roman – Editura Nico, Tg. Mureş, 2007;
· Miercurea din cenuşă, roman – Editura ZIP, Bucureşti, 2008;
· Dantela de Babilon, roman – Editura Nico, Tg. Mureş, 2009;
· Autoportret, poeme – Editura Nico, Tg. Mureş, 2010;
· Lebăda pe asfalt, poeme – Editura Anamarol, Bucuresti, 2010ş
· Vânătoare cu şoim, tablete-şotron – Editura Dacia, Cluj
Napoca, 2010;
· Alb pe negru, cronică literară – Editura Nico, Tg. Mureş, 2011;
· Cartea cu coperţi de aer, dialog cu Menut Maximinian – Editura Semănătorul,
Bucureşti, 2011. și Editura Karuna, Bistrita.
Este prezentă în paginile mai multor volume de antologii,
dicţionare de Literatură şi cărţi de critică literară.

Autori Nicolae Georgescu, Cezarina Adamescu

Anunțuri

CRONICĂ LITERARĂ

UN ROMAN AL REDOBÂNDIRII DEMNITĂŢII UMANE

 

MARIAN MALCIU, URME DE DRAGOSTE, volum în curs de apariţie

 

 

 Prozator care şi-a exersat condeiul în câteva romane anterioare, Marian Malciu ne conduce cu mână sigură, în noua sa proză într-un cadru familiar sieşi, „pe malul stâng al Oltului”, într-o zi toridă de vară uscată, preverstitoare de furtună, atmosferă apăsătoare, propice furtunilor sufleteşti care vor urma şi la care vom fi martori închipuiţi pe parcursul a peste o sută de pagini. În mod paradoxal, furtuna anunţată este menită să împrăştie furtunile sufleteşti ale protagoniştilor şi ale întâmplătorilor participanţi la întreagă acţiunea.

         Iminenţa unui eveniment neaşteptat încinge spiritele.

         Avem de-a face cu întâmplări cotidiene din timpurile noastre, când nemulţumirile oamenilor se înmulţesc într-atât încât sunt gata să scape de sub control şi să se reverse într-o mânie colectivă. Deocamdată, fierberea e mocnită precum cazanul sub presiune. În acest cadru pregătit cu minuţie, apar protagoniştii: un tânăr răsfăţat, de condiţie bună şi o ţigăncuşă angajată drept fată în casă.

           Marian Malciu nu-şi caută mijloacele de expresie ori un stil propriu, pe canavaua căruia să-şi lase liberă imaginaţia să se manifeste. El alege realismul frust, cotidian, fără ambiguităţi şi fără sofisticări de limbaj, golit de podoabe şi artificiozităţi. Relatările sunt însă veridice, alerte, dialogurile vii şi dinamice făcând din proză bucăţi de viaţă, aşa cum, îndeobşte, se întâmplă în proza actuală. Unde ar mai fi efortul prozatorului-constructor care să înalţe pe un eşafodaj de cuvinte o scriere la rangul de roman contemporan? Tocmai în aceasta constă paradigma epicului său. În zugrăvirea realităţii nude în stilul neo-realismului italian din acel  inconfundabil cine-verite care a făcut vogă prin anii ’60 prin filmele devenite antologice „Mondo cane”; „La strada”; „Nopţile Gabiriei” ş.a.

         Probleme politice, economice, sociale, morale, spirituale sunt puse pe rând pe tapet  mai mult sau mai puţin virulent, cu justificată motivaţie personală.  

         Dacă obida motivată a autorului ori a interlocutorilor este adusă în lumină fără rezerve, subliminal, simţim reziduurile  unor nemulţumiri cu adânci rădăcini care împletesc pe dedesubt noduri din ce în ce mai încâlcite.

         O căruţă de vorbe, o căruţă de gânduri materializate în chip vizibil care iau amploare precum o uriaşă făptură proiectată pe peretele meningelui, luând forme giganteşti ca într-un coşmar prelungit şi după trezire.

         Ici şi colo ca nişte fărâme de cuminecătură, presărate metaforic, descrieri poetice. Pretutindeni, chiar în mijlocul mlaştinii, printre smârcuri care degajă miasme răsar lujeri de viaţă, nuferi superbi care îndulcesc peisajul.

S-ar părea că eroul principal al romanul este măria sa – banul. El se regăseşte obsesiv, în mintea, inima şi pe buzele tuturor. Un umor nedisimulat, mai degrabă sarcastic, străbate toată scriitura. În timp ce totul putrezeşte, inclusiv clădirile vechi, copacii, străzile, edilii par a fi preocupaţi doar de fântâni muzicale, aspect exterior opulent, occidental, standarde europene care se străduiesc să astupe, precum prima nea din an, urâciunea ţărânei, igrasia, putregaiul, care tind să devoreze totul. Bine că se găsesc metode moderne de a acoperi pelagra! Mai ales jocurile feerice de lumini înşelătoare contribuie la noul look al urbei.

Viermuiala din jurul birourilor avocăţeşti şi notariale atestă problemele reale cu care se confruntă omul de azi care nu poate să obţină nimic fără să revendice în instanţă. Tranzacţii, negocieri, târguiri, lamentaţii, certuri, împăcări silite – la ordinea zilei. Nimic nou sub soare. Bucăţi de viaţă. Bucăţi de capitalism sălbatic şi criminal în care genocidul e pe locul întâi în topul programelor economice şi sociale. Dispreţul faţă de om, înrobirea şi înglodarea în sistemul sfidător şi batjocoritor care pune pe ultimul plan viaţa, au devenit bagatele. Parcă nimic nu mai are noimă şi zdrobitoarea majoritate are nostalgia regimului anterior, chiar dacă… Cel puţin nu-i dădea nimeni afară ori din serviciu, creditorii nu-i alergau prin tribunale sub ameninţarea pierderii brumei agonisite cu greu într-o viaţă de muncă. În atare împrejurări, o poveste de dragoste, chipurile, nu mai înseamnă nimic. Pare una din legendele de demult, cu personaje fantastice.  Autorul încropeşte o poveste care nu mai impresionează pe nimeni. Poveştile nu-i mai sperie nici pe copii, dar nici nu-i adorm. Ele au rămas în scrinul bunicilor, scrise pe foi îngălbenite, cine să se mai uite la ele? Şi de ce?

Viaţa se grăbeşte, bate filmul, bate literatura, bate moartea. Strădania autorului este aproape utopică. Precum a oricărui alt prozator care are proasta inspiraţie să-şi analizeze viaţa. Doar o armă biologică i-ar mai putea clinti pe oameni din starea de prostaţie la care i-a adus democraţia şi visurile retezate, spulberate, nimicite în cele două decenii de prăduire a  libertăţii. Acest lucru este subliniat de autor cu mijloacele epice specifice.

Scena antologică de posedare a slujnicei de către „domnişor”, de „conaş” – este demnă de romanele şi de filmele primei jumătăţi a secolului trecut. Cu langajul specific mileniului trei, adică mult mai îndrăzneţ şi impregnat de trivialităţi inerente pe ton vesel de maneluţe. Nici acestea nu mai impresionează pe nimeni, de vreme ce abundă în media la fiecare rând de pagină ori la fiecare secundă de imagine.

Marian Malciu a pornit aşadar, în căutarea extraordinarului pe cărări destul de bătătorite, cu descrieri lungi şi amănunţite ale unor scene de posesie sexuală, caz mai mult decât obişnuit, nici măcar nu e vorba de incest, nici de persoane de acelaşi sex, nici zoofilie, nici necrofilie. Când toată lumea se bate pentru scene-şoc cu oameni făcând dragoste cu animalele, cu morţii, cu obiectele, autorul se străduieşte prea mult să descrie o scenă în care conaşul, după o luptă surdă şi inegală, reuşeşte să-i scoată bluza şi lenjeria intimă a slujnicei… Da, şi…? Se va întreba cititorul.

Altceva, altceva, altceva…va spune orice juriu sastisit de banalul situaţiei. Vreun caz atipic, un om cu două sexe în acelaşi timp, o dragoste cu o hienă, ori cu un elefant…ar fi fost spectaculos.

Căutarea tonului adecvat e prea vizibilă.

Da, o fată cinstită, în zilele noastre, nu s-a mai văzut din ciclul primar, ba chiar de mai devreme. Şi vârsta coboară către preşcolari şi şcolari mici, până va ajunge, unde? La vârsta laptelui matern…

Un divorţ e, fără doar şi poate un fapt traumatizant în viaţa omului.

Şi scena violului, relatată cu lux de amănunte, cade în banal şi se prelungeşte peste măsură. În cele din urmă decorul se mută la periferia Romei unde Cartuş, un infractor, îşi găsise un loc să se aciueze de teama poliţiştilor români, apoi în Spania şi, mai târziu, în România. Aici o întâlneşte pe Violeta.

         Amintirile se derulează pe acelaşi fundal, la tribunal unde femeia îi relatează avocatei  păţaniile ei.

         Vocea auctorială ne introduce în lumea interlopă printre borfaşi, curve, drogaţi, hoţi pentru ca să revină periodic în sala de judecată unde se derulează procesul de divorţ, apoi judecata referitoare la partaj.

         Capitolul II intitulat „Pasiuni ucigătoare” – promite din titlu acţiuni pe măsură. De fapt, avem de-a face cu o întâlnire între conaşul Mişu şi Gogu – informaticianul lansat în construcţii. Un bairam şi câteva scene picante de sex-party, la vechiul conac, descrise cu aplomb de autor pe mai multe pagini, ţin loc de subiect şi de intrigă.

         E adevărat, e foarte greu să răzbaţi în literatura contemporană cu lucruri inedite. Lumea e sastisită. Filonul de aur e bine ascuns şi doar căutătorii neobosiţi de zi şi de noapte mai pot găsi  firicele freatice din care pot înnoda o brumă de acţiune. Romanul românesc e sleit de puteri şi nu mai poate răzbate prin puzderia de scrieri pornografice, de îndoielnică autenticitate. Până şi filonul folcloric a secat ori a degenerat sau a devenit desuet, ceva, aşa cum s-a exprimat o fătucă aşa-zis scriitoare din „Grupul de la Ploieşti”:  caraghios, ilar, limbaj de lemn,  ”a la patuzopt”.  Bunăvoinţă, generozitate, căldură, deschidere pentru creaţiile altora, nu mai există. Nu mai există răbdare nici pentru citirea propriilor creaţii. Alte şi alte tentaţii aşteaptă să dea buzna în minţile şi sufletele care nu s-au pervertit încă. Să fie oare acesta sfârşitul? N-aş vrea să ţin loc de Pithya.

         Cu toate acestea, un roman, construit pe eşafodajul scrierilor clasice, iată, se strecoară, tinde să-şi facă locuşor pe un suport acceptabil încă.  Pentru cine? Pentru sine, în primul rând. Pentru respectul de sine, apoi, pentru ceilalţi. Flacăra olimpică trebuie întreţinută, chiar dacă maratonistul a îngenuncheat sub arşiţa vremurilor. E cu atât mai meritoriu.

         Să ne închipuim că n-au trecut încă două decenii de la – prea des pomenita şi prost înţeleasa – libertate a cuvântului. Filonul genuin mai există. Lumea crede încă în poveşti de dragoste, chiar şi cu tentative de viol. Chiar şi cu interlopi. Dar mai ales cu self-made-men, cu oameni care-şi făuresc singuri destinul.

         Vreau să-mi păstrez această iluzie. Vreau să mai cred în literatură, aşa cum am făcut atâtea decenii. De ce să-mi distrugă cineva iluziile, visul? Cărţile vechi din raftul cu miracole, încă mă aşteaptă, iar unele mă admonestează că nu le-am mai răsfoit.

         Arta prozatorului Marian Malciu nu se dezminte. Este vârtoasă, viguroasă, vie. El este un povestaş eminent, desfăşurându-şi harul într-o lume destul de blazată. El se încăpăţânează să-şi continue visul. Chiar în mijlocul orgiei, al marasmului general. Şi să ni-l stârnească şi pe-al nostru, al fiecăruia. „Cui prodest?” Ţie şi ţie şi ţie şi ţie şi lui. Măcar atât şi-i de ajuns. Pentru a ne regăsi Paradisul.

         Întinsă pe o plajă  spaţio-temporală destul de îngustă, acţiunea, cu doar câteva personaje în prim plan, fără o intrigă solidă, dă impresia de vorbărie deşartă şi e destul de dificil să urmăreşti atent, printre  frazele în argou, ceea ce urmăreşte autorul. Planul doi – cel al aducerilor aminte se infiltrează şi se intersectează frecvent în desfăşurarea naraţiunii. Eroii nu sunt destul de bine creionaţi, fiind doar văzuţi prin oglinda ori gusturile – destul de îndoielnice – ale celorlalţi. Aici autorul nu prea are multe de spus.

         Cititorul aşteaptă nerăbdător să se întâmple ceva spectaculos care să-i justifice osteneala de a se fi aplecat asupra lecturii.

         Întâlnirea – după ani de zile – a  lui Mişu – ajuns avocat stagiar –  cu ţiganca Violeta ar putea fi un astfel de pretext, dar e destul de subţirel. Viaţa îţi joacă nenumărate feste. S-ar părea că preocuparea principală a tuturor este să-şi caute partener de amor, indiferent de locaţie. E mai degrabă predilecţia autorului de a citi ori descifra gânduri, ori a pune aceste dorinţe obsedante pe seama altora. Proiecţii suprarealiste. Nici vorbă de analize psihologice însă. Avocata Ramona Vlădescu e un personaj tampon care slujeşte drept pretext pentru  desluşirea unor situaţii neplăcute de care Violeta pare că nu vrea să-şi aducă aminte, dar în cele din urmă ia chipul unui  înger protector pentru femeia care a suferit atât de mult încât a încetat demult să mai aibă încredere în oameni. Deznodământul e pe cât de neaşteptat, pe atât de elocvent. Bărbaţii din viaţa Violetei se înfruntă dramatic

         De fapt, acţiunea trenează din pricina abundenţei de înjurături şi trivialităţi care în viziunea autorului ar trebui să confere savoare şi picanterie scriiturii. Şi acest gen de exprimare poate că mai prinde pentru o anumită categorie de cititori, din loc în loc, dar nu până la saturaţie.

         În cele din urmă, justiţia iminentă, în persoana soţului Violetei, face dreptate, printr-un act de cruzime neaşteptată iar Mişu este salvat chiar de victima lui din trecut, căreia îi distrusese viitorul. Acest act justiţiar naşte altul penitenţial şi Mişu realizează cât rău i-a făcut fetei şi că trebuie să suporte supliciul pedepsei ca o răsplată divină. E o trezire a conştiinţei cu urmări morale, aşa cum nu ne-am fi aşteptat. Viaţa îţi oferă uneori lecţii dure. E undeva, în ochii lui un soi de resemnare mută şi un fel de recunoştinţă amestecată cu  cererea de iertare pentru păcatul săvârşit, pe când fata era încă minoră şi el o abuzase.

         Finalul confirmă reabilitarea unei vieţi şi redobândirea demnităţii umane pentru această femeie care a avut de suportat suplicii şi violenţe atât din partea primului bărbat intrat abuziv în viaţa ei, cât şi din partea unui soţ violent şi nechibzuit.

      Important în acest final este faptul că Violeta se eliberează de trecut şi îşi câştigă dreptul la visurile din copilărie şi adolescenţă, îşi recapătă dreptul la zâmbet, la surâs, la o viaţă trăită normal, sub auspiciile binecuvântate ale speranţei. Ea îşi redobândeşte şi demnitatea de om, hotărâtă să-şi apere originea şi etnia de care oamenii fac atâta caz.

         „Urme de dragoste” este romanul redobândirii demnităţii de om pentru o persoană care a avut de suferit din pricina originii sale etnice.

         Meritul autorului este acela al înlăturării discriminărilor pe bază de etnie sau limbă, dintre oameni născuţi sub acelaşi cer şi având aceleaşi calităţi de copii ai lui Dumnezeu, indiferent de arealul în care au văzut lumina zilei.

 

 

CEZARINA ADAMESCU

 

         Membră a Uniunii Scriitorilor din România  

         Redactor Revista AGERO – Stuttgard

revista_agero@yahoo.com

CARTE DE IUBIRE, CARTE DE ÎMPĂRTĂŞIRE. RĂZVAN DUCAN: „EPISTOLE CĂTRE ADRIAN PĂUNESCU, CARTE DE IUBIRE”

MARGINALII LA CARTEA DE IUBIRE, CARTE DE ÎMPĂRTĂŞIRE

 

 

Răzvan Ducan, “Epistole către Adrian Păunescu, Carte de iubire”,

Ediţia a III-a  revăzută şi adăugită, Editura Nico,  Târgu-Mureş, 2011

 

 

Rare sunt ocaziile, mai ales în societatea actuală, când un om manifestă generozitate şi sentimente sincere faţă de alt semen. Şi toate acestea în mod dezinteresat, din pură admiraţie şi prietenie. De altfel, prietenia literară ca şi concept, cunoscut şi trăit de generaţiile din falanga de aur a literaturii române, a ajuns un sentiment vetust şi depăşit în cele mai multe cazuri şi e ca o pasăre kiwi – cea fără de aripi – care umblă pe pământ fără putinţa de a se înălţa în văzduh, ca şi suratele ei înaripate.

De aceea, cu atât mai lăudabilă este iniţaitiva autorului Răzvan Ducan care a hotărât să pună la dispoziţia cititorului, un exemplu grăitor şi cât se poate de actual de prietenie frăţească actuală, cât se poate de frumoasă, care, în decursul anilor, s-a întrăinicit şi a rezistat până la dispariţia unuia dintre autori. E vorba despre admirabila prietenie care l-a legat pe acesta, cu unul dintre cei mai mari poeţi şi publicişti contemporani, Adrian Păunescu, cel care a plecat (fizic) de curând de pe scena culturii româneşti, dar nu a dispărut din sufletele noastre, pentru că opera lui a rămas şi va rămâne veşnic încrustată pe răbojul amintirilor, iată, în cărţi de memorialistică, în volume epistolare, în Antologii, culegeri, volume proprii (şi nu puţine!) – în publicistica ultimelor patru decenii şi, îndeobşte în memoria afectivă a tuturor. Fie că unii (cei  care au deprins să dea cu barda până şi-n icoane!) au găsit de cuviinţă să-l denigreze, încă de pe când era pe patul de spiral şi ne transmitea dragostea lui, dragostea nedisimulată de dinaintea morţii pentru neamul românesc, pentru fiii acestui neam, să-l atace în mod violent, încă de când se odihnea pe catafalc, şi să-i dezgroape cu ură  nedisimulată, cele mai mici greşeli omeneşti, făcute în viaţă. Ca şi când poetul nu e tot om!

Au dat cu barda sperând să ajungă la lună, au lătrat precum zăvozii  şi au venit cu liste de greşeli, erori, păcate pe care defunctul, marele poet Adrian Păunescu le-a fi săvârşit în viaţa aceasta în care suntem supuşi erorilor de tot felul. Ce-au vrut să demonstreze, de fapt, încât, dacă el nu mai era în picioare să riposteze, măcar au încercat să-i profaneze imaginea, mormântul, funeraliile. Zice o vorbă românească din bătrâni: “Despre morţi, numai de bine”. Însă poporul acesta şi-a pierdut, nu numai reperele, dar şi ultima brumă de bun simţ prin care se deosebea de alte naţii. Nu-şi mai cinsteşte nici măcar morţii, ca să nu mai vorbim despre vii, care sunt forfecaţi şi puşi la zidul infamiei tot timpul. Destul să te  ridici şi să-ţi faci un nume în vreun domeniu, că imediat eşti luat în vizor şi se încearcă distrugerea fizică, psihică, spirituală, distrugerea operei tale, a oricărei întreprinderi pe care o încerci, în numele neamului tău şi al limbii române.

Atunci, ce ne mai rămâne? Cei care nu au vocaţie de eroi, (înţelegând prin aceasta, spirit bătăios, revoluţionar, bun de gură, care ştie să-şi facă un loc în faţă) nu va răzbi niciodată, oricâte merit ear avea, cu  oricât talent şi har ar fi înzestrat.

Să revenim, încrezători (încă) în ceea ce a mai rămas omenesc în noi, din tot ce-a fost, şi care a fost, sau e pe cale de a fi distrus de “mersul ÎNAINTE” al societăţii – direct în prăpastie… Să facem o pauză în inima noastră şi în cugetul nostru. Un pic de linişte, să ne putem aduna gândurile şi sentimentele (câte-or mai fi) şi să zăbovim asupra uneia dintre CELE MAI FRUMOASE CĂRŢI  PE CARE MI-A FOST DAT S-O CITESC, în ultimii douăzeci de ani: Cartea de iubire a domnului Răzvan Ducan, cel care nu a uitat că valorile de bază ale spiritului uman, au rămas, pe lângă cele trei virtuţi teologale: Prietenia, Sinceritatea, Generozitatea, Admiraţia necondiţionată.

Pe toate le-am aflat aici, citind acest REMEMBER dedicate marelui poet şi om ADRIAN PĂUNESCU, unul din stîlpii culturii româneşti în ultimii 50 de ani. Cad câte unul, stîlpii, retezaţi de răutatea omenească, de ura, invidia şi duşmănia care colcăie în suflete pentru oricine se ridică, fie şi cu o şchioapă deasupra capetelor celorlalţi, prin propriul talent, printr-o muncă titanică, prin jertfă şi lacrimă până la arderea-de-tot, până la moartea fizică. Fiindcă aceşti titani, aceşti stîlpi, aceste embleme, deşi nu au putut depăşi moartea fizică, au călcat în picioare moartea spirituală, salvându-şi sufletul prin uriaşa, copleşitoarea operă pe care au edificat-o întreaga viaţă.

În vitrina culturii universale, numele lui Adrian Păunescu nu poate fi ignorat de nimeni. El s-a impus prin forţa uriaşă a talentului său, nu numai la noi în ţară, ci în întreaga lume, ducând numele de roman în cele mai îndepărtate spaţii. Uriaşa lui statură culturală şi spirituală nu a putut fi dărâmată de nimic. Doar statura fizică a intrat în alte spaţii, lăsând o urmă luminoasă, incandescentă, aşa cum lasă cometele pe boltă. Cine n-o vede, poate fi bănuit de cecitate spirituală. E ca şi când nu distingi steaua luminoasă de la Betleem, printer miliardele de stele.

Trebuie să ai ochiul treaz şi simţirea trează. Şi mai trebuie să ai inima eliberată de orice mâzgă de răutate. Detaşat de toate simţămintele contradictorii, lucid şi demn, poţi recunoaşte cu mâna pe inimă faptul că Adrian Păunescu este cel mai strălucitor reper al ultimilor 40-50 de ani.  Şi Lecţia lui de Poezie nu mai trebuie demonstrată pentru că este ca un adevăr axiomatic.

Răzvan Ducan afirmă în cuvântul preliminar despre a doua ediţie a cărţii de faţă că a apărut în anul 1998 la Editura Tipomur în colaborare cu Editura Noul Pământ din Târgu-Mureş. Dacă e să ne referim la simboluri, încă din acel an, 1998, Adrian Păunescu a apărut în “Noul Pământ” de la Târgu-Mureş. A constituit şi atunci şi continuă să însemne, nu numai pentru mureşeni, dar şi pentru întreg arealul românesc, un punct de referinţă. Întâlnirile fascinante dintre Răzvan Ducan şi Adrian Păunescu au continuat ca revelaţii pe marginea conceptului de Poezie, ca şi epifanii (mutatis mutandis!) ale imaginilor  de frumos, bun şi adevăr însumate în Poezia românească actuală, atât a Maestrului cât şi a lui Răzvan Ducan, într-o plăcută armonie spirituală.

“Acum, când am pus punctul final şi scriu rândurile prezente „de întâmpinare” a noii ediţii (de fapt a noii cărţi!) îmi dau seama că aceasta nu mai este numai o carte de iubire, ci este şi o carte document!” – mărturiseşte Răzvan Ducan. Cu demnitatea modestiei, autorul cărţii mărturiseşte în prefaţă că aceasta constituie “picul meu, sincer şi netrucat, care în viitor poate creiona o infimă tuşă din portretul adevărat al lui Adrian Păunescu. Cartea se doreşte a fi, din perspectiva mea, developarea unei şanse unice, aceea de a cunoaşte şi de a fi în preajma unui poet în care Dumnezeu a pus geniu”.

Admiraţia mai tânărului poet pentru Adrian Păunescu are în vedere, după propria mărturisire într-o epistolă către acesta, nu numai poezia  lui Adrian Păunescu, dar şi persoana lui,  atitudinea socială şi naţională, numele lui, „nume de mărime incontestabilă, într-o adevărată scară a valorilor”.

“Oricum şi în orice fel,  – spune Răzvan Ducan, adresându-se lui Adrian Păunescu – (…) nimeni nu vă poate lua locul pe care-l ocupaţi în literature română. Veţi rămâne (pe lângă apetitul şi pentru poezia de dragoste, filozofică şi moral-creştină) acel poet social şi naţional de primă mărime, alături de nume ilustre precum Mureşanu, Alecsandri, Eminescu, Coşbuc, Goga, etc. Intenţionez, de altfel, ca Epistolele, atunci când vor fi suficiente, ca număr şi ca substanţă, împreună cu alte amintiri (inclusiv fotografii) ale întâlnirilor mele cu dumneavoastră să constituie material obiectiv şi sensibil pentru o carte, care de pe acum mărturisesc că se va intitula „Epistole către Adrian Păunescu-carte de iubire”.

Exprimându-şi intenţia, Răzvan Ducan a primit şi acceptul poetului Adrian Păunescu, cartea o dată realizată constituind încă o dovadă a aprecierii şi iubirii de care vă bucuraţi.”

Oricum, Răzvan Ducan nu se depărează de linia emulilor spirituali care, de-a lungul vieţii şi-au găsit un magistru şi i-au urmat linia şi învăţăturile. Declaraţia lui Răzvan Ducan ar putea stârni zâmbete ironice unor sceptici  ori pragmatici, care nu mai cred că există astfel de sentimente între colegii de breaslă dintr-un domeniu, cu atât mai puţin în literatură şi artă unde spiritele se războiesc pentru a câştiga un loc în Panteon (dacă se poate primul ori măcar în primele rânduri) şi în virtutea acestei ambiţii dau din coate şi se înghesuie, căţărându-se pe scări mai mult sau mai puţin durabile.

Aceasta nu e o carte de poezie, aceasta e o carte de iubire, numai de iubire, numai de iubire, numai şi numai de iubire, numai şi numai şi numai de iubire, de infinită iubire. Această carte.

Este declaraţia mea de dragoste, făcută de bună voie şi de nimeni silit, către un Uriaş, coborât din Olimpul neamului său, la ceas de cumpănă şi căutare, să-i arate înspre Nirvana, modul de mântuire. Luându-mă şi pe mine, fără parcimonie, în lumea felului său de a fi, mi-a dat cu bunăvoinţă, asemenea milioanelor de români, perfuzia fascinantă a visului său, glucoza iubirii sale de românitate şi umanitate, întărindu-mi puterea de a fi eu însumi.”

Iată cum, autorul îşi declară făţiş intenţiile şi sentimentele, justificat de faptul că magistrul i-a oferit cu generozitate“perfuzia fascinantă a visului său, glucoza iubirii sale de românitate şi umanitate” şi mai mult, l-a ajutat în felul acesta de a se cunoaşte şi de a fi el însuşi.

Limbajul este aproape total, metaforic, cu avânturi lirice intempestive alternând cu voite (şi pe undeva bine studiate) retrageri în sine, acestea constituind efectele speciale, ingredientele unei prietenii veritabile care a răsărit ca un pod între două maluri de apă. O legătură spirituală, o comuniune, o un fir freatic de apă care ţâşneşte precum fântânile arteziene în jeturi multicolore, în nuanţe calde şi blînde ori furioase precum scânteile  într-un superb joc de artificii. De notat că Poetul Flăcării nestinse, al generaţiei în blugi şi addidaşi este numit de mai tânărul Răzvan Ducan: Uriaşul.

“Numele Uriaşului, voievod al cuvintelor cruciale, munte ce s-a suit încă din timpul vieţii pe soclul statuii (ne)ecvestre de apoi, scrutând triumfător, cu pana sa incisivă lumea mergătoare pe tăişul cuţitului, de la acest sfârşit de veac şi mileniu? Nimic mai simplu – Adrian Păunescu.”

De asemenea, de notat e faptul că Epistolele adresate lui Adrian Păunescu de către tânărul prieten, sunt în versuri. El îl scrie din Ardeal şi toate poartă titluri ca şi acesta: “Epistola 1 către Adrian Păunescu”; “Epistola 2 către Adrian Păunescu” ş.c.l. El îşi exprimă în fiecare sentimentul de revoltă faţă de delatorii lui Adrian Păunescu, cei care au pus pe capul poetului un preţ mare, plătit în arginţi, ca şi preţul trădării Mântuitorului.

Răzvan Ducan îşi versifică nemulţumirile, e aici un fel de cronică rimată, un fel de “Plîngeri ale lui Ieremia”, tânguiri şi revoltă socială  faţă de tot ce se întâmplă cu ţara, cu poeţii, cu societatea în general. Sunt puse în balanţă toate relele unei societăţi strâmbe, care se sprijină pe idoli falşi cum ar fi banul şi imoralitatea. În finalul primei epistole Răzvan Ducan îi adresează un îndemn de încurajare lui Adrian Păunescu, cel sacrificat pe altarul Cuvântului:.

“Dar nu fiţi trist, vi-i paloşul de-acuze / Mai tare c-a lor platoşă de scuze!”

Ca notă distinctă a acestui volum, Răzvan Ducan strecoară printre Epistole, adnotări epice, care ţin loc de note de subsol, unde se explică intenţiile sau se comentează conţinutul acestora, de ex:

“Unii sunt de părere că Adrian Păunescu s-a-ntrupat dintr-un stejar lovit de trăznet într-o ploaie a marii mirări, iar alţii că ar fi spart cu unghia unei vreri precoce coaja unui bulgăre de aur, scăpat din gheare de un vultur pleşuv, plecat aerian pe traiectoria Banului Mihai, în căutarea Sfintei Treimi a neamului nostru. Ba mai circulă zvonuri cum că ar fi fost buricat în lume de ochiul unui cântec de poartă, poartă sculptată pe o petală de crin, şi că la naşterea sa curcubeul zugrăvise peste dealurile Copăcenilor o neasemuită floare de colţ a iubirii de glie. Desigur, nici una dintre aceste păreri şi zvonuri, şi toate la un loc în acelaşi timp, sunt şi nu sunt adevărate. Însă, ceea ce e aproape cert e faptul că Adrian Păunescu a venit pe lume ca o faţetă subtilă a aceleaşi „ROMÂNII dodoloaţe”, consemnată cândva de Blaga, ca o mică unire mare personală, înmugurită la jubileul celor 25 de ani de la „drăguţul de 1 Decembrie 1918”. Aşadar, părinţi olteni, ce s-au cunoscut în Ardeal, dându-l luminii în Basarabia: „..Din Dolj şi Vâlcea vine firea mea, / Sfinţită în Ardealul fără moarte. / Moldova din ea însăşi mă năştea, / De nu aveam de întrupare parte.” (Din poezia lui Adrian Păunescu, Primul drum)”

Ca om al traziţiei, Răzvan Ducan nu rămâne indiferent la problemele sociale, spirituale şi morale ale semenilor săi şi, după ce le ilustrează liric în a doua Epistolă către Adrian Păunescu, prezintă un text interesant în care cu spirit justiţiar, autorul încearcă să repună numele, tinereţea, maturitatea, opera şi chiar sângele lui Adrian Păunescu la locurile de cinste ce i se cuvin, după ce acestea fuseseră adjudicate de un complet de judecată alcătuit din neamul românesc, căruia Poetul îi ceruse doar atât: permisiunea de a-l iubi şi sluji cu mijloacele lirice de care dispunea. Este foarte interesantă această transpunere în chip de proză ritmată a unei stări de fapt care-l frământa pe Rîzvan Ducan:

“Copilăria lui Adrian Păunescu– o dată! /  Tinereţea lui Adrian Păunescu– de două ori! /  Maturitatea lui Adrian Păunescu– de trei ori! Adjudecat! / Adjudecată poezia lui pentru fâlfâirea pe catargul Măndriei de / a fi Român! / Adjudecată gazetăria sa pentru fâlfâirea pe catargul unicei / raţiuni de a fi- Neamul Românesc! / Adjudecat sângele lui pentru fâlfâirea pe catargul Tuturor / semenilor! / Adjudecat A.D.N.-ul său răsucit înspre Dumnezeu! / Cu alte cuvinte, Adrian Păunescu– adjudecat de neamul /

său „de la Nistru pân’ la Tisa”, căruia i-a cerut în schimb / permisiunea de a-l iubi, repetat şi mereu, în aval şi-n amonte, de /  minuscula sa moarte. Atât!”

Este destul de interesant cum, poetul de notorietate şi-a găsit un apărător vajnic în persoana lui Răzvan Ducan care doreşte să pună lucrurile la punct, ca o reacţie firească la starea de degradare morală la care a ajuns societatea şi îndeosebi cultura care nu-şi respectă valorile. Mulţi tineri şi-au văzut cântate idealurile şi au aderat cu toată fiinţa la mişcarea, devenită naţională a Cenaclului “Flacăra” din deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut, cuceriţi de elanul patriotic, de focul din inimă şi din priviri ale liederului acestei mişcări cultural-artistice în care se promovau valori descoperite din toate colţurile ţării. Poate că vocaţia adevărată a lui Adrian Păunescu a fost aceea de descoperitor de talente, apoi, de promovare a lor. “Flacăra” a devenit un brand de ţară, o emblemă a tinereţii, nonconformismului, al împotrivirii manifeste faţă de orice fel de injustiţie socială, al setei de dreptate şi de adevăr,  al avânturilor lirice care mergeau până la incandescenţă şi refuzul încartiruirii într-un sistem totalitar.

Nu e de mirare, aşadar, că poemele virulente ale lui Adrian Păunescu erau învăţate de tineri pe de rost, că erau scandate cu orice prilej, transformate în cântece sociale şi fredonate pe stradă sau cu orice prilej când se adunau tinerii. De aici şi aşa-zisa primejdie pe care o constituiau membrii cenaclului “Flacăra” şi simpatizanţii lor, care trebuiau potoliţi, liniştiţi cu orice chip pentru ca mişcarea aceasta de masă să nu devină o ameninţare la adresa noului sistem. Nu puţine au fost abuzurile care s-au făcut asupra cenacliştilor şi în chip deosebit, asupra lieder-ului lor, Adrian Păunescu.

Şi Răzvan Ducan se recunoaşte în acei admiratori înfocaţi ca “lup tânăr prin zăpada ideilor”. Îndemnurile lui Adrian Păunescu şi-au găsit ecou în inimile tinerilor, care le-au adoptat fără rezerve.

„Da, mai avem câte ceva prin ţară, – îl citează Răzvan Ducan pe Adrian Păunescu – / Ceva Carpaţi şi-o apă tutelară / Şi râuri ce nu vor să curgă-afară. / În ale lumii strâmbe vavilioane / Mai suntem douăzeci de milioane. / Aici, întregi, cu vii, ca şi cu morţi, / Latinizând sub veşnicile bolţi, / Contaţi pe noi! Rămânem. Suntem. Toţi”. (Din poezia lui Adrian Păunescu, Da, mai avem)”.

Audienţa extraordinară, impactul direct în mijlocul tinerilor s-a datorat, desigur şi carismei Poetului Adrian Păunescu care invita, fără drept de apel, la (re)învierea conştiinţei naţionale a românilor de orice condiţie. Puterea fascinatorie a triumfat  şi a rupt toate zăgazurile fricii, tinerii adunându-se şi urmându-l în cântec şi vers, deveniţi, un singur glas care fredona, la unison, acelaşi Cântec de libertate şi de refuz a opresiunii fizice şi psihice. Se putea vorbi în acele nopţi incandescente, de mândria de a fi roman, fără teama de a cădea în desuetudine. Şi fără un patriotism formal care cânta partidul şi guvernul şi pe al lor conducător, ci ţara, oamenii, truda măruntă a ţăranilor sleiţi şi nevoiaşi, nenorocul, dorul de vremuri mai bune, mai prielnice afirmării oamenilor.

Şi, specifică Răzvan Ducan, într-unul din fragmentele epice intermediare între Epistole:

“Aceste nume, Adrian Păunescu şi Cenaclul „Flacăra”, deveniseră boală şi leac totodată. ManifestărileCenaclului „Flacăra”, cum le numea Adrian Păunescu aveau forţă şi substanţă. Ele erau susţinute propagandistic şi de publicaţia „Flacăra”, gazetă pe care Adrian Păunescu o adusese, în calitate de redactor şef, la o glorie deplină, cu 500.000 de exemplare pe număr! (Deşi cererea era mult mai mare nu s-a permis depăşirea acestui tiraj, uriaş pentru acele timpuri). Oamenii vedeau în demersurile lui Adrian Păunescu lupta cu inerţia, cum ar fi spus Labiş, stare de fapt ce i-a creat imunitatea faţă de Putere (sau ceea ce se credea a fi imunitate). Nimeni nu se putea atinge de Adrian Păunescu! Punea la punct secretari de partid absurzi şi directori leneşi. De fapt pe oricine, indiferent cine era, dacă acţiunile respectivilor nu ţineau cont de dreptate şi nu respectau omul. Adrian Păunescuavea în spate 22 de milioane de români!”

Da, Păunescu ajunsese unul dintre “cei mai iubiţi dintre pământeni”.

“Cenaclul – spune Răzvan Ducan –  devenise treptat un loc al schimbării, al refuzului închistării dogmatice, al refuzului înghiţirii a orice fără mestecate prealabilă, al avangardismului, al luminii, iar Adrian Păunescu, iniţiatorul şi continuatorul, liderul incontestabil, omul absolut imposibil de înlocuit, în acestă revoluţie culturală, dar şi revoluţie de conştiinţă socială şi naţională”.

Spiritul contestatar al poetului Răzvan Ducan îşi găseşte teren propice în gruparea de masă reunită sub auspiciile acestui brand: “Flacăra”. În lumina acestei flăcări mistuitoare pe dinăuntru, ies la iveală şi sub publicate în periodicele vremii, îndeosebi în ziarul “Vremea” – sub forma unor manifeste lirice, versuri incandescente ale tînărului Răzvan Ducan – atent prea puţin la forma prozodică ori la stil, dar mai cu seamă la mesajul pe care voia să-l transmită generaţiei sale.

Nu se putea ca aceste versuri să nu-şi afle rezonanţă în sufletele tinerilor. În Târnăveniul anilor ’70 – poetul Răzvan Ducan devenise el însuşi în atmosfera electrizantă a spectacolelor, o flacără animată de iubirea pentru Poetul Adrian Păunescu care-l alimenta cu oxigenul versurilor şi cântecelor cenacliere.

“Şi erau manifestările Cenaclului „Flacăra” veritabile lecţii de patriotism şi demnitate umană, de libertate şi bun simţ, ieşite „ex aeque”. Şi nu de puţine ori se preda istorie la locul istoriei, literatură la locul literaturii şi geografie la locul geografiei, şi şcoala iubirii de neam, din aer liber sau din aerul încăperilor, se preda fără catalog şi se însuşea fără maculator şi creioane. Şi se însuşea bine, căci nu erau decât note maxime şi nici vorbă de corigenţi sau repetenţi. Şi însemnau infinit mai mult, ca efect,

decât toate plictisitoarele şi aberantele şedinţe U.T.C. „despre patriotism”, turnate cu tolcerul, nu de puţine ori, de oameni fără chemare, insipizi şi uneori aroganţi. Şi profesorul de morală şi dirigintele clasei fără pereţi, apostol (ne)încoronat al unei Românii a tuturor locuitorilor săi, fără oprelişti sau discriminări, era acelaşi, mereu şi mereu, ca un laitmotiv, Adrian Păunescu” – mărturiseşte Răzvan Ducan.

Autorul evocă primele sale contacte cu Adrian Păunescu, prin intermediul radioului, al televiziunii, al cărţilor sale şi mai apoi, ca participant direct la spectacol.

“Îmi amintesc şi acum cu mare plăcere primele două spectacole ce au avut loc la Casa de Cultură din oraş (mi se pare că era în 1974), unul după altul, cu un interval „de

respiro” de câteva minute între ele, cu sală plină de tinereţe şi cu multă disponibilitate de a arăta iubirea de viaţă, de oameni, în pofida părului lung şi a cămăşilor înflorate, ţinută

îmbrăţişată atunci de tineri atât ca modă cât şi ca nevinovată formă de rebeliune, specifică vârstei. Şi pentru că-mi intrase deja în sânge, prin intermediul undelor hertziene, acest gen de manifestare şi învăţasem pe de rost cântecele şi poeziile vehiculate mai des, firesc, am fost la ambele spectacole. Şi-mi amintesc, de parcă ar fi fort ieri, că cel de al doilea spectacol am stat chiar pe scenă (Şi, Doamne, ce bucurie a fost atunci pentru mine!), pe nişte podiumuri de lemn, folosite cu predilecţie de corişti. Şi astfel am fost pentru prima dată mai aproape de Adrian Păunescu, de puteam să-l ating, şi-mi venea să-l ating, şi puteam să-l îmbrăţişez, şi-mi venea să-l îmbrăţişez, dar, bineînţeles că nu am făcut-o, pentru că nu era timpul şi locul potrivit (şi-n definitiv, cine eram eu?), şi aveam

acea reţinere sfioasă, din mare admiraţie! Însă, în compensaţie, am participat cu tot sufletul alături de acesta şi trupa sa „de şoc”, la emoţia emanată din momentele programului în desfăşurare. M-am ridicat şi eu în picioare, alături de marele poet, de folkişti, poeţi şi actori, la marile cântece de neam, aşezându-mă cuminte la loc, ca şi aceştia, de altfel, la încheierea acestora. Şi a fost frumos, cu aplauze sincere, cu fior, cu înălţare, cu bună dispoziţie. Şi am văzut de acolo reacţia sălii, modelându-se după emoţia iniţiată pe scenă. Şi am văzut emoţia de pe feţele oamenilor din generaţia mea, pe atunci abia ieşită din pubertate, entuziasmul ei sincer la cântecele patriotice autentice, la mândria de a fi români, pe care Adrian Păunescu, ca nimeni altul, ştia să le dăruiască, să le împrăştie mulţimii cu aerul cel mai firesc. Şi degetul mare întins şi îndepărtat de cel arătător, într-o poziţie generală de „L” mare, cu braţul ridicat, devenise salutul şi credinţa noastră în gloria patriei şi într-o lume mai bună. „Fii ai luminii dinadins, / Pentru lumină ne vom bate, / Sunt trei idei de neînvins, / Lumină! Luptă! Libertate!…” (din poezia lui Adrian Păunescu, Lumină! Luptă! Libertate!)”.

Astfel îşi manifestă poetul Răzvan Ducan iubirea pentru cel care devenise un adevărat idol al generaţiei tinere.

El descrie momentele incandescente pe care le-a trăit la Blaj, apoi la Oarba de Mureş în prezenţa membrilor Cenaclului “Flacăra” care evoluau în spectacol:

“Aceleaşi momente minunate de pe vechiul „rât al Grecilor”, cum i se zicea înainte câmpiei, le-am petrecut atât la spectacolul propriu-zis al cenaclului, cât şi în ziua de dinaintea zilei de desfăşurare a acestuia. De altfel „încălzirea”, ca să folosesc un termen sportiv, mi-am făcut-o atunci când în lipsa freamătului mulţimii am visat şi rememorat în gând, de la înălţimea firelor proaspete de iarbă, în care m-am tolănit, dar şi

de pe scena din faţa marelui monument, realizat de Ion Vlasiu, scenă pe care m-am suit, marile momente din istoria naţională a locului. Şi am strigat şi eu în amintirea celor peste 40.000 de ţărani români ardeleni, de la 1848, ca un semn al solidarităţii de peste veacuri, „NOI VREM SĂ NE UNIM CU ŢARA!” Şi am martori dragi, soarele strălucitor din acea zi de Armindeni, cele 24 de busturi de bronz ridicate în cinstea marilor bărbaţi ai neamului, dar şi trecători ocazionali care, probabil, nu înţelegeau emoţia acelui adolescent, în anul IV de liceu, ai cărui ochi ardeau spre „Crucea lui Iancu” şi ale cărui picioare goale se îndestulează hulpav din iarba „câmpiei…”.

Nu puţine, însă, au fost şi incidentele tehnice în cadrul manifestărilor artistice, dar, de obicei, improvizaţia făcea faţă celor mai critice momente, după cum povesteşte Răzvan Ducan:

“Având „bateriile” frumos încărcate de dragoste de neam şi ţară, orele de cenaclu de a doua zi au trecut foarte repede, aşa cum trec clipele de care nu te mai saturi. Un fapt mai puţin obişnuit, al acelei zile de 2 mai 1975 l-a constituit…pana de curent instalată, mai ales atunci când aveam cel mai puţin nevoie de aceasta, adică în seară. În aceste condiţii ce puneau serios problema continuării, de fapt întreruperii spectacolului, spre dezamăgirea miilor de tineri veniţi din toată ţara. Inspirat şi entuziast, ca întotdeauna, Adrian Păunescu a continuat derularea programului, fără microfoane, fără reflectoare, dar la lumina insolită a patru autocare care flancau două câte două, cu lumina farurilor lor, scena artiştilor! Şi a fost frumos şi romantic şi Adrian Păunescu s-a întrecut din nou pe sine, crescându-i aripi nebănuite, probabil şi ca o expresie a forţei locului! Astfel,

vagoanele fără sfârşit ale cuvintelor sale, puse pe o şină a atenţiei celor prezenţi, au dat benefice halte de bucurie, înălţare şi mândrie! Un om făcea istorie şi cultură la mama ei acasă, Blajul, reîmprospătând prin cântec şi vers memoria istorică şi culturală a celor prezenţi”.

Şi cum, peste ani, Răzvan Ducan vede şi acum, cu ochii sufleteşti acele imagini unice în care s-au întâlnit:

“Cu versurile răspândite prin ale boxelor vibraţii, / Bass-ul vocii declanşând insurecţia-n gândire, / Pioşenia mulţimii, dar şi explozia-n ovaţii. / Eu nici fulger şi nici tunet nu văzusem până atunci, / Să binecuvânte locul cu-aşa haină de-ncântare, / Şi că fericirea-n moarte, ce mi-o-nchipuiam că este, / Chiar şi-n lumea asta a noastră, poate fi la fel de mare. / Nu fusesem până atunci electrocutat de aer, Şi în piept nu mai trăsesem aşa înălţimi de vers, / Nu mă-nbrobodiseră cântecele naţionale, / Pe care le-aţi pus în drepturi, spre viabilul lor sens. / Şi nici oameni câtă frunză, câtă iarbă nu văzusem, / Să ridice aşa-nchinare neamului nost’ românesc, / Poemele dumneavoastră se tot prăvăleau la vale, / Absorbite de mulţime, cu aerul cel mai firesc.” (A 8-a Epistolă către Adrian Păunescu).

Mimetismul manifestat de mulţi animatori culturali, poeţi, scriitori, muzicieni, au făcut ca fenomenul cenaclier să ia amploare în mai multe flăcări deodată, în întreaga ţară. E de ajuns să amintim cenaclul poetului Lucian Avramescu numit inspirit “Serbările Scânteii Tineretului” în care-şi manifestau calităţile artistice, zeci de autori şi cantautori, fără a avea, cu toate acestea forţa şi spiritul mesianic ale lui Adrian Păunescu, şi nici puterea lui electrizantă. Răzvan Ducan mărturiseşte că, pătruns de acest spirit, a înfiinţat şi el ca şi maestrul său, un cenaclu local cu care a dat spectacole în Târnăveni sau localităţile învecinate în care se cântau cântecele lui Adrian Păunescu şi se recitau poeziile lui.

“Au fost momente în care credeam că ating stelele cu mâna, şi poate le şi atingeam. Aşadar, în emulaţia de încântare creată de aerul proaspăt ce răzbătea prin poezie şi „muzica tânără”, cum spunea Adrian Păunescu, Poetul era vinovat de toate acestea. Cenaclul „Flacăra” făcuse „pui” şi la Târnăveni, iar Adrian Păunescu discipoli!”

Răzvan Ducan afirmă că nici în timpul studenţiei nu s-a “lecuit” de “sindromul” Adrian Păunescu, ci că admiraţia pentru el creştea, o dată cu anii:

“Îl percepeam pe poet ca pe mine, cel de dinăuntru, materializat în afară şi asta fiindcă eram total subjugat emulaţiei ce-o împrăştia, iar cenaclul ca pe ceva ce era firesc să mi se-ntâmple. Eu nu puteam fi altfel decât purtătorul unei astfel de „boli” dulci, al cărei panaceu se pierduse de mult în sârmele ghimpate ale indolenţei şi nepăsării. Cu alte cuvinte, trăiam de fiecare dată trăirea lui la gradele celsius scăpate de sub tirania sticlei termometrului.”

Acest jurnal liric, aceste cronici rimate întrerupte de amintiri duioase despre o personalitate care i-a luminat vreme de peste trei decenii viaţa, Răzvan Ducan le-a aşezat cap la cap şi foaie lângă foaie şi, martor luându-şi aparatul de fotografiat şi mai târziu pe cel de filmat, a alcătuit o cronică vie a segmentului de timp în care tinerimea română a fost animată de acea iubire înflăcărată pentru un Poet, pentru un animator, pentru o scânteie care avea să devină rug, înălţându-şi limbile către stele. Lumina acestor scântei avea să fie purtată de tineri ca o flamură pentru că întruchipa idealul, visul oricărui tânăr care-şi iubea ţara şi neamul. Dar dragostea tânărului Răzvan Ducan nu se mărgineşte doar la a-l privi şi admira pe marele poet. El însuşi devine in iniţiatorul unui cenaclu şi conducătorul lui:

“Terminasem de un an facultatea şi, intrând în învăţământ, ca şi cadru didactic la unul din cele două licee din oraş, am încercat să transmit şi elevilor ceva din pasiunea mea pentru poezie şi muzica folk. În acest sens am înfiinţat chiar un mic grup folk. Venirea poetului Adrian Păunescu şi a cenaclului său, din nou în oraş, mi-a oferit şansa de a încerca să affirm acest grup. Ştiind disponibilitatea lui Adrian Păunescu de a asculta şi de a promova talente, în special culturale, de pe tot cuprinsul ţării, pe unde purta spectacole, i-am cerut acestuia înainte de spectacolul ce urma să se desfăşoare pe stadionul oraşului, o mică audienţă, pentru a asculta grupul pregătit de mine. Şi aceasta mi-a fost acordată în vestiarele echipei de fotbal, între mingi şi tricouri, cuiere şi bănci. „Pe scenă, imediat pe scenă”, a spus marele Poet, fiindu-i suficient să asculte o strofă şi refrenul cântecului. Copiii radiau de bucuria de a putea cânta în marele Cenaclu „Flacăra”, în faţa a 4-5.000 de concitadini, iar eu eram bucuros de trei ori: o dată pentru ei, o dată pentru versurile cântecului, versuri ce-mi aparţineau (e vorba de poezia „Cânt oraşului natal”, publicată ulterior în volumul „Dumnezeiescul Ardeal-poeme pe cord deschis”, Ed. Tipomur, Tg. Mureş, 1993) şi care aveau procentul lor de merit în economia cântecului (cântec ce i-a plăcut mult lui Adrian Păunescu) şi o dată pentru că am fost, de data aceasta, mult mai aproape (schimbând chiar câteva cuvinte banale) de Poetul pe care-l admiram aşa de mult.”

Acesta a fost un moment cheie, răscrucial în viaţa poetului Răzvan Ducan, moment ce nu se uită niciodată. Şi astfel, poetul condamnat la memorie veşnică! / Pentru premeditata iubire de glie şi neam, / Pentru că aţi răscolit conştiinţele naţionale / Şi aţi înfrumuseţat spiritul uman” – intră definitiv în viaţa lui Răzvan Ducan.

Autorul aminteşte şi de momentul când Cenaclul “Flacăra” a fost interzis,  – în data de 15 iunie, ziua lui Eminescu. Răzvan Ducan are şi o explicaţie pentru aceasta: Adrian Păunescu urcase prea mult pe scara atenţiei şi încrederii naţionale. Şi avea carismă. Şi avea forţă. Şi avea valoare, atribute ce-l apropiaseră extrem de mult de masele largi de oameni. Atât de mult încât putea fi periculos, periculos pentru apostolii specializaţi în urzeli, din „sferele înalte” ale puterii comuniste de la Bucureşti! Le-a şi spus-o pe faţă în poezia „Analfabeţilor” (pe care o redau în întregime), publicată în 1980, în revista „Familia” din Oradea”.

Răzvan Ducan rememorează momentele de reînviere a cenaclului, după 5 ani de absenţă, în 1990, motiv de bucurie şi emulaţie spirituală pentru târnăveneni:

“Încetul cu încetul, într-o febră a nerăbdării în creştere, avenit clipa în care luminile sălii s-au stins şi pe scenă a început „Totuşi Iubirea”. Deşi spectacolul propriu-zis începuse de minute bune, doar salutul august al lui Adrian Păunescu, „întâmplat” de la înălţimea balconului sălii mari a Casei de Cultură „Mihai Eminescu”, salut făcut în ropotul de aplauze al nerăbdătorilor spectatori târnăveneni, şi apoi coborârea pe scenă a Poetului, a dat adevăratul semnal de începere a manifestării. Doar deodată cu apariţia Poetului pe scenă aceasta s-a umplut de lumină, fiindcă numai acesta ştia să împrăştie forţă, frumuseţe şi nuaţe. Adrian Păunescu, aşteptat minute în şir, era magica cheie capabilă să deschidă baierele de încântare ale sufletelor celor prezenţi. Şi aşa a şi fost fiindcă apoi a început tăvălugul iubirii ridicată, exponenţial, la puterea dorită de poet.

Şi astfel „Duhul lui Iancu” şi „Iarnă în Ardeal” şi „Foc şi scrum” şi „Copaci fără pădure” şi „Rugă pentru părinţi” şi „Jurământ pentru Ardeal” şi „Depinde de noi” şi „Amor cubist” şi „Suntem răi” şi „Doamne, ocroteşte-i pe români” şi „Viciul toamnei”, şi multe alte cântece cântate de Tatiana Stepa, Octavian Bud, Valentin Moldovan, Emeric Imre, Vasile Mardare, Adriana Margalina, Eva Păunescu, Beatrice Cristea, Paul Şovre, Vasile Surdu şi, nu în ultimul rând, fetiţa Ana Maria Păunescu şi Andrei Păunescu, copiii poetului (acesta din urmă cântând cu trupa „Totuşi”), multe dintre ele cu publicul în picioare, cântece cărora le scrisese versurile, au făcut deliciul şi bucuria sălii.”

Tot atunci are loc şi recunoaşterea publică drept autor de versuri a lui Răzvan Ducan. Nu e de mirare, aşadar, într-o dedicaţie pe o carte, îl considera pe maestru: „Preşedintele neîncoronat al poeziei româneşti contemporane de la Alegerile Bunului Simţ estetic.”

Legăturile afective dintre cei doi poeţi au devenit din ce în ce mai strânse, din clipa când Răzvan Ducan i-a prezentat cartea lui Adrian Păunescu în faţa a cca. 12.000 de participanţi la o manifestare de la Târgu-Mureş, moment consemnat de autor cu emoţie maximă:

Aş mai vrea să vorbesc şi despre „Ochii albaştri ai lui Dumnezeu”( vers de Adrian Păunescu), pe care i-am găsit în orbitele poetului, şi mai târziu în ochii minunatei sale fiice, Ana Maria Păunescu. Aceştia, ochii, au fost locul în care am căutat sprijin şi control în timpul expozeului meu. Şi am găsit, aşa cum am găsit şi în imensa mulţime ce-mi întrerupea, din când în când, cu aplauze repetate, ca semn al aprobării, spusele. Ochii aceia imenşi şi atenţi şi calzi şi miraţi s-au metamorfozat feeric, pe măsura derulării prezentării cărţii, explodând apoi, tacit, într-o primăvară la puterea simţurilor sale. Lacrimile-I şiroind pe obraji, erau expresia petalelor crude de puţină fericire ce am reuşit să o dau marelui poet, cu cheia adevărului şi inspiraţiei mele. Adrian Păunescu plângea!. Plângea defericire! Pentru mine nu fusese până atunci bucurie mai mare decât aceea de a-i putea dărui poetului naţional Adrian Păunescu acele clipe de mângâiere. (Prezentarea mea a durat 25 de minute, cu mult peste timpul acordat iniţial!). Şi dacă un basm oriental spune că în lume au fost şi sunt doar şapte oameni fericiţi, cu siguranţă, în acele clipe, unul dintre ei eram eu! Aşadar, acolo, la Tg. Mureş, în acea zi de Paşte a anului 1997, în faţa Propriei Catedrale, şi spun acesta fără reţinere, acesta fiind principalul ctitor, Adrian Păunescu a plâns de fericire! Coada ochiului meu bravând, făcea eforturi disperate să bareze avalanşa propriilor lacrimi, ce-şi cereau, firesc, dreptul la replică.”

Cu lux de amănunte este descrisă şi vizita la casa poetului Adrian Păunescu, de ziua de naştere a acestuia, împreună cu alţi doi mureşeni care-l admirau pe “Bardul de la Bârca”. Un alt minunat prilej de a petrece câteva ceasuri împreună a fost în august al aceluiaşi an, la Ibăneşti-Pădure, când s-au întâlnit la o cabană.

Unele dintre epistolele trimise de Răzvan Ducan poetului Adrian Păunescu au o profundă nuanţă de patriotism autentic, pentru că, se ştie, ardelenii sunt români care-şi respectă şi iubesc mai presus de orice patria şi limba română. Astfel, în “Epistola 26 către Adrian Păunescu Alba cea Iulia” – Răzvan Ducan scrie: “Hai în capitala ţării în Decembrie Întâi, / Iulia e-atât de albă şi mai albă ca ea nu-i / Nici o sărbătoare mare ce se ţine la români, / E Fecioara Preacurată, e-un Zamolxis din bătrâni. / Bucureştiule, mă iartă, că-s mai îndrăzneţ din fire, / Pentru o zi mut capitala, dintr-un an întreg de zile, / Dealul Furcilor îşi cere şi Mihai intrând pe cal, / Dreptul Albei la ziua asta, dat de mândrul ei Ardeal. / Dat de Horea ce sub roată îşi visase neamul slobod / Şi de suta cea de mii de aici a dat în clocot /  Şi de Arion , feciorul, prohodit de-o-ntreagă ţară, / Ce în gară la Teiuş i s-a dat de-un glonţ să moară. / Drumurile duc la Alba, toate, şi se-ntorc la Bucureşti, / Vreau un continent de oameni cu privirile fereşti, / Şi ca numitor comun, un curent ca să ne treacă, /  Şi din dragoste de ţară, un pământ să fim şi-o apă. / Şi din patru zări ninsoare, Doamne, vreau pe vechiul castru, / Şi cu roşu, şi cu galben, cu români şi cu albastru, / Şi aşa matur cum sunt, vreau ca să mă pierd cu firea, / “România dodoloaţă”, să trăiască, eu să strig! Şi Unirea!”

Faptul că Răzvan Ducan asemuie Alba Iulia cu Fecioara Preacurată şi cu Zamolxis din bătrâni demonstrează cât de scump este pentru el oraşul-simbol al unirii românilor, iar aceste epistole sunt file de istorie versificată pe care le aduce în dar celui care iubea România Mare mai presus de orice şi lupta cu toată fiinţa pentru reîntregirea neamului. El face şi cronica acestor întâlniri memorabile a românilor la Alba Iulia în 1997, cu vădită emoţie descriind atmosfera vibrantă  şi spiritul frăţesc care plutea peste capetele mulţimii de români sosiţi acolo pentru a sărbători Ziua Unirii.

“În nesfârşite convoaie, ieşiţi din zeci şi sute de autocare şi autobuze sau veniţi de la gară, românii convergeau spre un singur loc, marele Platou al Romanilor din faţa Catedralei „Reîntregirii”. M-am amestecat şi eu printre ei cu vădită emoţie, uneori salutând din ochi fără să cunosc persoanele în cauză, rezistând cu greu dorinţei de îmbrăţişare dar şi a mândriei de a fi acolo. Şi mai ales de a fi român. Şi acesta în ciuda crizei economice şi morale şi de autoritate, pe care o trăiam. Era o desfătare interioară, un balsam pentru suflet, badijonat cu credinţa unei măreţe istorii trecute a neamului şi mai ales a unei istorii măreţe viitoare. Aşa că mă manifestam şi eu fără sfială. Peste tot erau grupuri care glăsuiau încântător cântece cu Iuliu Maniu şi Vasile Lucaciu. Nu lipseau nici cele scrise deAdrian Păunescu: „Veniţi români, Veniţi la Mecca noastră/ Veniţi la Alba Iulia-n Ardeal”.

Nerezistând ispitei m-am strecurat şi eu în mijlocul lor, găsind un moment de „respiro” (de fapt mai multe astfel de momente) între cântece, pentru a le recita poezii. Lumea asculta cu atenţie şi interes şi apoi aplauda cu frenezie. Eu mă simţeam fericit pentru că puteam să mă exprim şi să contribui, chiar infim, cu poeziile mele, la sărbătoarea Unirii. Minutele şi orele treceau cu repeziciune şi eu vroiam, într-o beatitudine sublimă, să nu se mai termine.”

Citind aceste cuvinte entuziaste, s-ar putea crede despre Răzvan Ducan că este un visător, un romantic incurabil, om care are în cap doar versuri şi muzică. Dar nu e aşa. Românul Răzvan Ducan este un om lucid, responsabil şi puternic, în stare de a-şi pronunţa cu voce tare crezul fără teamă şi gata oricând să-şi apere idealul şi năzuinţele sale, cu orice preţ,  un spirit revoluţionar, neobosit în a-şi arăta şi a-şi apăra cu viaţa, iubirea de neam.

Da, cu adevărat această carte se va constitui ca şi un document, nu numai ca un omagiu adus astăzi marelui poet dispărut. Sunt evocate momente memorabile din viaţa poetului, din întâlnirile lui cu oamenii în momentele cruciale ale neamului, de Ziua Naţională a României, când flacăra Unirii ardea în piepturile miilor de oameni adunaţi în faţa Catedralei “Reîntregirii” neamului, dar şi alte momente şi întâlniri cu cititorii cu prilejul lansărilor sale de carte.

Sunt date de istorie recentă a României, cu mii de martori şi ele nu pot fi falsificate:

“Lumea îl recunoştea pe Poet cerându-i autografe sau dăruindu-i cuvinte calde de salut, deşi pe alocuri, rar ce-i drept, mai erau şi inşi ce-i reproşau de a fi rămas comunist! Poetul zâmbea de mulţumire dar şi de tristă înţelegere a acestora din urmă, purtându-şi majestuos paşii prin cetatea în care la 1 noiembrie 1599 a intrat triumfător Mihai Viteazu. Tricolorul şi insigna omagiară a celor 79 de ani ce au trecut de la înfăptuirea Unirii celei Mari îi străluceau pe piept. (Aşa precum în fiecare an de participare la Alba Iulia la Sărbătoarea Unirii, subsemnatul, aveam şi de data aceasta o banderolă tricoloră legată pe frunte. De fapt aceiaşi banderolă păstrată şi purtată cu sfinţenie an de an.)”

Răzvan Ducan nu se dă înapoi de a face un aspru rechizitoriu la adresa celor care denigrează spiritele patriotice, încercând să le marginalizeze şi chiar să le elimine. Astfel a fost supus şi Adrian Păunescu – acest miracol naţional românesc – unor calomnii, nedreptăţi, marginalizări, agresiuni, inclusive fizice.

“Mentalitatea celor de acum nu diferă cu nimic de mentalitatea celor de ieri! Şi ca exemplu vi-l dau pe acest egal întru genialitate şi nefericire cu voi, Poetul Adrian Păunescu, viaţa sa de acum solidară cu viaţa ce-aţi avut-o, iar „mâine” moartea sa, solidară cu moartea voastră de acum!

Ştiu, Viteazule, că tu i-ai iertat de mult pe români! Şi tu i-ai iertat coane Mihai, şi dumneata magistre Iorga, la fel cum îi va ierta şi Adrian Păunescu, Poetul de acum, pentru toate nedreptăţile şi ignoranţele! Dar, voi, români, v-o iertaţi? Dar, noi, români, ne-o iertăm? Aceasta-i întrebarea!” – scrie Răzvan Ducan în 30 iulie 1998.

În carte sunt cuprinse şi unele aprecieri făcute de persoane publice mureşene, cum sunt: Maria Dorina Paşca, Ilie Muntean ş.a. dar şi cuvântările lui Răzvan Ducan rostite cu prilejul lansării cărţilor lui Adrian Păunescu la Târgu-Mureş ori la Târnăveni.

Cred că atmosfera oricărui oraş ar putea deveni incandescentă la sosirea unui mare poet, dacă ar fi cineva care să-l anime, să-i dea impulsul necesar. Şi în acest sens, oameni ca: Răzvan Ducan, Nicolae Băciuţ, Valentin Marica, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, sunt pentru Mureş – promotori culturali, animatori care ştiu să adune şi să focalizeze în jurul lor spiritele pentru a da strălucire unei manifestări de anvergură naţională şi chiar internaţională.

Pentru că vai de poporul care nu-şi cinsteşte valorile!

Adrian Păunescu s-a bucurat de recunoaşterea aproape unanimă a mureşenilor, a ardelenilor pe care, la rându-i, i-a iubit şi cinstit ca pe nişte adevăraţi români. A fost o recunoaştere şi o iubire reciprocă, altfel nu s-ar fi putut realize atâtea manifestări cultural-artistice, atâtea întâlniri şi lansări de cărţi, spectacole ale Cenaclului “Totuşi Iubirea” şi a reîntoarcerii mereu pe aceste locuri îndrăgite de marele poet şi de membrii cenaclului său.

Şi iată că la sfârşitul cărţii, Răzvan Ducan descrie momentele copleşitoare care s-au derulat din clipa când mentorul său a fost internat la spital în stare gravă, inclusive momentul morţii sale  (deşi termenul moarte nu I se potriveşte acestui Uriaş) şi ceea ce a urmat după. Sunt pagini scrise cu greu, printre lacrimi, într-o disperare mută şi cu sentimental zădărniciei şi a nimicniciei omeneşti. Sunt pagini care nu pot fi citite decât cu ochii în lacrimi, oricine ai fi.

Pasajele sunt cutremurătoare.

“Eram în autobuzul meu de navetă spre Tg. Mureş când fiul meu mi-a telefonat vineri, 5 noiembrie 2010, pe la 8 şi 40 de minute, de la Bucureşti. Mi-a spus înecat în lacrimi. „ A murit, tată, a murit!”. Nu mi-am putut stăpâni nici eu, în momentul acela, lacrimile. Am început apoi să plâng în toată regula. E adevărat, eram într-un loc public, dar ce mai conta. Ştiam că în ziua precedentă mai făcuse câte stopuri cardiace, remediate

cu greu de medici. Mi-era frică de ce era mai rău şi răul de care îmi era frică se-ntâmplase. Murise marele poet, Adrian Păunescu! Murise un munte , murise o mare. Murise o certitudine, murise o speranţă. Orele ce s-au derulat la „clasă” (subsemnatul fiind profesor la un liceu din Tg. Mureş) s-au scurs fără mine. Eram în clasă doar ca prezenţă fizică, sufletul meu călătorea spre cel ce-mi fusese model de gând şi acţiune. Spre cel care mi-a arătat pe pământ „calea, adevărul şi viaţa”. Am avut dintr-odată, din nou, sentimentul nimicniciei, ale gâzelor ce suntem noi pe acest pământ. Efemeride şi nimic mai mult, în pofida baterii în piept, uneori, cu cărămida.”

Ultima poezie scrisă din spital şi unele din ultimele articole ale lui Adrian Păunescu sunt redate cu comentariile lui Răzvan Ducan care relatează şi funeraliile poetului precum şi textile celor apropiaţi: Darie Ducan, fiul autorului.

Ultimele Epistole sunt scrise după moartea lui Adrian Păunescu.

Autorul mărturiseşte că această carte a fost mai mult plânsă decât scrisă. Lacrimile pot scrie şi ele cărţi. Lumea literară, spune Răzvan Ducan, se împarte acum, în cea de dinainte de Adrian Păunescu şi cea de după Adrian Păunescu. Şi în 23 noiembrie 2010, Răzvan Ducan scrie uj fel de epilog al acestei cărţi de iubire:

“Ce pot să mai spun la sfârşitul acestei cărţi, a acestei vechinoi cărţi, pe care mai mult am plâns-o decât scris-o!! Da, tristeţea şi lacrimile pot scrie uneori, prin intermediul unei mâini. Aşa a fost la mine. Acum nu mai port cuvinte. Am fost stors de ele. Port doar îngândurare. O tristă îngândurare şi o sărăcire. Mă simt împuţinat. Şi lumea înconjurătoare o percep mai oloagă! Şi chiar mai lipsită de poezie. Stau şi rememorez

totul. Ca un film ce se derulează cu rapiditate în faţa ochilor “văd”: întâlniri, convorbiri, spuse, amintiri, etc. Fotografiile mă ajută. Ajung invariabil la o concluzie, pe care aproape îmi este frică să o spun şi totuşi o spun: Am fost prieten cu un munte!

Nimic mai mult.”

Şi în faţa unei astfel de iubiri care rezistă şi dincolo de moarte, orice cuvânt adăugat este de prisos.

Autor CEZARINA ADAMESCU,

 

 

Beţia primăverii sufleteşti

BEŢIA PRIMĂVERII SUFLETEŞTI – CEZARINA VICTORIA ADAMESCU

CRONICA LITERARA

IOANA VOICILĂ DOBRE – ÎNTRE VERDE ŞI ALBASTRU

Mamă a seminţei roditoare, aşa cum se consideră, Ioana Voicilă Dobre, aflată la hotarul dintre verde şi albastru, adică pe linia dintre zenit şi nadirul
privirii, s-a hotărât să ne ofere “bucuria inimii” sale, într-un mănunchi
înmiresmat de poeme scăldate-n rouă primăvăratică stând abia să se reverse în
tumult din încăperile sufleteşti. Tumult de zvonuri telurice, zămislind ecouri
ancestrale.
Dorinţa mărturisită “să fiu primăvară-n toate” – şi, mai mult decât atât:
“Floarea vieţii, parfumată cu idile şi poveşti!” are darul de a preface totul
în nestemate şi-ţi induce o stare de „beţie de de primăvară” cu adieri de
salcâm umflându-ţi nările flămânde.
Poetă solară, optimistă, luminoasă, senină, pre cât îi este şi sufletul –
deschis – Ioana Voicilă Dobre îşi pune avuţiile la dispoziţia noastră cu
bucuria pe care ţi-o oferă actul dăruirii.
Poeme ale primăverii sufleteşti, chiar dacă vremea se-ntomnează.
Găsim aici: stropi de dragoste bălaie, fericire, zâmbete, mirajul de viaţă,
liliacul ce dă în floare, strălucirea adusă de ploaia din ajun, bănuţi de
păpădie, vrăbiuţe gureşe, mierlele care cântă a-nviere, poieni înflorite, o
lume idilică în care natura mamă, atât de generoasă, împarte tuturor daruri
minunate.
Contrar aşteptărilor, ştiind că poeţii sunt, îndeobşte, fiinţe neadaptate,
însingurate, nefericite, neînţelese, poeta îşi află fericirea în bucuria
trăirii şi împlinirii, într-o odă înălţătoare adresată pământului, cerului, lui
Dumnezeu şi oamenilor (nu neapărat în această ordine).
În privinţa aceasta,am putea parafraza spunând: „Fericiţi cei pururi fericiţi
din te-miri-ce lucru”:
“În poiana înflorită şi de castani străjuită, / Primăvara cântă-n strună,
florilor de ,,ziua bună!,, / Şi-n pădurea fermecată, roua clipei din petale, /
Curcubeie mii arată şi-n privirea dumitale. // Pretutindeni e-armonie.Verdele
e-un împărat / Ce-a sosit cu veselie şi cu floare-ncoronat. / Primăverii se
vrea mire.Cântă în privirea lui / Toată floarea câmpului, iar în ochii ei,
uimire! // Din adâncuri, de lumină, legănată-n al lui cânt / Ivesc susur de
izvoare, primăverii şipotind. / Din mireasma revărsată, peste zări, cu
dărnicie,
Blânda sărutare-a clipei, toate visele învie! // Şi-ntr-o rază împletită, cu a
ochilor dorinţă, / Primăverii cea iubită, verdele-i e năzuinţă.” (Uimire).
De unde izvorăşte această lumină caldă în cuvintele autoarei? Din ploaia
primăverii care tot pământul îl îmbată, din respiraţia vioaie a florii “când în
stropi se cerne zarea”, din chemarea veselă, din sărutarea dulce, din ochii
strălucitori care “mult mai verzi răsar în zori”? Şi din alte asemenea bucurii
simple care nu costă nimic.
“Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire, / Cântă-n fiecare floare,
dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire, străluceşte în privire / Şi
iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?! // Cântă-n fiecare floare,
dragostea ca o chitară / Iar zefirul unduieşte firul ierbii ce-mi zâmbeşte. /
Pădurile şuşotesc, frunzele se-nveselesc / Şi obrajii-mi se roşesc, c-au aflat
cât te iubesc! // Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire. / Primăvara
dă de ştire, vieţii de a ei sosire / Şi mă-nvăluie-n iubire, armonie,
strălucire / Şi iubesc a ei menire şi iubesc, iubesc, iubire! // Şi iubesc, a
câta oară, ochii tăi de primăvară, / Geana şi clipirea lor ca petala florilor,
/ Florilor de viorea care-mi ascund dragostea / Şi mă rog, iar să mi-o dea, ca
să gust amar din ea! // Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire /
Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire
străluceşte în privire /Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!”
(Dragoste fragedă).
Nici un nor, nici o umbră nu par a strica atmosfera paradisiacă pe care ne-o
oferă cu graţie autoarea.
Toate acestea se armonizează în chip fiesc doar atunci când: înfloreşte iubirea
iar ”Fericiţi, fiii Terrei / mângâie încă astrul iradiind în floare.” (Floarea
soarelui).
Paselurile de iubire existente în acest volum, izvorâte dintr-o stare de
tinereţe veşnică, dintr-o “fărâmă de visare, un mister desprins din soare” în
care, “O clipită nedospită din a inimii ispită, / Răsărit plutind pe ape, un
ecou din val în val / Vin, surâsul să-mi adape cu un iz de ideal. // Din parfumul
de pădure proaspătă, încremenită, / În savoarea cea de mure, simt guriţa ta
iubită. / Şi-n cărarea şerpuită, raze blânde-n curcubeu / Împletesc şirag,
aevea, cu iubire, pasul tău.”.
În lumea de vise şi idealuri dintre cer şi pământ, poeta pluteşte cu aripi
confecţionate, nu din ceară, precum Icar, ci din petale de flori.
Autoarea are şi o explicaţie deconcertantă pentru aceasă stare binecuvântată de
bine:
“Azi sunt fericită fără motiv! // Azi sunt fericită fără motiv! / Un motiv ar
fi totuşi, / aripile de fluture în zbor. / Ştiţi câţi fluturi am văzut azi? /
Dar, câte culori s-au strâns, / să le împodobească aripile? / Privirea, mi-a
zburat odată cu ei / şi mirosul fiecărei flori m-a ameţit. / Poate, de aceea
sunt fericită, fără motiv. / Poate, sunt deja un fluture / şi nu mi-am văzut
aripile, până acum! / Poate, parfumul e de vină sau vântul. / Azi sunt
fericită! Toţi fluturii, toate florile / mi-au cântat, au dansat, s-au jucat.”
Până şi în toamna vieţii poeta găseşte motiv de încântare şi mulţumire: “Sunt
un strugure dulce, / amintind primăvara. / Sunt un strugure inimos / cum ne-a
fost vara. // Sunt un strugure parfumat / precum toamna. / Dulce şi parfumat, /
strugure în formă de inimă, // păstrat cu grijă peste iarnă / vreau să rămân
pentru tine!” (Toamna vieţii).
Metamorfozată-n Doamna Toamna, autoarea se vede astfel: “Plină-i toamna, de
parfum, cu cerceii ei din struguri! / Colieru-i din castane mai aprinde-n
inimi, ruguri. / Şi-a luat rochia de frunze, decorată-n stilul ei / Şi cu
rubiniu pe buze a pornit-o pe alei. / Are paşii măsuraţi şi privirile blajine.
/ Toamna de o căutaţi, e-n oglindă-aici, la mine! (Toamna din oglinda mea).
Ilustrate cu o grafică foarte expesivă, executată de Niculina Vizireanu, cu
multă forţă de sugestie şi sensibilitate, poemele capătă consistenţă şi un
farmec aparte.
Chiar dacă-i toamnă afară, chiar dacă frigul înstăpâneşte natura şi oamenii,
poeta îşi propune să o prefacă-n primăvară: “Iubirea mă cheamă şi cu ochii
închişi / Mă las purtată de mâna-i arzândă. / Mă duce-n înalturi, mă plimbă-n
abis, / I-accept nebunia şi trăiesc un vis!”
Toate acestea izvorăsc, credem, din generoziatea şi firea fericită a poetei:
“Toamna asta e frumoasă, luminoasă ca un gând! / Mi-a păstrat soarele-n casă
şi-amintirile pe rând. / Cu căldura-i de poveste, mă-nconjoară braţul ei. /
Luminoasă toamnă este peste suflet şi pe-alei! // Toamna asta-i minunată,
generoasă peste poate, / Cu vinul, mustind pe masă, jubilând printre bucate! /
Şi-n poiana toamnei noastre, prefăcută-n primăvară, / Suntem regii către care,
ploi de stele iar coboară. // Visele se cern, fantastic, dintr-un corn de timp
vrăjit / Ca o veste minunată ce pământul l-a-nverzit. / Sufletele cântă iară,
melodii de mult uitate / Şi amurgul-sur coboară, legănând acestea toate”. (Corn
de timp vrăjit).
Şi până la urmă, imaginile idilice din aceste poeme cu “floricele pe câmpii /
hai să le-adunăm copii”, ne introduc într-un tărâm de vis unde totul e
fantastic, nu există răutate, urâţenie, invidie, ură, oamenii sunt perfecţi,
după chipul îngerilor. O asemenea viziune se potriveşte perfect basmului, dar
şi acolo intervin muma-pădurii, zmeul, lighioane şi păsări răpitoare, ca să
strice echilibrul şi să se pună de-a curmezişul.
“În lumea iubirii” – este cea de a doua secvenţă a volumului – titlu care
justifică perfect starea de poezie nesfârşită a inimii şi grupajul începe, cum
altfel, decât cu poemul “Răsărit” – în care exultă zorii de zi.
Dragostea este cea care operează mutaţii sensibile în natură şi în oameni. Ea e
în stare a opri timpul din loc, de a aduce ploaia în deşert, de a scoate
izvoarele din adâncuri. Ce nu face omul când iubeşte!
Trăind în lumea iubirii inspiri numai parfumuri de roze, cuvintele sunt de
pluş, soarele răsare după chipul iubitului.
Chiar şi elementele naturii iau chip sufletesc şi răspund sentimentului. Astfel
că se naşte o empatie fiească între om şi cosmos:
“M-a primit la pieptul ei, pădurea: M-a primit la pieptul ei, pădurea / Şi pe
umeri, păsări mii mi-a pus. / Luminiş mi-a strecurat în suflet / Şi-am rămas de
dragoste pătruns. // Şi m-a legănat pe crengi de vise / Când cu frunze m-a
împodobit. / Şi-am simţit că mă ridic la ceruri / Când pădurea-n suflet m-a
primit. // Şi-am găsit la ea, atâta vară, / Soare-n triluri, zumzet, clipocit!
/ Şi-am iubit atunci, întâia oară / Tot ce are viaţa de iubit: // Raza,
floarea, drumul şi înaltul, / Râu lunatic ce ridică nori de vis, / Curcubeul,
foşnetul, cântatul / Din pădurea vieţii-paradis”.
Oprimismul, speranţa nu scad nici atunci când corabia pleacă de la ţărm spre
alte zări. Precum Mica sirenă, poeta aşteaptă la ţărm şi-i cântă iubitului un
cântec de întoarcere menit să-l aducă. “Mica sirenă: Ştii, eu sunt mica sirenă
care priveşte la mal, / La prinţul, ce pleacă la alta, în corabia dusă de val.
/ De-i toamnă sau primăvară, iubirea-mi va fi la fel, / Un fel de corabie rară,
de rău, ocrotindu-l pe el. / Furtuna, de va vrea să vie, cu griji mari să-l
cuprindă, / Voi şti să-i îmblânzesc unda, cu inima mea, tremurândă”.
Întocmai ca autorul “Cuvintelor potrivite” – poeta se întreabă: “De ce-aş fi
tristă?”
Însă la Arghezi, unda de tristeţe răzbate şi se insinuează, deşi toate par
împlinite: “De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frământ / Cu sunet de
vioară urciorul de pamânt // Nu mi-e clădită casa de sită peste Trotuş, / În
pajiştea cu crânguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…”
Acest “şi totuşi” dă întreaga măsură a sufletului omenesc.
Autoarea mărturiseşte că are şi vise şi iluzii despre iubirea care supune până
şi timpul. Însă are şi iluzii “încercate de nelinişti şi dureri / dar acum,
acestea toate, sunt realităţi de ieri” (Am şi vise şi iluzii).
Versurile Ioanei Voicilă Dobre te fac să visezi şi să speri la iubirea ideală,
aşa cum ea o presimte, o vede, o trăieşte. Doar că ea se întâlneşte atât de
rar, încât, de-a dreptul poţi spune că e ca şi inexistentă! Ea poate doar să
întreţină speranţa că într-o zi o vei întâlni.
Nu lipsesc nici influenţele eminesciene din poezia de dragoste: “Din a nopţii
feerie numai tu mă mai încânţi…” ori influenţele melosului popular, cu
asonanţele lui şi trecerea vădită din ritmul trohaic în iambic.
“Somnul dacă mi-ai veghea, eu mi-aş găsi liniştea. / Sărutarea dimineţii ţi-aş
da din dulceaţa vieţii. / La ureche ţi-aş cânta cum mă-ndeamnă inima, /
Cântecelul susurat ca izvorul de curat! / Să-ţi astâmperi umbletul şi să-ţi
bucuri sufletul! / Somnul dacă mi-ai veghea, eu ţi-aş veghea liniştea.”
(Veghe).
Nenumărate sunt locurile comune şi rimele facile pe care le foloseşte autoarea:
colţ de lună, a lirei strună; aripi fluturând; cu suflet de vioară; purtată de
dulce fior; pasăre rară, tinereţe; sărutări fierbinţi, lacrima de dor, aripă de
vis, ochi de peruzele, ş.a. Rime facile: dor-uşor; trudită-gătită; viaţă-faţă;
dor-fuior; dar nu mai puţine asonanţe poetice: mâna-totdeauna; dată-retrasă;
soarelui-cerului; ş.a.
O altă secvenţă lirică se intitulează: “Ce frumos am trăit!” şi în ea exultă
bucuria maternităţii împlinite: “Voi fi prin ei culegător şi fericită-n viitor
/ Şi fiecare va purta mesajul din sămânţa grea. // Şi, o nepoată, răsfoind
album de poze sau citind, / Va aminti de ziua-n care am semănat spre neuitare:
/ Cuvinte multe din iubire, copii să intru-n nemurire, / Flori vesele spre
încântare şi viaţa ei spre continuare.” (Semănătorul-culegător).
Bucuria şi dragostea de viaţă e şi aici stăpână şi regină. “Iubesc ploaia,
vântul sălbatic, / zăpada, cernând singuratic. / Şi totuşi insist şi totuşi
risc, / să privesc soarele în adâncul luminii. / Căldura lui mă învăluie şi
soare devin! (Dragoste de viaţă).
Atunci când totul pare pierdut şi eşti gata să te prăbuşeşti în abis, iată că,
alături de tine, zăreşti floarea de colţ, gingaşă şi rezistentă în acelaşi timp
care, prin frumuseţea ei îţi face sufletul să renască.
“Floarea de colţ: Când ai pierdut, aproape totul / s-a căscat o prăpastie
uriaşă şi, / brusc, îmbătrânind ai fi vrut să mori. // Urma să descoperi că
având viaţă, ai totul… // Ca să trăieşti deplin, ai plătit urcând târâş / pe
culmea durerii, unde floarea de colţ te aştepta. / Văzând-o numai, sufletul tău
a renăscut.”
Un poem aproape perfect prin rotunjime şi limpezime stilistică este: “Lumini şi
umbre: Mă regăsesc, la lumina lămpii / într-o seară a greierilor. / Eu şi
imginea mea, / două umbre ce dispar, / născându-se…”
Poeta uzitează stilul narativ în poezie, ea îşi descrie, îşi povesteşte stările
şi locurile unde acestea iau naştere. E şi aceasta o modaliate de scriere. O
astfel de poezie narativă este: “Casa bătrânească: Cineva mi-a dat pontul, /
bătrâna vinde casa / şi se mută la soţ în satul vecin. / Avesese un soţ
navetist Neguţa. / Casa e puternică, aproape că îi seamănă. / În hol m-a atras
şemineul cu hornul din colţ. / Îmi aminteşte de bunica şi de copilărie. / Totul
e verde, uşile cu praguri late, / ferestrele cu pervazul plin de flori / şi
podina din drugi mari de lemn. / Ce bine îmi este aici! / Aproape că o simt pe
bunica, / aproape că mă simt în anii şaizeci… / Iubesc casa asta şi o vreau
pentru sufletul meu! / Bătrâna e mulţumită, că o va cumpăra cineva / care să-i
păstreze vii, amintirile / iar eu sunt fericită, că în toate încăperile, /
,,îmi văd” bunicii, unchii şi mătuşile, părinţii tineri. / Bine v-am găsit,
dragii mei!”
Un poem frumos este cel dedicat lui Brâncuşi dar şi aici, poeta adoptând stilul
clasic, prozodia are de suferit. Să urmărim ideea: “Sculptorul: Ai sculptat
mereu, cuvinte, pentru suflet pentru minte / ducând vremea înainte.Te văd la
masa tăcerii, / liniştit în faptul serii, hrănind timp şi hrănind soartă / şi
trasând linia dreaptă.Tot aduni şi tot aduni / zile calme, aspre luni,
învrăjbite săptămâni. / Ani frumoşi şi dureroşi îi înnozi şi îi descoşi, /
care-a fost mai dăruit şi care mai ostenit… / Doamne, câte-am pătimit! Treci
prin poarta de sărut / să priveşti spre infinit, gând duios şi nesfârşit…”
Şi încă o idee interesantă: “Viaţa mea, / o galerie cu tablouri vii, / poeme
mute de atâta culoare şi bucurie!” (Galeria mea cu poeme mute)
Nu o dată, viaţa a fost asemuită unei table de şah, populată cu regi, regine,
cai, nebuni, pioni. Poeta găseşte similitudini interesante. “Regina de alb:
Privesc la viaţa mea ca la o tablă de şah / invadată de nebuni şi de cai
sălbatici. / Trimit numai gândul la înaintare / şi aflu că au fost nimiciţi de
propria nebunie. / Pe tabla mea de şah se mai bat încă pioni nevinovaţi /
trimişi la moarte ,,sigură,, de regele negru. / Nebunia, boală molipsitoare a
cuprins tot regatul / dar carul ,,reginei de alb,, se înfiinţează la palat. /
Şi, ce mândru era regele negru! / Ştia cât urăsc nebunii dar şi cât îmi plac
caii sălbatici…”
O clipă de singurătate poate fi de ajuns pentru a simţi prezenţa divină în
lucrurile din jur şi în noi înşine: “O clipă de singurătate: În liniştea adâncă
din câmpie / Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând! / Erai acolo, în culmea
bucuriei. / Priveai în bob, pâinea crescând. // Ne vrem atât de singuri,
câteodată / Şi în păduri, ne-ascundem revanşard / Dar când dispare parcă, lumea
toată, / Rămân doar fricile care ne ard. // Şi iar şi iar, luând-o de la capăt,
/ Pe-o aţă, zilele le înşiruim. / Clătind lumina în izvorul proaspăt, / O nouă
faţă, lumii, dăruim.”
Poeme sensibile, tulburătoare sunt dedicate Tatianei Stepa şi lui Grigore
Vieru.
Poeta brodează şi câteva gânduri în complicata şi simpla în acelaşi timp –
modalitate a poeziei tradiţionale nipone, în spirit de haiku. Se pare că aceste
miniaturi sunt cele mai reuşite din întregul volum:
“Gânduri în haiku: un ochi pe faţă / un ochi pe dos, mereu, / haina timpului.”
* “ toamna ruginie, / lumină rece, pe drum/ bătătorit” * “mângâierea ta, /
crestele munţilor / în plecăciune” * “depărtările, / inimă călătoare, / clipă
fugară.” * bântuit de furtuni, / suflet-poezie,/ fulger în dar.” *
“ciocârlie-tril, / dimineaţă de vară, / muntele-cântec.” * “pârtie de brazi, /
verdele suind voios / vârfuri amare.”
Ultimul ciclu se intitulează “Poeme de credinţă” şi cuprinde câteva poezii de
slavă, mulţumire şi recunoştinţă divinităţii, pentru darurile primite.
Ioana Voicilă Dobre, prin volumul de faţă îşi dă măsura talentului şi a
perseverenţei sale, a generozităţii şi sufletului deschis spre oameni, spre
iubire, spre credinţă şi speranţă.

POVESTIND SPIRITUL. CRONICĂ LA REVISTA „VATRA VECHE” NR. 10/ 10.10.2010

POVESTIND SPIRITUL

DE TREI ORI ZECE PENTRU „VATRA VECHE” NR. 10. O REVISTĂ DE NOTA ZECE!

„VATRA VECHE”, Lunar de cultură * Serie veche nouă* Anul II, nr. 10(22), octombrie 2010 *ISSN 2066-0952
VATRA, Foaie ilustrată pentru familie (1894) *Fondatori I.Slavici, I.L. Caragiale, G. Coşbuc; VATRA, 1971 *Redactor-şef fondator Romulus Guga* VATRA VECHE, 2009, Redactor-şef Nicolae Băciuţ

Îmi îngădui să încep periplul meu printre paginile revistei cu o nostimadă.
Cine e preocupat de ştiinţa numerologiei va observa imediat – şi va considera ca un semn fast, apariţia numărului 10 al revistei „Vatra Veche” la o dată calendaristică ce cuprinde în conţinutul ei, de trei ori, numărul rotund „zece”, rezultat al perfecţiunii, şi compus din cifra unu dusă până la infinit. Dacă ar fi să căutăm explicaţii de ordin ezoteric în acest şir de cifre care formează întregul, multiple ar fi sensurile şi interpretările. E de ajuns să ne gândim la Cele zece porunci, la numărul degetelor omeneşti, la Baza sistemului zecimal şi a sistemului internaţional de măsuri, sistemul de notaţie în învăţământul şcolar actual, şi din punct de vedere mitologic, numărul meşterilor care au ridicat Mănăstirea Argeşului – număr compus din: „Nouă meşteri mari/ calfe şi zidari/ Cu Manole zece/ care-i şi întrece”, etc.
Lăsând speculaţiile la o parte, zece este numărul jubiliar, prilej fast de sărbătorire, de împlinire, de rod, de ciclicitate, sintetizând o decadă.
Am avut privilegiul de a mă adânci în lectura acestui număr din anul în curs, chiar în ziua în care se năştea. Şi am fost plăcut impresionată de performanţa atinsă prin ansamblul ei literar şi artistic la care s-a ajuns. Revista constituie, fără îndoială un reper covârşitor între publicaţiile de gen, prin consistenţă, înaltă ţinută şi varietate şi, îndrăznim a spune că nu are egal între suratele ei contemporane.
Chezăşie stau zecile de mărturii în favoarea ei, concretizate în scrisori sosite la redacţie, care constituie ele însele subiecte interesante, dovezi clare că revista este căutată, citită, apreciată, nu numai de complezenţă, dar, prin sinceritatea lor, contribuind la desăvârşirea ei, scrisori reunite sub genericul „Curier” şi păstrate în arhiva redacţiei ca probe grăitoare şi dovezi de preţuire şi prietenie indubitabile. Încep, aşadar, în mod neaşteptat, cu sfîrşitul, spicuind câteva păreri ale unor personalităţi remarcabile ale culturii şi artei româneşti din ţară şi străinătate. Victor Ştir, Menuţ Maximinian, V. Vajoga, George Filip (Canada), Ştefan Doru Dăncuş, Anca Florea, Adrian Botez, Adrian Nemţeanul, Mircea Drăgănescu, Daniela Gîfu, I. Ilaş, Ioana Stuparu, Monica Mureşan, Paul Gorban, Ioan Lilă, nume care constituie ele însele – repere – şi mulţi alţii şi-au exprimat în scris aprecierile la adresa ei.
De notat că revista este un univers deschis cardinalelor puncte şi nu se limitează la arealul transilvan din care purcede.
O notă în plus o constituie faptul că numărul acesta al revistei este ilustrat cu imagini artistice din Salina Praid.
Paleta largă de tematici abordate, substanţa textelor, diversitatea subiectelor, ineditul ilustraţiilor, genericele încetăţenite şi abia aşteptate, fac din „Vatra Veche” o gazdă binecuvântată şi primitoare, un cămin cald şi bun unde însetatul şi înflămânzitul de cultură şi de frumos picurat în culoare, vine să adaste. Prin corespondenţii ei, revista a căpătat deschidere universală.
Prilej de întîlniri, re-întîlniri, colocvii spirituale, înavuţiri sufleteşti, schimburi de păreri, amintiri şi restituiri, emulaţie spirituală la cel mai înalt nivel cultural şi artistic, de un înalt profesionalism, aş zice chiar, un soi de „elitism pe înţelesul tuturor”, care fac din fiecare număr al publicaţiei o sărbătoare personală, aşa cum reiese din scrisori şi aprecieri în mass-media.
Poetul GEORGE FILIP, Canada scrie:
„Un sumar complex care atinge şi raţiunea şi sufletul cititorului. Faptul că se acordă spaţii ample criticii şi recenziilor literare este un mare punct câştigat – în contradicţie totală cu alte reviste, care preferă să publice creaţiile autorilor, nu ceea ce se spune/scrie despre ei. Încă un număr reuşit al „Vetrei Vechi”! Succes!”
Luminiţa Mănescu scrie la rîndul ei:
„Se pare că Vatra veche a ajuns o vedeta a revistelor culturale. E o
bucurie să aflu acest lucru. O redirecţionez spre Grecia, ca de obicei. Şi
spre noii mei prieteni din Spania.”
„Am citit cu tresăriri de inimă, interviul luat deosebitului prozator Fănuş Neagu, căruia i se datorează si devenirea mea ca scriitor.
Bucurie mi-aţi adus şi prin Vatra veche nr. 9 , întâi pentru găzduirea fragmentului de proză semnat de mine şi-apoi, între numeroase altele, prin evocarea poetului Ion Iuga, împreună cu care, demult de tot, stăteam la o voroavă, aici, sus, la începătura Oltului.. Fiind el la prima apariţie editorială, TĂCERI NEPRIMITE, din care mi-a dăruit un exemplar cu autograf… Vremuri…
Revin la Vatra veche nr. 9 din care va rog să-mi printaţi 5 exemplare şi să mi le expediaţi pe adresa… Vă doresc o revistă împlinită şi pe mai departe.
Cu sincere mulţumiri, ION NETE”.
„Am citit pe nerăsuflate numărul 9, amintirea lui Ion Iuga (” eu sunt cel
mai frumos bărbat din nord…”) m-a tulburat (el apare în romanul meu
„Vremea Trădărilor) şi deosebit de interesantă „varianta aromână a Mioriţei”, care mi-a reamintit de discuţiile cu Perpesicius în Valea Zânelor, prin anii 69-70, care susţinea originea covăsneană a Mioriţei; teribilă readucerea lui Zamolxis în conceptul mistic al Mioriţei ( şi Zamolxis al lui Horia Vintilă s-a născut în exil, şi ce EXIL !)
Încă odată: mulţumiri din inimă! Şi mă repet: intelectualii de cultură sunt
şi au fost întotdeauna fraţi în ale pământului, chiar dacă pământul, Ardealul nostru drag şi unic şi tragic şi trist a trebuit să suporte multe „limbi” şi chiar dacă în exil, limba şi numai limba rămâne micuţa ta patrie, însă în exilul fără hotare, am întâlnit intelectuali, repet: intelectuali, care vorbeau multe limbi şi se închinau pe legea lor şi care aveau totuşi o singură patrie: „Ardealul”!
O să vă trimit o schiţă ( suprarealistă!) peste vreo două săptămâni. Cu stimă,
CORNEL DIMOVICI”.
Distinsul prof. dr., poet, scriitor, exeget, critic, Adrian Botez îşi exprimă părerea şi aprecierile:
„Stimate domnule NICOLAE BĂCIUŢ –
Mulţumesc mult!
…Iată, încă un număr frumos şi „miezos”, al „bătrânei Doamne” a Măriei
Sale, Cultura Autentic-Românească: Vatra veche!
… Un D.R.Popescu re-născut şi cu ideile sănătoase şi ferme, luminostăioase,
precum fulgerarea… poezie de calitate, ba chiar, unele versuri revelatorii…eseuri şi critică literară scrise cu responsabilitate intelectuală „mironcostiniană”…iar problema aromânilor, din nou – „INTRU MINUNARE NEUITATĂ”!
FELICITĂRI, CALDE ŞI SINCERE!!!
Doamne,-ajută!
Cu, mereu, aceeaşi preţuire şi caldă prietenie,
ADRIAN BOTEZ”.
Scriitoarea Ioana Stuparu şi ea o vetristă aprinsă de dragoste pentru cultură, scrie:
„Mi-aţi făcut o mare bucurie prin revista „VATRA VECHE”! Dublă bucurie, de fapt, fiindcă în două numere consecutive se află publicate cronici referitoare la recentul meu roman „TOVARĂŞI DE ULTIMA ZI”, cronici semnate de distinşii scriitori Ion C. Stefan şi Menuţ Maximinian. Îmi este foarte apropiată de suflet revista „VATRA VECHE”, chiar numele ei îmi spune foarte mult, mai ales că eu am scris, în special, dar şi cu mult drag, despre satul românesc – „vatra noastră stramoşească”. E ca un lăstar odrăslit din rădăcini adânci, rămase din timpuri străvechi, pe care nimic şi nimeni nu le poate stârpi.
Vă doresc dumneavoastră şi tuturor colaboratorilor sănătate si bucurii!
Cu preţuire, IOANA STUPARU”
„Clipe de suflet” – trăite de prof. Adriana Ujică, datorate revistei, sunt dezvăluite la această rubrică:
„Nisipul clepsidrei se scurge prea repede, timpul nu mai are răbdare cu
noi, ori poate noi cu el, şi, deseori, cădem în rutină, uitând clipa de suflet
pe care trebuie să ne-o dăruim măcar câteodată.
Mă simt onorată şi vă mulţumesc pentru plăcerea lecturii şi frumusetea
timpului prea repede risipit în faţa paginilor pe care v-aţi ostenit mintea
şi sufletul. Cu multă recunoştinţă şi aleasă preţuire,
Prof. ADRIANA UJICĂ”
PAUL GORBAN, Redactor-şef al revistei de experiment literar Feed Back, Iaşi, scrie:
„Felicit colectivul de redacţie pentru profesionalism şi atenţia dăruită
acestor pagini. M-au bucurat în mod deosebit rubricile de Interviu, care
mi se par inedite, şi cele de Cronică literară. Am ocazia şi bucuria de a
cunoaşte şi alţi cronicari sau scriitori din ţară, unii dintre ei poate prea
puţin şi pe nedrept, mediatizţi. Cu credinţa că veţi continua să publicati
această revistă în condiţii apropiate de exccelenţă, vă trimit anticipat
aprecierile mele. Stima şi pretuirea mea”.
Cornel Dimovici face anumite consideraţii interesante asupra exilului românesc:
„Despre marile personalităţi ale exilului românesc s-au scris biblioteci
întregi, despre Horia Vintilă, pe care l-am citit cu mare interes şi despre
care aşi fi scris în Vatra veche, la fel. O altă personalitate din exil, mai puţin cunoscută, este filozoful D.C.Amzăr. Am fost mulţi ani prieten, până la moarte, cu Domnia sa, ultimul ataşat cultural al României la Berlin, care a fondat, împreună cu Raţiu, Penescu ş.a., Consiliul Naţional Român, a activat pentru Biblioteca Română din Freiburg şi s-a angajat foarte intens pentru limba română în Exil. Cu ocazia ultimei călători în România, am costatat, cu mare durere, că cele trei culturi se distanţează, deşi istoria asta magnifică a Ardealului, lupta împotriva islamului şi a slavilor, cultura şi controversele religioase (fără conflicte, nu există progres) sunt crispat, contorsionat, sudate, unite, în această insulă, şi în Europa fac parte dintr-un contex unitar (doar limba îi desparte – în Elveţia se scrie în germană, franceză , italiană şi retoromană…). Şi giganţii şcolii ardelene şi Slavici, Coşbuc, Goga, Rebreanu, sau Blaga s-au format şi au creat în această arie multiculturală ( Cluj-Budapesta-Viena-Roma). Aşa s-a născut ideea cu Paskandy, fost deţinut politic la Aiud şi în Deltă, împreună cu români şi saşi, şi care, în exilul lui în Budapesta, se simţea străin şi visa la munţii şi pădurile Ardealului. Personajele din piesele lui, David Ferenc şi Apczai, reprezintă idealurile, iluziile şi spasmele umanismului ardelean şi de fapt, ne aparţin tuturor, indiferent de limbă şi ce gândesc unii, şi nu puţini…
Este doar o idee. Şi poate la o analiză mai atentă, nu rezistă! (…) Cu deosebită stimă”.
Distinsul prozator Ioan Lilă scrie:
„Felicitări, Nicolae Băciuţ. Cu scriitori de talia dumitale s-a scris Istoria literaturii române.”
Acestea şi încă alte aprecieri ne determină în demersul nostru publicistic să semnalăm şi chiar să aprofundăm lectura revistei „Vatra Veche”, nu numai din conştiinţa unui act cultural de înaltă ţinută, dar şi din plăcerea unei lecturi interesante şi deosebit de agreabile a unei surprize continue la (re)vederea unor personalităţi şi nume prestigioase ale culturii române.
Redacţia revistei a ţinut să puncteze împlinirea a zece ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Ioan Alexandru în mod respectuos, atât prin emisiunea radiofonică dedicată acestui mare poet mistic român, oprindu-se cu pietate asupra Cerului din poezia lui, la studioul teritorial Târgu-Mureş, emisiune avându-l ca redactor pe Valentin Marica, dar şi prin împodobirea primei pagini a Vetrei Vechi cu una din cele mai frumoase poeme mistice ale sale, „Lumină Lină”: „Lumină lină lini lumini / Răsar din codrii mari de crini / Lumină lină cuib de ceară / Scorburi cu miere milenară / De dincolo de luni venind / Şi niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lină lumină din lumină lină” – versuri pline de fior mistic, vibrânde şi mişcătoare, aşa cum numai Ioan Alexandru putea să scrie: „Lumină lină lini lumini / Instrăinându-i pe străini / Lumină lină, nuntă leac / Tămăduind veac după veac / Cel întristat şi sărăcit / Cel plâns şi cel nedreptăţit / Şi pelerinul însetat / În vatra ta au înnoptat / Lumină lină leac divin / Încununându-l pe străin / Deasupra stinsului pământ / Lumină lină Logos sfânt”.
Cu o asemenea îmbietoare deschidere, cum să nu te îndupleci să păşeşti lin şi apăsat totodată, prin tărâmul de taină al „Vetrei”?
Te ajută şi faptul că numărul este ilustrat cu imagini de la Muzeul de Artă Contemporană în Sare, de la Salina Praid, Harghita – creând cu adevărat o atmosferă stranie, populată cu fiinţe fabuloase.
Nicolae Băciuţ argumentează cum s-a ajuns „De la Tabără…la muzeu” –
„Muzeul de Artă Contemporană în Sare s-a constituit în Salina Praid, începând cu anul 2001, când aici a fost organizată prima ediţie a Taberei Naţionale de Pictură şi Sculptură în Sare. Iniţiativa Taberei aparţine lui Nicolae Băciuţ, director al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, culte şi Patrimoniul Cultural Naţional Mureş.
Având în vedere că lucrările de pictură şi sculptură sunt realizate în sare, au fost alese ca spaţii de expunere galerii dezafectare ale Salinei, prin care trec zilnic, în sezonul estival, până la 3500 de oameni, în luna august 2004 înregistrându-se o cifră record în istoria Salinei, de 90.000 de vizitatori, veniţi la tratament şi turişti. Gândit pe termen lung, proiectul Taberei a inclus şi amenajarea primului Muzeu de Artă Contemporană în Sare din România, care se distinge prin originalitate, nonconvenţionalism”.
Câteva pagini bune de început sunt consacrate unei personalităţi a culturii româneşti, Mitzura Arghezi, fiica marelui poet Tudor Arghezi, dialog iniţiat de Raia Rogac, ilustrat cu fotografii de arhivă, articol inedit, încărcat de mărturisiri emoţionante ale artistei Mitzura, care-şi evocă părintele.
La cei 86 de ani ai săi, Mitzura s-a aflat de curând la Chişinău la o sărbătoare inedită când s-a acordat numele de Tudor Arghezi Bibliotecii de Arte şi acolo a intrat în dialog cu publicul basarabean, evocându-l pe tatăl său.
„Cuvinte potrivite la Chişinău” – se numeşte buchetul alcătuit din vorbele Mitzurei Arghezi în care-l evocă pe Tudor Arghezi în perioada războiului în care a fost arestat şi trimis în lagărul de la Târgu Jiu pentru un articol pe care-l scrisese. Mitzura subliniază uriaşul potenţial creator al maestrului „Cuvintelor potrivite”: „A avut o forţă de lucru nemaipomenită, lucra numai noaptea şi avea în el o chintesenţă a tuturor lucrurilor, că de-l întrebai ceva, îţi spunea din memorie. Şi el spunea că n-are memorie! Despre orice se discuta, spunea autorul, anul, titlul cărţii, rămâneai mirat cum de le ştie exact pe toate.”
Mesajul la sărbătoarea de atribuire a numelui Tudor Arghezi Bibliotecii de Arte din Chişinău, transmis de Mitzura Arghezi, reprezintă un document preţios pentru Istoria literaturii române şi este o bucurie că el a fost reprodus în „Vatra Veche”.
Un foarte interesant articol ilustrat cu texte lirice, vizând „Fenomenologia creaţiei poetice” – este semnat de George Popa şi el porneşte de la o problemă esenţială a poeziei – mecanismul creaţiei, „fenomenologia izbucnirii spontane, incontrolabile a viziunii, a ideaţiei şi a înfăptuirii actului creator: cum se explică faptul că o „Voce” dictează poemul ori o piesă muzicală, o mână conduce mâna sculptorului în amodela marmora sau a pictorului în a orândui imaginile şi culorile pe pânza tabloului? Cine îi insufla lui Beethoven secvenţele melodice pe care le nota febril în carnetul său, lui Eminescu „fulguraţiile intelectuale” ? Dicteul în artă rămâne unul din misterele care îşi reînnoieşte mereu vălurile, asemenea zeiţei Isis.”
Autorul porneşte în explicarea fenomenului de la presocratici – care îşi exprimau uimirea faţă de mecanismul miraculos al creaţiei poetice: Democrit, Empedocle, Platon, apoi Leibnitz, Nietzsche, apoi „fulgerul ceresc evocat de Hölderlin, pe care Dumnezeu-Tatăl îl întinde poetului, cel având mâna curată, pentru ca acesta să-l dăruiască apoi oamenilor (Ca într-o zi de odihnă)”.
Ceea ce îndeobşte s-a numit cu termenul generic „muză, inspiraţie” – a fascinat creatorii care s-au întrebat, rând pe rând, de unde vine acel fior tainic, acel „daimon” al creaţiei având ca rezultat capodopere ale culturii şi civilizaţiei din toate timpurile.
Şi, spune autorul eseului: „Dicteul este starea privilegiată prin mijlocirea căreia divinul este prezent în omul predestinat şi îi insuflă verbul poetic. Voltaire afirma : „Creezi când îţi comandă entuziasmul, trebuie să primeşti inspiraţia, niciodată să nu o cauţi.” „Nu eu am făcut poeziile, ele m-au făcut pe mine”, afirma Goethe”. Misteriosul dicteu determină uimire şi o încântare indefinisabile. În poezia Spiritul lui Dumnezeu, Alphonse de Lamartine afirmă că inspiraţia uneşte imanentul cu transcendentul şi ea acţionează în poet ca un instrument muzical care aşteaptă să fie atinsă de degetele „cereşti”: „Nu eu sunt cel care gândeşte. ideile sunt cele care mă gândesc pe mine.” Shelley scria: „Atunci când creează, mintea este asemenea unui jar mocnind, asupra căruia un suflu invizibil determină o flacără strălucitoare şi pasageră”. „Suflul inspiraţiei este un fulger, un trăsnet”, atestă şi René Char. În poezia Cerească atingere, Lucian Blaga descrie astfel dicteul: „Ce arătare! Ah ce lumină!/ Stea albă-a căzut în grădină,// necăutată, neaşteptată: noroc,/ săgeată, floare şi foc.// …S-a-ntors ah! în lume o stea./ Mi-s arse mâinile de ea.” Universul poetului este o pagină albă, fecioară, care „suferă” o săgetare iluminatoare, un dicteu care este totodată revelarea unei armonii (floarea) şi a unei arderi spirituale (foc).
Expresivă este descrierea făcută de Nietzsche în Ecce homo. El consideră că poetul-gânditor şi gânditorul-poet sunt organul unei puteri superioare necunoscute: ”Este o revelaţie, în sensul că dintr-odată, cu o precizie şi detalii indicibile, ceva devine vizibil, audibil… Auzi fără să cauţi ; primeşti fără să întrebi cinedăruieşte; un gând ne fulgeră şi se impune… Totul se petrece în modul cel mai involuntar, dar ca un vârtej de libertate, de suveranitate, de putere, de divinitate”. Din acest motiv, Nietzsche recomandă poetului – “Fii o placă de aur/ – Atunci lucrurile se vor înscrie pe tine/ cu litere de aur”. Fulgerul inspiraţiei se dăruieşte celui având vocaţia înălţării : “Am crescut mai înalt decât omul,/ Norii planează prea aproape de mine,/ – Aştept cel dintâi fulger.”
Atât de interesant este acest studiu şi cu atâta încântare se citeşte, încât ar trebui citat integral. Şi nu e de mirare fiindcă fenomenologia poetică se află la baza oricărei scrieri.
Elena M. Câmpan, Theodor Răpan şi Anni-Lorei Mainka sunt trei poeţi care completează în chip fericit în pagină, studiul despre inspiraţie al lui George Popa.
La rubrica atât de cunoscută: „Dulce harababură” – Cleopatra Lorinţiu are o tabletă intitulată: „Alegerile loui Eliot”. Luând ca pretext citatul din T.S.Eliot: „ Ştiu din experienţa mea personală, că spre mijlocul vieţii un om se află în faţa a trei alegeri posibile: să nu mai scrie deloc, să se repete cu, poate, tot mai multă virtuozitate sau, printr-un efort al gândirii, să se adapteze acestei vârste de mijloc şi să afle un alt mod de a lucra” – autoarea face câteva confesiuni literare.
La rubrica „Asterisc”, prof. Carmen Maria Simu face o analiză comparativă a trei texte lirice aparţinând unor timpuri şi spaţii culturale diferite. Şi obiectul cercetării sale îl constituie poeţii: Rainer Maria Rilke, Tudor Arghezi şi Nichita Stănescu, „trei scriitori din timpuri istorice diferite, din spaţii geografice şi culturale diferite, trei poeţi cu universuri lirice distincte, limbaj şi formule artistice proprii, absolut originale. Şi totuşi, dincolo de viziunea proprie, de lirismul specific, dincolo de toate notele definitorii ale creaţiei lor artistice, există unele elemente comune, fie că e vorba de marile zbateri existenţiale cu puternică încărcătură religioasă, în cazul lui Rilke şi Arghezi, fie că e vorba de inovaţii la nivelul limbajului artistic sau la nivelul modului de comunicare poetică, în cazul tuturor celor trei scriitori amintiţi, tema iubirii ca sinteză a contrariilor, iubirea cântec, armonie, mister şi revelaţie pare să
anihileze şi timp şi spaţiu şi concepţie artistică şi climat social, istoric, cultural, ideologic etc., pentru că există printre multitudinea textelor scrise de ei, fiecare în vremea sa, în contextul istoric şi social propriu, există versuri, poeme, volume poate, care pe cât sunt de diferite ca mod de exprimare şi reprezentare a ideilor, pe atât sunt de asemănătoare, ca viziune artistică, în esenţă”.
Foarte interesantă viziune, bazată pe cercetare literară, numită, bineînţeles: „Iubirea-Cântec”.
Aurora Iuga, la rândul său, este preocupată de „Macbett şi seducţia mefistofelică”, la rubrica „Alpha”, şi are ca subiect piesa lui Eugen Ionescu – „Macbett”. Autoarea încearcă să demonteze mecanismele răului din piesa ionesciană care-l are ca model pe celebrul personaj shakespearian Macbeth:
„Pornind de la pretextul oferit de celebra tragedie shakespeariană, „Macbeth”, Eugen Ionescu plăsmuieşte „o lume monstruoasă”, aşa cum declara autorul însuşi într-un interviu, o lume în care crima şi violenţa se confundă cu banalul cotidian. Deşi păstrează mare parte din acţiune sau îşi botează personajele cu nume asemănătoare cu cele ale dramaturgului englez, autorul dinamitează opera lui Shakespeare şi o reconstruieşte cu măiestrie după principiile teatrului absurdului, surprinzând tot „sentimente primitive şi profunde ale naturii umane” (Faust Brădescu), care se ascund sub masca modernităţii. Talentul excepţional al scriitorului rezidă, însă, în capacitatea de a identifica avatarurile contemporane ale acestora în centrul de interes al operei ionesciene: omul.”
. Anni-Lorei Mainka – aduce o cronică literară la o carte de primă mână apărută la o editură germană:
„Recent, a apărut, la editura germană Wilhelm Fink, de la München, volumul „Paul Celan – Edith Silbermann / Zeugnisse einer Freundschaft/ Gedichte, Briefwechsel, Erinnerungen“ („Paul Celan – Edith Silbermann / Dovezile unei prietenii / Poezii, Scrisori, Amintiri“), care oferă, preţ de 366 de pagini, detalii din viaţa celor doi, petrecută atât în Cernăuţi, în România, cât şi în străinătatea în care au fost obligaţi să se salveze.
Volumul pune la dispoziţie şi un compact disc cu poeme şi amintiri în lectura actriţei Edith Horowitz-Silbermann. Martori ai unei realităţi monstruoase – a secolului XX – căreia nu i-au capitulat, cei doi au ştiut să exploateze literar deopotrivă bucuria şi durerea, pierderile şi amintirile acelei lumi. Şi au făcut-o într-o formă atât de impresionantă şi originală, încât operele lor conving prin universalitate”.
A.I.Brumaru – reuşeşte cu succes să ne introducă în atmosfera unei antologii de autor, în cronica: „Lucrarea mărturisitoare”:
„Antologiile de autor, am mai spus aceasta, adunând sub un ochi autocritic şi selectiv creaţia risipită în cărţile pasagere repun în circulaţie opera unui scriitor, o salvează adică de la inevitabila clasare şi de la fatalul deces: acum opiniilor critice, comentariului le va fi dat să revină spre a reaprinde, ca să zic aşa, deasupra aceleia
lumina comprehensiunii, de fapt a resurecţiei; e vorba de o reînviere a operei.
Totdeodată, ca în cazul poeziei lui Gheorghe Lupaşcu, alcătuirea unui florilegiu (vezi Eram…Erai…, Poeme din dragoste, antologie de autor, vol. I, Editura Dealul Melcilor, Braşov, 2009) e chemată să ofere nu doar o lectură nouă, dar un cititor nou, deja instruit, dispus în felul acesta a-şi însuşi din selecţia autorului o selecţie proprie. Antologia lui Gheorghe Lupaşcu e proiectată în mai multe volume, primul tom fiind dedicat fenomenologiei şi metafizicii iubirii, cu observaţia că acestea nu alternează, ele fiind mai degrabă în simultanietate”.
Cezar Boghici analizează poezia lui Cristian Bădiliţă în studiul intitulat: „Cristian Bădiliţă sau etosul paradoxal al poeziei”, cu referire la volumul: „Regele cu o harfă în mâini” – Editura Curtea Veche.
Eugen Evu se referă la cartea lui Ioan Vintilă Fintiş – Icoana de apă, Editura Ghepardul, Bucureşti, 2010, căreia îi face o cronică pertinentă: „O nouă carte – elegantă ca o simeză – labirint sau oglindariu, o carte a imaginii – iconeriei – reprezentării, şi încă anticipând, sanctuarică, îmi trimite Ioan Vintilă Fintiş….Cum altfel botezându-se, decât „Icoana de apă”, amintind-o desigur neanume, pe cea a lui Ioan Evu, „Fereastra de apă”…Poetul a ştiut cui să se adreseze pentru a-i fi redactor de carte, unui alt artist al „ spaţiului gânditor” ( poemul paginii 62) – Lucia Gruia. Dincolo de aparenţe, cartea sa nu are nimic ostentativ – bizantinic, ori neoevanghelic, dimpotrivă, explorează doar pretextual, zonele metafizicului nocturn – sublunar, să-i spunem Sumerian – ancestral… sincretic!”
Scriitoarea Melania Cuc îl prezintă la rubrica „Filtre” pe Grigore Avram şi cea mai recentă carte a acestuia, „surpriză editorială, o carte de duminică-dimineaţa. Apărută la Editura Eikon din Cluj Napoca, în condiţiile grafice cu care această institutie deja ne-a obişnuit, cartea intitluată CONTRA RĂULUI DIN NOI impresionează prin abordarea acelor faţete ale Vieţii care ne definesc ca Oameni de-a lungul întregii vieţi.”
„Prin volumul de faţă, – spune Melania Cuc – Grigore Avram a făcut un pas decisiv în Agora în care Umanitatea însăşi îşi dispută Istoria. Grigore Avram nu ne oferă doar exemplul firului de iarbă, el ni se dăruieşte, făcând disecţie pe propria-i conştiinţă. Vine dinaintea noastră cu o carte în care şi-a pus amprenta cu frenezia poetului şi rigurozitatea omului de ştiinţă. Iată două faţete ale aceleiaşi identităţi, deasupra cărora, Lumina Lumii rămâne singurul lucru sigur care, ne convinge autorul, ne-a mai rămas.”
Alte cărţi analizate: „Suflet de tinichea” – poeme de Laura Gherman, în viziunea critică a Elenei M. Câmpan, Ioan Barb – „Picătura de infinit” – cronică de Melania Cuc; „Note de pe drurmurile lumii” – de Cornel Florea, analizat de Menuţ Maximinian; Alexandru Maier – „Am fost medic la Gherla” – cronică de Daniela Gîfu, o tulburătoare evocare a zilelor de detenţie ale autorului, carte republicată la Editura Vremea din Cluj-Napoca în 2009: „O carte mărturisire, ce se menţine într-un spaţiu de puternice sfâşieri lăuntrice, spaţiu ce şi-l cultivă nu doar cu o vizibilă îndărătnicie de a consemna adevărul acelor vremi, ci şi cu toată responsabilitatea de a nu omite, de a nu fi părtinitor. Autoîndatorat faţă de mama sa, „fiinţa pe care am iubit-o cel mai mult în viaţă”, faţă de sora mai mică, rămasă acasă la vârsta de 12 ani, faţă de tinerii care nu au altcumva cum să cunoască ororile puşcăriilor comuniste decât din memorialistica aflată pe rafturile unei biblioteci.”
În acelaşi context exegetic, „Scriitoarea Oana Manolescu a adunat gândurile veteranului Tibor Ostermann în volumul „Veşnicul prizonier”, apărut la Editura Privirea a Asociaţiei Liga Albanezilor din România. Romanul tulburător surprinde povestea tragică din lagărele Uniunii Sovietice, în care au fost duşi etnicii germani din România după al doilea Război Mondial. Cartea se numeşte: „Veşnic prizonier?” – şi e scrisă de Tibor Ostermann şi Oana Manolescu iar exegeza, intitulată: „Povestea prizonierului” – este realizată de Menuţ Maximinian.
Iulian Chivu analizează volumul de proze scurte al lui Liviu Comşia intitulat: „Deruta”:
„Recentul lui volum de proză scurtă, Deruta (Ed. Tipoalex, 2010), după cum mărturiseşte autorul însuşi în primele pagini, adună lucrări mai vechi (îi împărtăşim regretul de a se fi pierdut irecuperabil unele dintre ele), dar şi câteva texte noi, puternic şi consecvent ancorate în aceeaşi lume a satului făgărăşan din Țara Oltului.”
„O antologie necesară” – aşa prezintă şi încearcă să ne convingă, Marian Nicolae Tomii cartea: „O antologie a Poeziei Maramureşene” De la poezia populară la poezia contemporană (2009), Ed. Ethnologica, Baia Mare, 2010, 776 pag.
Melania Cuc analizează o carte a lui Slavomir Almăjan:
,,Zbor căzut între aripi” se numeşte şi noua carte semnată de Slavomir Almăjan, un român stabilit prin voia Domnului, în umbra frunzei de arţar canadian, dar care este încă bântuit de dorul cel mare al Meşterului Manole, dor ancestral”.
Alte cărţi sunt semnalate de Ştefan Doru Dăncuş şi Nicolae Băciuţ. Un portret al scriitorului Stanislav Lacomchin, autor dramatic, poet şi prozator semnat de autoarea rândurilor de faţă, îşi găseşte locul pe două pagini ale revistei, într-o prezentare intitulată: „Un povestaş al vremilor de altădată”.
„Vatra Veche – dialog cu poeta şi traducătoarea Paula Romanescu” – convorbire coordonată de Monica Mureşan, prilejuieşte cititorului un confort spiritual deosebit, aşa cum, deosebite sunt şi protagonistele dialogului.
Monica Mureşan îi adresează întrebări provocatoare şi răspunsurile sunt pe măsură:
„- Doamnă Paula Romanescu, cum ar suna CV-ul dvs. sentimental?
– Nu trecem prin viaţă ca un butuc pe apă. E firesc să ne raportăm existenţa la mica pădure de simboluri
în care sufletul nostru îşi află lumina şi umbra fără de care nu am şti nici de zbor, nici de cădere. Care autoportret
ar corespunde exact făpturii de lut însufleţit care sunt? Şi cum să-l fac? Şi pe cel din care timp? Alegeţi: Unu: Eu trec sub cerul lumii umbră printre cuvinte, sau Doi: Ce frumos erai, Doamne, sub chipul de copil în care / Te-am ştiut dintru-nceput! / Ce semeţ erai, Doamne, în chipul meu din vremea când dorul mi-era zeu/Şi nu ştiam din lutul cărei coapse m-ai zămislit – trup cu braţe de boare de verticale seve bântuit! / Ce bogat erai, Doamne, când aşterneai paşilor mei/bănuţi de părăluţe aurii şi’nalt deasupra, peste creştet, cerul cu stelele-făclii. / Şi iată-ne acum: Tu, râvnind la un bun ce îl credeam al meu, / Eu… sau Trei: Un fir de viaţă tremurând între surâs, lacrimă, cânt.”
Ce frumooos! Subscriem necondiţionat.
Convorbirea se încheie în sunetul unor „armonice lirice” rostite de Paula Romanescu cu vocea sa inimitabilă pe care, chiar dacă nu o auzi, îţi stăruie în ureche, cu vibraţia ei profundă şi limpede.
Trei pagini de teatru semnate Ion Moise într-un fragment de comedie-tragică intitulat: „Condamnat la existenţă” – în care un savant, Profesorul Grapini se confruntă cu un personaj straniu numit: Cetăţeanul 666. Este vorba mai degrabă de absurdul real din zilele noastre în care oamenii se situează, vorba lui Emil Cioran, „Pe culmile disperării”.
Simona-Roxana Antohi (Mocanu) – realizează un interviu reuşit cu scriitorul Tudor Octavian.
Sub genericul „Documentele continuităţii”, Prot. Pr. Nicolae Gheorghe Şincan – interpretează Parabola bogatului nesimţit, frumos ilustrată cu exemple din Biblie, Patristică, Teologie actuală.
La rândul său, Drd. Luminţa Ţăran, prezintă un fragment din Lucrarea de Doctorat, „Poetica imaginii în creaţia populară din Bucovina, coordonată de Prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA, cu deosebire în ceremonialul de Nuntă, Înmormântare, Naştere, oprindu-se la simbolistica elementelor, cum ar fi: bradul, aerul ş.a. în ceremonialul înmormântării.
„O pledoarie pentru unitate creştină” – aduce în premieră Dumitru Velea, începând cu definirea termenului de „ecumenism” (termenul grecesc însemnând „pământ locuit”.
Rodica Lăzărescu are o frumoasă intervenţie intitulată: ”Cartea de la „Poalele cerului” – având ca obiect cartea: „CUVÂNT deSPRE CER, şi doi autori: Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă:
„O astfel de desfătare, a minţii şi a sufletului, ne propune volumul, atât de sugestiv şi de inspirat intitulat, CUVÂNT deSPRE CER (antologie întocmită de Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă, cu o copertă semnată de Valeriu Şuşnea şi o postfaţă a lui Valeriu Râpeanu), ce a văzut lumina tiparului recent, la editura Omega din Buzău.”
Sorin Lucaci semnează o pagină lirică modernă, din care cităm un poem:
„o să-mi cumpăr oraşul acesta: m-am născut undeva într-un cătun / în ucraina / aproape de cernăuţi / noaptea vorbeam mult în somn / după ce toată ziua spărgeam / baloane rozalii de săpun în / urechea bunicului / “atcroite cniga ” ţipa mama mereu / în timp ce eu citeam “suferinţele / tânărului Werther” îi spuneam că n-am chef să-nvăţ / îl aşteptam pe tata până-şi termina / borşul de peşte / pe vremea aceea aveam mult peşte / prutul era aproape / şi plecam împreună pe ogredina / făceam fotografii la minut cu / aparatul tatei smena / învăţam câte cinci cuvinte ruseşti / pe an /aveam o copilărie fericită / atât de fericită încât ne ascundeam / emoţiile prin hambare stranii / mai la vale aveam un lot mare de / pământ / unde cultivam criza de hârtie / copiii satului ridicau lângă şcoală / piramide gigantice / din borcanele puse pentru iarnă / într-un colţ al casei înconjurat de / toate speciile / de pisici / “canarul începea să creadă în / binefacerile coliviei” / într-o zi am primit nişte bani de la / tata / eram bucuros / o să-mi cumpăr oraşul acesta, îi / spuneam / o să vă arăt eu că o să-mi cumpăr / oraşul e ieftin / nu costă decât două ruble şi / cincizeci / e frumos oraşul / văd totul ca-n palmă / mi-ar mai trebui o jachetă / s-a cam lăsat frigul”.
La rubrica: „Orizonturi” – George Anca prezintă un fragment de însemnări intitulat „Măiastra în dodii. Între Indore şi Canberra”.
O proză scurtă semnează Cornel Dimovici, intitulată: „Revedere” – la rubrica: „Starea prozei”.
Prof. Adrian Botez a realizat un dialog inedit cu scriitorul româno-australian – George Roca – jurnalist şi promotor cultural, la rubrica: „Vatra Veche Dialog”. O prietenie epistolară şi internetistică născătoare de mărturii literare care se vor înscrie în Istoria Literaturii Române.
Iulian Dămăcuş inserează câteva pagini de proză intitulate: „Domnu’ Mihu” – la rubrica „Starea prozei”.
Despre Mihai Gramatopol îşi aminteşte Barbu Cioculescu – pagină însoţită de o fişă bio-bibliografică amplă cu înşiruirea întregii opere a acestui istoric, filolog, numismat şi cercetător ştiinţific.
Rubrica „Mapamond” este semnată de Ovidiu Ivancu, cu File de Jurnal (aprilie – mai 2010) – al VI-a episod, intitulat: „Un român în India”.
Elena Neagoe semnează studiul: „Încercări de străpungere a tăcerii gândului III”.
Distinsa profesoară Mirela Corina Chindea, a realizat în octombrie 2010, la Udine – un foarte interesant interviu cu Dumitru Crudu – tânăr scriitor din R.S.S.Moldovenească, intitulat: „Diegeza unei realităţi fracturate”
Dialogul a pornit de la sintagma „lumea ca teatru” care se regăseşte în romanul lui Dumitru Crudu „Măcel în Georgia”.
Clara Retegan adună sun titlul „Floralia” – însemnări de scriitor.
Carmen Tania Grigor – româncă stabilită temporar în Devon – Anglia oferă o pagină lirică foarte expresivă.
Liliana Moldovan o prezintă pe Ionela Flood şi cartea sa „Ţărmurile iubirii”: Slujitoare credincioasă a limbii şi culturii române Ionela Flood este una dintre cele mai active promotoare a valorilor naţionale peste hotare. Membră fondatoare a asociaţiei Info Manager şi a Societăţii „Românca” din Londra, Ionela Flood lucrează ca manager în sectorul privat, iar în timpul liber, dacă nu scrie poezie sau dacă nu este implicată în activităţi culturale variate, doamna Ionela organizează campanii de apărare a drepturilor românilor din diaspora. Începând cu anul 2006 este vicepreşedinta Ligii Culturale Pentru Unitatea Spirituală a Românilor de Pretutindeni. De asemenea, şi-a împlinit menirea socială participând la activităţile sindicatului UNISON şi la întâlnirile Forumului Central Est European. De-a lungul timpului, a dovedit o înclinaţie specială pentru orice formă de cultură şi a participat la o serie de proiecte realizate ca membră a Casei de discuri Romanian Musical Adventure.”
Sub genericul „Corespondenţă”. Poetul George Filip din Canada – scris: „Cu cărţile pe masă” despre „Miracolul de a fi poet”.
Rubrica „Remember” este semnată de Theodor Răpan şi îl are în medalion pe regretatul Mircea Micu, de curând plecat dintre noi.
Theodor Răpan îi scrie un text emoţionant intitulat: „Evanghelia inimii – Lui Mircea Micu – în lipsă!”
La rubrica intitulată „Catedra” – Rodica Lăzărescu – scrie un articol intitulat: „Din haos, Doamne,-am apărut?”
Autoarea scrie: „Desfiinţarea a zeci de şcoli pe motiv de puţinătate a numărului de elevi, dar doar dacă respectivii şcolari au ghinionul să fie români, căci minoritarii au alt regim (cât de necesare sunt voturile UDMR-ului!). Să fi ajuns, oare, învăţământul românesc asemenea Hyperionului eminescian? Sau poate întrebarea din titlu va fi pe buzele profesorilor şi ale elevilor, buimăciţi de toate măsurile aberante a căror încununare pare a fi noua lege acum în facere? Le va fi, şi lor, „sete de repaos”? Până una, alta, aflăm, din înalte surse, că învăţământul românesc scoate tâmpiţi, care ajung europarlamentari plini de succesuri, în loc să scoată tinichigii, că ăia măcar stau dracului în ţară (pentru ospătari n-aş băga mâna în foc!)”
Nicolae Bălaşa este autorul unui pamflet intitulat: „Titi-Par omul nou şi sclinteala vremurilor”.
Elena Buică – scriitoarea din Canada vine cu însemnări şi amintiri din vremea şcolii, intitulate: „Zile însemnate” .
Un interesant interviu cu Ministrul Daniel Funariu, realizat de Mirela Corina Chindea în Udine la 28 sept. 2010 şi se referă la: „Şcoala românească în diaspora LCCR , în al IV-lea an şcolar”.
„Viitorul din trecut” se intitulează articolul despre Muzeul Etnografic din Reghin – scris de Nicolae Băciuţ şi un bun prilej de amintiri din prima copilărie, de tradiţiile şi datinile din Chintelnicul natal, în chip deosebit „Împănatul boului” şi Moşiteii”, secvenţe surprinse pe peliculă într-un film documentar realizat de Studioul de film „Alexandru Sahia”.
„Sigur, Muzeul Etnografic al lui Anton Badea, preluat cu entuziasm şi profesionalism de Maria Borzan, şi-a schimbat mereu înfăţişarea, şi-a mai adăugat urme ale vremii pe chipul său. Case vechi, instalaţii tradiţionale, o biserică de lemn, opere de artă contemporană, zestre materială şi imaterială, documente mărturisitoare, obiecte păstrând în ele vii energiile unor vremuri de mult apuse, un tezaur, cum se spune, simplist, dar nu golit de conţinut, inestimabil.
Muzeul Etnografic Reghin a devenit treptat un reper grăitor pe traseele cunoaşterii şi recunoaşterii identităţii noastre. Oameni devotaţi ideii de patrimoniu, tradiţiei, culturii au făcut din această instituţie un loc greu de ocolit pe traseele turismului cultural din zonă”.
La rubrica „Expo”, Galeria Unirea din Târgu-Mureş anunţă expoziţia „Ut pictura poesis” – a artistei plastice Constanţa Abălaşei-Donosă din Brăila.
„Pelinia – o vatră strămăşească a neamului” – este articolul semnat de Claudia Partole. „M-am bucurat sincer – spune autoarea – citind acum câţiva ani monografia distinsei interprete şi folcloriste Maria Mocanu, apoi cartea ziaristului Vitalie Zagaevschi. Acum, iată, stau în faţă cu o altă lucrare impresionantă „PELENIA – nume de legendă”, scrisă cu multă dragoste şi dăruire de ziarista RAIA ROGAC. Este o carte muncită, o carte care trădează devotament faţă de toate cele dragi”.
Ştefania Lungeanu prezintă un articol despre „Salina Praid – un spaţiu al artei contemporane” – însoţit de imagini de la vernisajul în salină frumos intitulat: „Sarea pământului”.
Şi de data aceasta, colegiul redacţional, în frunte cu redactorul şef, redactorul şef adjunct, ceilalţi redactori, s-au întrecut în a ridica revista la cotele unui înalt prestigiu, printr-o muncă asiduă în redacţie, prin cercetări şi documentări în teren, prin afinităţile elective, prin comuniunile de spirit care s-au creat şi care sunt, practic fără graniţe spaţiale ori temporale.

Autor Cezarina Adamescu

TRAGICA LUME A COMEDIEI MARTEI COZMIN

RESTITUIRI NECESARE


(CU DETALIERE ASUPRA PIESELOR)


Desigur, analiza şi investigarea critico-analitică a operei teatrale a Martei Cozmin ar necesita studii de amploare, având în vedere dimensiunea vastă a creaţiei sale în cadrul acestei modalităţi de expresie scenică.
Acest segment generos al operei sale a fost şi este apreciat de personalităţi în măsură să emită asemenea judecăţi de valoare. Dovadă e faptul că unele din piesele sale au fost nominalizate la concursul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului : ”Înţeleptul şi actorul” (1993) şi „Teatrul a murit, trăiască teatrul!” (1996).
Noi nu emitem în aceste rânduri decât opinii personale, impresii şi emoţii provocate de citirea lor în volume.
Pe de altă parte, o disociere netă a trăsăturilor dramaturgiei, de celelalte creaţii ale Martei Cozmin, ar fi, de asemenea, neproductivă, întrucât întreaga creaţie a acestei scriitoare este valoroasă, fapt care a făcut ca primul volum de teatru să fie distins cu premiul Fundaţiei Camil Petrescu pentru cea mai bună carte de teatru apărută pe anul 2000.
Cu atât mai mult cu cât în anul 2007 – pe 13 mai s-au împlinit 50 de ani de la dispariţia scriitorului şi dramaturgului Camil Petrescu, prilej cu care a fost omagiat de aceeaşi Fundaţie care-i poartă numele, ca un arc peste timp, şi ca o recunoaştere incontestabilă a valorii operei sale. Premiera care a avut loc cu spectacolul „Jocul ielelor”, montat la Teatrul Naţional în regia lui Claudiu Goga, a repus în valoare împreună cu valorosul corpus al actorilor, dramaturgia marelui om de cultură. Evenimente în pandant care demonstrează că spectacolul de teatru focalizează cei mai valoroşi oameni de cultură şi artă, iar dramele lui Camil Petrescu, reeditate în şase volume de aceeaşi Fundaţie Culturală, atrag şi înnobilează şi astăzi spiritul uman, cu substanţa lor metaforică şi ideatică.
Am făcut această scurtă digresiune întrucât este notorie şi providenţială influenţa lui Camil Petrescu asupra Martei Cozmin, în ceea ce priveşte dragostea pentru teatru. Această dragoste s-a manifestat, graţie prieteniei dramaturgului, cu tatăl Martei Cozmin, încă de pe când scriitoarea avea doar cinci ani, după cum mărturisea în „Evocarea”, făcută tatălui său, la apariţia volumului : Aurelian Bentoiu, „Zări şi zodii”. Poezii din închisoare”, apărut la Fundaţia Academia Civică, în 2001.
„Am asistat – scria Marta Cozmin – cu doctorul şi copiii lui (dr. Vasile Trifu – n.n.) –cu tata şi fratele meu la toate premierele lui Camil, între 1935 şi 1948, adică din vremea când eu împlineam cinci ani.”
Camil Petrescu a exercitat o înrâurire spirituală deosebită asupra Martei Cozmin care, între 1956-1958, bibliograf fiind la Biblioteca Centrală de Stat, dramatizează „Verişoara Bette” de Balzac şi câteva schiţe de Cehov, pe care le pune în scenă, cu colegii.
Însă, reducţia simplistă la o singură dimensiune a operei şi evaluarea ei doar pe acest temei, ar fi inacceptabilă. Nu putem vorbi de Marta Cozmin ca dramaturg, fără să ne raportăm la prozele sale, cu totul remarcabile, încă de la debutul din 1969, când îi apare la Editura pentru literatură volumul de schiţe „Geamantanul din America”, apoi, în 1973, volumul de povestiri humoristice : „Câinele şi gramofonul”, apărut la Editura Cartea Românească, avându-l ca editor pe Mircea Ciobanu, urmat în 1976, de romanul „Marea la ora şase”, la aceeaşi editură, apoi în 1980, romanul „Supravieţuitorii”; în 1984, volumul „Să vorbim despre palmieri”, la aceeaşi Editură cartea Românească, volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. Fără a nesocoti excepţionalele volume de poveşti pentru copii, ”Cocoşul de apă şi alte povestiri”, (Editura Ion Creangă, 197l); „Porţile vântului” (Editura Ion Creangă, 1975), „Degetarul de ceaţă” (Editura Ion Creangă, 1976); ”Croitorul de poveşti” ( Editura Ion Creangă, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor), „Sora păpădiilor” (Editura Ion Creangă, 1984), „Umbra poveştilor” (Editura Ion Creangă, 1986 – ilustrator, pictorul Gÿorgy Mihail), „Carte cu poveşti”, (Editura Vitruviu, 1999 cu peste 40 de desene rămase de la regretata artistă Pia Peltz, acestea fiind ultimele sale ilustraţii), „Poveşti, poveşti”, (Editura Vitruviu, 2000) şi cele câteva cărţi de poveşti traduse în limbile germană, rusă şi spaniolă) – din 1990 Marta Cozmin îşi îndreaptă interesul mai ales spre teatru. Pentru copii scrie trei piese scurte, grupate sub titlul „Întâmplări cu îngeri”, din care două au fost jucate de amatori, iar a treia, „Soulguard”, a fost transmisă la radio în 1996 şi în sfârşit, cele trei volume de teatru pe care le analizăm aici.
Şi cu toate acestea, căutând a desprinde specificul teatral în toate aspectele sale clasice şi moderniste, trebuie să evidenţiem, în primul rând, originalitatea, humorul sănătos, trainic şi fără venin, atât de propriu românului care ştie să facă haz de necaz în orice împrejurare, un ascuţit simţ al observaţiei, dublat de un simţ al limbii absolut savuros, crearea de tipologii şi caractere menite să oglindească situaţiile şi vremurile, comicul de limbaj, de situaţie, replica spumoasă, bogăţia anecdotică, un joc alert şi inteligent al personajelor, o tensiune dramatică, un crescendo până la deznodământ, suspans final, accentele emoţionale, dramatice chiar, puse pe viaţa cotidiană, în mod deosebit, a unui anumit segment social şi o anume categorie de vârstă, fac savoarea şi autenticitatea acestor piese.
Jucate ori numai citite, piesele Martei Cozmin rămân mărturia unei epoci tulburi, confuze, în care valorile nu s-au aşezat, după răsturnările impetuoase din pragul mileniului trei, care au atras după ele şi modificarea mentalităţii unor categorii de oameni, care sunt sau nu „pe fază”, unii adaptându-se din mers, alţii, rămânând undeva, „de căruţă”, neputându-se cu nici un chip „alinia” noilor comandamente ideologice, morale, spirituale impuse de „epocala” schimbare.
Marta Cozmin a proiectat în scene şi imagini convingătoare, de multe ori covârşitoare, adevărata faţă a tranziţiei, reflectată în viaţa celor simpli, cât se poate de comuni, oameni fermecători, de altfel, cumsecade şi necomplicaţi sufleteşte, care răspund anevoie dramaticelor schimbări care-i afectează direct, din toate punctele de vedere. Dramatismul-comico-patetic al unei categorii vulnerabile, în speţă, pensionarii, trecut prin optica realistă a autoarei, viaţa acestora situată la limita subzistenţei şi chiar a decenţei, capătă accente dramatice şi de aici nevoia lor imperioasă de a-şi proiecta viitorul – atât cât a mai rămas din el – într-un spaţiu ideal, aproape oniric, plonjând în meta-real, unde sunt posibile şi realizarea speranţelor lor înşelate şi visurile lor imposibile şi ispitele care, de-o viaţă întreagă au fost reprimate, iar acum, îşi scot căpşorul, cerându-şi dreptul la împlinire. Împlinire care se va dovedi, de fiecare dată, vai! imposibilă, deplasată, vetustă, utopică, aproape nebunească. În fond, proiecţia visurilor acestora, se îndreaptă spre aceeaşi neagră fatalitate, de care nu scapă nimeni.
Senzaţia de prea târziu, de inutil, de searbădă deşertăciune, şi mai ales, de zădărnicie, răzbate din fiecare text dramatic. Iluziile nu ţin decât câteva clipe, până se ivesc zorii unei noi zile obscure, cenuşii, fără orizont, cu aceeaşi ceaşcă de ceai, cu aceleaşi multiple flacoane cu medicamente, cu aceeaşi pipetă pentru colir, de picurat în ochii prea slabi, ochii roşii de nesomn, de zbucium nocturn, de dureri de oase, de gemete înăbuşite şi aşteptări iluzorii.
Personajele, cu doar câteva mici excepţii, devin astfel, simpatice, prin senzaţia de neputinţă şi neajutorare pe care-o împrăştie-n jur şi, cu toate eforturile uneori neomeneşti de a-şi depăşi vârstele, condiţia, inerenta decrepitudine, cu întreg cortegiul de neajunsuri, care se instalează lent, dar sigur, sufocându-le orice mişcare, orice gând, orice speranţă.
Excepţionala intuiţie a Martei Cozmin îi situează pe aceşti inşi, într-un cadru specific, de viaţă comunitară, la bloc, sau pe străzile unei mahalale, unde fiecare ştie totul despre celălalt şi nimeni nu se mai miră de nimic. Ochiul vigilent al obştii nu iartă nici victoriile, nici înfrângerile nimănui.
Un magnific studiu analitic asupra tipologiilor umane, de un comic teribil şi dureros, aproape sfâşietor, bogat în semnificaţii şi nuanţe subtile, atât de veridic încât s-ar putea petrece în orice oraş, în orice timp, şi cu absolut aceleaşi cuvinte devenite clişee verbale.
Personaje simbol, reprezentări concrete, acelaşi filon subteran simbolizând drama unei epoci răsturnate şi eforturile omului de a se menţine la suprafaţă.
Matricea dramatismului se află în pierderea oricărei dorinţe, a înşelării speranţelor, a prăbuşirii interioare a individului, incapabil să înţeleagă şi să facă faţă noilor realităţi, a înstrăinării umane, a însingurării şi, în ultimă instanţă, a pierderii oricărei capacităţi de apărare şi supravieţuire.
Privite dintr-o astfel de perspectivă, aceste personaje, pe cât de mature, pe atât de ingenue şi naive în structura lor psihologică, ţintind uneori dincolo de limitele biologicului, se prăbuşesc precum Icar, cu aripile de ceară topite de focul dogorâtor al prezentului. Nobleţea de spirit îi îndeamnă, cu toate acestea, să vadă în aceste prăbuşiri, mai degrabă o înălţare, o apropiere de adevărata viaţă.
Teme sociale, teme etice, cât se poate de actuale, a căror semnificaţie depăşeşte limitele cadrului, căpătând nurori de universalitate, sunt abordate la fel de firesc de către autoare.
Desfăşurarea conflictelor, luptele dintre orgoliile deja înfrânte, se mută pe un teren comic în care destinul joacă şi el un rol, de cele mai multe ori joacă farse, ţesătura fină a intrigilor şi situaţiile paradoxale pe care le induce, conduc pe calea eroică a alianţei, a unirii pentru depăşirea crizelor, învingerea slăbiciunilor şi restabilirea echilibrului sufletesc, sunt la Marta Cozmin linii de forţă, urmate cu precădere, în cele mai multe din piese.
Datele conflictului sunt aproape aceleaşi : omul aflat la răscruce tinde să-şi depăşească limitele, crizele interioare, să răzbată, să meargă mai departe. Pentru aceşti eroi, pensia nu mai înseamnă „binecuvântata odihnă”, lipsa stresului, o bătrâneţe senină, calmă, înţeleaptă, ci declanşarea, adâncirea unor dureroase resorturi sufleteşti, cu o finalitate, cu atât mai sumbră, cu cât nu mai întrezăresc nici o luminiţă.
În psihologia, în amintirile, în întreaga lor viaţă interioară şi exterioară, s-a instalat definitiv teroarea de a nu scăpa vreun cuvinţel nepermis care să le cauzeze neajunsuri şi chiar acum, când omul are pretinsa libertate de a se putea exprima, ei resimt acut ecourile „tăcerii silite”, din perioada când, a fi suspicios pe cei din jur, devenise aproape obligatoriu.
Acest fapt are numeroase implicaţii psihologice, ei continuând precum soldaţii întorşi de pe front, în coşmarurile lor nocturne, lupta surdo-mută cu sistemul.
Piesele Martei Cozmin sunt un elogiu adus omului de rând, care, chiar în prag de prăbuşire, va rămâne demn şi statornic în convingerile sale, nu-şi va lepăda idealurile chiar şi atunci când ele par cu totul absurde.
Sentimentul golului şi al lipsei de sens pare o maladie generală, o adevărată epidemie la eroii Martei Cozmin. Speranţa lor devine un viciu, ei se hrănesc din ea, respiră prin ea, îi ridică statuie. Şi cum ar putea fi altfel, când doar speranţa e cea care le-a mai rămas?
Jocul alert, dezinvolt, fără clipe moarte, dar şi plin de tăceri semnificative, mereu în priză, al personajelor, dialogurile spumoase, atitudinile definitorii pentru caracterul şi personalitatea fiecăruia, fac din aceste piese un soi de ergo-terapie pentru orice spectator ori cititor.
Cu înaltă vibraţie şi demnitate artistică desăvârşită Marta Cozmin scrie un teatru care nu este aservit nici unei ideologii. Ea coboară în social şi urcă trepte transcendente cu aceeaşi lejeritate, după ce a traversat o întreagă epocă de obnubilare, în care scriitorul trebuia să scrie mascat, acoperit de văluri, cu înţelesuri uneori absconse.
Marta Cozmin posedă ştiinţa de a crea caractere, tipologii umane, polarizând în jurul său spirite pe măsură. Ea zugrăveşte societatea aşa cum a fost şi este, cum i s-a impregnat pe retină şi între cercevelele minţii, cu o receptivitate şi o disponibilitate rarissimă, ea scrie, de fapt, cu dioptriile inimii.
Cu o deosebită capacitate reflexivă şi o disponibilitate pe măsură ea devine expresionistă în spirit realizând cea mai subtilă speculaţie asupra naturii umane.
Într-un „timp prezent al culturii” – Marta Cozmin ne propune o meditaţie filozofică asupra omului, asupra nevoii lui de a stabili contacte, comuniuni elective, un dialog cu celălalt, a merge în întâmpinare şi a se sprijini unul de celălalt, şi mai ales, reprezintă o privire realistă asupra vieţii. Cărţile ei aduc o notă distinctă în peisajul dramaturgiei de azi, cu sens anticipativ şi orientativ, scoţând în relief totodată climatul social şi spiritual al unei epoci în plină desfăşurare triumfalistă.
Forţa expresivă a cuvântului său, tăind ca un diamant geamul mat al existenţei, sugestia metaforică, revelatoare, congruenţa, ingineria textuală, configuraţia intrigilor şi creionarea personajelor, dincolo de orice conceptualizare, amplasându-le într-un context cu extremă luciditate şi măiestrie artistică, limbajul viu, colorat, atingând zona sarcasmului şi a comicului savuros, cu gust de migdală, fluxul afectiv care se instalează între cititor-spectator şi personaj-actor, creează premizele unei reuşite de excepţie a oricărei piese.,
Dovada de netăgăduit că teatrul Martei Cozmin e viabil şi mai actual ca oricând, e că temele abordate sunt, cu excepţia primei piese „Înţeleptul şi actorul”, sunt universal valabile, fiind proiectate în orice epocă şi în orice spaţiu geografic.
O dată precizată natura personajelor, ele sunt aşezate faţă în faţă, se înfruntă şi se confruntă cu realitatea, iar uneori se desprind de autor şi din context, devenind independente, încadrându-se în decor, în contemporaneitatea lor, cu toată zestrea de virtuţi ori cusururi cu care s-au născut.
Piesele transmit mesaje, SOS-uri de păstrare a umanităţii în orice împrejurare, reprezentate într-o suită de tablouri familiale, apoi comunitare, în care pe prim plan sunt creionate, reliefate caractere diferite. Spontaneitatea dialogurilor, pline de temperament este atât de firească încât dă impresia că s-au născut acolo, pe scenă. Valoarea replicii este de aceea covârşitoare iar structura dramatică a texturii devine unitară. Unele personaje secundare participă la conflict doar pentru a marca etapele succesive ale acţiunii. Tragicomedii, ca şi viaţa însăşi, al cărei pragmatism face atâta vogă la noi, scrise într-un ritm alert, susţinut, asigură succesul la public, atât prin scriitură cât şi prin fluxul afectiv pe care-l transmit.
Puse uneori într-o postură ridicolă, unele personaje ilustrează, de fapt, drama aşteptării înşelate a unor vremuri mai bune, vremuri care întârzie să apară, cu toată cazna eroilor de a le mai apuca.
Transformările sociale, noul climat instalat cu nonşalanţă, deşi ar trebui să confere siguranţă, le adâncesc angoasele, anxietatea, senzaţia de inutilitate.
Deşi acţiunea se desfăşoară, de obicei, într-un perimetru restrâns, situaţiile sunt emblematice pentru majoritatea populaţiei, dând textului întreaga semnificaţie socială şi umană.
Piesele se constituie în veritabile fresce de moravuri, surprinse admirabil într-o categorie de tipologii, la care se adaugă ineditul, spiritul olimpian, eminamente luminos, al autoarei, dând un plus de farmec scriiturii.
Elaborarea caracterologică a personajelor, fără excese, dar deosebit de expresive, aruncă o nouă lumină asupra unui timp considerat fără constrângeri şi servituţi, dar care se dovedeşte într-un fel sau altul, asupritor cu individul, ajuns deja în pragul şi la limita răbdării. Un dialog alerg, captivant, spumos, nuanţat, pitoresc, întregesc tabloul şi problematica modernă care reflectă realitatea politico-socială şi morală a unei epoci într-o permanentă şi chinuitoare tranziţie.
Marta Cozmin dovedeşte o stăpânire deplină a mijloacelor de expresie teatrale, o experienţă scenică şi o artă a construirii intrigilor şi dialogurilor care frizează perfecţiunea care îşi au poate izvorul în benefica forţă de înrâurire camilpetresciană şi în teatrul acestuia de idei.
Texte care au o structură logică bine argumentată, o autenticitate şi o veridicitate care dau mărturie despre „bolile” sfârşitului şi începutului de veac şi de mileniu, maladii devenite incurabile, nu pentru că nu s-ar găsi leacul, ci fiindcă, din inerţie, cei afectaţi s-au deprins cu ele, ca făcând parte din structura lor fizică şi psihică, din bagajul pe care-l cară noapte şi zi şi nu mai concep eliberarea de ele. Chiar dacă uneori întrezăresc o vindecare utopică, şi cu atât mai absurdă. Marta Cozmin vădeşte însă o reală asumare a adevărurilor care sunt exprimate în piese. Opera sa este o virulentă demascare a meschinăriei, şantajului de orice fel, strivirii omului sub greutatea lipsei mijloacelor de trai, care-l duc pe omul simplu în preajma disperării şi alienării şi-l silesc să facă uneori, alegeri greşite.
Eroii Martei Cozmin au o structură temperamentală specifică. Pe cei mai mulţi din ei îi caracterizează timiditatea, modestia, bunul simţ, discreţia, capacitatea de a-şi disimula propria suferinţă, non-violenţa, calităţi care în zilele noastre devin cu totul inutile În cele din urmă ajung la concluzia lui Octavian Paler : „Ultima iluzie e că nu mai ai nici o iluzie”.
În fond, luaţi la un loc şi fiecare în parte, ei reprezintă feţele unei singure persoane, un fel de personaj colectiv, alter-ego văzut în diferite ipostaze şi diferite conjuncturi.
Marta Cozmin evită deznodămintele şocante, tragice, scenele tari, loviturile „de teatru”, spectaculoase, triumfătoare, pline de excese de orice fel, care ar avea mare efect şi priză la public. Deşi majoritatea pieselor se înscriu în linia comediei, din ele se lasă întrezărit un surâs amar, un strigăt mut dar sfâşietor, aproape resemnat, strivit de rânjetul instalat abuziv care acoperă şi estompează figurile din fundal, care, evident, nu vor apuca să iasă la „faţă de cortină”.
Singura biruinţă adevărată a eroilor Martei Cozmin este cea asupra lor înşile, puterea de a accepta că şi de data aceasta vor fi înşelaţi în speranţele lor, în care aproape că nici ei nu mai credeau, dar pe care le întreţineau dintr-o necesitate vitală.
Lumea pieselor Martei Cozmin este populată de oameni simpli, oneşti, cu micile lor tabieturi, cu vicii nevinovate, împovăraţi de datorii şi grija zilei de mâine, cu sau fără moştenitori, ducându-şi monotona lor existenţă în pătrăţelul de beton impus, precum într-o cuşcă, mereu cu gândul la o virtuală grădină mirifică plină de miresme.
Poate cea a raiului dintâi, părăsit, pe care-l vor revedea mai curând decât se aşteaptă, poate una în care peluzele se îngrămădesc pe balconul de câţiva metri pătraţi – singura mărturie că au stat cândva cu tălpile pe pământul cel sfânt, jinduind mireasma panseluţelor, a petuniilor sau a zorelelor agăţătoare, a rochiţei rândunicii şi a reginelor nopţii, cu cişmeaua din curte şiroind cu zgomot zglobiu, cristalin, lumea ştirilor senzaţionale ori cât se poate de banale, circulând din gură în gură, precum jocul uitat „telefonul fără fir” – care nu are nimic de-a face cu telefonia mobilă, lumea căţeluşilor înecaţi imediat după naştere, a canalului comunal şi a birtului din colţ, a poştaşului strigându-şi abonaţii la poartă pe numele mic sau după poreclă, a negustorilor ambulanţi şi a comis-voiajorilor cu valijoarele lor pline de minunăţii aduse din „străinătăţi”, ori numai din Capitală. Lumea pitorească a nonşalanţei, a cinstei până la sacrificiu, ce departe e lumea aceea, dar iată că Marta Cozmin o reînvie, o face credibilă, o trezeşte din somnul amintirilor impalidate, a izurilor de mucegai şi parfum de iasomie odorând aerul, amestecându-se, impregnându-se în păr, în piele, în suflete.
Privind cu luciditate prăpăstiile, abisurile sociale care s-au căscat în doar câţiva ani între oameni, Marta cozmin se situează net, de partea celor modeşti şi puri, care ştiu, cu preţul desconsiderării lor în faţa celorlalţi – să-şi păstreze demnitatea – singura avere rămasă – pe care nu le-o poate lua nimeni.
Continua mirare transformată curând într-o fantastică uluială faţă de avântul, ascensiunea nulităţilor şi a celor lipsiţi de scrupule, în toate domeniile vieţii – conturează, de fapt, starea actuală a societăţii, în care omul, supus unor astfel de bombardamente psihologice, sfârşeşte prin a nu mai înţelege nimic din ce se întâmplă în afara lui şi uneori, chiar în sine.
Evenimente şi situaţii din ce în ce mai absurde, îl depăşesc, trec peste el, îl calcă în picioare. De fapt, caracteristica esenţială a umorului din piesele Martei Cozmin este absurdul împins la limitele extreme, nedumerirea, perplexitatea.
Şi în acest univers bulversat, ingenuitatea unora dintre personaje, poate fi luată, în acest context, drept semn de naivitate, uneori de prostie.
Ele devin prizoniere ale propriilor lor viziuni, aspiraţii, dorinţe, proiecte de viitor care nu au nici o şansă să se împlinească.
Efecte comice generate de împrejurări şi de replici savuroase, scânteietoare, fac deliciul textelor şi al spectatorilor.
Eroii şi eroinele Martei Cozmin trăiesc iluzia fericirii şi drama înfrângerii cu aceeaşi intensitate, autoarea creând în felul acesta un teatru de atmosferă, cu o coloratură originală, încântătoare. Idealul uman nu e întotdeauna în concordanţă cu necesităţile de moment şi de aici confuziile şi haosul, stârnind un comic savuros.
Omul iubeşte, îndeobşte, ceea ce i-a fost refuzat. Elanurile tinereţii care se nasc la vârste înaintate, provoacă în ochii celorlalţi ridicolul situaţiei.
Originalitatea pieselor nu rezidă numai din intrigile textuale sau intertextuale, dar şi din caracterul personajelor, precum şi în mijloacele folosite pentru a alcătui eşafodajul acţiunii, în rezolvarea conflictelor şi mai ales în stilul direct, în care se spune tot ce trebuie spus.
Marta Cozmin prin piesele sale militează pentru revizuirea valorilor morale, nu numai la suprafaţă, dar şi în adâncime.
Coordonatele sale sufleteşti răzbat de la sine şi ele sunt expresia unui creştinism autentic, a unei mari conştiinţe morale şi artistice, expresia propriului mod de a privi şi de a înţelege viaţa.
Şi conflictele din piesele sale se desfăşoară chiar în numele şi pentru apărarea acestui sfânt ideal. Autoarea foloseşte un sistem de oglinzi cu ajutorul cărora radiografiază caracterele şi realitatea, schimbând mereu perspectiva, în funcţie de lumina sau umbra din sufletul fiecăruia.
Un anume realism de fapt divers, trecând prin subtilul mecanism al parabolei, dobândeşte o valoare metaforică. Spiritul de observaţie al autoarei surprinde anomaliile de comportament şi de limbaj, scoţându-le în relief, fără tuşe grosiere, ci la modul pedagogic.
De la schema comediei sui generis, Marta Cozmin, prin abilitate stilistică, ajunge la modalităţile satirei, caricaturii, parodiei. Autoarea este astfel o moralistă plină de vervă care face incursiuni analitice în cotidian, scoţând la iveală vivacitatea caracterelor.
Mentalităţile nocive sunt cauzele principale ale alienării, automatizării în gândire şi degradării existenţiale şi morale.
Marin Preda scria în „Marele singuratic” : „Omul cel mai rău e oglinda celor care se cred cei mai buni”. Pornind de la acest postulat, comicul replicilor iau uneori proporţii groteşti bazându-se pe contrastul dintre realitatea faptică şi realitatea vorbelor. Şi cu cât satira vizează mai mult o realitate curentă, lăsând impresia că este o expresie a vieţii sociale, politice, morale imediate, cu atât are mai multă eficienţă.
Cuvântul – principalul motor al spectacolului de teatru capătă armonie, limpezime expresivă, cu rezonanţă de locuţiune.
Pese de înaltă ţinută artistică, se înscriu, alături de marile opere ale înaintaşilor într-o expresă şi elevată cultivare a limbii scenice în dramaturgia noastră.
Dinamismul gândirii, al concepţiilor şi al atitudinilor principiale, sunt de asemenea, în măsură să scoată la iveală valoarea literar-artistică a acestor texte dramatice.
Marta Cozmin a trecut cu aceste volume de teatru şi cu cele rămase în manuscris, pragul de lumini şi umbre al scenei, fără aprehensiuni, cu vădită pricepere şi respect pentru teatru şi pentru modalitatea lui proprie de exprimare. Ea a oferit dramaturgiei originale o suită de lucrări demne, străbătute de înaltă nobleţe în stil şi concepţie artistică, de o valoare incontestabilă, de simţul tensiunii şi al suspens-ului, de echilibrul compoziţiei şi de desenul fin al caracterelor.
Profunzimea meditaţiilor şi a reflecţiilor asupra condiţiei umane supusă perisabilităţii, asigură pieselor perenitate.
Istorii trăite, istorii închipuite, care captează atenţia pe măsura vizionării lor sau doar a lecturii. Disciplinate compoziţional în conformitate cu normele consacrate, textele dramatice ale Martei Cozmin, pot face deliciul oricărei scene româneşti şi internaţionale.
Recuperarea, recucerirea unui univers afectiv grav, atins şi demonetizat, bazat pe aspiraţia la fericire şi la dreptate socială – stă deseori la baza conflictelor, în jurul cărora gravitează eroii, precum fluturii la lumina felinarului.
Întâlneşti în acest spaţiu dramatic oameni profesând filozofia fericirii din dorinţa, necesitatea şi urgenţa extremă de a fi fericiţi, propovăduind postulatul ei, dar neajungând să le pună în aplicare decât atunci când nu mai au ce face cu ea, ca într-un „Paradis de ocazie”.
Ecouri de trecut revin cu intermitenţă în prezentul impetuos şi deloc răbdător cu oamenii, dând naştere la întrebări tulburătoare la care eroii se tem să-şi răspundă. Ei sunt, fiecare în felul său, marcaţi de epoca lor, iar piesele au substrat alegoric circumscris unei suite de întâmplări cotidiene.
Incontestabil, piesele din ultimele 3 volume de teatru dau adevărata măsură a disponibilităţilor sale pentru comedie. Cu virtuozitatea acestei caracterologii comice, Marta Cozmin creează tipologii din câteva trăsături de condei, demascând impostura, parvenitismul, ipocrizia ascunsă sub masca prost lipită a corectitudinii şi împinge acţiunea până pe panta absurdului.
Poziţiile se reliefează fie într-un duel de argumente, fie în tăcerea proprie situaţiilor extreme, definind caracterele, ceea ce captează cu acelaşi interes atenţia cititorului sau a spectatorului, şi aici, un rol decisiv îl are imaginea propulsată de cuvântul rostit sau doar subînţeles.
Piesele sunt compoziţii închegate în care dialogul este condus cu siguranţa scriitorului format, ce aprofundează tematica interesantă a confruntării unor oameni însinguraţi, depăşiţi, cu brutalitatea tranziţiei în care prăpăstiile se adâncesc, luând proporţii absurde.
Apetitul pentru noi modalităţi stilistice, pentru noi reţete, replicile inteligente, bogate în conţinut, invită la cugetare şi la formulări aforistice, pilduitoare. Profilate pe fundalul istoric în mers, sensurile conflictelor capătă contururi adânci lărgindu-şi semnificaţiile.
Cu o fantezie debordantă, personajele Martei Cozmin dezvoltă o sumă de sentimente şi pasiuni, antrenând un mănunchi de atitudini pe măsură, specifice orientării în viaţă a fiecăruia, a temperamentului vulcanic ori blând şi conform orizontului lor de aşteptare de la ceilalţi semeni şi de la societate.
De aceea, acţiunile, faptele, vorbele lor lasă loc unui ecou adânc rezonând în sufletele spectatorilor. Nonconformismul unora este privit uneori ca pe o ciudăţenie.
Textele poartă cu ele un destin colectiv, aproape comun, supus arbitrariului unor voinţe fără scrupule în atingerea scopurilor proprii şi care naşte revolta conştiinţei civice, manifestată prin tensiuni şi luări de atitudini care nu au, de fapt, nici o finalitate obiectivă, cu doar mângâie vanitatea celor înfrânţi. De aici şi traumele de care sunt marcate personajele. Suma cazurilor situate în acest angrenaj social atestă atitudinea autoarei în investigarea realităţii sociale care ţine de conjunctura politică, de mentalităţile de care se scapă foarte greu, şi, în genere, de alte oportunităţi arbitrare, fortuite.
Atât prin structura lor existenţială, cât şi prin anecdotica închipuită, conturarea personajelor este desăvârşită. Contextul particular din care e privit omul, ca şi contextul meditativ de dincolo de subiect sau de replică, sunt, de asemenea, în măsură să edifice spectatorul asupra realităţii recurente.
Toate piesele Martei Cozmin sunt de o incontestabilă forţă şi originalitate, pline de semnificaţii şi de sensuri care se lasă descoperite, pe măsură ce te adânceşti în subiectul lor.
Teatrul Martei Cozmin vizează adâncirea înţelesurilor filosofice şi dramatice, îngemănând creaţia şi sacrificiul de sine, concepţia despre continuitatea şi sensul creaţiei umane, conform căreia, creaţia este un act de tensiune, de luptă, pretinzând „dragoste şi menire”, precum şi înţelesul profund al actului de creaţie şi al sacrificiului sunt revelate cu măiestrie în aceste opere.
Un oarecare solidarism social legat de vârstă şi de condiţia de pensionari, îi face pe eroii Martei Cozmin să acţioneze împreună, dar e şi o modalitate de a-şi putea proiecta frustrările, neîmplinirile şi slăbiciunile inerente vârstei datorate greutăţii, poverii cu care politicul apasă asupra socialului. De aici şi revolta lor, dorinţa de eliberare. Demascând abuzurile şi luptând împotriva lor, eroii devin mai legaţi între ei. Mecanismul diabolic al partidelor politice, deşurubat piesă cu piesă, este virtual anihilat, distrus. Este un fel de „gimnastică sentimentală” voiculesciană, care-i înviorează, îi face să se simtă vii, utili, încrezători, îi motivează.
În piesa „Judeţul patruzeci şi patru”, de pildă, se propune un experiment social utopic. După nenumărate dezbateri, vecinii de bloc îşi proiectează existenţa într-un „judeţ” imaginar, determinat numeric, în care bătrânii o vor duce ca în sânul lui Avram. De aici ipotezele cele mai fanteziste. De asemenea, în piesa, „Experimentul Sonderbar”, se face experienţă pe oameni, pe visele şi speranţele lor, deja aproape pierdute.
Atitudinea umanitară, ataşantă faţă de cei mărunţi, modeşti, este vădită.
Pentru cunoaşterea procesului de gestaţie a comediilor care au consacrat-o pe Marta Cozmin drept una dintre cele mai bune autoare de teatru, fapt confirmat de APTR care le-a nominalizat la premiile UNITER, e necesară, credem, o privire, cel puţin exhaustivă asupra creaţiilor de proză anterioare, care anticipau, implicit, crearea unor tipologii interesante, pitoreşti, reprezentative, savuroase. De asemenea, comicul de limbaj şi cel de situaţie exista încă de la primele proze ale Martei Cozmin : „Tandem. Să vorbim despre palmieri”, „Geamantanul din America”, etc.
Ironia fină înfloreşte-n cuvânt ca un surâs discret. Cuvântul de spirit, uneori sarcastic, muşcător, are menirea, nu numai de a face lumină, dar şi cel formator, şi cel de a corija unele atitudini, maniere de viaţă şi acesta este, credem, menirea acestei modalităţi de expresie directe, precum e teatrul, care se află permanent în contact cu publicul vizat, iar fluidul creat dintre autor-personaj-spectator devine uneori incandescent.
Se poate afirma, fără teama de a greşi că Marta Cozmin este un fenomen în sine, de inteligenţă, sensibilitate şi talent, la care se adaugă o uriaşă doză de optimism spumos, tonic, o generozitate, o înţelegere şi o deschidere sufletească unice, faţă de oameni în general şi faţă de situaţiile pe care le gestionează cu gentileţea-i caracteristică.
Înclinată mai degrabă spre confesiunea analitică şi controlată, ori spre dialogul permanent cu oamenii şi mentalităţile lor, Marta Cozmin este un dramaturg de excepţie, dotată cu talent nativ şi cu o experienţă de viaţă prodigioasă, petrecută în preajma unor spirite iluminate precum : Pascal Bentoiu, Annie Bentoiu, Camil Petrescu, Alexandru Miran şi desigur, tatăl său, om cu totul excepţional, Aurelian Bentoiu, precum şi mulţi alţi oameni care i-au marcat existenţa. Dar nu putem să nu remarcăm şi faptul că această prodigioasă scriitoare a avut o înrâurire benefică asupra generaţiilor de scriitori mai tineri, prin capacitatea imensă de muncă, prin puterea exemplului personal, prin înalta ţinută morală şi deschiderea sufletească şi cultul prieteniei de care a dat dovadă. Ea a demonstrat o conştiinţă lucidă şi gravă asupra ideilor şi situaţiilor la care este supus omul, asupra sensului adânc şi profund al vieţii, construită şi argumentată minuţios, cu toate mijloacele şi libertatea de expresie proprie celui care nu este dispus la compromisuri. Ea a găsit, cu alte cuvinte aliajul perfect dintre ideea morală şi faptul de viaţă. A fost şi a rămas o lumină vie strălucind în suflete precum candela menită să ne arate drumul prin hăţişul fiinţial, spre Înaltul luminiş al cetăţii veşnice, unde ne îndreptăm cu toţii.
Cu aceeaşi discreţie şi eleganţă, dar cu o forţă, o strălucire şi o voinţă neînfrântă, a scos la iveală în dramaturgia sa, resorturile societăţii de după căderea regimului comunist, punând accente pe care alţii nici nu le întrezăreau – pe valoarea demnităţii umane, pe libertatea interioară a individului care, chiar strivit de tancul istoriei, renaşte din propria cenuşă, pe speranţele şi aspiraţiile într-o lume bazată pe înţelegere, îngăduinţă, non-violenţă, respect reciproc, valori, din păcate, călcate în picioare, de înşişi cei care le promulgă, le trâmbiţează de la înălţimea fotoliului preferenţial, dar nu le pun în aplicare decât în infimă parte, atât cât să le servească interesele în campaniile electorale.
Teatrul Martei Cozmin reprezintă expresia cea mai vie, mai directă, mai pregnantă a vieţii, o pledoarie pentru demnitatea umană, atât de lovită în trecutul-recent, încât trebuie din nou reclădită, din fărâme de fapte, gesturi, cuvinte şi gânduri care pot dobândi pregnanţa şi autoritatea pierdute.
Dialogul alert, creionarea fină şi exactă a personajelor, eleganţa specifică scriiturii sale, via ancorare în realitatea curentă – fac din piesele Martei Cozmin – documente preţioase ale unei epoci de răscruce, un reper morala şi ideal al existenţei.
Traduse în limbaj scenic, întâmplările cotidiene sau cele extraordinare, capătă accente şi sensuri subtile, dincolo de adevărurile psihologice care le susţin existenţa. Ele scot la iveală o comunitate de destin dominat de un sistem de forţe în luptă, în mijlocul cărora, omul este cea mai neglijabilă cantitate.
Dincolo de retorica tot mai confuzionistă a epocii, de mecanismele din ce în ce mai absurde ale istoriei, omul nu mai înseamnă aproape nimic. El se regăseşte buimăcit, confuz şi cu cât pune mai multe întrebări, cu atât află mai puţine răspunsuri. O revoltă universală perfect motivată scoate la iveală gesturi hotărâte definitive, asociaţii de idei care schimbă optica şi uneori chiar viaţa protagoniştilor.
Aceste gesturi pot să-l mântuie pe om de sentimentul umilitor al neputinţei, al micimii lui în faţa golemului numit istorie, al cărui tăvălug, amestecă, de-a valma, destine, naturi umane dintre cele mai diferite. Cu sau fără coerenţă, gesturile, imaginile, cuvintele, oricât de stângace şi inexpresive, dobândesc consistenţă pe măsura desfăşurării evenimentelor.
În toiul „seismelor”, prefacerilor, aşezărilor în matcă, geologia spiritului uman suferă ciudate mutaţii şi substituiri, până să-şi afle făgaşul. Uneori întreaga structură a reprezentărilor sale, poate avea de suferit. Şi înainte să se realcătuie, spiritul trebuie să se autodepăşească.
Şi cum Timpul hotărăşte raporturile dintre om şi istorie, printr-o asociaţie ce ţine de silogism, omul, supus timpului, devine supus, de fapt, istoriei. Simpla deplasare a perspectivelor naşte polemici interminabile.
Întâlnim în desfăşurarea acţiunilor, nebănuite rezerve de puritate în sufletul unor oameni structural bătrâni, avânturi sentimentale şi nevoia imperioasă de a-şi întreţine speranţele intacte. Şi aici intră în joc pasiunile, interesele, egoismul celorlalţi.
Scrise sub imperiul ficţiunii, tragi-comediile Martei Cozmin îşi trag izvorul din sfânta realitate. Deşi tonalitatea esenţială a pieselor cere măsură, decenţă, gravitate, nu lipsesc ingeniozitatea în joc şi replici, spiritul ludic, absolut indispensabil, hazul spumant şi ironia muşcătoare. Harul măsurii însă este esenţial şi el îndreptăţeşte atât jocul actorilor cât şi tonalitatea dramatică a acestor piese. Forţa de sugestie e un ferment activ care completează tablourile, dându-le consistenţă şi semnificaţie.
Sub raport strict vizual, desfăşurarea scenelor stă, neîndoielnic, sub binecuvântatul semn al puterii creative, cu totul excepţionale.
Iar textele, scrise cu o acurateţe şi frumuseţe a limbii, după toate canoanele genului, cum rar răsună pe scenele noastre, ceea ce conferă echilibru şi delicii spirituale.
Mişcarea interioară a cuvintelor, prevalează celei exterioare şi în aceasta stă, credem, marea calitate a textelor, în puterea de a ridica faptele la înălţimea ideilor, de la circumstanţe la semnificaţii.
Un echilibru dinamic în structurarea faptelor precum şi vigoarea replicilor asigură unitatea şi înţelegerea determinărilor autoarei.
Ne aflăm în faţa unei dramaturgii de maturitate excepţionale prin valoarea exemplară, descoperind o vocaţie certă, amplă, de profundă vibraţie, grea de sensuri, cu personaje simbol şi situaţii de referinţă.
Piesele Martei Cozmin, pe drept cuvânt constituie un corolar al întregii sale creaţii, simbol dramatic al continuităţii vieţii în lupta cu veşnicia.
Trecând examenul dificil al afirmării scenice şi dincolo de aceasta, piesele Martei Cozmin rămân texte durabile în patrimoniul dramaturgiei noastre actuale.
Urmărind nu motivaţii de circumstanţă, ci esenţa tragică a omului în confruntarea cu propriul destin, piesele capătă o pregnanţă remarcabilă, dezvăluind puterea omului de a alege eliberarea sa interioară de propriile angoase şi păstrarea purităţii sale.
Cu excepţia primei piese „Înţeleptul şi actorul” – societatea românească post-decembristă este radiografiată cu simţ responsabil.
Incontestabil, numele Martei Cozmin aduce girul unei conştiinţe înalte, responsabile, de un desăvârşit gust estetic, dotată cu o observaţie subtilă şi lucidă. Piesele sunt adevărate parabole ale societăţii de consum, embleme pentru o lume, care, în loc să renască, după atâta aşteptare încorsetată, se îndreaptă încet şi sigur, spre prăbuşire. Spre prăbuşire politică, economică, morală, spirituală.
Marta Cozmin – autoare dramatică de o rară autenticitate, scânteietoare, plină de vervă şi de inteligenţă, a intrat în galeria scriitorilor de teatru, pe primul podium, şi prin aceasta, în pleiada de corifei ai elitei culturale româneşti şi universale.

detaliere

O PANORAMĂ VERIDICĂ ASUPRA SOCIETĂŢII ÎN DRAMATURGIA MARTEI COZMIN
MARTA COZMIN, Volumele : „Teatru”, vol. I, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2000; „Teatru” vol. II, Editura Vitruviu, Bucureşti, 2001; „Teatru”, vol. III, Editura Vitruviu, Bucureşti 2005 şi „Teatru”, vol. IV. Editura Vitruviu, Bucureşti, 2007

Validate de critici, de public, dar şi de cititori care îndrăgesc literatura dramatică, piesele Martei Cozmin confirmă adevărul că faptul de artă, prin statutul său, prin taina dintre cuvânt, gest, imagine, muzică, inovaţii scenice şi tot ce ţine de acest segment cultural-artistic, participă la formarea şi dezvoltarea orizontului spiritual uman.
Şi dacă nu există vreun conflict interior vădit între rostire, vocalitate, expresivitate şi limbaj gestual, îşi poate extinde feed-back-ul în rândul beneficiarilor acestui gen de artă.
Cu atât mai mult astăzi, când trivialitatea limbajului, mimetica, superficialitatea, artificialismul, nu mai produc decât emoţii viscerale şi strică gustul pentru valoarea adevărată a operei. Arta e făcută să ne structureze şi să ne introducă în structuri, iar grila de judecată trebuie să fie obiectivă şi făcută în mod justificat. Nu gustul este cel care decide acestei judecăţi, ci, disponibilitatea de a recepta faptul de cultură care-şi câştigă în felul acesta dreptul de cetate.
Ori, artele au această destinaţie de a ne potenţa existenţa către trăirile cele mai rafinate. Substratul parabolic şi alegoric al acestor reprezentări impune imperative didactice superioare.
Toate simbolurile majore sunt puse în discuţie, fără tuşe îngroşate, într-o sincronie şi sincronizare perfecte, ca să creeze poezia stilului în care toate lucrurile se armonizează.
Dublat de o judecată estetică, mirajul special pe care îl reprezintă teatrul, a fecundat, a fertilizat toate artele scenice. Muzica, gesturile, obiectele, lumina, proiecţia, se îmbină în asemenea chip încât să potenţeze emoţia profundă şi să constituie o pledoarie pentru frumos, adevăr, bucurie estetică şi să înfrângă sentimentul lipsei de ecou, rezultat ala unei societăţi alienate, în stare să funcţioneze inerţial.
Conflictul interior trebuie susţinut astfel încât să te convingă, inovaţia fără limite trebuie moderată iar statutul limbajului, respectat.
Cu uneltele sufletului său educat, care prin minte s-a ridicat la ceva superior, Marta Cozmin a demonstrat cu prisosinţă că spectacolul – ca artă de transpunere în spaţiu a unor idei, este viabil.
În volumul întâi, piesa care deschide cartea, „Înţeleptul şi actorul” – face o notă aparte din corpusculul celor 12 piese ale Martei Cozmin din cele patru volume. Această dramă în două acte este amplasată în primele secole ale creştinismului, în cetatea Antinoe din Tebaida. Două dintre personajele acestei piese. Nominalizată la concursul UNITER pentru anul 1993, – Apollonius şi Philemon, fiind înscrise în calendarul bisericesc ortodox în ziua de 14 decembrie, fiind comemoraţi împreună.
Acţiunea se petrece la începutul persecuţiei creştinilor din vremea împăratului Diocleţian (284-305 d. Hr.) – în Egiptul de Sus – Cetatea Antinoe, aşa cum am amintit, construită de Hadrianus în amintirea sclavului său grec, favoritul Antinous.
O dată fixat cadrul şi timpul, Marta Cozmin plasează personajele dramei într-un context de criză acută a cetăţii.
Apollonius, aristocrat şi om de vază, care-şi botează servitorii în religia lui Cristos, este cel mai vizat de persecuţiile dezlănţuite împotriva creştinilor.
Prigoana depăşeşte orice închipuire, când sunt reînnoite edictele lui Decius.
Discuţia dintre Helena şi Claudia este edificatoare în privinţa grozăviilor :
CLAUDIA : În seara asta prea le vezi pe toate-n negru. Ce-i cu tine? Oare se cuvine să te mustru eu? Doar tu mi-ai dovedit adesea că a fi creştin înseamnă a spera.
HELENA : Aşa e, ai dreptate. Dar dacă ai şti ce-a fost aici de azi dimineaţă! Ce forfotă, ce nebunie… Un du-te-vino neîntrerupt, de parcă însuşi Nilul ar fi curs prin casa noastră. Prieteni, cunoscuţi, fraţi de credinţă, preoţi, fugari din Alexandria, din Teba, cu stare ori sărmani, deodată ajunseseră la fel de strâmtoraţi. Îl căutau pe Apollonius, cerşindu-i sfatul.
(…)
CLAUDIA : În zorii zilei au sosit de acolo nepoţii filosofului Callinicos . sfârşiţi de oboseală, nemâncaţi, speriaţi. Priscilla a îmbăiat şi a hrănit cu mâna ei copiii, pe când eu mă căzneam să aflu ştiri de la moşneag. Şi-a dezlegat limba cu greu. Se pare că toţi bărbaţii al căror nume însemna ceva în cetate, toţi nobilii şi demnitarii creştini din Abidos au fost chemaţi alaltăieri pe malul Nilului. Acolo, magistraţii Romei ridicaseră un altar în cinstea lui Apollon şi a Dianei. În faţa lui au fost aduse oi şi capre, după datinile vechi.
HELENA : Li s-a cerut fruntaşilor să-şi lepede credinţa?
CLAUDIA : Cu o brutalitate fără margini! Creştinii trebuiau să aleagă între a jertfi zeilor sau a fi jertfiţi chiar ei. Pe lângă oamenii de vază ai oraşului se mai aflau şi preoţi şi câţiva călugări scoşi cu sila din stâncile pustiului, unde-şi duceau în rugi şi în asprime viaţa de asceţi. Unul dintre monahi a aruncat cuţitul jertfei la pământ şi i-a îndemnat pe înainte-stătătorii obştii să nu cumva să-şi lepede credinţa, să nu accepte apostazia, ci să primească moartea cu îndrăzneală, amintindu-le că lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a pătimit pe Cruce pentru noi. La o poruncă a guvernatorului, soldaţii s-au pornit să-i biciuiască pe călugări şi pe preoţi, pe urmă i-au lovit cu lanţuri grele şi le-au străpuns cu scoabe gleznele. După ce au obosit, călăii, plini de năduşeală, le-au înfipt jungherele în piept. Dara trupurile-nsângerate încă mai zvâcneau, şi-atunci le-au aruncat în apă, pradă crocodililor. Callinicos, filosoful, a fost primul mirean care i-a urmat şi a pierit ca ei.
CLAUDIA : Ce grozăvie! Mă tem că pun la cale acelaşi măcel şi aici, în Antinoe.”
Faţă de alte cetăţi, la Antonioe măsurile sunt mai blânde, demnitarii fiind supuşi doar apostaziei formale, pentru a nu stârni mai mult pe creştini cu edicte recente, guvernatorul Arius a hotărât două moduri de apostazie mai insidioase. În piaţa publică va fi instalată statuia împăratului, notabilii cetăţii fiind siliţi să ardă câteva grăunţe de tămâie în faţa ei. Această jertfă simbolică va fi înţeleasă ca o mărturie de fidelitate pentru zeii patriei. Dar este aleasă şi o cale mai discretă. Creştinii vor trebui să dăruiască visteriei statului aur în valoare de o sută de mii de sesterţi, sumă în schimbul căreia vor primi un certificat de apostazie.
Pe de altă parte, călugărul Artemios, apropiatul casei l-a îndemnat pe Apollonius să nu pregete a-şi mărturisi credinţa. Apollonius, într-un moment de slăbiciune îi mărturiseşte Heleenei că se teme că nu va avea tăria de a suporta caznele la care va fi supus de către idolatri.
Din piaţa cetăţii, slujitorul Theon, devotatul casei, vine cu veşti înspăimântătoare. Acolo a fost ridicat un altar şi s-a adus statuia de bronz a lui Diocleţian, în faţa căreia ard mirodenii, şi augurii, îmbrăcaţi în alb i se închină. Câţiva călugări sunt supuşi la cazne grele. Ei sunt biciuiţi, bătuţi cu lanţuri, cu răngi şi cu ciomege.
În faţa celor două căi deschise : martiriul sau lepădarea de credinţă, lui Apollonius i se propune să fugă, dar el spune : „Nu, fuga nu e pentru mine. Unde-aş putea să fug de conştiinţa mea?”
Aici intră în joc un actor, un histrion, un saltimbanc, pe nume Philemon, grec de origine fiu de sclavi, necredincios, care se învoieşte să joace rolul lui Apollon, să-l înlocuiască în piaţa publică şi să abjure.
În timp ce Apollon şi Philemon îşi schimbă veşmintele unul cu celălalt şi fac o mică repetiţie, afară, gărzile romane, cu făclii, se opresc în dreptul porţii apare sutaşul Eusebius din Teba, venit anume să împlinească poruncile împăratului. Actorul, sub înfăţişarea lui Apollon pleacă împreună cu străjile să-şi împlinească rolul, dar când Arius îi cere să calce o cruce în picioare şi s-o sfărâme, în inima sa are loc o transformare miraculoasă. Declară că e creştin şi nu se va lepăda de Cristos, chiar cu preţul vieţii. La început, crezând că el joacă un rol, nu este luat în seamă. Abia când mărturiseşte că el este Philemon, histrionul, este supus caznelor. În faţa unei atari dovezi de curaj, Apollon se hotărăşte să se predea şi să-şi primească moartea martirică, aşa cum Philemon – numit de Claudia „martir zănatic, sfânt din joacă!” – făcuse cu puţin înainte, fără a fi măcar creştin.
Drama se încheie într-un ton de speranţă, pe replica lui Apollon, care rosteşte fără emfază : „Să nu vă temeţi! Nici o putere pământească nu-i eternă. Nici a tiranilor de astăzi. Din suferinţa noastră va ţâşni miracolul! Speranţă, Claudia!”
Dovada de curaj şi abnegaţie, dată de un om simplu, un măscărici la curte, un saltimbanc care părea că nu ia nimic în serios, dar care se dovedeşte mai creştin decât mulţi alţii care nu au curajul să mărturisească, este cu atât mai meritorie.
Tertullian, unul din Sfinţii Părinţi ai Bisericii Latine, spunea : ”Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”, şi pe această dovadă de eroism este împletită intriga dramei care, în pofida subiectului atât de cunoscut, este cât se poate de actuală, de originală şi de pilduitoare.
Piesă emblematică pentru situaţia actuală a dramaturgiei şi în special a culturii contemporane, „Teatrul a murit, trăiască teatrul!” este o comedie spumoasă despre condiţia actorului care este supus unor activităţi istovitoare din partea regizorilor. Simbolistica denumirilor, aproape criptică, vorbeşte de la sine despre fantezia debordantă şi deloc uşor suportabilă a celor care conduc instituţiile de artă. Însuşi numele teatrului Kali Yuga este un exemplu. De asemenea, onomastica personajelor : Presto, Goldi, Bazuca, Munte, Frosiţia, Klein, etc, ca şi în teatrul caragialianesc, arată profilul moral al acestora. Ne aflăm în plin teatru absurd. Palmaresul lui Klein este impresionant, numără roluri precum : Hamlet, Regele moare, Macbeth, Avarul, etc, dar acum, în vârstă, nu are cu ce să-şi cumpere medicamente şi a ajuns bufonul lui Bazuca, regizorul teatrului.
În teatrul utopic Kali Yuga, Presto, logodnic universal, fără frontiere, rosteşte monologuri în dialect african, într-o scenă în care stă spânzurând cu capul în jos.
Frosiţia se suie pe un cerc cu care se roteşte în jurul unui ax, numit „vârtelniţă”- Stela se urcă pe o funie care atârnă pe dinafară.
Klein – un bătrân corpolent, în maiou sport, coboară pe un soi de tobogan, ţinând pe cap o stropitoare mare de plastic albastră.
Presto bolboroseşte un text incomprehensibil, întretăiat din când în când de ţipete scurte şi înalte.
Munte ridică nişte haltere.
Şi toate acestea, la indicaţiile preţioase ale regizorului.
Actriţă veterană, Goldi, bolnavă de artroză şi spondilită, mânuieşte un şarpe uriaş, ţinându-l pe după gât ca pe un şal, şarpe îndopat cu tranchilizante pentru că s-a plictisit de viaţă şi e surmenat.
Teatrul, pe jumătate circ, în care regizorul principal este Bazuca, are alte coordonate, înscrise în linia modernissimă, care nju mai are nevoie de cuvinte, ci se comunică vizual, telepatic.
„Publicul are nevoie de imagini-şoc, de sunete-şoc, de impresii-şoc”. Acest adevăr, pus în gura lui Bazuca ilustrează exact starea publicului care vine „din caverne”. „Sensibilitatea lui acolo a rămas, sub pământ, în străfunduri, în insondabil. Noi urmărim să atingem tocmai zona aceea. Intelectul, ideea, nu de mai oferă nimic.”
Teatrul de text – a ajuns o aberaţie, concluzionează Bazuca. „Cine vrea texte, să rămână acasă, la gura caloriferului, şi să citească.”
În această situaţie, autorilor de teatru nu le rămâne decât „Să vă adaptaţi, domnilor, îi spune Bazuca autorului. Să vă lărgiţi în sfârşit sfera cunoaşterii. Să nu maia priviţi cu veneraţie la trecut, şi nici măcar cu mânie. Să nu mai priviţi deloc! Să isprăviţi odată cu Eschil şi Euripide, să faceţio tabula rasa cu tot ce v-a învăţat un teatru perimat, vetust, sentimental şi să înfăţişaţi pe scenă omul nud, omul jupuit, omul fără limbaj, omul buboi, cu un singur cuvânt, omul zilelor noastre!”
Piesa pune în evidenţă starea dramatică a teatrului de comedie – în care nimeni nu mai râde. În care „toţi oamenii s-au născut plângând. Care ins normal vrea să râdă?” – întreabă Bazuca.
De asemenea, piesa este o satiră la adresa stării de degradare a culturii şi în special a teatrului şi o pledoarie pentru întoarcerea la adevăratelor valori.
Klein este cel care explică acest paradox : „Bazuca-i pretutindeni. În toate teatrele din ţara asta există câte un Bazuca. Ba chiar în toată lumea. Nu vezi şi tu? Teatrul e pe moarte şi noi suntem siliţi să asistăm la agonia lui.”
Autoarea scoate în evidenţă tirania regizorului şi obligaţia actorilor de a face tot ce acesta doreşte ca să nu fie siliţi să plătească prejudicii şi despăgubiri. În cazul acesta, actorul devine un sclav, o marionetă, un instrument în mâinile celor care vor să câştige averi de pe urma lui, cu preţul pierderii respectului de sine şi a libertăţii morale şi spirituale a actorilor, dar şi a spectatorilor obligaţi să îngurgiteze tot ce li se oferă, până la saturaţie.
Firavele încercări ale lui Klein şi ale actriţei Goldi de a recâştiga demnitatea pierdută a teatrului nu prea au sorţi de izbândă.
Modalitatea folosită de Marta Cozmin în această piesă este de teatru în teatru.
Abia când una din actriţe cedează nervos şi are o tentativă de suicid, colegii actori iau atitudine fermă, silindu-l pe regizor să apară în scenă despuiat de veşminte, aşa cum le pretindea el actorilor. Dar, spre stupefacţia celor din scenă, publicul savurează finalul din plin şi scandează pe aplauzele frenetice : „”Teatrul a murit, trăiască teatrul!”
În cele din urmă, ca o ironie a tuturor ironiilor, regizorul câştigă sponsorizarea străinilor care au gustat regia, jocul şi improvizaţiile dramatice ale actorilor, şi schimbă scenariul, adăugând scena de final, ca şi când piesa, aşa ar fi trebuit scrisă.
Gustul pervertit al publicului, naşte monştrii de cuvinte, de situaţii, de atitudini.
În fond, ne aflăm într-un cerc vicios, într-o imensă cameră galbenă, din care nimeni nu poate ieşi, fără să spargă zidurile, ferestrele şi uşa.
Şi astfel, aflăm încă o dată că valorile autentice de orice natură, dispar, înghiţite de mitraliera de petarde asurzitoare şi orbitoare ale kitsch-ului, tot mai agresiv.
Pe scheletul teatrului clasic Marta Cozmin construieşte, prin limbaj, intrigă, scenografie, jocuri de inginerie artistică, edificiul teatrului modern cu multe reflecţii de sugestivitate, cu originalitate şi aplomb. Înzestrată cu un deosebit simţ dramatic pe care l-a tratat ca pe o adevărată vocaţie ea creează premisele unei dramaturgii actuale, deosebit de originale atât pentru publicul român cât şi pentru străinătate. Şi cine nu vede cu ochiul liber aceasta, pierde ceva esenţial şi preţios din sufletul acestei extraordinare scriitoare.
Piesa „Scândura”, care se subintitulează „badinerie în două acte” este o satiră încheind volumul I de Teatru.
Personajul cheie este inginerul Terenţiu Grămadă iar celelalte, îşi trag seva din trunchiul acestui arbore, gravitând în jurul său, pe rând sau laolaltă, numite de autoare : soţia inginerului, soacra inginerului, tatăl inginerului, fiul inginerului şi alte rudenii.
Cu prenume atât de pompos : Terenţiu, la care se adaugă, ca o sentinţă definitivă, devenită apelativ, patronimicul Grămadă, defineşte ceea ce-l şi caracterizează. Însă personajul principal, omniprezent este scândura, dusă de fiecare capăt de câte un hamal care, fiecare în parte, este „solidar cu scândura”.
Şi iarăşi, printr-un inteligent joc al absurdului, scândura naşte intriga în jurul său, pătrunzând în intimitatea familiei, prilej de dezvăluiri şi furtuni, de mici certuri şi împăcări, de „psihanalize”, fiecare dând glas nemulţumirilor sale legate de traiul în comun, la bloc, înghesuit, sufocat, spaţiu-ghetou împărţit judicios, în care nu mai încape nici măcar o scândură inofensivă. Scândura le dă peste cap viaţa, le răstoarnă concepţiile, ideile, idealul, îi face suspicioşi, bombănitori, nemulţumiţi.
Pe scurt, e o intruziune în calmul aparent al universului domestic. De la suspiciunea că ar fi adusă cu un scop, având montat în ea un aparata de ascultare, personajele trec prin diversele stări provocate de teama însuşită vreme de zeci de ani, care le-a fost integrată personalităţii lor, la indignarea că nu au scăpat de iscoadele trecutului, ceea ce-i face pe cei doi, tata mare şi Coty să vorbească tare şi sfidător cu scândura, neverosimilul, absurdul situaţiei atinge culmea când se întruneşte consiliul de familie ca să dezbată problema scândurii.
Fiecare personaj, prin replicile lui îşi dezvăluie strictura intimă. Olimpia – soţia inginerului crede că e „un semn ceresc”, bunica vrea să-şi facă din ea o cuşcă de iepuri pe balcon, bunicul, un prici în cămară, peste borcanele de dulceaţă pentru a avea puţină intimitate.
Olimpia vrea să o ducă la ţară la Grădineşti, pentru a face din ea o mănăstire, după modelul mănăstirii dintr-un lemn. Vladimir vrea să facă din ea o masă de ping-pong.
Om cumsecade, emblematic pentru cinstea sa, inginerul Terenţiu Grămadă doreşte o echipă antifurt privată, în scop educativ, pe şantierul unde lucrează.
Misterioasa, buclucaşa scândură devine pretextul pentru a dezvălui proasta organizare şi gestionare a societăţii, a serviciilor publice, care, în mod arbitrar, atribuie unor oameni responsabilităţi de care ei nu au ştire.
Pe aceeaşi dulce-amară consonanţă se înscrie şi piesa „Judeţul 44” din volumul II. Acţiunea se mută de data aceasta pe spaţiul verde dintre două tronsoane de bloc, amenajat de locatari ca un parc în miniatură.
În tihna serii, când doamnele îşi trag sufletul după treburile domestice şi respiră aerul primăvăratic, Domnul Golu, intelectual octogenar, anunţă cu o expresie sumbră dar lucidă, o chestiune esenţială pentru viaţă : „Omenirea a ajuns la un impas : supraproducţie, suprapopulaţie, suprainfectare, supraneruşinare. Maimuţa se crede om, iar omul Dumnezeu!”
Pe acest fundal filosofic, administratoarea blocului aduce o veste trăsnet : Primăria doreşte urgent o evidenţă cu locatarii vârstnici din imobil. Şi de aici angoasa, speculaţiile, scenariile, situaţiile paradoxale care se creează.
Momentul culminant este când madam Şotropa, vecina de la etajul IV, anunţă că în parlament s-a hotărât înfiinţarea unui judeţ special pentru bătrâni : Judeţul 44.
Utopicul Judeţ 44 va fi alcătuit din donaţiile fiecărui judeţ deja existent : fie un munte, fie un lac, fie o mănăstire. Chiar şi cimitirul vesel de la Săpânţa ar urma să fie mutat acolo.
Experimentul este urmărit cu interes de marile Puteri şi va fi sprijini de Consiliul Internaţional al celor doi Poli.
Reprezentantul primăriei, domnul Vidin, apărut pe neaşteptate, confirmă zvonurile, declarând că s-a propus izolarea bătrânilor într-o zonă pacifică, de solidaritate şi comunitate de interese.
Culmea neverosimilului este atinsă când domnul Vidin anunţă că printre ocupanţii viitorului judeţ, s-au şi ivit două facţiuni rivale : bătrânii verzi şi bătrânii galbeni. De aici disputele aberante ale locatarilor.
Dar judeţul utopic are şi un avantaj : reducerea birocraţiei „prin introducerea actului de deces deja completat. Cauza decesului va fi stabilită pentru toţi cetăţenii la fel, de convenienţă : sindrom final. Iar data va fi şi ea unică, la toţi, în fiecare an.
Astfel prefigurat acest judeţ va deveni un fel de anticameră a paradisului.”
Nimic nu s-a pierdut din vedere în proiectarea acestui judeţ, nici problema sănătăţii bătrânilor : „Pentru a veni în întâmpinarea bolnavilor, se vor crea numeroase spitale itinerante, în rulote rapide, cu tracţiune animală”; nici problema delincvenţilor, nici a bătrânilor marginali, fără pensie ori carte de credit, care vor fi amplasaţi în case comunitare, cu tot confortul.
„Pentru cei obişnuiţi să doarmă în mijlocul naturii, se vor construi, în spaţiile verzi, guri de canale speciale, cu capace de plastic, uşor amovibile.”
Încet-încet, noaptea se lasă peste speranţele bătrânilor şi doar la câte o fereastră mai palpită o luminiţă.
Nonagenarul Franz Josef rosteşte întrebarea cheie, derutantă pentru toţi : „Cine poate cu adevărat cunoaşte ce a mai rămas în sufletul oamenilor?”
Iar replicile de final, rostite de fiecare personaj, par nişte sentinţe, nişte semnale de alarmă teribile pentru o societate care nu-şi respectă bătrânii.
În „Experimentul Sonderbaum” – piesă într-un act – aluzie la experimentele Sonderkommando din lagărele de concentrare naziste unde se făceau experienţe pe oameni – este abordată din nou problema vârstnicilor, dar într-un mod cu totul original : prin experimentul teribil făcut de tandemul Sonderbar-Molodoi pe un grup de bătrâni.
Experimentul este compus din doi timpi : A şi B şi constă în folosirea bătrânilor fără urmaşi drept cobai.
Grupul de bătrâni supuşi testelor şi transformărilor fizice este alcătuit din cuplul Dolly-Dante, Vali, Koşca, Casi-Popeea, Dalila – interpretă de polnordeză şi sincretană, surorile gemene Alberta şi Roberta, cele mai „tinere”, de numai 70 de ani.
Comedia are toate ingredientele : savoare, umor, comic de limbaj, de situaţie, presărate cu sarea şi pelinul realităţii fruste : bătrânii au întinerit doar aparent, din punct de vedere fizic, nu însă şi funcţional, parcurgând doar etapa A.
De aceea, cu toţii suferă de tulburările fiziologice inerente vârstei lor reale : surzenie, vedere slăbită, reumatisme, etc.
Şi cum etapa biologică întârzie să se înfăptuiască, bătrânii întineriţi sunt nevoiţi să se adapteze noului lor aspect, să facă faţă situaţiilor într-un perimetru al normalaităţii.
Piesa pledează pentru păstrarea demnităţii vârstei şi considerarea bătrâneţii drept o stare fiziologică normală, cu rosturile ei, şi nu ca o boală, ca un handicap. Iar aspectul fizic, fără întinerirea funcţiilor biologice devine greu de suportat. Mitul faustian fascinează în orice epocă.
Comicul de limbaj dă naştere deseori umorului involuntar.
Octogenarul Dante face o pledoarie pentru vârsta reală a fiecăruia, în replici de bun simţ.
Apariţia cercetătorului ştiinţific numit „Un personaj” – marchează punctul culminant al piesei, pentru că acesta a venit, nici mai mult, nici mai puţin, decât să le preia amintirile bătrânilor şi să le stocheze, de la fiecare, totalizând aproximativ 500 de ani de amintiri diverse.
Dar nu amintirile conştiente, trecutul fiecăruia ci : „Nu de astea furnizate conştient, avem nevoie. Eu vreau să recoltez amintirile adevărate, cele de care nici măcar deţinătorii lor nu-şi mai amintesc sau chiar vor să le ascundă, visele, fantasmele, proiectele neduse la capăt, un tezaur infinit de informaţie, de…”
Ori, dacă până acum, un om putea fi lapidat, jefuit de posesiunile sale, de lucruri, de bani, etc, acum, se preconizează un lucru cât se poate de absurd : răpirea visului, a idealului fiecăruia şi implicit, a speranţei, adică tot ceea ce le mai rămăsese. Aceasta este explicată de cercetător în modul cel mai natural :
UN PERSONAJ : „Am să încerc să vă explic simplist, adică pe înţelesul vostru. După opinia mea şi a doctorului Molodoi, în momentul fazei B, adică a întineririi funcţiilor biologice, creierul bătrânilor va emana toate amintirile, ca o plantă care moare parfumul. Atunci am să intervin eu, cu aparatura mea special construită, ca să le înregistrez.”
O veste incredibilă pune capăt experimentului şi totodată speranţelor tuturor : maşina în care se aflau Sonderbar şi Molodoi a fost prinsă într-o avalanşă şi aruncată într-o prăpastie, cu toată documentaţia, dispărând fără urme.
Piesa se încheie în disperarea generală şi acceptarea, în cele din urmă că în lume nu acesta este singurul lucru absurd.
Cel de-al treilea volum de comedii începe cu piesa : „”A fost Mimi, a fost Lola?” şi cuprinde tot trei piese în acelaşi registru comic.
Fantezia se bazează pe supoziţia că în locul cuplului dictatorial refugiat undeva în Malta, ar fi fost executate sosiile acestora, reîntoarse în ţară.
Din acest loc ultrasecret, adevăratul cuplu, cu fizionomii schimbate, urmăreşte ştirile din ţară şi o casetă cu aşa-zisa execuţie care iscă o dilemă : Cine a fost în locul soţiei preşedintelui : Mimi sau Lola.
Piesa este de fapt o ironie muşcătoare la adresa tranziţiei de la comunism la comunism.
Cea de a doua piesă, „Călătorie în Azahiria” plasează acţiunea în plin realism fantastic.
Acţiunea piesei începe pe o stradă pustie din capitala Azahiriei, ţară în care, după spusele Doamnei cu Pălărie, toată lumea are umor. Ne aflăm pe fosta stradă a Ateismului, actualmente a Pietăţii.
În tabloul doi, Doamna cu Pălărie pătrunde într-un univers absurd : în incinta Societăţii de sănătate mintală, socială şi integrală, condusă de Domnul A de Supra.
Animatorul de Suprasol, mai întreg : Animatorul de Suprasolicitare, condusă de Domnul CéCé, coordonatorul cerebral al societăţii cu pricina.
Sibila este asistenta unu la platoul de sănătate pregătitor, ramura Subiect-obiect-prognoză-tratament. Brună, planturoasă, cu cercei de aur şi numeroase brăţări, în contrast izbitor cu numele Sibila, ea este, aşa cum o recomandă Domnul Cécé : „Tânără, competentă, concretă şi abstractă”, în comparaţie cu Cerasela, secretara unu, tânără, blondă, cu zulufi şi aspect delicat.
Situaţii din cele mai absurde se iscă din pricina confuziei pentru ei ei aşteptau pe o miliardară din Ausrael şi s-au pomenit cu Doamna cu Pălărie, care venise în Azahiria să-şi viziteze mătuşa centenară, care „niciodată nu a ieşit pe stradă fără pălărie şi fără mănuşi”.
Comicul de situaţie, dar mai ales invenţiile de limbaj, dau savoare scenelor şi jocului personajelor.
Terapia de şoc utilizată în incubatoarele Domnului A de Supra combate nevrozele tocmai prin solicitarea sistemului nervos la maximum.
Piesa este o satiră la adresa mentalităţii gregare a oamenilor. Aşteptând aproape cinci decenii vindecarea de cumplita maladie a totalitarismului malefic, ei ar suporta orice terapie de şoc, cu preţul schilodirii, numai să se simtă din nou eliberaţi de constrângeri, de angoase, de teamă, de psihoza colectivă creată de regimul nefast care i-a strivit fizic şi mai ales psihic.
Un puternic flux emoţional trece de la personaj, la cititor şi la spectator în toate piesele, toţi aceştia intrând într-o comuniune spirituală.
O altă piesă, numită „Schirley şi revolverul” – în opt tablouri, de această dată, continuă seria comediilor absurde ale Martei Cozmin.
Arta de a crea personaje se vădeşte şi în această piesă. Coletta – actriţă la Teatrul „Colombina” – după altercaţia cu Bazil, junele prim al aceluiaşi teatru şi uciderea lui cu un revolver, aterizează pe fereastră în încăperea unui Stabiliment pentru bătrânii singuri, numit sugestiv : „Megaminion” – în odaia Matildei, o doamnă venerabilă care savurează o lectură pe melodia lui Frank Sinatra.
În momentul când Coletta îşi face apariţia intempestiv pe fereastră, în toiul unei ploi cu găleata, Matilda crede că şi aceasta este rodul închipuirii sale, ca şi băieţelul precedent, numit Scufiţa Verde, rod al subconştientului.
Venirea Colettei este pretextul pentru autoare de a descrie viaţa în căminul de bătrâni Megaminion, cu personajele sale pitoreşti, fiecare cu metehnele şi viciile lor nevinovate.
Confruntarea cu cei câţiva bătrâni veniţi în vizită în camera Matildei este o surpriză de proporţii. De o gingăşie specială, scena sfârşeşte în dans la care se antrenează cu toţii şi stârneşte melancolii fireşti bătrânilor amnezici, sclerozaţi, vetuşti, nemângâiaţi. Ea întrerupe monotonia traiului în comun, cu veşnice dispute şi medicamente luate cu nemiluita, fiind o gură de aer proaspăt în ambientul comunitar.
Prezenţa ei nu revigorează numai atmosfera, ci şi spiritull şi fizicul locatarilor căminului, îi tonifică. Ei capătă dintr-o dată o motivaţie.
Sentimentele care animă relaţiile între oameni se diversifică şi amplifică. Lucrurile se precipită şi, printr-un joc al întâmplării, în cele din urmă apare pe aceeaşi fereastră Bazil, care pusese gloanţe oarbe în revolverul Colettei, prin urmare, nu murise. Era căutat de poliţie fiind suspect de asasinarea Colettei, care dispăruse de acasă de o săptămână.
Totul se termină cu bine şi bătrânii rămân cu amintirile, nostalgiile, fanteziile şi neputinţele lor, cu certurile şi tratamentele cu diazepam precum şi cu ficţiunile lor care durează extrem de puţin, atât cât să-i ţină în viaţă.
Şi, în sfârşit, poate cea mai savuroasă piesă din toate, „Comedie şi zacuscă”, încheie volumul al treilea de Teatru.
Cadrul este cel al convieţuirii la bloc, cu aceleaşi încăperi – sufragerii multifuncţionale, aceleaşi bucătării, cămări, holuri, etc. iar protagoniştii sunt tot pensionari, în veşnică alergătură după hrana cea de toate zilele, de această dată pentru aprovizionarea cu zarzavaturi pentru zacuscă, sarcină căzută în grija domnului Rodrig Postulache, pensionar viguros, fost bibliotecar la „Institutul de agronomie mutuală” – susţinut de Suzana, soţia lui, ceva mai tânără „dar la fel de pensionară”.
Aceleaşi situaţii amuzante pe tema relaţiilor colocatarilor dintr-un perimetru strâmt, în care toţi se cunosc şi nu prea pot să ţină secretele.
Intriga debutează cu ştirea bombă, aflată de la Speranţa că revista „La plopii cu pere” – „ revistă de ţinută, care nu publică femei goale şi are totdeauna o grămadă de reţete de slăbit” – organizează un concurs special, cu un premiu de o sută de milioane, pentru cea mai bună comedie, conform unei Ordonanţe de la Primărie, potrivit căreia, cetăţenii trebuie să râdă, „ca să stopeze inflaţia, ca să înceteze corupţia, ca să pună capăt sinuciderii în masă”.
Cei doi soţi vor să se aştearnă pe treabă în speranţa obţinerii premiului cel mare şi, printre picături, în pauzele de inspiraţie, cât mai toacă nişte ceapă, cât mai coc nişte vinete, să încropească în trei zile, comedia cu pricina.
Pentru aceasta e nevoie de o oarecare organizare : să închidă telefonul, întind masa pliantă pentru ca fiecare să se aşeze la câte un capăt, aduc un top de hârtie xerox şi două pixuri şi se instalează solemn, în meditaţie şi în aşteptarea inspiraţiei salvatoare.
Cele mai neverosimile situaţii se perindă exact în aceste momente.
Cireşica le aduce pisica într-o cutie să fete până se întoarce ea de la un interviu. Sofiţa Cazangiu o aduce pe Ludovica, soacra sa, septuagenară să facă zacuscă în bucătăria lor, telefonul sună permanent, înăbuşit de două perne roz, cu volane.
Într-o harababură de nedescris, soţii scriu câteva pagini, în timp ce pisica dă naştere la o droaie de pui, exact pe pătura egipteană înfăţişând-o pe zeiţa Isis, în timp ce ardeii se ard, zacusca dă-n foc, telefonul hârâie exasperant, pentru ca o voce să-i anunţe că acest concurs de comedie a avut deja loc anul trecut iar ziarul în care era anunţul era şi el vechi de un an.
Piesa, de o mare savoare expresivă, scrisă cu o dispoziţie ludică remarcabilă, se termină pe un ton optimist, cu replica Suzanei, inspirată de cea a coanei Zoiţica : „Rodrig, înseninează-te! O să mai fie concursuri de comedie. O să mai aibă Primăria nevoie de noi, până la sfârşit!”
Şi se aştern din nou pe scris, în timp ce pisica miaună exasperant, soneria zbârnâie, telefonul hârâie,etc.
Acest calup de piese comice constituie un adevărat tur de forţă, cărora le urmează în volumul IV, trei piese pentru copii, cu un explicit mesaj educaţional şi moralist.
Parcurgerea pieselor din al IV-lea volum, apărut în 2007, este ca un demers terapeutic. E ca o tămăduire de rău, apoi, precum o convalescenţă prelungă. Ca să menţii starea de graţie, care pe tot parcursul lecturii, nu te părăseşte.
Pe un cu totul alt ton, spaţiu de joc şi cu un desăvârşit simţ al proporţiilor, Marta Cozmin reuşeşte să ne încânte sufletul cu nebănuitele candori îngereşti, proiectându-ne îbtr-o stare de graţioasă sublimitate, vecină cu poezia cea mai pură.
Ca şi în nemuritoarele sale poveşti, care au încântat nenumărate generaţii de copii, în care a excelat, ea îşi proiectează eroii (îngerii şi copiii, care sunt tot îngeri!) – din spaţiul imaginar în cel real, cele două dimensiuni amestecându-se până la confundare.
Îngerii Martei Cozmin sunt teribil de neconvenţionali însă. Ei seamănă cu copiii obişnuiţi purtând blugi şi scurte de vânt cu glugă. Apariţiile lor sunt dintre cele mai stranii şi fără explicaţie : fie prin cămară, hambar, pe stradă, nelăsând urme de paşi, de parcă ar pluti pe deasupra zăpezii sau chiar într-o văgăună de munte ca o peşteră, unge îngerii se întâlnesc cu copii. Au însă o trăsătură comună : se ivesc ori dispar, în preajma Crăciunului, după ce şi-au împlinit misiunea.
Ei sunt învăluiţi într-un halou de lumină.
În prima, ca şi în ultima piesă, apare „Îngerul hoinar” – care colindă din casă în casă făcând câte un bine gazdelor.
Aici nu mai avem de-a face cu un comic absurd, de limbaj, de situaţie, cu şarja sau tuşa îngroşată. Poveştile se ţes într-o atmosferă de mister, ori de graţie în care realitatea şi imaginaţia se amestecă, miracolul devine curent, cotidian, şi la fel de firesc precum întâmplările cele mai banale.
Amestecul de material şi imaterial e perfect, încât, la un moment dat, nu mai realizezi care e unul şi care celălalt. Este un fel de entropie, o transformare, prefacere subtilă, plină de gingăşie şi inefabil a personalităţii umane.
Stări care lasă urme, dau de gândit, obligă în conştiinţă.
Candoarea naşte simpatie, înţelegere, îngăduinţă şi nu poţi să nu te molipseşti de aceste stări, avute cândva în copilărie, dar pe care le-am pierdut pe parcurs, îmbrânciţi, înghesuiţi, năduşiţi în tramvaiul vieţii.
Eeste un fel de a reînvia miracolul copilăriei, cu tot bagajul de vise, speranţe, inocenţe.
Principala semnificaţie a textelor dramatice din acest ultim volum, este obligaţia morală de a deveni mai buni, mai curaţi, mai senini şi totodată relevă comuniunea celor două lumi care se întrepătrund şi ne pregătesc cumva, calea dintr-una în cealaltă. Şi în chip subtil, ştiind că avem un înger păzitor avem un sentiment stenic în înviorător, că nu mai suntem singuri.
Replica dintre cele două fiinţe aflate întâmplător sau nu, împreună, relevă un adevăr pus în gura Alexandrei : „Nici n-ai idee cât de dornici de îngeri sunt oamenii! De-abia aşteaptă să le pice vreunul în casă!”.
Avem e-a face în „Soulguard” cu postura şi impostura de înger hoinar. Două fiinţe se confruntă într-un spaţiu tainic, la adăpost de ploaie şi furtună şi se destăinuie una alteia. Alexandra e îngerul impostor, adică, urmând firul poveştilor bunicii, merge din casă în casă, ajutând oamenii în schimbul adăpostului şi al hranei. Ea este în căutarea mamei sale, dispărută în urma unui accident.
Antonia – în schimb este un înger hoinar veritabil şi o povăţuieşte pe Antonia, dezvăluindu-i unele aspecte legate de Rai şi de maica Domnului, regina şi stăpâna îngerilor, cea „care dezleagă nodurile şi întâmplările care par fără ieşire pentru oameni”.
Alexandra mai află că rugăciunea nu e totul. Şi faptele trebuie să fie la înălţimea cuvintelor.
Un proverb chinez spune : „În fiecare dimineaţă trebuie să-ţi pui puţină bucurie în suflet, ca să poţi să primeşti, să fii disponibil.”
Să ne punem un dram de bucurie în suflet, ca să primim imensa emoţie artistică provocată de lectura sau vizionarea acestor piese.
De-un timp, Marta Cozmin s-a detaşat puţin de lume, ca să o contemple mai bine. Ea veghează de acolo, uşor amuzată de strădaniile semenilor de a înţelege că viaţa adevărată începe doar Dincolo.
Teatrul ei însă există şi va rămâne.

Galaţi, Brumărel, 2010

autor Cezarina ADAMESCU

SIMPLU CA FIRUL DE IARBĂ – NEASEMUITUL FRATE GRIGORE VIERU

SIMPLU CA FIRUL DE IARBĂ – NEASEMUITUL FRATE GRIGORE

GRIGORE VIERU ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR, Antologie de Daniel Corbu, Princeps Edit, Iaşi, 2009

Autor Cezarina Adamescu

Abia ce a apucat lacrima să se zvânte puţin şi o sumă de scriitori au simţit ca stringentă – nevoinţa de a-i evoca memoria, rămasă în conştiinţa inimii milioanelor de iubitori de simplitate şi naturaleţe, de gingăşie şi demnă smerenie faţă de Poetul – devenit emblemă a frăţietăţii românilor de pe ambele maluri ale Prutuluii, de Grigore Vieru.
Graţie iniţiativei distinsului Daniel Corbu, care a lucrat asiduu la Selecţia de texte, intinerarul biografic şi prefaţa unui impresionant volum de mărturii şi evocări, volumul de faţă a ieşit la lumină la doar câteva luni de la fulgerătoarea petrecere a Poetului.
Este o dovadă grăitoare a imensei iubiri de care s-a bucurat Grigore Vieru, în ţările siameze, vorbitoare de accelaşi limbă, păstrătoare ale aceloraşi tradiţii, care-şi asumă momente ale aceleiaşi nedrepte istorii care le-a despărţit graniţele. Dar, oricâte ziduri şi oricâtă sârmă-ghimpată s-au aşezat la hotare, românii au ştiut să comunice prin undele freatice ale culturii, artei, destinului comun, sufletului care a rămas românesc în pofida oricător oprelişti.
Astfel se face că, oamenii de cultură au găsit limbajul comun, acela al iubirii şi al demnităţii, limbaj spiritual înfrăţit prin Lumina care ne conţine pe toţi, buni sau răi, deopotrivă.
În prefaţa lucrării memorialistice, intitulată „Grigore Vieru – Omul şi Poetul”, Daniel Corbu îi face un succint portret spiritual, subliniind latura psihologică cea mai pregnantă a acestuia, aceea de luptător pentru neam şi limbă, cu toate mijloacele de care dispunea: glas, condei şi atitudine civică. El a luptat efectiv, neabătut, pentru a demonstra lumii că suntem de acelaşi neam şi că limba comună ne înfrăţeşte mai mult decât legăturile de sânge, aşa cum, mutatis mutandis, legăturile creştine îi unesc pe discipolii lui Isus Cristos, mai strâns decât legăturile de rudenie, după cum le-a spus Mântuitorul discipolilor:
„Dar cine e mama mea şi cine sunt fraţii mei? Şi, cu mâna întinsă către discipolii săi, zise: „Iată mama mea şi fraţii mei. Cine face voia Tatălui meu, care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă” (Mc 12, 48-50).
Aşadar, Poetul îi considera fraţi, nu numai pe cei botezaţi în Cristos, întru care ne înrudim cu numele de creştini, dar şi pe cei care erau de acelaşi neam şi vorbeau aceeaşi limbă. De aceea, în desele vizite în Ţară, se adresa scriitorilor români cu apelativul atât de familiar, „frate”, care-i conferea o legătură aparte.
Dacă la trecerea lui la cele veşnice, un confrate a titrat într-un ziar: „A mai căzut o stea de pe firmamentul limbii române” – am simţit nevoia să adaug, cu preţul unui volum omagial, următoarea sintagmă: „O stea căzând, se-nalţă” – fiindcă aşa am simţit că Poetul, scufundându-se precum meteorul în mama-ţărână s-a înălţat în aceeaşi clipă şi străluceşte azi, mai puternic decât în ultimii ani ai vieţii sale pământeşti, dovadă mărturiile de iubire ale confraţilor români de pretutindeni care au simţit plecarea sa ca pe o pierdere personală.
Dovadă peremptorie stă blogul memorial care a fost deschis în 14 februarie 2009, de ziua poetului, unde cei care l-au preţuit îşi pot exprima bucuria durerii de a-l continua dincolo de timp şi de spaţiu, în chip spiritual, ţinându-i trează amintirea şi reînviind în memorie clipele (vai, prea scurte!) petrecute împreună în viaţă. Clipe devenite eternitate. Înscrise în nemurire.
De altfel, numele poetului iubit s-a înscris deja în galeria marilor clasici ai literaturii române, prin moştenirea lăsată copiilor, acele delicate şi nepreţuite bijuterii care s-au numit: „Abecedarul” – alcătuit în 1970 împreună cu scriitorul Spiridon Vangheli, prin care a intrat în conştiinţa tuturor copiilor, apoi, „Frumoasă-i limba noastră”; „Albinuţa” – manual de scriere şi citire atât de frumos ilustrat de Lică Sainciuc, încât şi azi îl răsfoiesc cu nesaţ, delectându-mă cu poeziile şi imaginile şi închipuindu-mă din nou şcolăriţă, ca şi antologia de autor apărută antum „Rădăcina de foc”, în 1989, la Editura Universul, ediţie ilustrată de – nu mai puţin cunoscutul – artist- Sabin Bălaşa şi beneficiind de o prefaţă a lui Ioan Alexandru.
Personal, mi-am mângâiat primii ani ai copilăriei cu versurile poetului puse pe muzică, neştiind ce fastă influenţă va avea mai târziu pentru mine creaţia lui.
Precum boarea inefabilă a coborât şi m-a învăluit, poezia lui Grigore Vieru în copilărie, tinereţe şi deplina maturitate.
Nu se putea, aşadar, să nu-i întorc gestul, să nu-i dăruiesc (chiar dacă foarte târziu, când el nu-mi mai putea auzi strigătul) un snop de poeme mirosind a grâu înflorit pe meleaguri basarabene, acolo unde am visat să ajung întotdeauna să-mi caut strămoşii.
Chiar şi aşa, n-am pregetat să-l strig şi să-i vorbesc pe tăcute. Ne întâlneam în aceeaşi „Taină” care, spunea el că-l apără.
În Taina de foc a Cuvântului sacru, a Cuvântului bun şi zămislitor de pronie. Eram ca doi oameni uniţi prin acelaşi legământ, prin aceeaşi Taină duhovnicească, împărtăşită frăţeşte.
Încărcate cu un mesaj vădit patriotic, versurile sale făceau să vibreze chiar şi inimile cele mai surde. Poetul ardea pe rugul românesc al Cuvântului, al limbii strămoşeşti de care nu s-a lepădat nici în anii cei mai vitregi ai existenţei sale, când nu i se îngăduia să privească spre România decât „prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”.
Tribunul român de dincolo de Prut glăsuia cu voce puternică, de stentor, pentru impunerea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin, după ce, ţinutul românesc numit Basarabia a fost arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Sfârşietor era glasul poetului, dar mie mi s-a părut cea mai gingaşă limbă posibilă, cel mai plăcut accent, cea mai domoală şi dulce glăsuire pentru că era limba strămoşilor mei şi a mamei mele.
Şi era ţara unde aş fi putut să mă nasc, ţinutul unde visam să călătoresc în copilărie. Dar cum nici nu putea fi vorba despre asta, dorul meu şi al mamei mele s-a prefăcut în cântec de ciocârlie, a străbătut spaţiile şi a ajuns acolo unde noi, ceştilalţi de aici, nu puteam ajunge. Şi unde ne aşteptau fraţii de-un neam şi de-o limbă, cu braţele larg desfăcute, să ne împreunăm mâinile a rugă pentru ţara de dincolo de Prut.
Şi aşa ni s-au îngemănat cânturile, după ce inimile, sufletele, gândurile ni se îngemănaseră.
Cu fiecare nou poem mă întorceam, fără să ştiu, la izvoare. Fără să bănui, îmi căutam rădăcinile, matricea spirituală, moşii pe care nu i-am cunoscut, meleagurile pe care nu le-am străbătut niciodată, decât cu închipuirea.
Durerea mamei care-şi pierduse în 1940 părinţii şi fratele în îndepărtata Siberie, mi-a fost complice. Ecoul ei trecea de fiecare dată Prutul, fără să ţină seama de sârma ghimpată. Durerea are forţa gândului şi e mai puternică decât orice lege civilă. Mai înaltă decât marea cea mai adâncă.
Poate întrece şi cerul în adâncime.
Durerea de neam şi de patrie este izvorul simţirilor.
O carte a prieteniei şi a frăţiei. O carte a revelaţiei a ceea ce înseamnă Poetul neamului, Tribunul, Vocea atingând şi legând zenitul de nadir şi capetele curcubeului într-un rotund numit simplu: sufletul românesc.
Vocea sufletului nostru – de o fragilitate şi fermitate egală. Vocea oraculară cu accente mesianice care anunţa zorii unei ere în care nu vor mai exista fruntarii. În care toţi semenii îşi vor strânge mâinile în semn de pace, aşa cum îşi dau pacea creştinii înainte de Sfânta Taină a Împărtăşaniei. O pace aşa cum ne-a lăsat-o Isus Cristos şi nu cum o fac oamenii. O pace perfectă pecetluită cu lacrima Poetului, care nu poate fi decât o lacrimă perfectă. Cea mai perfectă lacrimă din lume.
Parcurgând itinerarul biografic al Poetului îi simţi palpitul de inimă. Inima lui încercată, cusută, reparată în fel şi chip pentru a nu mai simţi ceea ce – cu asiduitate simţea – în orice clipă: nevoia de unitate, imperativul major de întoarcere la Ţara-Mumă căreia îi aparţinea cu trup şi cu suflet.
Cel care şi-a dorit toată viaţa „să mă strecor în România cu nume schimbat, şi să mă aşez la o stână ca ajutor de cioban, să pot respira aerul ţării mele”, – proiecte utopice, desigur, în vremea aceea, a militat şi chiar a reuşit, prin volumul „Steaua de vineri”, Editura Junimea, Iaşi, 1978, să rupă gheaţa tăcerii între scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului.
Poet, academician, membru corespondent al Academiei Române, decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor şi Ordinul Steaua României în grad de Mare Cruce, Doctor Honoris Causa al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Grigore Vieru mărturisea despre sine cu simplitate: „Eu sunt un poet liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se reaşeze în matca lor, pentru a reveni, la chemarea mea firească, la poezia lirică”.
Cu volumul „Cel care sunt” – poetul a dorit, nu numai să se legitimeze ca om şi creştin, ca şi conştiinţă a neamului său, cu demnitatea cuvenită, dar face o trimitere veterotestamentară la numele lui Yahve, cel care şi-a dezvăluit adevărata identitate pe Muntele Sinai, dinaintea lui Moise, din rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt”. Şi totdată, cu o onestitate vrednică de un român autentic, el s-a înfăţişat în faţa tuturor, aşa cum a fost şi aşa cum a rămas: un om care nu se ruşinează de condiţia sa de creatură în faţa Creatorului Divin. Este – ceea ce a scris pe propriul epitaf, la moartea mamei sale: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.
Credinţa în valorile neamului românesc l-a animat întotdeauna, fiind expresia versului şi cântecului său inconfundabile.
Dincolo de aceste valori perene ale neamului, stă mărturie universalitatea scrisului său.
Şirul amintirilor, evocărilor şi mărturiilor începe cu criticul Alex Ştefănescu care scrie: „Adevăratul eveniment îl reprezintă poezia sa. (…)
Cei cărora li se va face dor de poezia lui vor avea o singură soluţie: să-i cirească volumele de versuri.”
Eugen Simion, critic literar, filolog, membru al Academiei Române şi preşedinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006, notează, punctual câteva trăsături ale Poetului, pe care îl vede: „Un om al naţiei lui”; „Neînţeles”, „Un poet”. În cuvinte vibrante, distinsul academician îl evocă pe prietenul şi confratele său astfel: „Era respiraţia Basarabiei, pentru că publicul basarabean vedea în el un simbol. (…) Când i-am citit poezia am, văzut că în această vulnerabilitate se ascundea de fapt un spirit mesianic. Partea frumoasă a lui şi aceea care l-a transformat într-un fel de simbol al Basarabiei este faptul că el şi-a asumat acest destin al lui.
(…) El este un poet important al generaţiei ’60 de dincolo de Prut, crescut într-o istorie imposibilă, un poet care şi-a asumat şi a devenit vocea tribului său, un poet cu lacrima în vers, spunea el odată, dar e lacrima unui profet, asta mi se pare esenţial. Lacrima lui este o poezie duioasă, o poezie înduioşată, plină de roua singurătăţii şi roua durerii, a suferinţei, însă această voce biblică într-un fel, mesianică se aude, se simte în versurile lui”.
Cartea de faţă este, aşa cum anunţă şi titlul, alcătuită dintr-o suită de amintiri fixate în conştiinţa contemporanilor, un florilegiu al gândurilor şi sentimentelor sedimentate în zeci de ani, iar acum scoase la lumină şi revărsate precum izvorul de apă vie şi răcoroasă, care pe unde trece, spală, curăţă, vindecă, revigorează, vivifică.
Tot Eugen Simion îl defineşte drept un „poet al lacrimii, al luminii”:
„Esenin scrie într-un vers că este ultimul poet cu satul în glas. Despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia înb glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului său. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale, moale şi stinsă, menită parcă să şoptească o rugăciun e, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi, un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil.”
Academicianul Constantin Ciopraga, referindu-se la creaţia lui Grigore Vieru, notează:
„În totul, deliberat, cântările sale reflectă legăturile afective cu arhetipurile. Primează permanenţele, mitologia lui personală fiind a unui creator exponenţial; Grigore Vieru e un tribun social, în felul unui Octavian Goga redivivus. Vibrăm estetic la lectura unui poem renascentist ori romantic, simbolist ori modernist; indiferent de curente sau de şcoli, poezia se cade să fie poezie, iar aceasta – a lui Grigore Vieru – e poezie autentică.”
Un foarte emoţionant omagiu îi dăruieşte Acad. Mihai Cimpoi – cel care i-a trecut sub condei, de atâtea ori, întreaga operă, folosind pentru pesoana Poetului, o sintagmă foarte reuşită: „Fiinţă întru Poezie”:
„Grigore Vieru seamănă, în istoria noastră literară cu el însuşi. Este unic, irepetabil, purtând pecetea suferinţei, a dragostei pentru aproapele şi a bucuriei de viaţă, pe care a trăit-o cu un preaplin sufletesc şi cu o candoare de prim venit în lume ieşite din comun.
A fost o Fiinţă întru Poezie. Între El şi Poezie se poate pune un semn de identitate absolut. Cu o înfăţişare isusiacă, fragil, întruchipând Copilul şi Poetul, Copilul-Poet, a purtat o aură de sfinţenie care ne aruncă raze de lumină şi înseninare şi după plecarea sa supărată dintre noi (din cauua murdăriilor şi insinuărilor unor trădători şi impostori)”.
În intervenţia sa, numită „Duminica neagră a lui Grigore Vieru” – criticul Theodor Codreanu, atât de prezent în viaţa Poetului, îşi aminteşte:
„Grigore Vieru a avut cea mai pură vocaţie a prieteniei din câţi oameni am cunoscut. În preajma lui, simţeai întotdeauna că iubeşte infinit mai mult decât ai fi vreodată vrednic de prietenia lui. Avea în el ceva din sfinţenia şi din bunătatea jertfelnică a lui Alioşa Karamazov. Dar era, în acelaşi timp, ştiindu-se lovit, un om complex, care avea în verb, la nevoie, ceva din biciul profeţilor biblici.”
Şi academicianul Răzvan Theodorescu îl evocă în „Jurnalul naţional” de luni, 16 februarie 2009:
„Cu cine din istoria noastră am putea să-l asemănăm în dorinţa lui pentru întregirea şi păstrarea identităţii naţionale? O să vă miraţi, dar avea în el un amestec de emul al lui Bălcescu şi de emul al lui Eminescu, un om al altor vremuri şi tocmai de aceea atât de preţios.”
Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, vorbeşte despre „moartea unui fiu duhovnicesc” şi despre persoana Poetului ca despre un „simbol al apărării identităţii sufletului românesc prin cultură şi credinţă în faţa încercărilor vremurilor”.
Theodor Paleologu, pe atunci Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional a rezumat în câteva cuvinte întoarcerea Poetului în patria cerească: „Patria lui Grigore Vieru a fost satul în care s-a născut, ţara în care a trăit, limba căreia şi-a dedicat întreaga creaţie şi, în sfârşit, această credinţă care ne ajută să depăşim suferinţa morţii şi a despărţirii.”
Antologatorul acestor amintiri ale contemporanilor, Daniel Corbu îşi rezervă câteva pagini neasemuite în care-l evocă plin de emoţie, într-un eseu cu titlul: „Grigore Vieru şi mitul său plutitor”:
„Cine l-a cunoscut bine pe Grigore, ştie măcar două lucruri: că nu vorbea niciodată scriitorii de rău, că nu-i pizmuia, invidia fiindu-i un sentiment străin şi că era un excelent povestitor. Îmi vin acum în minte cel puţin douăzeci de scene povestite de Grigore Vieru, în care erau implicaţi Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Mihai Cimpoi, Ioanid Romanescu sau Adrian Păunescu. Momente grozave, dincolo de cotidianul agresiv, transportaţi într-o lume care, vorba bunului Eminescu, „gândea în basme şi vorbea în poezii”.
Daniel Corbu dă mărturie despre influenţa pe care o avea Poetul printre semenii săi, dar mai ales printre copii:
„O scrisoare deschisă a lui Vieru publicată în revista „Limbă şi literatură” făîcea cât 3-4 parlamente la un loc. Poetul era iubit ca nimeni altul. Orice locuitor de bună credinţă din Moldova dintre Prut şi nistrz ştie pe de rost măcar un poem de Grigore Vieru. Personal, am asistat, cu neviclenită bucurie, la recitări ale mulţimii, pentru care poetul era şi un model moral de netăgăduit. Până şi politrucii care ţineau ţara cu ghearele şi cu dinţii (poate ei mai mult decât alţii!) ştiau că Grigore Vieru devenise un mit imposibil de dărâmat.”
Subscriu acestei afirmaţii a lui Daniel Corbu cu toată fiinţa.
Antologatorul istoriseşte cum s-a născut ideea unei Antologii de autor a Poetului şi cum s-a realizat ea mai apoi, devenind impresionantul volum cu 285 de poeme, intitulat „Taina care mă apără”, apărut la Editura Princeps Edit, Iaşi – volum care a fost numit de Poet „Cartea vieţii mele”.
Şi cine susţine că Grigore Vieru a fost un poet simplist, depăşit, naţionalist, desuet, să citească următorul poem dedicat lui Daniel Corbu, poem şi el cuprins în Antologia de autor editată împreună:
„Sunt craiul/ Unui fir de iarbă./ Craiul frunzei de plop / fără de vânt tremurând./ Craiul care/ Hotarul Ţării marchează./ Araţi şi hotarul / Când pâinea nu mai ajunge./ Araţi-mi inima. / Nişte fitre de ţărână din ea, / Spre amintirea Ţării / Trimiteţi concetăţenilor mei / În cele patru vînturi / Împrăştiaţi. / Când nu mai răsare / Pe cer curcubeul, / Atunci gândul, / Curatul meu gând, / În trei culori strălucind, / Desfăşuraţi-l pe cer / Până la apele Nistrului. / Căci acolo Voievodul / Ziditu-şi-a cetăţile. / În lipsa ostaşilor, / Onorul să-şi sune / Zidul cetăţii Soroca / Din care în liniştea nopţii / Cade câte o piatră / Cerul din ape cutremurându-l.” (Araţi-mi inima).
Nichita Danilov descriind atmosfera din ziua funeraliilor Poetului, îl numeşte pe Grigore Vieru „un simbol al dezrobirii neamului şi al înfrăţirii românilor de dincolo şi dincoace de Prut.”
Marin Sorescu are despre Grigore Vieru pagini admirabile, în stilul său inconfundabil:
„El atacă poezia frontal şi cu cea mai mare simplitate, cu candoarea şi nevinovăţia celor care umblă pe acvoperişuri. Aşa cum pe copii, câinii nu-i muşcă şi frigul nu-i taie, aşa cum pe somnambuli îi ţine aerul, artiştii umblă pe muchea dealului şi muntelui din cuvinte, cu lira sub braţ, nepedepsiţi cu prăbuşirea. Căci şi acolo sus este pământul natal, ce nu te poate lăsa să cazi. Şi cerul de deasupra este tot cer natal şi nu te poate lăsa să te prăbuşeşti. (…)
Autorul Stelei de vineri este un romantic, cu dorul în glas şi în oase, fiinţa sa întreagă părând a fi un creuzet al cântecului liric. Pământul, tot ca motiv votiv, ca s-o spunem astfel, apare şi el în multe şi frumos şlefuite diamante.
Ca să poţi săruta acest atât de generos pământ sfânt, ca să ai acest drept, trebuie să fii „doină”, „sămânţă”, „sunet”, „duminică”; „ploaie”.
Ioan Alexandru – un al gigant corifeu al neamului românesc, ale cărui „Imne” au mişcat sufletul maramureşean, transilvănean, moldovean, dar mai presus de toate, „Imnele Iubirii”, lăsate nouă moştenire, a avut Lumini de gând şi de cuvânt pentru fratele basarabean:
„Un poet care şi-a asumat greul unui trai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi toate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş, un asemenea poet rămâne-va „suflet în sufletul neamului său”. O astfel de întruchipare excepţională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei.”
Deşi din altă generaţie, Traian T. Coşovei a văzut în poetul Grigore Vieru „o rugăciune şi o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate naţională sub egida limbii române”.
La rândul lui, criticul Gheorghe Grigurcu a scris în „România literară” nr. 3/23 ianuarie 2009:
„Trebuie spus că, în calitatea sa de herald al românilor basarabeni oprimaţi, supuşi riscului de a-şi pierde identitatea, Grigore Vieru a slujit cu stăruinţă şi abnegaţie o cauză nobilă. (…) Să nu se îngăduie ca în încheiere să repetăm întrebarea pe care Arghezi o pune morţii, închipuindu-şi-o ca pe o prinţesă perversă: „Alteţă, care-ţi va fi logodna următoare?”
Alexandru Zub l-a numit în evocarea lui. „Un ostaş al cauzei naţionale”:
„Scriitorul se ştia făcând „parte din cea mai nenorocită generaţie de români basarabeni”, fiindcă l-a cunoscut pe Eminescu abia târziu, în anii studiilor superioare, când a ajuns să-i descopere creaţia poetică şi chiar articolele politice, care i-au servit oarecum ca şi „manual de istorie”. Ataşamentul a fost pe măsura nevoii de a cunoaşte cât mai bine trecutul, valorile culturale, năzuinţa regenerării. Asimila discret, pe furiş, cu teamă, ceea ce lumea rămânească de peste Prut pierduse prin ocupaţia sovietică şi prin bolşevism. Poemele dedicate mamei evocă de fapt patria râvnită, „ţara” de dincolo de sârma ghimpată care îi sfâşia , implacabil, grădina casei natale.”
În „Ne/Despărţire de Grigore Vieru” – poetul Aurel Rău îl numeşte „un prieten de două ori ca un frate şi un poet înnăscut”.
Poetul Lucian Vasiliu îl evocă în cuvinte arzând de doruri pe fratele Grigore, amintindu-şi de spectacolul dat în România, în mai multe oraşe, purtând numele: „Vin din Munţii Latiniei”:
„Grigore Vieru a trecut, voievodal, printre cârtitori şi improvizaţi, urmând calea regală a poeziei, cu Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, Goga…
Versul şi cântecul lui sunt acum bunuri culturale patrimoniale. Se cade a le cultiva. Cu sentimentul eternităţii….”
Preţ de patruzeci de pagini înlăcrimate, confratele Nicolae Dabija îl evocă pe Grigore Vieru aducând elemente noi la biografia Poetului. Mai întâi îl numeşte frumos: „Fratele lui Eminescu”:
„Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet.
El a fost un stegar.
A căzut în bătălia pentru Adevăr şi Dreptate.
Dar drapelul dus de el a fost pe dată preluat de generaţiile de luptători pe care i-a crescut cu abecedarele, cu „Albinuţa”, cu poeziile, cu eseurile şi cântecele sale. De sus, din cer, Vieru şi Eminescu îi privesc cu nădejde şi încredere.
Şi îi îndeamnă să continue lupta Pentru că un neam care naşte din când în când un Eminescu sau un Vieru nu poate ca până la urmă să nu învingă”.
Nicolae Dabija se referă în continuare la asasinii morali ai lui Grigore Vieru şi vine cu argumente, articole din presă în care Poetul era calomniat şi învinuit, ceea ce i-a grăbit sfîrşitul.
Mircea Radu Iacoban consemnează un fapt deosebit de important:
„Au trecut mai bine de 30 de ani de la apariţia primei cărţi cu litere latine a unui scriitor din Basarabia: către sfârşitul anului 1978, „Junimea” ieşeană edita volumul de versuri „Steaua de vineri”, semnat de Grigore Vieru. Momentul aniversar a fost marcat, la Iaşi, cum se cuvine, prin lansarea, în prezenţa autorului, a unei masive ediţii critice în care este adunată întreaga operă poetică a românului basarabean, însoţită de o prefaţă datorată acad. Mihai Cimpoi, de o postfaţă a lui Theodor Codreanu”.
Criticul Adrian Dinu Rachieru afirmă că: „Vieru exista ca o legendă vie”:
„Scriind cu lacrimi şi spornind lumea (cum ar zice Berdiaev) printr-o „demiurgie” resacralizatoare, Vieru evocă nostalgia stării dintâi, redescoperind candoarea şi inocenţa copilăriei, acea „sărăcie fericită” trăită în preajma măicuţei Dochiţa de la Pererita; iar aforismele pot fi citite ca seducătoare poeme concentrate, aparţinând unui ins înţelepţit, pătruns până la ultima fibră a fiinţei de cultura sentimentului (Stanislav Rassalin), invocând neuitrarea casei părinteşti şi deplângând „cărarea bătută a gâlcevii” pe care, vai,, ne înghesuim. Cel „vîndut” fraţilor, devenit – vorba lui Gh. Tomozei – „spionul lui Eminescu” la Bucureşti, afla în zicerea aforistică un prilej de a cugeta la rânduiala lumii, încercând să înlăture nedreptăţile ei. Şi ura care nu oboseşte.”
Petru Ursache face o declaraţie cât se poate de edificatoare: „Când rosteşti numele lui Grigore Vieru înţelegi Limba Română. Poetul de la Pererita – Hotin este chiar limba română, A LUI Eminescu, A lui Blaga, a lui Vasile Voiculescu, a lui Ion Pillat, Aron Cotruş, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu…, mari eroi şi martiri ai scrisului. Este limba vechilor cazanii, „Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor, ţăranii.”
Ion Hadârcă – la rândul lui afirmă despre fratele Grigore în evocarea: „Moartea şi nemurirea Marilor Poeţi”:
„Într-un concurs de împrejurări totuşi ostile creaţiei, Poetul, chiar şi prin propria sa absenţă din viaţă, influenţează, inspiră şi înveşniceşte traseul neabătut al Creaţiei…”
Poetul George Vulturescu din Satu Mare caracterizează opera lui Grigore Vieru ca „O mână firavă pe alfabetul latin”.
Şi poetul Viorel Dinescu dă mărturie despre fratele Grigore:
„Grigore Vieru e mai mult poet decât om, deşi acum, judecând întreaga sa existenţă, putem spune că el a fost o jertfă conştientă şi benevolă întru mântuirea fiinţei şi demnităţii fraţilor săi dintre Prut şi Nistru care sunt şi fraţii noştri buni, de aceeaşi mamă.
(…) Nu cultiva etichetele aflate la mare cinste în mass-media contemporană, dar îl vom percepe pe Grigore Vieru ca pe o rădăcină de foc a spiritualităţii romnâneşti contemporane.”
Vasile Tărâţeanu i-a închinat o Litanie tulburătoare confratelui Grigore, din care spicuim câteva fragmente:
„Strigat-am către tine şi cuvintele mele răsunau într-un gol înfricoşător. Simţeam cu Rădăcina de foc a poeziei tale îmi pătrundea întreaga fiinţă. Şi aşa va fi acum şi în veac.
Pentru că Hristos nu are nici o vină.
Pentru că taina lui, Sfintele noastre Taine ne apără.
Plângi, suflete plângi. Cu lacrimi de foc şi gheaţă.
Pentru bădiţa Grigore care n-a putut fi nicio dată mai simplu de cât iarba.
De aceea ca firul de iarbă sparge-va peste veacuri betonul prostiei celor mulţi care l-au ponegrit şi atacat de atâtea ori fără milă.
Pentru că un verde ne vede dinspre viaţa cea veşnică. Şi El de azi înainte aflat la loc cu verdeaţă, de unde a dispărut toată durerea şi întristarea şi suspinul, ne va veghea fiinţarea.
Întru cuvânt romînesc şi Întru credinţă românească.
Întru acelaşi Neam şi aceeaşi Ţară. Aproape, atât de aproape.
Plângi, suflete, plângi. Cu lacrimi de foc şi de gheaţă.”
Paul Gorban are o intervenţie mai amplă, intitulată: „Interviul de la Pogor şi actualitatea poeziei lui Grigore Vieru”, în care afirmă:
„Despre Grigore Vieru, fără îndoială, se poate spune că este poetul care-şi modelează destinul după forma cuvântului românesc.”
Ciprian Boloc îi dedică un medalion şi cîteva poeme tulburătoare: ”Rugă poetului”; „Bocet pentru Grigore Vieru”.
Şi Arcadie Suceveanu, în intervenţia lui, intitulată: „Poezia lui Grigore Vieru chiar poate face lumea mai bună” îl evocă plin de emoţie:
„Nu, ea nu poate parafa acte la notariat, nu poate face dreptate prin tribunale, nu poate schimba ordinea socială. Ceea ce poate ea face e să ne înveţe arta de a iubi amurgul de vară, să descrie lucrarea albinei în floarea de tei, să instituie în codul moral „legea” lui Eminescu, să zuruie la urechea lui Dumnezeu pământul plin de morminte… Înlăcrimate, înnobilate de caratele suferinţei, poemele sale sunt forme de viaţă, mici energii desprinse din materia fiinţării noastre.”
Spiridon Vangheli poetul cu care a scris în colaborare unele cărţi pentru copii, în evocarea sa, intitulată „A doua mare Adunare Naţională la Chişinău” – se referă la ultimele zile pământeşti ale Poetului care a strâns în jurul său mulţimi îndurerate să-l conducă pe ultimul drum.
Şi Valeriu Dulgheru spune: „Ne-a păsărit simbolul naţional al românismului – Grigore Vieru” iar Anatol Codru mărturiseşte: „Mi-i tare dor de tine, Grigore!”
„Am avut un frate întru suflet şi poezie. Şi acest frate al meu a murit şi nu va muri niciodată. El pur şi simplu s-a contopit cu necuprinsul, cu strămoşeştile noastre ţărâne, cu marile adâncuri ale spiritualităţii şi ale fiinţei noastre româneşti, cu Dunărea, cu Carpaţii, cu Luceafărul, cu măiculiţa lui dragă.
Mi-i dor, mi-i tare dor de tine, Grigore. Ce faci tu acolo, ce faci tu, neamule, năpăstuitule şi atât de dăruit fiinţei noastre pământeşti?”
Ion Beldeanu spune că: „Grigore Vieru emana doar dragoste şi lumină”
Distinsa scriitoare Lucia Olaru Nenati evocă „Amintiri despre un eveniment istoric la Botoşani”.
În sfârşit, Adrian Păunescu îi închină un emoţionant poem, intitulat: „Iartă-ne, Grigore” – scris în 19 ianuarie 2009.
O altă secvenţă a cărţii este intitulată: „Confesiuni Grigore Vieru” şi este alcătuită din Dialoguri cu Alexandru Bantoş, cu Ana Bantoş, Călin Ciobotari, Angela Braşoveanu şi cu Nicolae Băciuţ.
Referindu-ne la acest din urmă interviu cu Nicolae Băciuţ, care are ca temă o mărturisire de-a lui Grigore Vieru: „Poezia mea vine dintr-o mare singurătate şi suferinţă”, apreciem supleţea convorbirii, sinceritatea şi profesionalismul amândurora când vorbesc despre teme majore cum sunt: Poesia, angajarea scriitorului, căutarea drumului propriu.
Poetul Grigore Vieru evocă suferinţele din copilărie şi adolescenţă, legate de sărăcie şi de vremurile de restrişte din timpul războiului. Despre modul cum a ajuns la poezie, acesta mărturiseşte:
„Marea poezie românească am descoperit-o nu la şcoală, pentru că era interzisă, ci din proverbele noastre, care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare, pe care le auzeam la şezătorile noastre la care mergeam cu soră-mea, din ghicitorile noastre, în ele am descoperit marea poezie română, fără să ştiu că aceasta este poezia noastră, poezia română.”
Grigore Vieru evocă întâlnirea cu poezia generaţiei de aur a lui Labiş şi Nichita Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, Tomozei, Păunescu, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu.
„Repet, eu am răsărit ca poet din marea poezie română.”
Chipuri şi momente sufleteşti, clipe de graţie, de lumină de gând şi cuvânt, chiar dacă uneori – lumină înlăcrimată.
Volumul se încheie cu câteva confesiuni semnate Grigore Vieru şi cu o bogată galerie foto intitulată poetic şi spiritual: „Iconografie” care dă mărturie, o dată în plus, că Poetul era, este şi va fi iubit, cinstit, preţuit de contemporanii săi, în pofida tuturor denigratorilor.
Şi acum, o confesiune personală izvorâtă din lectura cărţii de faţă, dar şi din acel dor-fără-saţiu care mă cuprinde adeseori, doar când îi pronunţ numele şi îmi răsare în minte chipul blând al Poetului, ochii în care se adunase toată mirarea şi toată curăţenia lumii:
Dacă ar fi să mă întrebe cineva, ce-a însemnat Grigore Vieru pentru mine, aş răspunde, fără să preget, dincolo de sintagmele încetăţenite în literatură referitoare la personalitatea şi carisma acestuia: Efigie, Simbol, Liant, Lumină, rudă, consângean, prototipul Poesiei visat de mine în copilărie.
A fost ca un frate mai mare care m-a învăţat simplitatea, măreţia smereniei, care m-a apărat şi m-a lăsat să pătrund în propria Taină.
Un poet prin simţire şi nu atât prin scriere.
Un Poet-Lacrimă.
El reprezintă tot ceea ce n-am reuşit eu să fac dar am simţit, de aceea îl numesc în secret: siamez în simţire.
Este pentru mine un Pod peste lacrimi.
O Fiinţă esenţială, e Cântec, Vedere şi Auzire.
Poetul Grigore Vieru reprezintă pentru mine întoarcerea Acasă a Poesiei.
Este adâncul meu de fiinţă, fibră de gând, Lumină şi bucurie durută.
Între ardoare şi tandreţe el este şi va continua să rămână ardoare şi tandreţe.
Este dulcele fior de iubire.
Dar mai presus de toate e o Lecţie de umanitate.
O Lecţie de Limba română.
Un Cântec nesfârşit pe o melodie ujnică.
E hrana vitală – apa cea vie.
Slujire, Jertfă de sine.
Viaţă şi semn – că nu întâmplător ne-am născut în aceeaşi epocă şi avem rădăcini comune în aceeaşi Basarabie sfântă.
Într-un cuvânt, Grigore Vieru e un Miracol nesfârşit de acum şi până în veacul veacurilor.

Simplu ca firul de iarbă – Neasemuitul frate Grigore

GRIGORE VIERU ÎN AMINTIRILE CONTEMPORANILOR, Antologie de Daniel Corbu, Princeps Edit, Iaşi, 2009

Abia ce a apucat lacrima să se zvânte puţin şi o sumă de scriitori au simţit ca stringentă – nevoinţa de a-i evoca memoria, rămasă în conştiinţa inimii milioanelor de iubitori de simplitate şi naturaleţe, de gingăşie şi demnă smerenie faţă de Poetul – devenit emblemă a frăţietăţii românilor de pe ambele maluri ale Prutuluii, de Grigore Vieru.
Graţie iniţiativei distinsului Daniel Corbu, care a lucrat asiduu la Selecţia de texte, intinerarul biografic şi prefaţa unui impresionant volum de mărturii şi evocări, volumul de faţă a ieşit la lumină la doar câteva luni de la fulgerătoarea petrecere a Poetului.
Este o dovadă grăitoare a imensei iubiri de care s-a bucurat Grigore Vieru, în ţările siameze, vorbitoare de accelaşi limbă, păstrătoare ale aceloraşi tradiţii, care-şi asumă momente ale aceleiaşi nedrepte istorii care le-a despărţit graniţele. Dar, oricâte ziduri şi oricâtă sârmă-ghimpată s-au aşezat la hotare, românii au ştiut să comunice prin undele freatice ale culturii, artei, destinului comun, sufletului care a rămas românesc în pofida oricător oprelişti.
Astfel se face că, oamenii de cultură au găsit limbajul comun, acela al iubirii şi al demnităţii, limbaj spiritual înfrăţit prin Lumina care ne conţine pe toţi, buni sau răi, deopotrivă.
În prefaţa lucrării memorialistice, intitulată „Grigore Vieru – Omul şi Poetul”, Daniel Corbu îi face un succint portret spiritual, subliniind latura psihologică cea mai pregnantă a acestuia, aceea de luptător pentru neam şi limbă, cu toate mijloacele de care dispunea: glas, condei şi atitudine civică. El a luptat efectiv, neabătut, pentru a demonstra lumii că suntem de acelaşi neam şi că limba comună ne înfrăţeşte mai mult decât legăturile de sânge, aşa cum, mutatis mutandis, legăturile creştine îi unesc pe discipolii lui Isus Cristos, mai strâns decât legăturile de rudenie, după cum le-a spus Mântuitorul discipolilor:
„Dar cine e mama mea şi cine sunt fraţii mei? Şi, cu mâna întinsă către discipolii săi, zise: „Iată mama mea şi fraţii mei. Cine face voia Tatălui meu, care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă” (Mc 12, 48-50).
Aşadar, Poetul îi considera fraţi, nu numai pe cei botezaţi în Cristos, întru care ne înrudim cu numele de creştini, dar şi pe cei care erau de acelaşi neam şi vorbeau aceeaşi limbă. De aceea, în desele vizite în Ţară, se adresa scriitorilor români cu apelativul atât de familiar, „frate”, care-i conferea o legătură aparte.
Dacă la trecerea lui la cele veşnice, un confrate a titrat într-un ziar: „A mai căzut o stea de pe firmamentul limbii române” – am simţit nevoia să adaug, cu preţul unui volum omagial, următoarea sintagmă: „O stea căzând, se-nalţă” – fiindcă aşa am simţit că Poetul, scufundându-se precum meteorul în mama-ţărână s-a înălţat în aceeaşi clipă şi străluceşte azi, mai puternic decât în ultimii ani ai vieţii sale pământeşti, dovadă mărturiile de iubire ale confraţilor români de pretutindeni care au simţit plecarea sa ca pe o pierdere personală.
Dovadă peremptorie stă blogul memorial care a fost deschis în 14 februarie 2009, de ziua poetului, unde cei care l-au preţuit îşi pot exprima bucuria durerii de a-l continua dincolo de timp şi de spaţiu, în chip spiritual, ţinându-i trează amintirea şi reînviind în memorie clipele (vai, prea scurte!) petrecute împreună în viaţă. Clipe devenite eternitate. Înscrise în nemurire.
De altfel, numele poetului iubit s-a înscris deja în galeria marilor clasici ai literaturii române, prin moştenirea lăsată copiilor, acele delicate şi nepreţuite bijuterii care s-au numit: „Abecedarul” – alcătuit în 1970 împreună cu scriitorul Spiridon Vangheli, prin care a intrat în conştiinţa tuturor copiilor, apoi, „Frumoasă-i limba noastră”; „Albinuţa” – manual de scriere şi citire atât de frumos ilustrat de Lică Sainciuc, încât şi azi îl răsfoiesc cu nesaţ, delectându-mă cu poeziile şi imaginile şi închipuindu-mă din nou şcolăriţă, ca şi antologia de autor apărută antum „Rădăcina de foc”, în 1989, la Editura Universul, ediţie ilustrată de – nu mai puţin cunoscutul – artist- Sabin Bălaşa şi beneficiind de o prefaţă a lui Ioan Alexandru.
Personal, mi-am mângâiat primii ani ai copilăriei cu versurile poetului puse pe muzică, neştiind ce fastă influenţă va avea mai târziu pentru mine creaţia lui.
Precum boarea inefabilă a coborât şi m-a învăluit, poezia lui Grigore Vieru în copilărie, tinereţe şi deplina maturitate.
Nu se putea, aşadar, să nu-i întorc gestul, să nu-i dăruiesc (chiar dacă foarte târziu, când el nu-mi mai putea auzi strigătul) un snop de poeme mirosind a grâu înflorit pe meleaguri basarabene, acolo unde am visat să ajung întotdeauna să-mi caut strămoşii.
Chiar şi aşa, n-am pregetat să-l strig şi să-i vorbesc pe tăcute. Ne întâlneam în aceeaşi „Taină” care, spunea el că-l apără.
În Taina de foc a Cuvântului sacru, a Cuvântului bun şi zămislitor de pronie. Eram ca doi oameni uniţi prin acelaşi legământ, prin aceeaşi Taină duhovnicească, împărtăşită frăţeşte.
Încărcate cu un mesaj vădit patriotic, versurile sale făceau să vibreze chiar şi inimile cele mai surde. Poetul ardea pe rugul românesc al Cuvântului, al limbii strămoşeşti de care nu s-a lepădat nici în anii cei mai vitregi ai existenţei sale, când nu i se îngăduia să privească spre România decât „prin sârma ghimpată ce trecea prin fundul grădinii”.
Tribunul român de dincolo de Prut glăsuia cu voce puternică, de stentor, pentru impunerea limbii române ca limbă oficială şi revenirea la alfabetul latin, după ce, ţinutul românesc numit Basarabia a fost arondat de Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Sfârşietor era glasul poetului, dar mie mi s-a părut cea mai gingaşă limbă posibilă, cel mai plăcut accent, cea mai domoală şi dulce glăsuire pentru că era limba strămoşilor mei şi a mamei mele.
Şi era ţara unde aş fi putut să mă nasc, ţinutul unde visam să călătoresc în copilărie. Dar cum nici nu putea fi vorba despre asta, dorul meu şi al mamei mele s-a prefăcut în cântec de ciocârlie, a străbătut spaţiile şi a ajuns acolo unde noi, ceştilalţi de aici, nu puteam ajunge. Şi unde ne aşteptau fraţii de-un neam şi de-o limbă, cu braţele larg desfăcute, să ne împreunăm mâinile a rugă pentru ţara de dincolo de Prut.
Şi aşa ni s-au îngemănat cânturile, după ce inimile, sufletele, gândurile ni se îngemănaseră.
Cu fiecare nou poem mă întorceam, fără să ştiu, la izvoare. Fără să bănui, îmi căutam rădăcinile, matricea spirituală, moşii pe care nu i-am cunoscut, meleagurile pe care nu le-am străbătut niciodată, decât cu închipuirea.
Durerea mamei care-şi pierduse în 1940 părinţii şi fratele în îndepărtata Siberie, mi-a fost complice. Ecoul ei trecea de fiecare dată Prutul, fără să ţină seama de sârma ghimpată. Durerea are forţa gândului şi e mai puternică decât orice lege civilă. Mai înaltă decât marea cea mai adâncă.
Poate întrece şi cerul în adâncime.
Durerea de neam şi de patrie este izvorul simţirilor.
O carte a prieteniei şi a frăţiei. O carte a revelaţiei a ceea ce înseamnă Poetul neamului, Tribunul, Vocea atingând şi legând zenitul de nadir şi capetele curcubeului într-un rotund numit simplu: sufletul românesc.
Vocea sufletului nostru – de o fragilitate şi fermitate egală. Vocea oraculară cu accente mesianice care anunţa zorii unei ere în care nu vor mai exista fruntarii. În care toţi semenii îşi vor strânge mâinile în semn de pace, aşa cum îşi dau pacea creştinii înainte de Sfânta Taină a Împărtăşaniei. O pace aşa cum ne-a lăsat-o Isus Cristos şi nu cum o fac oamenii. O pace perfectă pecetluită cu lacrima Poetului, care nu poate fi decât o lacrimă perfectă. Cea mai perfectă lacrimă din lume.
Parcurgând itinerarul biografic al Poetului îi simţi palpitul de inimă. Inima lui încercată, cusută, reparată în fel şi chip pentru a nu mai simţi ceea ce – cu asiduitate simţea – în orice clipă: nevoia de unitate, imperativul major de întoarcere la Ţara-Mumă căreia îi aparţinea cu trup şi cu suflet.
Cel care şi-a dorit toată viaţa „să mă strecor în România cu nume schimbat, şi să mă aşez la o stână ca ajutor de cioban, să pot respira aerul ţării mele”, – proiecte utopice, desigur, în vremea aceea, a militat şi chiar a reuşit, prin volumul „Steaua de vineri”, Editura Junimea, Iaşi, 1978, să rupă gheaţa tăcerii între scriitorii de pe ambele maluri ale Prutului.
Poet, academician, membru corespondent al Academiei Române, decorat cu Ordinul Steaua României în grad de Comandor şi Ordinul Steaua României în grad de Mare Cruce, Doctor Honoris Causa al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, Grigore Vieru mărturisea despre sine cu simplitate: „Eu sunt un poet liric, chiar tragic, prăpăstios. Abia aştept ca lucrurile să se reaşeze în matca lor, pentru a reveni, la chemarea mea firească, la poezia lirică”.
Cu volumul „Cel care sunt” – poetul a dorit, nu numai să se legitimeze ca om şi creştin, ca şi conştiinţă a neamului său, cu demnitatea cuvenită, dar face o trimitere veterotestamentară la numele lui Yahve, cel care şi-a dezvăluit adevărata identitate pe Muntele Sinai, dinaintea lui Moise, din rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt”. Şi totdată, cu o onestitate vrednică de un român autentic, el s-a înfăţişat în faţa tuturor, aşa cum a fost şi aşa cum a rămas: un om care nu se ruşinează de condiţia sa de creatură în faţa Creatorului Divin. Este – ceea ce a scris pe propriul epitaf, la moartea mamei sale: „Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi”.
Credinţa în valorile neamului românesc l-a animat întotdeauna, fiind expresia versului şi cântecului său inconfundabile.
Dincolo de aceste valori perene ale neamului, stă mărturie universalitatea scrisului său.
Şirul amintirilor, evocărilor şi mărturiilor începe cu criticul Alex Ştefănescu care scrie: „Adevăratul eveniment îl reprezintă poezia sa. (…)
Cei cărora li se va face dor de poezia lui vor avea o singură soluţie: să-i cirească volumele de versuri.”
Eugen Simion, critic literar, filolog, membru al Academiei Române şi preşedinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006, notează, punctual câteva trăsături ale Poetului, pe care îl vede: „Un om al naţiei lui”; „Neînţeles”, „Un poet”. În cuvinte vibrante, distinsul academician îl evocă pe prietenul şi confratele său astfel: „Era respiraţia Basarabiei, pentru că publicul basarabean vedea în el un simbol. (…) Când i-am citit poezia am, văzut că în această vulnerabilitate se ascundea de fapt un spirit mesianic. Partea frumoasă a lui şi aceea care l-a transformat într-un fel de simbol al Basarabiei este faptul că el şi-a asumat acest destin al lui.
(…) El este un poet important al generaţiei ’60 de dincolo de Prut, crescut într-o istorie imposibilă, un poet care şi-a asumat şi a devenit vocea tribului său, un poet cu lacrima în vers, spunea el odată, dar e lacrima unui profet, asta mi se pare esenţial. Lacrima lui este o poezie duioasă, o poezie înduioşată, plină de roua singurătăţii şi roua durerii, a suferinţei, însă această voce biblică într-un fel, mesianică se aude, se simte în versurile lui”.
Cartea de faţă este, aşa cum anunţă şi titlul, alcătuită dintr-o suită de amintiri fixate în conştiinţa contemporanilor, un florilegiu al gândurilor şi sentimentelor sedimentate în zeci de ani, iar acum scoase la lumină şi revărsate precum izvorul de apă vie şi răcoroasă, care pe unde trece, spală, curăţă, vindecă, revigorează, vivifică.
Tot Eugen Simion îl defineşte drept un „poet al lacrimii, al luminii”:
„Esenin scrie într-un vers că este ultimul poet cu satul în glas. Despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu Basarabia înb glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama şi Unitatea neamului său. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale, moale şi stinsă, menită parcă să şoptească o rugăciun e, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi, un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil.”
Academicianul Constantin Ciopraga, referindu-se la creaţia lui Grigore Vieru, notează:
„În totul, deliberat, cântările sale reflectă legăturile afective cu arhetipurile. Primează permanenţele, mitologia lui personală fiind a unui creator exponenţial; Grigore Vieru e un tribun social, în felul unui Octavian Goga redivivus. Vibrăm estetic la lectura unui poem renascentist ori romantic, simbolist ori modernist; indiferent de curente sau de şcoli, poezia se cade să fie poezie, iar aceasta – a lui Grigore Vieru – e poezie autentică.”
Un foarte emoţionant omagiu îi dăruieşte Acad. Mihai Cimpoi – cel care i-a trecut sub condei, de atâtea ori, întreaga operă, folosind pentru pesoana Poetului, o sintagmă foarte reuşită: „Fiinţă întru Poezie”:
„Grigore Vieru seamănă, în istoria noastră literară cu el însuşi. Este unic, irepetabil, purtând pecetea suferinţei, a dragostei pentru aproapele şi a bucuriei de viaţă, pe care a trăit-o cu un preaplin sufletesc şi cu o candoare de prim venit în lume ieşite din comun.
A fost o Fiinţă întru Poezie. Între El şi Poezie se poate pune un semn de identitate absolut. Cu o înfăţişare isusiacă, fragil, întruchipând Copilul şi Poetul, Copilul-Poet, a purtat o aură de sfinţenie care ne aruncă raze de lumină şi înseninare şi după plecarea sa supărată dintre noi (din cauua murdăriilor şi insinuărilor unor trădători şi impostori)”.
În intervenţia sa, numită „Duminica neagră a lui Grigore Vieru” – criticul Theodor Codreanu, atât de prezent în viaţa Poetului, îşi aminteşte:
„Grigore Vieru a avut cea mai pură vocaţie a prieteniei din câţi oameni am cunoscut. În preajma lui, simţeai întotdeauna că iubeşte infinit mai mult decât ai fi vreodată vrednic de prietenia lui. Avea în el ceva din sfinţenia şi din bunătatea jertfelnică a lui Alioşa Karamazov. Dar era, în acelaşi timp, ştiindu-se lovit, un om complex, care avea în verb, la nevoie, ceva din biciul profeţilor biblici.”
Şi academicianul Răzvan Theodorescu îl evocă în „Jurnalul naţional” de luni, 16 februarie 2009:
„Cu cine din istoria noastră am putea să-l asemănăm în dorinţa lui pentru întregirea şi păstrarea identităţii naţionale? O să vă miraţi, dar avea în el un amestec de emul al lui Bălcescu şi de emul al lui Eminescu, un om al altor vremuri şi tocmai de aceea atât de preţios.”
Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, vorbeşte despre „moartea unui fiu duhovnicesc” şi despre persoana Poetului ca despre un „simbol al apărării identităţii sufletului românesc prin cultură şi credinţă în faţa încercărilor vremurilor”.
Theodor Paleologu, pe atunci Ministrul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional a rezumat în câteva cuvinte întoarcerea Poetului în patria cerească: „Patria lui Grigore Vieru a fost satul în care s-a născut, ţara în care a trăit, limba căreia şi-a dedicat întreaga creaţie şi, în sfârşit, această credinţă care ne ajută să depăşim suferinţa morţii şi a despărţirii.”
Antologatorul acestor amintiri ale contemporanilor, Daniel Corbu îşi rezervă câteva pagini neasemuite în care-l evocă plin de emoţie, într-un eseu cu titlul: „Grigore Vieru şi mitul său plutitor”:
„Cine l-a cunoscut bine pe Grigore, ştie măcar două lucruri: că nu vorbea niciodată scriitorii de rău, că nu-i pizmuia, invidia fiindu-i un sentiment străin şi că era un excelent povestitor. Îmi vin acum în minte cel puţin douăzeci de scene povestite de Grigore Vieru, în care erau implicaţi Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Mihai Cimpoi, Ioanid Romanescu sau Adrian Păunescu. Momente grozave, dincolo de cotidianul agresiv, transportaţi într-o lume care, vorba bunului Eminescu, „gândea în basme şi vorbea în poezii”.
Daniel Corbu dă mărturie despre influenţa pe care o avea Poetul printre semenii săi, dar mai ales printre copii:
„O scrisoare deschisă a lui Vieru publicată în revista „Limbă şi literatură” făîcea cât 3-4 parlamente la un loc. Poetul era iubit ca nimeni altul. Orice locuitor de bună credinţă din Moldova dintre Prut şi nistrz ştie pe de rost măcar un poem de Grigore Vieru. Personal, am asistat, cu neviclenită bucurie, la recitări ale mulţimii, pentru care poetul era şi un model moral de netăgăduit. Până şi politrucii care ţineau ţara cu ghearele şi cu dinţii (poate ei mai mult decât alţii!) ştiau că Grigore Vieru devenise un mit imposibil de dărâmat.”
Subscriu acestei afirmaţii a lui Daniel Corbu cu toată fiinţa.
Antologatorul istoriseşte cum s-a născut ideea unei Antologii de autor a Poetului şi cum s-a realizat ea mai apoi, devenind impresionantul volum cu 285 de poeme, intitulat „Taina care mă apără”, apărut la Editura Princeps Edit, Iaşi – volum care a fost numit de Poet „Cartea vieţii mele”.
Şi cine susţine că Grigore Vieru a fost un poet simplist, depăşit, naţionalist, desuet, să citească următorul poem dedicat lui Daniel Corbu, poem şi el cuprins în Antologia de autor editată împreună:
„Sunt craiul/ Unui fir de iarbă./ Craiul frunzei de plop / fără de vânt tremurând./ Craiul care/ Hotarul Ţării marchează./ Araţi şi hotarul / Când pâinea nu mai ajunge./ Araţi-mi inima. / Nişte fitre de ţărână din ea, / Spre amintirea Ţării / Trimiteţi concetăţenilor mei / În cele patru vînturi / Împrăştiaţi. / Când nu mai răsare / Pe cer curcubeul, / Atunci gândul, / Curatul meu gând, / În trei culori strălucind, / Desfăşuraţi-l pe cer / Până la apele Nistrului. / Căci acolo Voievodul / Ziditu-şi-a cetăţile. / În lipsa ostaşilor, / Onorul să-şi sune / Zidul cetăţii Soroca / Din care în liniştea nopţii / Cade câte o piatră / Cerul din ape cutremurându-l.” (Araţi-mi inima).
Nichita Danilov descriind atmosfera din ziua funeraliilor Poetului, îl numeşte pe Grigore Vieru „un simbol al dezrobirii neamului şi al înfrăţirii românilor de dincolo şi dincoace de Prut.”
Marin Sorescu are despre Grigore Vieru pagini admirabile, în stilul său inconfundabil:
„El atacă poezia frontal şi cu cea mai mare simplitate, cu candoarea şi nevinovăţia celor care umblă pe acvoperişuri. Aşa cum pe copii, câinii nu-i muşcă şi frigul nu-i taie, aşa cum pe somnambuli îi ţine aerul, artiştii umblă pe muchea dealului şi muntelui din cuvinte, cu lira sub braţ, nepedepsiţi cu prăbuşirea. Căci şi acolo sus este pământul natal, ce nu te poate lăsa să cazi. Şi cerul de deasupra este tot cer natal şi nu te poate lăsa să te prăbuşeşti. (…)
Autorul Stelei de vineri este un romantic, cu dorul în glas şi în oase, fiinţa sa întreagă părând a fi un creuzet al cântecului liric. Pământul, tot ca motiv votiv, ca s-o spunem astfel, apare şi el în multe şi frumos şlefuite diamante.
Ca să poţi săruta acest atât de generos pământ sfânt, ca să ai acest drept, trebuie să fii „doină”, „sămânţă”, „sunet”, „duminică”; „ploaie”.
Ioan Alexandru – un al gigant corifeu al neamului românesc, ale cărui „Imne” au mişcat sufletul maramureşean, transilvănean, moldovean, dar mai presus de toate, „Imnele Iubirii”, lăsate nouă moştenire, a avut Lumini de gând şi de cuvânt pentru fratele basarabean:
„Un poet care şi-a asumat greul unui trai trecându-l prin inima sa şi, încărcat de răbdare, înţelepciune şi nouă frumuseţe, îl întoarce semenilor săi care-şi deschid de bunăvoie inima să-l primească, pentru a-şi duce mai demn pe mai departe viaţa în spiritul dreptăţii, al iubirii ce covârşeşte şi toate birui totul, al credincioşiei faţă de cele nepieritoare şi al nădăjduirii ce nu poate da greş, un asemenea poet rămâne-va „suflet în sufletul neamului său”. O astfel de întruchipare excepţională este acest poet, acest om cât o lacrimă în rostogol pe obrazul planetei.”
Deşi din altă generaţie, Traian T. Coşovei a văzut în poetul Grigore Vieru „o rugăciune şi o rugăminte la reconstituirea ideii de unitate naţională sub egida limbii române”.
La rândul lui, criticul Gheorghe Grigurcu a scris în „România literară” nr. 3/23 ianuarie 2009:
„Trebuie spus că, în calitatea sa de herald al românilor basarabeni oprimaţi, supuşi riscului de a-şi pierde identitatea, Grigore Vieru a slujit cu stăruinţă şi abnegaţie o cauză nobilă. (…) Să nu se îngăduie ca în încheiere să repetăm întrebarea pe care Arghezi o pune morţii, închipuindu-şi-o ca pe o prinţesă perversă: „Alteţă, care-ţi va fi logodna următoare?”
Alexandru Zub l-a numit în evocarea lui. „Un ostaş al cauzei naţionale”:
„Scriitorul se ştia făcând „parte din cea mai nenorocită generaţie de români basarabeni”, fiindcă l-a cunoscut pe Eminescu abia târziu, în anii studiilor superioare, când a ajuns să-i descopere creaţia poetică şi chiar articolele politice, care i-au servit oarecum ca şi „manual de istorie”. Ataşamentul a fost pe măsura nevoii de a cunoaşte cât mai bine trecutul, valorile culturale, năzuinţa regenerării. Asimila discret, pe furiş, cu teamă, ceea ce lumea rămânească de peste Prut pierduse prin ocupaţia sovietică şi prin bolşevism. Poemele dedicate mamei evocă de fapt patria râvnită, „ţara” de dincolo de sârma ghimpată care îi sfâşia , implacabil, grădina casei natale.”
În „Ne/Despărţire de Grigore Vieru” – poetul Aurel Rău îl numeşte „un prieten de două ori ca un frate şi un poet înnăscut”.
Poetul Lucian Vasiliu îl evocă în cuvinte arzând de doruri pe fratele Grigore, amintindu-şi de spectacolul dat în România, în mai multe oraşe, purtând numele: „Vin din Munţii Latiniei”:
„Grigore Vieru a trecut, voievodal, printre cârtitori şi improvizaţi, urmând calea regală a poeziei, cu Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, Goga…
Versul şi cântecul lui sunt acum bunuri culturale patrimoniale. Se cade a le cultiva. Cu sentimentul eternităţii….”
Preţ de patruzeci de pagini înlăcrimate, confratele Nicolae Dabija îl evocă pe Grigore Vieru aducând elemente noi la biografia Poetului. Mai întâi îl numeşte frumos: „Fratele lui Eminescu”:
„Grigore Vieru a fost mai mult decât un poet.
El a fost un stegar.
A căzut în bătălia pentru Adevăr şi Dreptate.
Dar drapelul dus de el a fost pe dată preluat de generaţiile de luptători pe care i-a crescut cu abecedarele, cu „Albinuţa”, cu poeziile, cu eseurile şi cântecele sale. De sus, din cer, Vieru şi Eminescu îi privesc cu nădejde şi încredere.
Şi îi îndeamnă să continue lupta Pentru că un neam care naşte din când în când un Eminescu sau un Vieru nu poate ca până la urmă să nu învingă”.
Nicolae Dabija se referă în continuare la asasinii morali ai lui Grigore Vieru şi vine cu argumente, articole din presă în care Poetul era calomniat şi învinuit, ceea ce i-a grăbit sfîrşitul.
Mircea Radu Iacoban consemnează un fapt deosebit de important:
„Au trecut mai bine de 30 de ani de la apariţia primei cărţi cu litere latine a unui scriitor din Basarabia: către sfârşitul anului 1978, „Junimea” ieşeană edita volumul de versuri „Steaua de vineri”, semnat de Grigore Vieru. Momentul aniversar a fost marcat, la Iaşi, cum se cuvine, prin lansarea, în prezenţa autorului, a unei masive ediţii critice în care este adunată întreaga operă poetică a românului basarabean, însoţită de o prefaţă datorată acad. Mihai Cimpoi, de o postfaţă a lui Theodor Codreanu”.
Criticul Adrian Dinu Rachieru afirmă că: „Vieru exista ca o legendă vie”:
„Scriind cu lacrimi şi spornind lumea (cum ar zice Berdiaev) printr-o „demiurgie” resacralizatoare, Vieru evocă nostalgia stării dintâi, redescoperind candoarea şi inocenţa copilăriei, acea „sărăcie fericită” trăită în preajma măicuţei Dochiţa de la Pererita; iar aforismele pot fi citite ca seducătoare poeme concentrate, aparţinând unui ins înţelepţit, pătruns până la ultima fibră a fiinţei de cultura sentimentului (Stanislav Rassalin), invocând neuitrarea casei părinteşti şi deplângând „cărarea bătută a gâlcevii” pe care, vai,, ne înghesuim. Cel „vîndut” fraţilor, devenit – vorba lui Gh. Tomozei – „spionul lui Eminescu” la Bucureşti, afla în zicerea aforistică un prilej de a cugeta la rânduiala lumii, încercând să înlăture nedreptăţile ei. Şi ura care nu oboseşte.”
Petru Ursache face o declaraţie cât se poate de edificatoare: „Când rosteşti numele lui Grigore Vieru înţelegi Limba Română. Poetul de la Pererita – Hotin este chiar limba română, A LUI Eminescu, A lui Blaga, a lui Vasile Voiculescu, a lui Ion Pillat, Aron Cotruş, Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu…, mari eroi şi martiri ai scrisului. Este limba vechilor cazanii, „Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la vatra lor, ţăranii.”
Ion Hadârcă – la rândul lui afirmă despre fratele Grigore în evocarea: „Moartea şi nemurirea Marilor Poeţi”:
„Într-un concurs de împrejurări totuşi ostile creaţiei, Poetul, chiar şi prin propria sa absenţă din viaţă, influenţează, inspiră şi înveşniceşte traseul neabătut al Creaţiei…”
Poetul George Vulturescu din Satu Mare caracterizează opera lui Grigore Vieru ca „O mână firavă pe alfabetul latin”.
Şi poetul Viorel Dinescu dă mărturie despre fratele Grigore:
„Grigore Vieru e mai mult poet decât om, deşi acum, judecând întreaga sa existenţă, putem spune că el a fost o jertfă conştientă şi benevolă întru mântuirea fiinţei şi demnităţii fraţilor săi dintre Prut şi Nistru care sunt şi fraţii noştri buni, de aceeaşi mamă.
(…) Nu cultiva etichetele aflate la mare cinste în mass-media contemporană, dar îl vom percepe pe Grigore Vieru ca pe o rădăcină de foc a spiritualităţii romnâneşti contemporane.”
Vasile Tărâţeanu i-a închinat o Litanie tulburătoare confratelui Grigore, din care spicuim câteva fragmente:
„Strigat-am către tine şi cuvintele mele răsunau într-un gol înfricoşător. Simţeam cu Rădăcina de foc a poeziei tale îmi pătrundea întreaga fiinţă. Şi aşa va fi acum şi în veac.
Pentru că Hristos nu are nici o vină.
Pentru că taina lui, Sfintele noastre Taine ne apără.
Plângi, suflete plângi. Cu lacrimi de foc şi gheaţă.
Pentru bădiţa Grigore care n-a putut fi nicio dată mai simplu de cât iarba.
De aceea ca firul de iarbă sparge-va peste veacuri betonul prostiei celor mulţi care l-au ponegrit şi atacat de atâtea ori fără milă.
Pentru că un verde ne vede dinspre viaţa cea veşnică. Şi El de azi înainte aflat la loc cu verdeaţă, de unde a dispărut toată durerea şi întristarea şi suspinul, ne va veghea fiinţarea.
Întru cuvânt romînesc şi Întru credinţă românească.
Întru acelaşi Neam şi aceeaşi Ţară. Aproape, atât de aproape.
Plângi, suflete, plângi. Cu lacrimi de foc şi de gheaţă.”
Paul Gorban are o intervenţie mai amplă, intitulată: „Interviul de la Pogor şi actualitatea poeziei lui Grigore Vieru”, în care afirmă:
„Despre Grigore Vieru, fără îndoială, se poate spune că este poetul care-şi modelează destinul după forma cuvântului românesc.”
Ciprian Boloc îi dedică un medalion şi cîteva poeme tulburătoare: ”Rugă poetului”; „Bocet pentru Grigore Vieru”.
Şi Arcadie Suceveanu, în intervenţia lui, intitulată: „Poezia lui Grigore Vieru chiar poate face lumea mai bună” îl evocă plin de emoţie:
„Nu, ea nu poate parafa acte la notariat, nu poate face dreptate prin tribunale, nu poate schimba ordinea socială. Ceea ce poate ea face e să ne înveţe arta de a iubi amurgul de vară, să descrie lucrarea albinei în floarea de tei, să instituie în codul moral „legea” lui Eminescu, să zuruie la urechea lui Dumnezeu pământul plin de morminte… Înlăcrimate, înnobilate de caratele suferinţei, poemele sale sunt forme de viaţă, mici energii desprinse din materia fiinţării noastre.”
Spiridon Vangheli poetul cu care a scris în colaborare unele cărţi pentru copii, în evocarea sa, intitulată „A doua mare Adunare Naţională la Chişinău” – se referă la ultimele zile pământeşti ale Poetului care a strâns în jurul său mulţimi îndurerate să-l conducă pe ultimul drum.
Şi Valeriu Dulgheru spune: „Ne-a păsărit simbolul naţional al românismului – Grigore Vieru” iar Anatol Codru mărturiseşte: „Mi-i tare dor de tine, Grigore!”
„Am avut un frate întru suflet şi poezie. Şi acest frate al meu a murit şi nu va muri niciodată. El pur şi simplu s-a contopit cu necuprinsul, cu strămoşeştile noastre ţărâne, cu marile adâncuri ale spiritualităţii şi ale fiinţei noastre româneşti, cu Dunărea, cu Carpaţii, cu Luceafărul, cu măiculiţa lui dragă.
Mi-i dor, mi-i tare dor de tine, Grigore. Ce faci tu acolo, ce faci tu, neamule, năpăstuitule şi atât de dăruit fiinţei noastre pământeşti?”
Ion Beldeanu spune că: „Grigore Vieru emana doar dragoste şi lumină”
Distinsa scriitoare Lucia Olaru Nenati evocă „Amintiri despre un eveniment istoric la Botoşani”.
În sfârşit, Adrian Păunescu îi închină un emoţionant poem, intitulat: „Iartă-ne, Grigore” – scris în 19 ianuarie 2009.
O altă secvenţă a cărţii este intitulată: „Confesiuni Grigore Vieru” şi este alcătuită din Dialoguri cu Alexandru Bantoş, cu Ana Bantoş, Călin Ciobotari, Angela Braşoveanu şi cu Nicolae Băciuţ.
Referindu-ne la acest din urmă interviu cu Nicolae Băciuţ, care are ca temă o mărturisire de-a lui Grigore Vieru: „Poezia mea vine dintr-o mare singurătate şi suferinţă”, apreciem supleţea convorbirii, sinceritatea şi profesionalismul amândurora când vorbesc despre teme majore cum sunt: Poesia, angajarea scriitorului, căutarea drumului propriu.
Poetul Grigore Vieru evocă suferinţele din copilărie şi adolescenţă, legate de sărăcie şi de vremurile de restrişte din timpul războiului. Despre modul cum a ajuns la poezie, acesta mărturiseşte:
„Marea poezie românească am descoperit-o nu la şcoală, pentru că era interzisă, ci din proverbele noastre, care nu puteau fi interzise, din cântecele noastre populare, pe care le auzeam la şezătorile noastre la care mergeam cu soră-mea, din ghicitorile noastre, în ele am descoperit marea poezie română, fără să ştiu că aceasta este poezia noastră, poezia română.”
Grigore Vieru evocă întâlnirea cu poezia generaţiei de aur a lui Labiş şi Nichita Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, Tomozei, Păunescu, Constanţa Buzea, Gabriela Melinescu.
„Repet, eu am răsărit ca poet din marea poezie română.”
Chipuri şi momente sufleteşti, clipe de graţie, de lumină de gând şi cuvânt, chiar dacă uneori – lumină înlăcrimată.
Volumul se încheie cu câteva confesiuni semnate Grigore Vieru şi cu o bogată galerie foto intitulată poetic şi spiritual: „Iconografie” care dă mărturie, o dată în plus, că Poetul era, este şi va fi iubit, cinstit, preţuit de contemporanii săi, în pofida tuturor denigratorilor.
Şi acum, o confesiune personală izvorâtă din lectura cărţii de faţă, dar şi din acel dor-fără-saţiu care mă cuprinde adeseori, doar când îi pronunţ numele şi îmi răsare în minte chipul blând al Poetului, ochii în care se adunase toată mirarea şi toată curăţenia lumii:
Dacă ar fi să mă întrebe cineva, ce-a însemnat Grigore Vieru pentru mine, aş răspunde, fără să preget, dincolo de sintagmele încetăţenite în literatură referitoare la personalitatea şi carisma acestuia: Efigie, Simbol, Liant, Lumină, rudă, consângean, prototipul Poesiei visat de mine în copilărie.
A fost ca un frate mai mare care m-a învăţat simplitatea, măreţia smereniei, care m-a apărat şi m-a lăsat să pătrund în propria Taină.
Un poet prin simţire şi nu atât prin scriere.
Un Poet-Lacrimă.
El reprezintă tot ceea ce n-am reuşit eu să fac dar am simţit, de aceea îl numesc în secret: siamez în simţire.
Este pentru mine un Pod peste lacrimi.
O Fiinţă esenţială, e Cântec, Vedere şi Auzire.
Poetul Grigore Vieru reprezintă pentru mine întoarcerea Acasă a Poesiei.
Este adâncul meu de fiinţă, fibră de gând, Lumină şi bucurie durută.
Între ardoare şi tandreţe el este şi va continua să rămână ardoare şi tandreţe.
Este dulcele fior de iubire.
Dar mai presus de toate e o Lecţie de umanitate.
O Lecţie de Limba română.
Un Cântec nesfârşit pe o melodie ujnică.
E hrana vitală – apa cea vie.
Slujire, Jertfă de sine.
Viaţă şi semn – că nu întâmplător ne-am născut în aceeaşi epocă şi avem rădăcini comune în aceeaşi Basarabie sfântă.
Într-un cuvânt, Grigore Vieru e un Miracol nesfârşit de acum şi până în veacul veacurilor.
7 OCTOMBRIE 2010

autor Cezarina Adamescu

SINGURĂTATEA UNUI VIS DE CURSĂ LUNGĂ – ANA-MARIA BĂLAŞ – „REPLAY LA VIAŢĂ”

SINGURĂTATEA UNUI VIS DE CURSĂ LUNGĂ sau RĂSĂRITUL CONTINUU.

ANA-MARIA BĂLAŞ, „Reply la viaţă. (Jurnal de dimineaţă)”, Editura Lumen, Iaşi, 2008

Aşa cum mărturiseşte încă de la primele cuvinte, tânăra autoare Ana-Maria Bălaş şi-a propus un „flash-back în conştiinţă” – o privire aruncată în propriul suflet, o introspecţie necesară oricărei persoane, nu numai la o vârstă onorabilă, dar, din când în când, pentru a putea afla cum ne prezentăm: înaintea noastră, înaintea altora, înaintea lui Dumnezeu, după principiul „Celor trei eu”.
Celălalt eu – alter ego – propria conştiinţă – poate fi mai necruţător decât o oglindă, pentru că de el nu te poţi ascunde oricât ai dori. Şi te vezi, aşa cum eşti şi nu aşa cum ai dori să pari.
Rareori oamenii se plac pe ei înşişi, la o analiză mai temeinică. Chiar dacă faţada este „pavoazată”. Din interior pot răzbate miasme. E o operaţie mai mult decât necesară, e aproape o regulă obligatorie de igienă spirituală, ca, din când în când să facem o abluţiune, o curăţenie generală, o primenire, pentru ca aerul proaspăt să pătrundă cât mai adânc şi să putem respira mai departe.
Un spirit îmbâcsit este foarte lesne năpădit de paraziţi, de jigănii.
Poeta Ana-Maria Bălaş şi-a propus să înceapă…cu începutul…cu certificatul de naştere, cu această introspecţie. E pornită, de la punctul Zero, acesta însemnând un punct crucial, când a realizat că a trecut pe lângă lucruri, fenomene şi oameni, fără a le da importanţa cuvenită, fiindcă n-a ştiut să iubească, n-a ştiut să se bucure de ele şi astfel să le ia în stăpânire.
A-ţi ucide iubirea este echivalent cu a-ţi ucide sufletul.
„Nu cunoaştem decât ceea ce iubim” – spunea Antoine de Saint Exupery, în „Micul Prinţ”.
Dacă nu iubim, nu avem de unde şti cum sunt lucrurile. Dacă nu gustăm, nu vom şti niciodată dacă un fruct e dulce ori acrişor. Cunoaştera nemijlocită, bazată pe experienţă e mai bine însemnată decât cea care se sprijină pe intuiţie.
Nichita Stănescu spunea: „Aş minţi dacă aş spune/ că regret ceva./ Dar iarăşi aş minţi/ dacă aş spune că nu regret nimic.”
Temerile că ai putea greşi nu înlocuiesc greşeala, dar o pot evita. Însă nu putem trăi doar din temeri. Refuzul este răspunsul unui neputincios, al unui temător peste poate. Frica naşte pui vii şi-i hrăneşte cu lapte.
Orizontul de aşteptare poate fi însă, cu totul altul decât realitatea concretă. Şi de aici, deziluziile. Şi ele fac parte din acastă plămadă numită, îndeobşte, viaţă. Să nu ne mirăm. Toate au un sens şi acest sens se rotunjeşte după inima şi gândul nostru, chiar dacă ele sunt uneori, zdrobite.
Ana-Maria Bălaş ne face părtaşi la o confesiune tulburătoare, la o experienţă unică, chiar dacă învăluită în taină. În ea ne regăsim propriile experienţe, fiindcă mai lesne e să ne recunoaştem în întâmplările altora, decât în ale noastre. De obicei jurnalele intime se încropesc la ceas de taină, noaptea, la răscrucea întunericului cu aurora, când nimeni nu vede, nu ştie, nu simte. Dar un jurnal în plină dimineaţă e cu atât mai rar, cu cât sentimentele sunt cât se poate de limpezi. Există însă şi o angoasă de dimineaţă, o anume anxietate, lipsă de orizont şi de motivaţie care te fac să nu mai doreşti a te trezi şi a reîncepe ziua cu aceleaşi şi aceleaşi mişcări care ţi se par inutile, obositoare, zadarnice. O dată depăşit momentul, reintri în normal. Un eventual butonaş apăsat de un deget nevăzut, poate să-ţi repornească motoraşele şi o iei de la capăt.
Cartea este o invitaţie la introspecţie. Ea nu oferă soluţii, formule magice, poţiuni şi loţiuni, ci felii de suflet. Îşi taie sufletul în felii şi ni-l împarte. Câţi îl vor primi, câţi îl vor recepta, câţi – refuza, câţi se vor afunda în el, într-o entropie firească, rămâne de văzut. Ofranda rămâne.
Căutând acel „ceva” – Ana-Maria Bălaş, după principiul „Dăruind, vei dobândi” – ne face bogaţi tocmai cu el, adică ni-l oferă. Ea nici măcar nu ştie că-l are. Dar îl împarte. Ceea ce e remarcabil.
„Ceva-ul meu / conţine câte un pic din toate … asa că o să mă mulţumesc să-i / spun doar … CEVA. Ceva cald, ceva rece, ceva ce-ţi taie respiraţia / şi-ţi creşte pulsul, ceva ce te adoarme ca un drog, ceva ce te / protejează, ceva ce-ţi oferă şi-n acelasi timp îţi ia TOTUL! / Totul? Oare totul o fi chiar tot? Ştiu că toate zilele trăite / formează o viaţă de om, toate foile citite formează o carte, toate / literele formează un alfabet… însă toate ceva-urile ce vor fi formând?”
Câteva repere esenţiale în viaţă: naşterea, mama, adevărul, iubirea, visul, moartea…Cutreierând prin ele, poţi afla taine vechi de când lumea.
„uneori chiar şi moartea se lasă căutată…/ Ciudat… unii se sting fără să fi apucat să-şi graveze numele / în ţărână, alţii se lasă antrenaţi de caruselul viitorului şi uită să se / mai gândească la prezent./ Prezent, viitor, trecut… ore scurse halucinant pe o stradă / proaspăt asfaltată, dintr-o parte a unui oraş prea ocupat să-şi facă / munca de zi cu zi, într-o rutină roasă de cari, uitând să se mai / oprească în loc, şi să privească împrejurul lui. Zi, noapte, totul e / la fel, şi simţi câteodată că te sufoci, vrei să evadezi… Noroc că / ploaia mai spală străzile prăfuite, mai spală gânduri şi decepţii, / vise ruginite de atâta replay obsedant la ore târzii din noapte.”
Poemele nu poartă titluri, ci denominaţii. O, 1, 2…etc…
Între ele se strecoară, vădit sau subliminal, reflecţii ori simple notaţii despre sine, despre lumea din jur.
Modul de adresabilitate direct, accesebil, face lectura antrenantă, vioaie, dinamică.
„În seara asta iar plouă sufocant… încerc să ridic capul şi / ploaia nu mă lasă să respir, părând că-mi spune:/ Vezi-ţi de treaba / ta, mergi acolo unde trebuie să ajungi, nu te opri în loc să mă / saluţi, nimeni nu prea o face, m-am obisnuit deja… şi-n plus ar fi / o pierdere de timp…”
Este şi mai remarcabil modul cum poeta ştie să umanizeze lucrurile, să le confere trăsături antropologice. Materia moartă îşi revendică drepturi umane la viaţă, aşa cum numai în poveşti, legende şi basme se întâmplă, când copacii, animalele şi păsările încep să vorbească.
„e o biată gumă orbit fără / zahăr, cred, căci s-a agăţat cu atâta ardoare de mine, vrând să fie / iarăşi întinsă, mângâiată, frământată, se vrea iubită…/ Ciudat, până şi o gumă de mestecat cere să fie iubită… toţi / avem felul nostru de a iubi şi de a fi iubiţi: nu ne trebuie neapărat / un corp şi o minte bolnavă, toate astea duc în final numai la / suferinţă. Guma de mestecat iubeşte, talpa mea iubeşte căci a / îngăduit sărutarea gumei, scara iubeşte căci i-a dat aripi gumei / să-şi urmeze destinul, preşul de care mă şterg în faţa usii iubeşte, / fiind însetat de praful, de glodul pantofilor mei; acceptă orice / fără replică, numai …. să iubească. Broasca iubeşte cheia, vizorul / iubeşte retina mamaiei care se uită curioasă să vadă cine urcă pe / scări, urechea iubeşte zgomotul tocurilor, a respiraţiei întretăiate / de gânduri furate de la vecina de la etajul unu, dar Eu?? Eu ce / IUBESC?”
Poeta notează cu scrupulozitate micile amănunte care dau savoare, (chiar dacă uneori par prozaice) – dar şi ele au un fel de poezie – poezia vieţii – legate de traiul cotidian:
„Afară începe să plouă cu stropi din ce în ce / mai mari, ca si cum apa ar fi vrut să umple tot întinsul necuprins, / toată găleata cu ghiveci plămădit la repezeală de un Dumnezeu / pierdut printre norii de culoarea bluzei mele. Aud picăturile cum / fac recurs la viaţă pe pervazul geamului din dormitor, mă aproprii / de fereastră şi nu reusesc să văd decât o umbră a unui vis pierdut / pe strada ce duce la biserica din centrul cartierului.”
Chiar şi universul domestic te poate îmbia la visare. Banalul compot de vişine poate deveni pretextul amintirii primului sărut şi de aici, prin extenso, reflecţii despre viaţă şi moarte, punctate de crucile cimitirului din copilărie unde ea obişnuia să viseze.
„Mi se face foame şi mă îndrept spre bucătărie să iau o / gustare. Îmi sare în ochi compotul de vişine făcut de mama. / Dintotdeauna mi-au plăcut vişinele, pulpa lor coaptă din care se / scurge un sânge parfumat şi acruţ, gustul lor sec ce-ţi inundă / mucoasa bucală… seamănă cu un prim sărut furat pe o bancă / născută sub un plop bătrân. Acolo se fură săruturile, acolo se / împărtăşesc gândurile. Nu m-am gândit niciodată să întreb / bătrânul plop câte poveşti de dragoste, câte despărţiri a privit, / câte râme l-au iubit, câte primăveri l-au părăsit. / Când eram mică, obişnuiam să culeg vişine din cimitirul cel / vechi din satul bunicilor. Ţin minte şi acum acel cimitir…. Pe o zi / toridă, când totul se afişa sub forma unui reloaded movie, / cimitirul căpăta pentru mine cu totul alte valenţe. Era un loc în / care puteam să visez. Nu era deloc sinistru, ci părea mai degrabă / un loc uitat de civilizaţie, pierdut de negura modernităţii şi / artificialităţii. Dacă ar fi să compar cimitirul cu crucile ce păreau a / fi suflete ninse şi încovoiate de ani şi ploi, cu oraşul de provincie / de azi, mi se pare că oraşului i-ar veni mai bine numele de cimitir, / căci am uitat cum e să trăim, am uitat cum e să iubim, am uitat / cum e să privim ….. Văzusem de curând într-o reclamă: atenţie la / şofat, avem două cimitire, nici un spital; de parcă ar fi nevoie de / cimitir sau de spital; pretutindeni hibernăm somnul nesfârsit fără / să băgăm de seamă.”
Discursul se prelinge liber precum picăturile de ploaie-n ţărână, neoprite de nimeni, nici măcar de streaşina casei.
„Simt că am obosit de atâta ploaie, de atâta soare, de atâta / rutină… Afară s-a făcut deja întuneric şi decid să mă las în voia / aşternuturilor îmbătătoare, să mă las pradă viselor …”
Jurnalul aproape liric pe care Ana-Maria Bălaş îl ţine cu minuţiozitate, demonstrează faptul că poeta ştie să facă din orice lucru mărunt – o minune, o revelaţie, un fapt deosebit. Chiar şi o dimineaţă cenuşie capătă culoare şi căldură, strălucire, doar cu o baghetă care transformă decorul, dintr-unul obişnuit, într-o feerie. Şi aici, poeta are rol de zână, ori de magician. Ea supune cuvintele la fel cum dresoarea îmblânzeşte fantomele, într-o piesă de teatru scrisă de Ion Băieşu.
Şi iată cum se transformă peisajul:
„De după blocuri se ivesc munţii cu frunza încolŃită, ce-au / fumat cu pipele lor groase ţigări de săpun… Acum se mai văd doar / clăbucii alburii ce se înalţă înspre cer. Ploaia de azi-noapte a fost / benefică pentru oraş… a spălat aerul îmbâcsit de naftalină, e mai/ răcoare acum şi simt nevoia unui ceai cald…..”(…) O iau pe aleea de / castani; sunt nişte castani foarte bătrâni… chiar şi bunica îmi / spunea că erau tot aici, când era ea tânără. Pe o parte şi pe alta a / străzii, castanii îşi împerechează crengile stufoase ojate cu flori / albe-roz, într-o odă de bun venit. După ploaia de azi-noapte, / trotuarul pare un covor de flori de castan violate de vântul aprig / şi de stropii grei. Cei noi în oras se întreabă frecvent până unde / duce binecuvântarea răcorii în zilele de cuptor, presărată cu bănci / şi udată cu triluri paradisiace… ei bine… până la cimitirul din / cartier. Acolo, brusc, aleea parcă se rupe, castanii împrăştiindu-se / printre mormintele reci, cu ceară fierbinte la căpătâie. Am început / să cred că ţi morţii simt răcoarea, la umbra unui castan vecinic….”
Şi iată cum, sub ochii noştri, lumea prinde contur, şi nu unul şters, cenuşiu, ci ca într-un tablou vivant în care culorile sunt suverane şi vorbesc o limbă ştiută. Şi ca un flash-back, în vacarmul diurn, amintirea orei petrecută cu persoana iubită: „numai noi, singuri… aceste ore dor…/ ultima însă ucide.”
Autoarea face apel la bagajul livresc, în chip deosebit la autorii cărţilor în care fantasticul se îmbină perfect cu realitatea. Tema timpului oprit, atât de frecvent folosită de scriitori ca pretext este reiterată şi aici:
„De ce nu opriţi timpul? De ce nu puneţi o sumă oarecare / pentru cel care va opri timpul? Poate fi oare oprit? S-ar zice că/ da, poţi intra în cu totul altă dimensiune, poţi adulmeca o / hierofanie… şi te poţi trezi ca şi Gavrilescu lui Eliade, după cinci/ de ani, chiar dacă pentru tine trec doar trei sau patru ore. Ironia / este că noi nu avem un loc numit La Ţigănci. Lucrurile acestea se /
întâmplă doar în cărţi. Numai în basme şi în bildungs-romane / neofitul îşi găseşte calea. În viaţă ajungem adesea la un drum / închis de mult … pentru reparaţii./ Poate e mai bine ca timpul să-şi urmeze cursul, nu poţi opri/
o apă din drumul ei spre aval, a izvorât de undeva şi nu se va opri/ până nu se va scurge în alta… şi în alta… şi în alta… înghiţind în/ calea ei pământ, gunoaie, flori, mâini, ochi, blocuri, bănci, frunze,/ sticle, morminte./
-Aţi fost careva la marea Timpului?”
Sunt lucruri, sunt momente, sunt oameni care-ţi ating corzile cele mai fine ale inimii. Când acest lucru se întâmplă, simţi atingerea harului divin drept în creştet, coborând apoi pe obraji, pe piept, pe suflet. Nici nu te mai poţi împotrivi şi nici măcar nu mai vrei, te laşi pradă acestui seducător imbold de a nu mai fi tu însuţi, şi a călători spre alte tărâmuri fantastice. O astfel de înrâurire are muzica asupra sufletului. Magia ei este unică.
„O vreme m-am dedicat numai sunetelor, numai vibraţiilor de pe / chipurile muncite, însă fericite ale celor ce cântau. Pe scenă se / declanşase un adevărat uragan de emoţii şi de iubire… în / arcuşurile care repetau aceleaşi mişcări, prindeau din zbor aceleaşi / tonuri şi semitonuri, se uneau undeva sus, în vârful unei piramide, / şi coborau la bază cu tot cu soare, cu tot cu nori…Viorile îşi uneau / sunetele, braţele, arcuşurile prinzând parcă viaţă.”
Şi când intervine şi o tulburătoare întâlnire cu o privire cunoscută şi aşteptată, miracolul cu adevărat se produce. Acea empatie extraordinară, proprie spiritelor îngemănate:
„Când primeam privirea, n-o lăsam să intre în retină, în gură şi-n corp, ci / doar o respiram ca pe-un aer tomnatic, o beam ca pe o băuturătare, o mâncam, o / simţeam cu trupu-mi ca o sugativă însetată…./ Eram mulţumită doar simţându-o, era o senzaţie de ceva …avea un / gust de fragă coaptă dintr-o poieniţă de la margine de oraş, / departe de zgomot, de maşini, de viteză…savuram acel gust încet, / fără grabă, cu toate simţurile la posturi, şi nu doream să îi pierd parfumul.”
Uşurinţa de a transforma în poveste orice fapt banal – este ea însăşi o artă poetică. Şi Ana-Maria Bălaş stăpâneşte cu putere de zână această artă, la fel cum stăpâneşte împărăţia cuvintelor.
Valori morale precum prietenia sunt puse la rang de virtuţi, căci, aşa cum spune poeta: „prietenia noastră a fost ca un tărâm de cunoaştere pentru
amândoi. / Câteodată, cunoasterea devine durere şi dacă nu mai
poţi rezista, pleci./ Dar în cazul ăsta nu e vorba de iubire.”
Sunt inserate în volum frânturi de epistole virtuale în care tinerii îşi împărtăşesc trăirile. Desigur, inserturi în care filozofia cunoaşterii devine filozofia vieţii însăşi.
Motivul turnului cu ceas oprit la aceeaşi oră, revine obsedant. Poeta ne poartă de mână prin locuri iniţiatice, înapoi în trecut, pe acolo unde o poartă, la rândul lor, paşii. Din senin, apare sub priviri străduţa copilăriei şi „căsuţa misterioasă a copilăriei”.
„Având un etaj, acoperit cu iederă, împrejmuită de castani / pensionaţi de mult, casa asta îmi dădea o senzaţie de poveste. La / polul sud al clădirii, se afla o portiţă mică, pe care de abia putea / intra un copil de 5-6 ani. Credeam că aici, noaptea, ies piticii şi / uneori chiar pândeam din balcon portiţa verzuie, sperând să-i / descopăr misterul. O numisem “Căsuţa piticilor” …ajunsesem să / cred cu adevărat că acolo chiar existau pitici…şi azi mai / cred…mă întreb uneori de ce continui să cred în ceva ce ştiu / sigur că nu există. Poate că trebuie să credem în ceva, să-l căutăm, / să-l găsim şi să-l botezăm. / Poate că m-am înşelat crezând că odată voi putea ajunge să / ating idealul în această lume perfidă, ca o felie de pâine mucegăită / unsă cu gem pe deasupra. Poate că lumea se scurge doar între / ceasul facerii si ceasul morţii, vreme de o nano-secundă, şi chiar / în timpul acesteia, ţărâna începe să acopere totul. / Însă, când stăm faţă-n faţă cu un ego alterat, avem din când / în când o stare de nelinişte apăsătoare, ne vine să agăţăm / gândurile cu o prinzătoare la uscat, să curgă din ele lacrimile, / durerile şi strigătele nedesluşite ce ne tulbură nopţile albe. Spre ce / ne cheamă adâncurile subconstientului? spre ce lumi paralele, / aflate la o distanţă de câteva străzi, scurtcircuitate de orizonturi / luminate selectiv, într-o agonie vis-realitate…ne îndreptăm / flămânzi?! / ne trezim doar dimineaţa, ca dintr-un coşmar, fără să ne / dăm seama că tocmai l-am trăit. Refulăm totul în jurul nostru, / adăpostim bine în seifuri, ziua în care viaţa a îndrăznit să-şi facă / de cap. E ciudat, pentru că nimeni nu ar recunoaşte lucrul acesta. / Şi totuşi…”
Visul şi realitatea au cu totul alte conotaţii.
Sunt clipe când însăşi poeta spune: „Nimic nu mai este pur-sânge, nimic nu mai fascinează, / nimic nu ne mai trezeste interesul…paginile acestea seamănă cu / un palimpsest tras la xerox, în care nu poţi spune cu nimic mai / mult decât ceea ai spus deja, şi totusi simţi că acel ceva a rămas la / locul lui, nedesluşit încă…/ Dacă într-o zi, ni s-ar oferi o a doua ieşire dintre coapsele / mamei, am refuza-o neputincioşi pentru că nu am fi în stare să ne / construim o altă viaţă. Am face aceleaşi greşeli. Oare de ce? Nu / săvârsim acelaşi traseu din dragoste pentru greşeala care ne face / să suferim iar şi iar? Suferim…însă trăim şi simţim acest lucru / prin toţi porii. Nu cred că ne-am dori să trăim altfel. / În clipele grele ce atârnă de un secundar zaharisit şi grăbit, / ne dorim să nu ne fi născut. Însă inima refuză să creadă acest / lucru, mintea doar lucrează : înmulţeste şi împarte deopotrivă / integrala zilei ce tocmai a trecut, trecând la sfârşit doar un cuvânt: / nedefinită. …. Suferinţa rămâne nedefinită în amalgamul de trăiri / ale unei zile roase de soarele fierbinte. Am făcut insolaţie de atâta / sentiment refulat !”
Şi iată cum pot fi depăşite momentele de angoasă:
„De dimineaţă, mă trezisem cu un chef nebun de colindat / oraşul, străzile înţesate de paşi dezorientaţi, de mâini inconştiente / şi de gânduri stropite din grabă la rădăcina vreunui nuc sau castan / bătrân…/ Speram să regăsesc în acea zi o clipă de răgaz, în care totul / să redevină ca-n prima zi…în care pasărea îşi ridica privirea spre / orizonturi, mâna strânge puternic degetele, ochii scapă pe sub / pleoape lacrimi decolorate de sentiment iar cerul îşi varsă ploile, / plângându-şi morţii scăpaţi printre gratii…Era o zi de toamnă / târzie… o nouă zi în care aveam să mă intersectez cu mii de alte / priviri, e-uri dezbinate de coajă…Formăm un plan n-dimensional, / fiind doar o linie ce niciodată nu-şi va atinge limitele… Căutăm / perfecţiunea, o intuim dincolo de plan, tindem să ne apropiem cu / fiecare clipă de ea, însă în acelasi timp ne îndepărtăm cu paşi / stângaci, ritmici, ca un şcolar ce şterge o linie trasată greşit şi / strâmb… Am desenat planul fără linie, fără simţul controlului, fără / finalitatea scontată şi ne trezim că nu ajungem să închidem/ sistemul. Am plecat de acasă fără să mă asigur că ştiu unde ajung. / Fiecare dintre noi îşi ia zborul spre necunoscut la un moment / dat…pentru mine necunoscutul îmi zdreleşte ca un burghiu / mintea, deşi ar trebui să-mi dea aripi să merg mai departe…”
Din această ecuaţie nu lipseşte visul care se ţese persuasiv sub pleoape, fie noapte, fie dimineaţă.
„…aud în jurul meu spunându-se că visele ne ajută / să trăim…. eu însă aş spune că ne ajută mai degrabă să murim…./ un vis spulberat e ca o frunză căzută timpuriu, e un regret mut de / nesiguranţă împletită cu singurătatea unei zile de decembrie. A / pierde un vis nu înseamnă a pierde ceva din tine, ci a nu te mai / regăsi… clipe de disperare, de ameţeli, clipe de somn, clipe de / teribilism, clipe de lene, clipe singure, clipe nervoase, clipe / încâlcite, clipe fără esenţă….. clipesc din ochi continuu, mă simt ca / într-un vis continuu, însă în faţa-mi văd aceeaşi fereastră, acelaşi / toaster şi acelasi calculator, aceeaşi melodie uitată pe repeat ce / încă mai trădează tăcerea.”
O a doua secvenţă, subintitulată „Jurnal de cămin”, adună acelaşi notaţii frugale, intime, mărunţite pe file de calendar învechit, scoase la lumină de câteva raze întârziate, între firimituri de aer. Aici sunt tezaurizate vorbe, gânduri şi amintiri din vremea studenţiei.
„şi, în final…rămâne doar amintirea. Contează totusi ca ceea ce rămâne, / dacă rămâne ceva, să avem puterea să păstrăm în alt peisaj. Nu / schimbăm chiar totul…. ci doar tabloul este altul….. În fond, / rămânem aceiasi, doar în lumina soarelui părem ….schimbaţ.”
O vizită inopinată la muzeul cu peştişori argintii poate constitui o revelaţie dacă o compari cu naşterea clipei, care la rândul ei naşte alte şi alte clipe, într-un răsărit continuu.
„Acolo… e răsăritul unei clipe! / Îmi era dor de mama. Nu mai fusesem de mult timp pe / acasă. Imaginea aceea cu peştisori în mii de culori, cu ochii mari, / negri, cu solzi brumării şi portocalii, se desfăcea ca o matrioshkă / în peştii pe care mi-i arăta mama cu vreo zece ani în urmă. Când / eram mică, îmi doream să aud cântecul peştilor. Eram convinsă că / peştii pot să cânte ….şi aceştia cântau acum. Cu fiecare unduire, cu / fiecare mişcare, apa te liniştea şi-ţi mângâia auzul. Parcă îţi / îngheţa în urechi, şi rămâneai acolo bântuit doar de prezent. / Viitorul devenea prezent, la fel şi trecutul….era un fel de havuz în / care viaţa şi moartea înseamnă acelaşi lucru, în care începi să-ţi / aminteşti de lucruri, întâmplări, de momente în care ai suferit, în / care ai ţipat de bucurie, momente trecute şi momente care vor / veni…Oare din alt unghi, din alt plan, viaţa o fi având altă formă, / altă culoare? Noi am învăţat cum e să fim, să gândim în interiorul / cubului…dar în afara lui…oare ce o fi? Nu ştim să ieşim de acolo, / nu ştim să ne construim uşile….ne-am învăţat ca ele să fie deja în / ofertă, preinstalate. / Şi ne dăm seama că nu am preţuit la timp, ce trebuia / preţuit: ne dăm seama de asta abia după ce pierdem… ce-am fi / putut avea….îndoielile noastre ne fac să pierdem ce-am putea / avea….Aceasta e viaţa, trebuie să păşim mai departe, cu gândul că / fiecare pas pe care-l facem, îl facem pe teren cunoscut şi că ştim / deja unde ne vor duce paşii la sfârşit….însă terenul e necunoscut / (cât de naivi suntem) / Şi ne trezim la sfârŞit că am ajuns într-un alt loc……. pe / care-l facem să fie acelaşi cu cel pe care ni l-am dorit…”
Jurnal liric, proză poetică, proză panseistică, poezie epică, toate trădând o sensibilitate aparte, un simţ estetic şi o măiestrie a mânuirii cuvântului pe care Ana-Maria Bălaş le posedă cu excelenţă.
Operaţia necesară la care se autosupune autoarea este benefică, fiindcă o ajută să arunce o privire retrospectivă asupra vieţii şi din punctul zero, punctul răscrucial, aşa cum a început această lucrare, să o pornească din nou. Nu e vorba să se lepede de tot ce a trăit până atunci, până la limita zero, ci doar să construiască pe temelia acelui punct, devenit reper fundamental. De fapt, e o reconstrucţie pe temelii vechi, dar durabile.
„Azi mă nasc din nou, şi totuşi, ceva / a murit în mine…regretul clipelor ce au trecut…Am disecat toate / sentimentele, toate gesturile… şi totuşi.. nu am reusit să disting ce / era mai important: INIMA. Nu cu mintea pot să scap din cercul / acesta vicios, ci cu inima…să simt …”
Viaţa, închipuită ca un drum continuu, un drum nesfârşit, uneori drept, alteori întortocheat, cu staţii, gări şi opriri în plin câmp, cu mereu feţe necunoscute, zâmbitoare sau posomorâte, silindu-te să le dai bineţe, fiindcă aşa cere buna cuviiinţă, viaţa, aşa cum e, asumată, trăită sau numai închipuită. Acesta este decorul, fundalul pe care se desfăşoară luptele deschise ori cele mocnite, însingurările, înverşunările noastre. Şi ele sunt puse dintr-o dată pe tavă şi ne invită să gustăm…Viaţa închipuită ca o călătorie…
„Era un drum nou, ca oricare altul, încărcat de un / necunoscut aproape tangibil. (…) Era linişte. Ceva mă frământa, nu ştiam ce, poate era doar /
emoţia unui nou început. Tindem să dăm atâta importanţă stărilor / ce ne bântuie nopţile şi clipele de linişte, şi ajungem să ignorăm / într-un final, faptul în sine. Şi ce e mai rău? Că nici nu ne dăm / seama de lucrul acesta. E ca şi cum un pictor ar avea atâta grijă să / aleagă culoarea potrivită, pensula, să potrivească intensitatea / culorii, picăturile de apă ce înmoaie acuarela, însă n-ar mai fi atent / la forma pe care-o dă, odată pusă culoarea pe plansă. Rămânem / impasibili la faptul în sine, împlinit, pentru că uităm zbuciumul / dorinţei de dinainte. La fel rămân şi eu, tolănită pe scaunul din / tren, uitându-mă nepăsătoare pe geam. / Parcă toate se micşorează, satisfacţia, imaginea, / compartimentul… Vreau să iau aer şi ies pe coridor. Roţile / trenului se aud constant, ca o muzică veche: / „dimineaţa într-o gară/norii au coborât printre oameni/noi pe o bancă aşteptam / un tren elegant să te ducă acasă/răcoarea ne strânge pe unul în altul;/iarna ne pune cătuşe…./nu mă uit la tine…/Ţi-a venit trenul/nu plânge/hai urcă….”
Şi totuşi, finalul e senin, optimist şi el este prezent sub forma unor frânturi de gânduri:
„~…susurul valurilor, nelinistea lor e prezentă doar la mal. În larg,
tăcerea întâlneşte lumina!
~ îmi tot spune că dacă m-aş putea schimba, ne-am putea înţelege
mult mai bine, am ajunge să comunicăm mai des.
~ ne căutăm liniştea într-un adânc plat…
~ mi-e atât de dor de mare…. vreau să mai mângâi o dată bronzul
nisipului, şoaptele valurilor….
~ trenul acesta mă sufocă….prea multe figuri, triste zvâcniri de
constiinţă!
~ mi-e prea somn acum, ca să mai spun ceva, să mai gândesc
…dintre toate minunile pământului, am ales viciile, ca să fim
fericiţi!
~ ai uitat? Ne bucuram ca doi copii când dimineţile reveneau din
tăcerile nopţii, un miracol repetitiv infinit, spuneai: dacă într-o zi
nu va mai fi nimic, ceva, aici, în piept, va face să crească
din nou – un univers de viaţă!
~ tu, eu–- în fond suntem aceeaşi persoană!”
~ Într-o clipă de tăcere, toate gândurile, toate gesturile, toţi ochii,
toate mâinile au început să ţipe! Apoi, s-a făcut linişte!
Doar roţile trenului se mai auzeau încet, ca un disc tocit.
Îşi încetinise pasul desculţ de copil grăbit….. acum scârţâitul se
auzea din ce în ce mai greoi, mai prelung, ca paşii pierduţi printre
morminte ai unui bătrân.
Ajunsesem în Bucuresti.”
Şi motivaţia firească a acestui replay la viaţă care e însăşi viaţa!
„Trecuse un an. Mă uitam cu uimire în urmă si nu-mi venea / să cred …cât de diferit poate să fie peisajul…. Descopeream / acum că toate imaginile, lucrurile erau schimbate. Aceleaşi, însă / aveau un iz nou, un parfum pe care aş fi vrut să-l simt tot timpul. / E ciudat….a dat un replay la viaţă….viaţa însăşi! Important e să ştii / cum să primeşti acel ceva de care ai atâta nevoie…şi după care / tânjeşti….”
„Jurnalul de dimineaţă” al Anei-Maria Bălaş, cu acest frumos replay pe care putem să-l încercăm în orice dimineaţă, înseamnă începutul, mereu începutul acelui ceva misterios şi tandru care ne aşteaptă la fiecare colţ, să ne întâmpine, să ne ia de mână, să ne cuprindă sufletul, gândul, amintirile, întreaga fiinţă…

Autor CEZARINA ADAMESCU,

UN BRAND DE ŢARĂ INESTIMABIL: BISERICILE DE LEMN DIN ARDEAL

Nicolae Băciuţ, „Dicţionar de Monumente. Biserici de lemn din judeţul Mureş”, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010

Zilele acestea am întreprins o călătorie fascinantă pe aleile Paradisului. Prin intermediul unei lucrări monumentale care mi-a parvenit.
Cum poate fi altfel decât „monumentală”, o lucrare despre monumente? Şi nu orice fel de monumente, ci monumente de patrimoniu, biserici de lemn, avuţia spiritualităţii româneşti? Conservate ori mai puţin conservate, ele stau chezaşe la tâmpla ţărânii, înălţându-şi frunţile spre cer, de acolo de unde ar trebui să vină în zilele amarnice pe care le trăim, recunoaşterea, demnitatea, tradiţia, datina, credinţa şi speranţa omului într-o lume de nestricăciune.
Demersul întreprins de Nicolae Băciuţ cu acest preţios Dicţionar de Monumente este cu totul excepţional. Şi el impune un travaliu responsabil, o credinţă nestrămutată şi o dragoste neîngrădită pentru oameni şi pentru Dumnezeu. Nicolae Băciuţ a vrut/vrea să lase ceva temeinic drept mărturie. Şi s-a gândit, nu numai la mărturii materiale, vechi sau noi, supuse moliilor şi ruginii, ci la ctitorii spirituale care nu ruginesc şi nu sunt atacate de carii şi de răutatea şi indiferenţa oamenilor.
Fiecare biserică, fiecare edificiu spiritual au o poveste. Să asculţi istoria lor este un lucru de mare binecuvântare, pentru că istoriile bisericilor ascund fapte de jertfă şi eroism ale celor care şi-au înscris numele la piciorul altarului. Dar mai înseamnă mii de ore de mortificaţie, asceză, post şi rugăciune ale monahilor şi preoţilor care au slujit aceste locaşuri sfinte.
Prin toate acestea, bisericile, schiturile, troiţele capătă o încărcătură spirituală deosebită care se revarsă asupra credincioşilor ce le trec pragul.
Şi mai capătă un drept, de data aceasta: dreptul la neuitare şi la cinstirea lor de către toţi oamenii.
Nicolae Băciuţ ne spune pe scurt istoria fiecărei biserici inventariate, exisente în spaţiul transilvan, povestea venind în întâmpinarea imaginii şi sporindu-i însemnătatea. Pentru că nu te poţi afla în faţa unui asemenea monument tradiţional românesc şi să nu te întrebi, cine a construit-o şi când.
Aceste edificii par desprinse din legendă şi totodată dau legendelor viaţă. În ele Dumnezeu şi sfinţii dau mărturie despre credinţa neamului românesc, despre jertfa lui pentru păstrarea credinţei, uneori cu preţul vieţii, aşa cum s-a întâmplat cu sfinţii martiri brâncoveni, de curând intraţi în Calendarul Ortodox şi sărbătoriţi la 16 august.
Mai mult decât ghid turistic, mai mult decât album şi decât îndrumar istoriografic, ori monografic, mai mult decât un volum de referinţă ori decât un simplu dicţionar, cartea „Dicţionar de monumente. Biserici de lemn din judeţul Mureş” este o carte de suflet pe care ar trebui să o aibă în casă orice român. Pentru că bisericile din Maramureş constituie tezaurul spiritual al naţiei, al Ortodoxiei româneşti, care a impus un stil de arhitectură bizantină de o deosebită frumuseţe şi măreţie prin smerenia lui. Fiindcă, deşi par micuţe şi modeste la o primă vedere, turlele lor împung cerul. Nu degeaba, în preajma unei asemenea biserici, poţi exclama cu pietate: Cerul Tău Doamne, e atât de aproape, încât mă atinge cu stele pe pleoape.
Da, cerul e foarte aproape de la înălţimea bisericilor din Maramureş. Unele depăşesc 50 de metri înălţime, iar când intri în ele, din smerenie, trebuie să-ţi apleci fruntea.
Un paradox. Smerenie şi măreţie. Ceva specific satului românesc.
Alături de lucrarea lui Ioan Eugen Man, Biserici de lemn din judeţul Mureş, Editura Nico, 2009 (Ediţia I, Editura Reîntregirea, 2004) care este „singulară, fundamentală, pentru cunoaşterea unui fenomen definitoriu pentru istoria credinţei şi evoluţia mentalităţilor în arhitectura populară în spaţiul religios mureşean, în dimensiunea sa ortodoxă şi greco-catolică”, noul Dicţionar al lui Nicolae Băciuţ oferă o perspectivă clară a fenomenului religios otrodox în spaţiul mureşean şi a celui românesc din alte spaţii, în general.
Credinţă, cultură şi artă se împletesc în chip fericit în stilul lor simplu, svelt, în dimensiunea sacră şi umană a construcţiei. La fel ca a sufletului curat al ţăranului român, simplu ca pământul şi apa. Un suflet care, deşi e aproape de ţărână, rânveşte la cer.
Acest sentiment îl ai când priveşti imaginile artistice ale bisericilor din Transilvania şi, în mod deosebit, cele din Mureş.
Lucrarea lui Nicolae Băciuţ este importantă şi din alt puncte de vedere: cu precădere, cunoaşterea, respectarea, protejarea monumentelor istorice sacre, atragerea în circuitul turistic a cât mai mulţi vizitatori, punerea în valoare a acestor edificii de patrimoniu, dar şi cultivarea sentimentului sacru şi a celui patriotic în sufletele tinerilor, a gustului estetic pentru construcţia de tip românesc, atât cea veche, cât şi cea recentă. Date importante monografice sunt puse în evidenţă în acest Dicţionar care pot folosi drept bibliografie şi referinţă oricărei lucrări de profil pentru elevi şi studenţi care ar studia fenomenul artihectonic, iconografic şi istoric al ortodoxiei din acest areal bogat în tradiţie şi datini care se păstrează cu sfinţenie.
„Lista Monumentelor Istorice, din 2004, aprobată prin Ordinul nr. 2314/8 iulie 2004 al Ministrului Culturii şi Cultelor şi publicată în Monitorul Oficial, 646 (bis) din 16 iulie 2004, include 29.435 monumente, din care 1015 în judeţul Mureş”.
Cu o cotonaţie spirituală deosebită şi încărcătură mare de istorie, bisericile din Mureş – ar trebui să constituie brandul nostru de ţară şi nu frunzuliţele şi fetele frumoase cu care sunt ademeniţi turiştii străini şi care au fost propuse ca brand românesc. Nu prin ele străluceşte neamul românesc, ci prin istoria vie care respiră prin pereţii de lemn ai bisericilor.
Credinţă, istorie, înălţare – trei coordonate covârşitoare care se regăsesc în pereţii şi turlele bisericilor transilvane.
Documentarea minuţioasă şi profesionistă, structurarea în capitole bine determinate, imaginile de o acurateţe deosebită, informaţiile şi coordonatele fixate în arealul geografic, fac din lucrarea „Dicţionar de monumente. Biserici de lemn din judeţul Mureş” – o carte de excepţie, realizată în condiţii grafice deosebite care conferă cititorului un ajutor esenţial în cunoaşterea, străbaterea, îndrăgirea şi respectarea acestor lăcaşuri de spiritualitate.
Conform unei declaraţii a autorului către Agerpress, aflăm că: „…dicţionarul cuprinde o descriere minimală a fiecărei biserici de lemn – an de construcţie, plan arhitectural, o mică descriere a bunurilor de patrimoniu şi câte 5 fotografii (un plan general, două imagini de exterior, două de interior).
În aceeaşi declaraţie, autorul susţine că: „a descoperit numeroase biserici-monument într-o avansată stare de degradare şi că acele comunităţi locale şi religioase care le au în patrimoniu nu îşi permit să le restaureze”. (Material furnizat de Agerpress).
Nicolae Băciuţ semnalează şi unele deficienţe în păstrarea patrimoniului naţional: „Fenomenul dispariţiei monumentelor istorice, biserici de lemn, a cunoscut în judeţul Mureş o amploare dramatică: 154 biserici şi 25 de mănăstiri şi schituri dispărute şi doar 70 biserici de lemn păstrate”. (după Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn, p.15, n.a.).
De aici motivaţia cercetării şi a alcătuirii acestui preţios Dicţionar:
„Constatând interesul manifestat pentru bisericile de lemn, monumente de lemn, din judeţul Mureş, am considerat utile inventarierea şi sistematizarea informaţiilor, pentru a veni în sprijinul celor care vor să ia un prim contact cu acest domeniu, pentru cei preocupaţi să contribuie la salvarea, la punerea în valoare a acestui patrimoniu inestimabil, în condiţiile în care biserici noi, de zid, iau locul bisericilor vechi de lemn, devenite neîncăpătoare, lăsându-le pe acestea în plan secund, acordându-le mai puţină atenţie decât atunci când ele
slujeau cultului.
Nemaifiind ultile activităţii religioase de zi cu zi, bisericile de lemn pot însă fi introduse în circuitul turismuluireligios, ca mărturii de credinţă, civilizaţie, artă. Responsabilitatea pentru această moştenire este imensă, iar inventarierea ei nu poate fi decât de bun augur, parte a unor demersuri conjugate, instituţionale – de stat, de cult. Responsabilitatea primă în ocrotirea acestor monumente revine proprietarilor de drept, conform legii. Informaţiile din acest “Dicţionar” sunt minimale: numele şi hramul bisericii, anul construcţiei, codul LMI, dimensiuni, structură, particularităţi. Fiecare biserică beneficiază de câteva fotografiii, exterior şi interior.”
Pe lângă aceste explicaţii necesare, autorul vine şi cu completări, la fel de utile: „Pe lângă aceste biserici, incluse în LMI, există alte numeroase biserici de lemn care ar trebui incluse pe această listă, dar şi un număr remarcabil de noi biserici de lemn, ridicate după arhitectura unor biserici de lemn din zonă. Numai Târgu-Mureşul are 2 biserici de acest lemn, biserica de la Spitalul Nou şi cea din cartierul “Tudor”. În listă mai figurează şi biserici care sunt dispărute, cum sunt cele de la Band, Deaj, Oroiu-Ungureni, ori distruse ireversibil, cum e cea de la Mura Mare. Nu figurează nici turnul clopotniţă, de la biserica din Cosma, de piatră, dar preluată de ortodocşi în sec. XVIII, care i-au ataşat la un moment dat turnul, de lemn, fără a exista menţiuni legate de data la care a fost ridicat.
În schimb, a rămas pe listă ca Biserică de lemn, biserica de la Lepindea, înlocuită în 1910, cu una de zid”.
Autorul deschide Dicţionarul cu „Lista bisericilor de lemn din Judeţul Mureş.Monumente istorice, după LMI, 2004”.
Sunt fixate câteva coordonate spaţiale şi temporale pentru aceste biserici, de când datează, cine a fost ctitorul ş.a. pentru cele 77 de biserici de lemn.
În următoarea secvenţă a Dicţionarului se urmăresc câteva coordonate arhitectonice, respectiv se face „Clasificarea tipologicvă a bisericilor de lemn, monumnte istorice, din Judeţul Mureş”. Câteva detalii artitectonice, despre abside, planuri, laturi, pronaos şi naos, etc.
Aceste detalii artitectonice sunt luate din lucrarea Ioan Eugen Man, Biserici de lemn din judeţul Mureş, Editura Nico, 2009, p. 24-26.
De la pagina 25 a Dicţionarului se trece la detalierea fiecărei biserici, înşiruite alfabetic, urmărindu-se coordonatele geografice şi temporale, datarea, hramul, detalii istorice, tradiţie, legendele legate de fiecare în parte, evoluţie istorică a monumentului, tezaur şi renume, pictură, obiecte de cult, amplasament actual şi stare fizică şi materială.
Fiecare edificiu de lemn beneficiază de câteva fotografii exterioare şi interioare, ale altarului, pereţilor interiori şi picturilor.
Cercetarea domnului Nicolae Băciuţ merge până la descoperirea unor inscripţii vechi, număr de credincioşi şi dacă biserica este funcţională ori se păstrează doar ca monument sau obiectiv turistic.
Pentru un eventual călător prin Transilvania – aceste obiective sunt deosebit de atractive pentru că îl ajută să descopere mai bine sufletul românului, regăsit în fiecare fibră de lemn şi în fiecare pietricică din preajmă. Locurile, de asemenea, sunt sfinte şi românii o ştiu şi se comportă ca atare: le păstrează cu evlavie şi mare sfinţenie şi le apără cu toată fiinţa lor.
S-ar zice că nimic nu e mai preţios pentru ardelean decât edificiul sacru în care a fost botezat, cununat şi care-l va primi şi pe cel din urmă drum al său. Biserica şi ţara sunt reperele sacre ale ardeleanului, alături de familie, de istorie, neam şi limbă.
Fără ele, ardeleanul şi-ar pierde identitatea spirituală şi ar fi un cetăţean anonim al lumii, fără nimic specific, fără a putea fi recunoscut şi respectat în ochii altora. Mândria de neam, de ţară şi de creştin sunt pentru ardelean, fundamentale.
Autorul nu se limitează doar la bisericile săteşti, ci înscrie în Dicţionarul său şi biserici din Reghin, Târgu Mureş şi alte oraşe.
Ex. „Târgu-Mureş 68. Biserica de lemn Sf. Arhanghel Mihai, 1750 Târgu-Mureş, în incinta garnizoanei de tancuri. Biserica provine de la Sub Pădure. Ea păstrează arhitectura acelei biserici, care nu a mai putut fi salvată in situ şi a fost reconstruită la Târgu-Mureş, utilizându-se materiale noi, fiind recuperate puţine componente din biserica originală.
A fost sfinţită în 2001, având destinaţie cultică pentru efectivul Brigăzii 2 Tancuri Târgu-Mureş, având preot militar. Planul bisericii este dreptunghiular, cu laturi de 7,68 m lungime şi 4,30 m lăţime. Absida e pentagonală, decroşată. Alăturat a fost ridicat şi un turn clopotniţă. Iconostasul a fost realizat de sculptorul IOAN Constantin”.
În finalul lucrării autorul a inserat un material furnizat de Agentia Natională de Presă Agerpres care evidenţiază faptul că lucrarea dlui. Nicolae Băciuţ, „Dicţionar…” este „Primul dicţionar al monumentelor istorice biserici de lemn”.
Se specifică în această notă că Dicţionarul a fost realizat în urma unei investigaţii făcute pe cont propriu.
Cu acest prilej, autorul şi-a declinat intenţiile şi a declarat: „Voi încerca să extind şi să aprofundez cercetarea şi să pot oferi un instrument de lucru pentru un primcontact cu realitatea bisericilor de lemn din judeţul Mureş. Este un element de patrimoniu extrem de important, pentru că el rămâne cea mai importantă mărturie a existenţei noastre în acest spaţiu, mai ales că bisericile de lemn au fost varianta de rezistenţă şi de refugiu a comunităţii româneşti, care nu a putut să construiască în principalele localităţi din judeţ biserici de zid, cele mai recente fiind din ultima parte a secolului al XVIII-lea şi aceste construcţii sunt puţine – Sighişoara şi Târgu-Mureş”.
Totodată, autorul a mărturisit că lucrarea de faţă este: „consecinţa unor preocupări de mai bine de un deceniu legate de bisericile de lemn şi că, de-a lungul timpului, a editat câteva monografii ale unor biserici de lemn – de la Mănăstirea Lăpuşna, Culpiu Cuştelnic, Târgu Mureş etc. „Sunt 90 de obiective, nu toate biserici de lemn, pentru că fiecare biserică de lemn importantă are în ansamblul menţionat în lista monumentelor istorice şi clopotniţă şi porţi. La Nadăşa şi Băiţa e acest complex clopotniţă, poartă biserică.
Nu toate cele 90 (de obiective – n.r.) sunt biserici, ci în jur de 65”.
Lucrare frumoasă, aspectuoasă, preţioasă, de calitate, cu o valoare deosebită pentru orice român, „Dicţionarul de Monumente. Biserici de lemn din Judeţul Mureş”, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2010, se înscrie în galeria lucrărilor de referinţă care fac din bisericile româneşti un brand ce nu mai are nevoie nici de cuvinte în plus, nici de imagini, care cheamă la faţa locului pe orice creştin, spre vizitare, spre cinstire şi spre închinare la altarele lor, acolo unde s-au închinat românii de veacuri.

autor CEZARINA ADAMESCU

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: