Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “CONSTANŢA ABĂLAŞEI-DONOSĂ”

,,Steaua din Buneşti,


Pe coperta IV a cărţii ,,Metafore aprinse,, primarul oraşului Moldova-Nouă, domnul dr.ing. Ion Chisăliţă scria: ,,Prin scrierile sale, în care nu de puţine ori a zugrăvit viaţa grea a minerilor alături de care a trăit, Mihai Leonte, a reuşit de-alungul anilor să transforme lămpaşul în hârtie şi târnacopul în peniţă, unelte care l-au ajutat să zugrăvească în cuvinte măiestre atât locurile copilăriei şi adolescenţei sale, cât şi pe cele din acest colţ al Banatului, pe care le-a cinstit aşa cum se cuvine. ,,
Iată ce descriere frumoasă; iată ce portret pastelat în cuvinte sublime !
Să vorbesc despre Mihai Leonte, este ca şi cum aş striga din intrarea în mină iar de acolo din adânc, mi-ar răspunde glasul domniei sale în versuri.
Nu ne-am cunoscut personal ; însă ne ştim de ceva ani de pe site-ul de cultură ,,Cititor de Proză – Republica Artelor,, condus de domnul Emanuel Pope. Despre scrierile sale, am mai scris cândva !
Acum, încerc să-i creionez portretul nu numai în peniţă ci şi în cuvinte în care am văzut dragoste şi durere de dragoste, sentimente nemărginite faţă de locurile copilăriei sau dragoste amestecată cu multe vise, împărtăşită pritenilor sau colegilor de muncă. Scriierile sale evocatoare te luminează până la punctul în care ele ajung să se manifeste ca o rugă, ca un dar, ca un vis – fie oricât de modest – a vitalităţii lor ce a trecut demult prin plafonul oricât de gros al prafului de mineru . Incontestabil !
Toate fac parte din istoria minţii sale, îngemănând trăiri şi fapte în mijlocul cărora a trăit şi a visat.
A scris pentru prieteni. Şi-a iubit menirea în ale scrisului ca pe o evanghelie a dreptei iubiri pentru familie, îndrăgostit fiind şi de munca sa dar şi de scriierile sale, talentul purtându-l pretutindeni pe unde l-au purtat şi paşii.
De atunci, scrie cu elanul nedefinirii.
Aşa a simţit Mihai Leonte să-şi creeze forma deosebit de fericită şi curată a existenţei sale: prin muncă şi scris.
Scrisul l-a educat în acest sens şi de aceea a găsit răbdarea pentru a suporta, pentru a crede şi pentru a câştiga încrederea tuturora. A lăsat viaţa şi timpul să se depene de la sine fiindcă acestea două au dreptate oricum am lua-o ! Şi-a strâns emoţiile curate şi le-a pus în vers sau proză cu talent. Necurate sunt alte sentimente care cuprinde doar o latură a vieţii noastre: însă acestea deformează. Tot ce a gândit a fost bine. Mihai Leonte a mers înlăuntrul lui, cum a mers în lăuntrul pământului cândva încercând din adâncurile lui să găsească un răspuns: că trebuie să şi scrie. Şi nu a cedat niciodată scrisului !
Aşa şi-a editat în ani, cărţi !
A acţionat atent şi consecvent de fiecare dată dăruindu-ne din creaţiile sale curcubee de neasemuite gânduri spuse-n versuri sau povestiri. Prin scris, sufletul şi frumuseţea chipului său, nu i-au fost umbrite de munca dură a mineritului.
Acum, prietene scriitor Mihai Leonte, când veţi sărbători frumoasa vârstă de 72 de ani, vă dăruiesc gândul meu; sunteţi în mintea mea un prieten altruist. Cărţile domniei voastre, îmi sunt vii, fiindcă ele sunt pline de acea sinceritate bucovineană în care v-aţi dezlegat taina vieţii

 Autor: maria sava

Paletă de poezii, toamnei

Comentari la “Zestrea toamnei “ de Emilia Dănescu

“ Zestrea toamnei”, este cartea de debut a poetei Emilia Dănescu. A apărută la Ed. Singur – Târgoviște, anul 2011.
Prefața – Pactul cu poezia – aparține Elenei Munteanu.
Grafica interioară, apare sub forma unor desene miniatură, spre a sugera tistețea toamnei și spre a lăsa libertate sufletului din cuvânt.
În postfață, Patricia Viorica Belcin, “ Rătăcește pe cărările toamnei” sigur, prin cuvinte alese.
“Cu palmele întinse peste timp,
Când florile de măr pe tâmple-or ninge,
Iubirea-mi va fi veșnic anotimp
Și puritatea ei mi se vas tinge .”
Aceste versuri le pun ca motto, la ceea ce doresc să creionez despre poezia Emiliei Dănescu, scrisă în timp prin pasiunea gândului și oferită în prgul toamnei, spre citire. Și cum toamna revarsă după paleta sa, tone de culori flamande, prusace, sau venețiene peste tot ceea ce a înmugurit primăvara și a înflorit vara, în aceiași măsură poeta, revarsă de pe paleta sufletului său, mii de sentimente pure: înmugurite apoi înflorite însă neatinse poate, înspre toamnă.
Toamna, își adună cu supunere și în subtilă tăcere, toate întrebările care rămân fără răspuns. Pe cât este ea înfrumusețată de sfintele culori plăcute ochiului – tot astfel toamna – arată și bolțile sufletului Emiliei: o interiorizare inimitabilă, o suferință de aceiași subtilitate plină de încărcătură și neliniște, sau poate de cântecul destinului.
“Strâng cioburi arămii dintr-o poveste…
Când cearcănele vieții îmi ascund,
Nici lacrima săpată nu mai este
În orizontul ce-l credeam rotund .*
Lipsită de leagănul unei iubiri, a unei inimi existentă în doririle sale, poeta trăiește frumos si adevărat vise singulare .
“În mine port aievea tristețea și durerea
Că te-am pierdut, cu toate că nici n-ai existat.
Să mă renasc, eu nu știu de voi avea puterea,
Din propia-mi țărâna, ca Phoenix ne-ncetat.
Dar cum mereu mă dărui, cu sufletul orbește,
Dorind ca sentimental cândva să se întoarcă,
Mă irosesc în focul iubirii ce topește
Că-n mâinile-i sunt astăzi numai prilej de joacă. “
Prin versurile ei latente ce puteau fi adevărate cândva asemeni toamnei pastelată-n flamand, prusac sau venețian, poeta Emilia Dănescu, mai speră la taina care ne învăluie spiritual.
“Dar de va fi să ne-aruncăm nebuni
În clocot de dorințe ne-nplinite,
Vom ști că-n lumea asta sunt minuni
Și veșnicii in doi ne-au fost sortite. “
Fără artificii și cuvinte ostentative, poeta se confensează sincer, punându-și sentimentul de preț , iubirea, pe covorul de frunze pastelate al toamnei .
*când am vrut să iubesc
iubirea mi-a întors spatele
cănd am vrut să scriu
cuvintele au fugit de mine
am sorbit până la fund
paharul dezamagirii
apoi am vrut să râd
dar râsul s-a prefăcut
în migdale amare . “
“ Zestrea toamnei”, este zestrea Emiliei !
Citiți-i versurile: sunt fiorul sufletului, sunt fiorul toamnei !
Constanța Abălașei-Donosă

VINA / FAJI

COMENTARIU la
cartea de poezii a
autorului Constantin Gherghinoiu

Motto :

“Vreau să fug din lume,

unde să fug Doamne ?

peste tot se întinde nicăieri

peste tot este un vid nedumerit,

nu ai unde să te duci niciodată,

nu este scăpare nici pentru tine, “
Aceste versuri folosite drept motto, deschide seria de poezii din cartea care se numeste “ VINA / FAJI “ , a poetului, prozatorului, dramaturgului și istoricului literar Constantin Gherghinoiu, editată la Editura “Grai și suflet – Cultura Națională “, București, decembrie 2011. Cartea apare sub colaborarea cu Uniunea Cenrtrală a Albanezilor din România și este tradusă în limba albaneză de un nume cu rezonanță internațională, poetul BAKI YMERI .
Constantin Gherghinoiu este absolvent al Facultății de Filosofie –Secția Pedagogică, al Universității din București. Născut în județul Prahova, este prin adopțiune fiu al Brăilei, pe care o iubește. Dovada ? tot ceea ce a făcut pentru cultura sa. Din anul 1991 se numără pritre fondatorii Socioetății Scriitorilor Costache Negrutzi din Galați, la care au colaborat numeroși scriitori din Brăila .Ca director al Casei Corpului Didactic din Brăila, scoate seria nouă a publicației “ Foaia Învățătorului “ și mai publică zeci de lucrări didactice.
Din anul 2002 este numit director al Instituției de Învățămâmt “ Dumitru Panaitescu Perpessicius ”, liceu pe care-l conduce cu o neîsuflețită abnegație.

Iubitor al operei lui Perpessicius și nu numai, sub conducerea domniei sale, acestă instituție de învățământ, arată precum o bijuterie iar ușile sale fiind deschise și copiilor de dincolo de Prut.
Posesor a numeroase premii naționale și internaționale al concursurilor literare, omul de cultură Constantin Gherghinoiu, a primit pe lângă toate acestea “Diploma și Medalia de Excelență “ – acordată de Consiliul Local Brăila în anul 2003, iarăși în anul 2004, Președintele României, îi acordă “Meritul pentru învățământ în grad de Cavaler “. În anul 2007, primește Diploma și Medalia în grad de “ Cavaler al Literelor “, la Galați.
Împătimit al culturii brăilene spre a o duce mai departe, Constantin Gherghinoiu, colaborează la diferite publicații în țară și străinătate: Franța (unde a și făcut cursuri de specializare ), Grecia, Bulgaria, Serbia, Slovenia. Ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 2006, este ales in Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor – filiala Brăila / Galați.
Volumele publicate sunt :
Toamna patimilor după Matei – poezie, Galați Ed.Porto – Franco, 1991
Șantaj – roman, Galați Ed. Porto-Franco,1995
Pușcărie pentru porumbei – teatru, Galați Ed. Geneze, 1998
Mitologii negre – poezie, Brăila Ed.ExLibris, 2001
Sinele și deșertul – poezie, Brăila Ed.centrul de Creație, 2004
și ediție bilingvă,româno-franceză, 2007
Poezia pierdută și poeme în proză, Brăila Ed.ExLibris, 2008
euGENIA Cosmosului meu – poezie, Brăila Ed.ExLibris, 2009
Fănuș Neagu și eroii lumii lui – proză, Brăila Ed.ExLibris, 2009

Heraldica – volum apărut în limba macedoneană, la Ed. Matrița, 2010 Prezent în multe antologii de poezie, proză și dramaturgie, domnia sa, are și meritul de a fi antolog la “ Din Vadurile Chiralinei “ -volumul de poezie , Brăila Ed.ExLibris, 2005 și “ Poezie și Proză la Dunărea de Jos”, Brăila Ed.ExLibris, 2008.
Volumul de poezii “ VINA – FAJI “, consider că este o carte de spirit în care poetul parcă ar fi cuprins în sufletul său toate păcatele și mizeria tuturora și apăsat de acestă intunecare, dorește să șteargă totul – ca pe un geanm – să poată vedea prin el transmițând și altora, ceea ce înseamnă lumina spirituală.
Sincer cu el până la capăt, cu sufletul întunecat se spovedește în fața bunului Dumnezeu, cerând pentru sine și semenii lui, ca El Dumnezeul nostru, să reverse măcar un fir de lumină, ca noi muritorii ajungând în fața Scaunului de milostivnică judecată Dumnezeească, să îngenunchem și cu sinceritate să cerem iertare de toate greșelile făcute și ca ele să nu se mai repete.
“ce viitor să fie în fața ta, Doamne / după tot trecutul în care zaci îngropat, / altarul se arată răsăritului / și gol este altarul, / gol de zei și de demoni, / Hristos, tot pe cruce mai ești ? / așa cum te crucificaseră mai demult / gărzile pretoriene mai ești ? / tot singur, Hristos ? /

tot părăsit de oameni ? “
Cuvânt după cuvânt, ca într-o rugăciune, autorul își dorește un lucru extrem de important: o vigilență trează reînoită în toate principiile morale și spirituale. Este o cale anevoioasă – este conștient de acest lucru – dar care merită să depună orice efort cerând ajutor: “roagă-te pentru mine, Părinte.” Dumnezeului nostru, poetul se încredințează pe sine precum și pe semenii lui, cu înreaga lor viață fiindcă mărturisește deschis, că el reprezintă sentimentul vulgar al tuturor celor ce simulează că îl caută. Cu puținătatea trupului său, se simte incapabil și slab să poată dobândi un lucru bun :
“Dumnezeu vrea să intervină, / este neputincios, / nimeni nu-l mai ia în serios / aș vrea s-l salvez din oroarea clipei, / să-l scot din penibil, / din vetustețe, / nu mă pot salva nici pe mine, Doamne, / ce să speri de la un neputincios ? “

Autorul mărturisește cu tristețe că a eșuat jalnic din toate încercările de a-și asigura nemurirea. Plânge și tace. Tace, fiindcă tăcerea este folositoare atât pentru el ca om al creației cât și pentru semenii săi, dobândind prin acestea orice virtute.
“ crucea pe care îl pusesem pe acela ales / înmugurise de puterea primăverii, / am privit adânc în miezul lemnului / și am strigat: / o, Doamne, tu ești aici, / în ce întuneric stai ! / țși am început să plâng, / din lacrimă a ieșit raza de lună/ și întunericul, / acel întuneric desăvârșit / în care te țin, Doamne, ca pe o pasăre în laț .”
Așa cum pe cerul liniștit de albastru, păsările se joacă și zboară în tăcerea lor, și omul rugăciunii, se bucură de dragostea Domnului. Citind cartea de poeme “ VINA – FAJI “, vă veți bucura de puterea cuvântului ei. Arta cuvântului scris de Constantin Gherghinoiu, revarsă peste cei ce-i citesc opera, lumini reconfortante și purificatoare pentru suflet și spirit.

 

Constanta Abalasei-Donosa

Viața ca o punte

– COMENTARIU –

Recent, am avut plăcuta surpriză să citesc două cărți de același autor; Titina Nica-Țene, care deopotrivă , este și poetă și prozatoare. Cărțile se numesc; Scaunul  Harului, editată în  anul 2009 și Viața ca o punte, editată în anul 2011. Ambele au aceiași editură; * Semănătorul * Editura online.

Între cele două, am preferat-o pe Viața ca o punte, fiindcă este editată mai recent.

Titina Nica -Țene, își începe scurtele sale proze din * Viața ca o punte*, printr-un motto, extrem de sugestiv din Vechiul Testament: * Domnul a zis lui Iousa : ia 12 bărbați din popor, din mijlocul Iordanului (…) 12 pietre (…) pentru ca acestea să fie un semn de aducere aminte în mijlocul nostru. *

După ce vei citi primele două – trei proze din această carete vei spune : sunt simple ! Da . Sunt simple și pline de autenticitate. Cu eleganța vocabularului strămoșesc și cu o sinceritate pură din

lăuntrul său, Titina Nica-Țene, ne împărtășește rând pe rând din toate tainele copilăriei până în prezent, fără a nu pune în umbră situația materială a familiei sale, precum și a oamenilor locurilor în care se zbăteau zi de zi, prin anii de după 1940.

Născută într-o zi de vară, în iulie 1944, într-un sat rătăcit prin județul Vâlcea, află mult mai multe de la tatăl său * om cu ceva carte*, despre sărăcia locurilor, despre munca câmpului pentru ai întreține pe cei încă 7 frați ai săi. Dacă părinții munceau din greu câmpul pe arșița soarelui, în colbul de praf sau noroaele în care rămâneai încremenit pe timpul ploii, copii rămași acasă, știau ce au de făcut în ograda lor cu chibzuința și cumpătul primit de la părinți.

Citind fiecare mică proză : Curca, Dracu-n farfurie, Cântecul sapelor, Furtuna, Prima zi de școală, Curcanul, Gâștele, Stafiile, Îngerii în vis …m-am ospătat cu atâtea frânturi de peisaj din micul sat Ușurei, așezat pe malul râului Beica, unde Titina alături de ceilalți copii, ascultau cântecul broaștelor, țârâitul greierilor și țânțărimii; unde spuneau povești și se jucau de uitau de păscutul vacilor ce le aveau în grijă, uitau și de foame și de sete.

M-am ospătat din toate povestirile ca și atunci când în ziua de Sf. Crăciun, după ce făceau câteva milostenii pentru cei morți, serveau prânzul Sf.Crăciun, la masa cea mare, lucru care se întâmpla numai la Sfintele Sărbători: Nașterea Domnului și Sfânta Înviere.

Văzute prin lumina lăuntrică a ochiului de copil, toate aceste povestiri în întregime, depășesc simplismul, luând alte valori de greutate din tot ce este scris : datina și spiritual oamenilor și locurilor.

Amintirile copilăriei până spre adolescență, când déjà avea 11 ani, au trecut în joacă. Mai triste au fost când a început colectivizarea, luânduli-se din ogradă oile, caprele și pe Bujoara – vaca lor cea dragă, cu care ea mergea la păscut.

Puțin mai târziu înțelege ce se poate descoperi, prin a învăța carte. Poate atunci, când merge cu fratele mai mare, pentru prima oară la oraș. Deși mărunțică, oacheșă și slabă, reușește să plece din satul său sărac, învățând și creându-și o viață socială demnă.

Sărăcia timpului și diversele întâmplări colorate ale vieții, au făcut-o pe Titina Nica-Țene, să ne dăruiască astăzi toate aceste povestiri autentice.

Viața ca o punte, sau Punte pentru o viață – constitue pentru autoare, o mare calitate de prozator

autentic: proză făcută cu răbdare și în timp. Timpul oferă și bune și rele.

Timpul oferă și mult și puțin ; după cum autoarea mărturisește în finalul Întoarcerii.

…………………………………………………………………………………………………………

Tristă stau pe prispa casei,

Nu știu încotr-o s-apuc,

Satul nu mă recunăaște,

La oraș nu mă mai duc !

Să vă bucurați,  citiți această carte, * Viața ca o punte * .

Autor Constanța Abălașei Donosă

Între poezie și proză / adăugat de Constanța Abălașei Donosă

ÎNTRE POEZIE și PROZĂ /

-Comentariu la cărțile autoarei  VASILICA ILIE  –

 

În data de 26 noiembrie 2011, a avut loc la Biblioteca Metropolitană  Mihail Sadoveanu din București, în prezența unui numeros public iubitor al scrisului cât și prin participarea a numeroase personalități culturale, o triplă lansare de carte.

Semnele timpului – poezie, autor Elisabeta Iosif

Răscrucea destinului – proză, autor Vasilica Ilie

Antropologie culturală – studii și cercetare, autor prof. dr. Ștefan Lucian Mureșanu.

 

 

 

                                    Fereastra de la Răsăritul cuvântului,

                                                spre  Răscrucea destinului

                                                –       de Vasilica Ilie    – 

 

Aceste două cărți le-am primit în dar, din mâna autoarei, ca semn al prețuirii sale pentru cel ce citește poezie și proză .

Fereastra de la răsăritul cuvântului –poezie, este editată la Ed. Pim, Iași, 2010.

Coperta și grafica interioară sunt semnate de Liliana Nastas Brătescu

Postfața , aparține poetei și prozatoarei Cezarina Adamescu – membră a U.S.R. și redactor la Revista Agero- Stuttgart.

Răscrucea destinului – proză, este editată la Ed. Pim, Iași, 2011.

Grafica copertei este asemeni *unui triptic *, reprezentând 3 picturi acril / pânză ale ilustrei artiste-plastice Maia Martin.

Postfața este semnată de Maria-Cornelia Postescu.

Menționez faptul să ambele arată frumos cu o tipăritură îngrijită și sunt editate sub egida * Asociației Unuversul Prieteniei *.

Fereastra de la Răsăritul cuvâmtului, este o carte simplă la prima vedere, însă atât de profundă pentru minte și suflet. Răsăritul, este smerenia sufletului nostru !

Răsăritul, este statornica nădăjduire în bunul Dumnezeu .

Compusă cu toate gândurile pline de sensibilitate, autoarea reușește fără nici un mare efort să ofere sufletului și ochiului celui care citește, imaginea unui muzeu cu sălile atât de mari în care pereții sunt panotați cu tablouri : Tablou de toamnă cu natură moartă, Între cer și pământ, Paradă de toamnă, La revedere vara mea natală, Sara, la furat de lună, Trandafiri,  Lanul de grâu cu maci, Visând printre nori și multe altele…

Găsim aici, o mare expoziție de cuvinte: cuvinte ce se vor sălășlui prin ele – că omul sfințește locul și cuvântul.

Este darul autoarei care din pacea sufletului său prin cuvânt, nu să se facă plăcută oamenilor, ci să pătrundă în esența sufletului lor – ca o insuflare.

Nu este lucru ușor ! Citind poeziile, parcă și admiri tablourile:

       *Mă iartă cuvântule, că nu-ți sunt fidelă,

         Nici gândurile nu-mi sunt la fel mereu,

         Câteodată aș vrea în acuarelă

         Să ți le pictez; nu mă pricep, îmi este greu.

         Viața, azi, mi se pare o telenovelă

         Unde este ispitit și un arhiereu. *

Poeziile din carte, sunt fără încărcătură de prisos și te poartă din imaginea unui tablou, spre imaginea celuilalt, precum o ramură purtată spre rodul altui fruct, îmblânzind ochii sterpi sau vioi, inimile sărace sau bogate-n darul milei .

*Dacă aș putea acum

         m-aș transforma în nor,

         aș plânge ploi,

         aș îmbogăți pământul

         Cu iubiri și flori

          și apoi

          ca un curcubeu

          aș râde soarelui.*

Fără mari pretenții, asemeni omului care dăruiește cu generozitate fără a cere ceva în schimb, și autoarea Vasilica Ilie, mulțumește mărturisind în finalul ezpozeului de cuvinte:

*Mi-ai alungat din gând tristețea și blestemul

         Și clipele negre ale anilor pierduți.

         Știi atât de bine să îmi alinți sufletul,

         Până și urma de zăpadă mi-o săruți.

 

         Renasc în iarna aceasta, sub plapuma de nea,

         Într-o iubire pură, ce sufletu-mi râvnea ! *

 

Cealaltă carte, *Răscrucea destinului *, aceeași autoare – Vasilica Ilie, este de proză. Scrisă sub semnul emoției interioare, autoarea să se poată exterioriza, pune pe hârtie toate faptele petrecute în arealul unui sat din Bărăgan, îm măsura timpului cuprinzând: dragostea;  duioșia sau disperarea; vorba bună sau cea aspră; paza bunului Dumnezeu prin naștere și moarte cât și starea de spirit al personajelor prezentate, cum unele din ele pot fi în același timp și îngeri și demoni .

Cu iscusință creatoare, Vasilica Ilie, cercetează îndeobște sufletul fiecăruia și propriile sale calități; cuvântul dat, starea sufletească a unora de a fi mieroși sau veninoși; dorința sau disperarea , poate uneori greșelile mărturisite sau nemărturisite.

Și aici în cartea de proză Răscrucea destinului, apar o serie de personaje, în care autoarea cu inspirația sa intuitivă, știe să creioneze portretul fiecăruia atât fizic , cât și psihic.

De la început pănă la sfârșit, acestea sunt; Frusina cu tatăl ei Gheorghe; George – iubitul Frusinei cu părinții săi Geta și Nicolae; Petre Soare – atât de mîndru și orgolios însă cu mintea slabă atât în tainele spirituale cât și morale; Alexandru Popa – medical veterinar, precum și alte personaje secundare care împreună, supravegheați de cuvintele autoarei, alcătuiesc de-alungul coperților, această nuvelă, care-ți infiltrează în suflet dragostea pentru cel ce se luptă cu răul vieții prin toată răbdarea sa, cât și dorința de uitare a celor ce sunt nevrednici de respect, prin lipsa lor de cutezanță.

Citind cărțile, acestea mi-au insuflat încrederea de a transmite mesajul meu; citiți-le !

Comparând poezia cu proza scrisă de Vasilica Ilie, am rămas cu un singur sentiment ; autoarea merită aprecierea noastră deplină .

 

Constanța Abălașei Donosă

Poemul Phoenix de N.Băciuț

 

 

 

 

 

       SĂMÂNȚĂ FĂRĂ NUME
 * Amin, amin, grăiesc vouă ; 

grăuntele de grâu, când cade pe

pământ , dacă nu va muri, rămâne

stingher; dar dacă va muri, aduce multă roadă .*                                                                  
          ACEASTĂ SĂMÂNȚĂ / N-are nici un nume, / n-are nici zi, / nu e secunda / și nici o fereastră /nu-i e lumina, / nici o silabă nu-i e cuvânt ; / această sămânță / n-a fost mormânt, / n-a stat la porți /și nici n-a fost cina; / această sămânță, / încă nu-i rădăcina, / nu-i anotimp / și nici somn – /e doar un vis, / moneda unui schimb / demult interzis. / Această sămânșă, / în curând, va muri. / Spune-mi, sămânță, / ce vrei să fii ? *
Prin acest modest comentariu, voi încerca să-i dau un nume, acestei Sfinte Semințe. Mult m-aș bucura dacă această carte, * Poemul Phoenix, Ed. Dacia XXI, 2011, ar renaște sub ochii mei – pentru mine – a doua oară !
Am început această scriere la Poemul Phoenix, cu același citat pe care l-a folosit poetul, din Sf.Evanghelie după Ioan, cap. XII, 24 .  Prin Poemul Phoenix, alcătuit din mici – poeme rugăciuni – primești pe calea cuvântului scris, din toate fericirile vieții; ca în parabola semănătorului * din Sf. Evanghelie după Ioan *, grâul semănat în camp de va rodi, așa va fi răspândit și cuvântul dumnezeesc .
Greu de explicat, cum văd poezia din această carte prin viziunea mea artistică, însă las pe seama unui hazard, să ajung să citesc précis inteligența succesivă de cuvinte a autorului, mult mai bogată decât pare la prima citire. Spun acest lucru, fiindcă întreaga carte te cucerește necondiționat, văzând în fiecare poezie un tablou de evenimente și trăiri sentimentale, asemănătoare unei viziuni închinate dragostei efemere, iubirii grațioase și neostentative, dragostei adevărate.
Autorul acestor poeme, prin simple cuvinte spuse din și cu suflet, caligrafiază în mintea mea, tumultul sentimentelor gândite acolo, în arhipelagul inimii sale, stârnind nu numai admirație dar și o dragoste necondiționată;
Pereche – Nepereche ; Somnul din somn ; Nascendo ; Orizont ; Înecarea lacrimei ; Basm; ; Litera ; La revedere ; Muntele din mare; Anotimp invers; Ea , și un alt șirag de poeme nestemate, precum le văd ochii mei .
Tumultul, a tot ce este omenesc, îl desprind uneori din toată dragostea condiționată sau necondiționată, dăruită de cele mai multe ori fără a primi nimic în schimb, ducând la ;
*Înecarea în lacrimi ;
Să plângi și lacrima să-ți fie / o margine de curcubeu , / lumina grea a unei zile / în care să te-ntorci mereu ; / să plângi când lacrima e zid / pe care nu mai poți să-l treci , /să plângi și lacrima să-ți fie / o mare-n care să te-neci . *
Câtă plasticitate și câtă rugă este în această mare de lacrimi !
Cu o stratificare, după ce am nodat poezie după poezie, într-un singur element prin cuvinte precaute, uneori repetate precum frumusețea penajului păsării Phoenix ( Dar cine a văzut pasărea Phoenix ?! Pentru mine este o pasăre rară, dumnezeească … Citiți – Poemul Phoenix, – fiecare poezie este un fir de pană, al acestei păsări ! ) care-ți produce o revelație uimitoare, Nicolae Băciuț , te pune în fața unei stări pozitiv sacrale, șlefuită cu mult har – poate și datorită trăirilor sincere – capabilă să lecuiască răul , sau poate dorurile neatinse.
Contemplat prin desenul minți mele, Poemul Phoenix, a reușit să-mi fie hazardul ingenios ce mi-a atins sentimentul cel mai puternic al dragostei mele pure ; mângâindu-l cu sufletul și o lacrimă topită din tot albăstruiul unui petec din sfântul Cer, simt ca pe o * soră ce-mi este frate . *
*Până la zbor , / până peste ape / Unul e nor / fără de ploape , / Până la tine / sunt pământ / Ochii-s retine / făr de veșmânt / Trupul e trup / pe jumătate , / vulpea e lup / sora mi-e frate . / Până la tine / nu-I nici un pod / cum pleacă cum vine / viața mi-e nod . 
Autorul, își deschide sufletul, până la dorința contopită cu imaginea ființei iubite, ca și cum el o așteaptă cu sufletul curat și ea se tot pierde-n taina inerenței . Această stare, îl duce uneori pe autor , la acea amărăciune împietrită, la baza ei stând numai licoarea lacrimei profunde, ca într-un basm.
*Trecea o dată / și încă o dată / jumătatea mea împerecheată, / jumătatea mea de cuvânt , / jumătatea mea de descânt , / jumătatea mea / de viață / întregul meu / de mormânt . / Încă o dată / încă o dată /nicodată .*
Poemul Phoenix , este o carte de poezie simbol, poezie de vibrație lăuntrică nemijlocită prin suplețea cuvintelor utilizate, prin conturarea precisă a ideilor, prin statornicirea venerată de o dorință subtilă a cuvintelor caligrafiate egal, ori variante și simple.
Poemul Phoenix, rămâne pentru mine o imagine plină de afectivitate – o fereastră deschisă să privesc pasărea rară, Phoenix – spre al reda în imaginea plastică, ca într-un crochiu .
*Ultimul , / poemul / stinge / lumina .*
Primul, cuvântul .
Voi aprinde lumina, pentru orice poem .
De la 1 la 55, lumina va sta aici .

 

Constanța Abălașei-Donosă

Podul suspendat de Suzana Deac / Postat de Constanta Abalasei-Donosa

-Comentariu –

Încep acest mic comentariu cu gândul la toate ideile fierbinți, zvâgnite din mintea autoarei Suzana Deac, împinsă de semnul cunoașterii deopotrivă sau al prțuirii dimpotrivă, față de viață, față de locuri și lucruri comune .
Ea însuși dascăl, excelent psiholog, cu talent în scrierea versurilor și deprinderi de excepție în citirea artei-plastice, în această carte de proză ” Podul suspendat „, sau cum îmi permit a o numi mai pictural pe valoroasa carte – puntea suspinelor – Suzana Deac, ne aduce în fiecare proază scurtă, fragmente din viața reală – unele neștiutoare ochilor noștri poate abătuți prea mult de gânduri, altele fiind inexplicabile, datorită ochiului neavizat cu care ar trebui să fii deprins – pe care ni le dăruiește cu inima fără pic de îndoială și cu gândul de a ne desprinde din vremurile potrivnice.
„Și dacă gândacul este îndrăgostit de un fir de iarbă „, mai sugestiv pentru mine este motto-ul :
” Te trezești la gândul că toată viața ai alergat după cineva să-l ajungi, să-l iubești, să-i împărtășești, să-l depășești – depășindu-te pe tine însuți, ca în final să ajungi tot un om depășit ” .
Fantastic !
Nu încap în cuvinte pentru acest motto; pentru aceste proze scurte, schițate simplu, asemeni unui crochiu, în tot podul suspendat. Cuvintele, frumos meșteșugite cu simplitate pentru fiecare prozișoară, fiindcă atunci când citești una, două….nu te mai oprești; balsamul fiecăruia te învăluie în măreția necunoașterii până la final. Citind vrăjit de multele întâmplări așternute pe hărtie, ai sentimentul că o minune apare într-un întuneric estompat; poate ca-n * valorile morții * unde cred eu, nu mai încape vorbă să-ți faci semnul crucii cu limba în taină, să îndepărtezi orice răutate.
„Podul suspendat „, autor Suzana Deac, s-a născut la Editura Transilvania, în anul 2011.
Această carte, ca multele de altfel, face parte din ” Colecția – Cititor de Proză „, care este coordonată de distinsul om cu suflet nobil, EMANUEL POPE , om de aleasă cultură, poet , prozator și un desăvârșit promotor cultural. Cu inima cât soarele, domnia sa , aduce soare și lumină în sufletele celor ce-i cer ajutorul în a plăsmui ceva trainic și adevărat.
Aici, în ” Podul suspendat ” orice proză, asemeni unei punte pentru un suspin, scrisă de Suzana Deac, autoarea te învăluie în taina ei, îți dă curiozitate sau bucurie, dar cel mai mult dragostea inimii sale, gândurile sincerității sale depline șlefuite precum o piatră și trimisă nouă, spre a ne încânta ochiul și sufletul. Atunci când autoarea descopreră ceva de care nu avem cunoștință, rămânând uimită ea însăși …așa și proza-i scurtă îți deschide portița, ca din trupu-i mlădios să luăm aminte de lucruri pentru care sufletul nostru are nevoie cu prisosință.
Prin ” Podul suspendat ” , Suzana Deac ne dăruiește tumultul din puntea suspinelor sale: iubirea.
Iubirea ei, gândurile, trăirile le descoperim în măreția acestor simple texte, îmbrăcate cu multă lumină .
Citiți-le ! Sunt scrise cu dragoste de viață, iar noi, aparținem acestei vieți cu bucuriile și necazurile ei.
Constanta Abalasei-Donosa

Doina Cernica și „ Rodos, ultima vară

–  comentariu  –

Criticul de artă Valentin Ciucă spunea cândva” Doina Cernica este unul dintre exponenții de marcă ai jurnalismului cultural românesc.
Doina Cernica este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Internaționale a Presei Francofone. Este prozatoare, traducătoare și ziaristă cunoscută în Bucovina ,deținătoare a numeroase premii naționale și internaționale.
Diona Cernica, îmi este prietenă de multă vreme, datorită expozițiilor mele avute în orașul Suceava – în Bucovina dragă, arhipelagul mănăstirilor din România. La jumătatea lunii februarie , anul acesta, ne-am întâlmit întâmplător în centrul Sucevei fiind însotită de o altă prietenă, Rozalia Motrici. După ce am schimbat cuvinte timp de căteva minute, la despărțire mi-a dăruit cartea sa” Rodos, ultima vară,” apărută la Ed. Mușatinii din Suceava, anul 2011. Lansarea cărții urma să aibă loc la sfârșitul lunii februarie, începutul lunii martie.
„Rodos, ultima vară”. Cum acest trandafir minunat, imagine a coperții I, se întoarce spre soare, pentru ca razele lui strălucitoare să îl poată ajuta la desăvârșirea frumuseții cât și a simetriei lui, și noi oamenii, tot astfel trebuie să ne întoarcem spre Soarele Neprihănirii, ca lumina Cerului să poată străluci asupra noastră.
În decursul de milenii, prin credință și muncă, omul a creat mari opere de artă.
De ne întoarcem în timp, ne gândim la cele 7 minuni ale lumii, dar nu numai .Cartea de față, despre una din aceste minuni face vorbire. Pentru a intra în atmosfera cărții, descrierile sunt făcute cu har cât cu multe cunoștințe geografice și istorice. Voi aminti cele 7 minuni ale lumii antice;
Farul din Alexandria ,
Templul lui Artemis, din orașul Efes
Statuia lui Zeus
Colosul din Rados ( Străjuia intrarea în portul din insula Rodos din Grecia. Rodos, este o insulă aflată în Asia Mică, unde Marea Egee, întâlnește Marea Mediterană ).
Grădinile suspendate ale Semiramidei
Mausoleul din Halicarnasus
Piramidele de la Giseh ( Kheops, Khesfren și Mykarinas )
În viață, fiecare om devine ceea ce gândește numai prin iubire; iubirea de Dumnezeu, iubirea de familie, iubirea de țară, iubirea pentru muncă. Munca, este viața activă a fiecăruia .Muncind cu pasiune și energie, reușești să faci orice. Cel ce face artă, oricare dintre cele 7 arte, cu multă rigoare și disciplină, Dumnezeu, îl iubește ca pe un înger.
Într-o confesiune de credință, Doina Cernica, așterne cu mult har cu evlavie, în această carte ceea ce a văzut și a vizitat în minunata Insulă Rodos, prin pelerinajul său aici. Fiecare povestire este scrisă cu ușurința condeiului, redând întocmai peisajele locurilor, datinile, istoria încât vizitatorii sunt încântați de frumusețea acestora. Expilcită în detalii, totul este lesne de înțeles din ceea ce citești, chiar și cei ce nu au depășit granițile tării. Vă redau câteva repere; Numele insulelei,/ Soarele, minunea dintâi,/ Cavalarii Sfântului Ioan,/ O floare roșie de sânge, /Lacrima ploii,/
Rodos, ultima vară .
Ce mi-a plăcut la cartea Rodos, ultima vară a Doinei Cernica ?
Comparația locurilor vizitate cu cele natale. Dumbrava minunată a Rodosului, are un luminos, o taină caldă. /Mănăstirea Kalopetra, construită la 1784 de Alexandru Ipsilanti, domn al Țării Românești./ Vorbește despre creațiile poetice ale lui Pindar, transpuse în românește în perioada 1974 – 1977 de către marele poet Ioan
Alexandru. Vorbește despre celebrele frumuseți divine întruchipate in statui de către artiștii antici; Laockoon și fii săi – celebrul grup statuar,  Afrodita maritimă, Afrodita, Zeus, Apolo.
Cum românul în general, însă bucovineanul în special, trăiește la marginea povestirii sale, trăiește cu capul sus să poată atinge cu fruntea sa stelele în miez de noapte, niciodată uitând a se înclina în fața lui Dumnezeu .
Bucovineancă frumoasă, harnică și mândră, Doina Cernica își umple vara grădina de flori multicolore, iar iarna le pune la fereastra casei sale, sau le mută pe straiele care le poartă orice bucovinean în zilele sale de sărbătoare, duminica la biserică sau la nunți.
Pentru autoare, oricare zi petrecută în Insula Rodos, este o zi de duminică.Rodos, are multă frumusețe de ocrotit. Citind cartea” Rodos, ultima vară”, capeți pace și liniște sufletească. Prin descrierile sale în această carte, Doina Cernica, ne dă o parte din sufletul său cu o încredere statornică, durabilă și liniștitoare. Cu sensibilitate și măiestrie, Doina mister Cernica ne dăruiește toate paginile cărții spre a fi citite, indiferent de timp și anotimp .

Autor  Constanța Abălașei-Donosă


Sacru și profan în Țara Sfântă

 

-Comentariu  la  CARTEA –

SACRU  ȘI  PROFAN  ÎN  ȚARA  SFÂNTĂ/ jurnal

de    NICOLAE  BĂCIUȚ

       În desăvârșirea sa supremă, dintotdeauna omul, a avut nevoie de credință și rugăciune. Ruga a noastră gândită, este grăită cu ajutorul  limbii, iar aceasta la rândul ei, este îndemnată de inimă . 

       Din inima noastră, pleacă marea iubire, pleacă binele și răul, dorințele noastre repetate la infinit, pleacă toate faptele și patimile noastre, pleacă toată osteneala minții noastre și timpul în care trăim. 

       Mărturisesc toate acestea ca un preambul la cartea „Sacru și profan în Țara Sfântă”/jurnal pe care am primit-o cu nespusă bucurie , din mâinile autorului ei; poetul, eseistul, prozatorul, jurnalistul și promotorul cultural – NICOLAE BĂCIUȚ
Mi-a fost dăruită în semn de respect pentru cultură, în ziua vernisajului la expoziția mea de grafică din 16 octombrie 2010, care a avut loc în orașul Tg.-Mureș.

        „ Sacru și profan în Țara Sfântă” / jurnal, a fost editată la Ed. Nico, Tg.-Mureș, anul 2008.

        După ce am fost părtașă la toate mărturisirile autorului în acest jurnal, m-am bucurat  de toate acestea, în tăcere.

Consider tăcerea, un element sacru !

Un om când face o faptă bună, sau o milostenie oricât de mică ar fi ea, o face în tăcere.

In cartea” Sacru și profan în Țara Sfântă”, autorul Nicolae Băciuț, ne mărturisește prin descriierile sale  aici, marea bucurie, adevărata bucurie plecând ca pelerin în necunoscut și întorcându-se din” profan”, ca un chemător , intrebător , doritor și rugător la tot ce-i este de folos sufletului. 

Nicolae Băciuț, ne mărturisește cu toată căldura inimii, despre toată bunătatea și toată dragostea pe care i-a însuflat-o această călătorie pelerină, tulburându-i ființa și dinlăuntrul inimii, prin a tinde și mai mult către Dumnezeu. 

       Dumnezeu , care niciodată nu ne scapă din ochi, care ne dă iubirea și  bunăvoința Sa, mai mult; când noi , cei păcătoși și pieritori, cugetăm cu toată inima noastră, cu vorba, cu fapta, cu mișcarea și nădejdea noastră, de a birui orice rău. 

       Tg.- Mureș , 8 mai 2006 

        Ierusalimul e foarte aproape. Poimâine voi pune piciorul în Țara Sfântă. Încă nu am reușit să mă pregătesc sufletește pentru acest
pelerinaj, nici măcar să mă spovedesc, așa cum este de cuviință
înaintea unei astefel de întâlniri . Dar aproape că m-au sufocat
evenimentele din ultima vreme, parcă dușmănoase, ostile plecării mele. A trebuit măcar în parte, să le înfrunt, să fac față, să obțin măcar amânare a unui deznodământ. A unor „ chestiuni arzătoare la ordinea zilei”, care n-au nici un Dumnezeu ! 

Dar acest drum trebuie făcut. Măcar în parte, am reușit să străbat
istoria Ierusalimului. Informații despre Țara Sfântă se găsesc foarte multe, chiar derutant de multe. Organizatorii au fost obligați, prin forța împrejurărilor, să limiteze pelerinajul la minimul necesar și obligatoriu, pe traseele biblice, să lase deoparte muzeele, deși Israelul, se spune, are cel mai mare număr de muzee, raportat la numărul de locuitori. Ca să-l parafrazez pe cunoscutul om politic evreu Simon Perez, care afirma despre râul Iordan, că are mai puțină apă decât istorie, cred că Israelul are mai multă istorie / trecut decât prezent și viitor. Deși, cu viitorul nu-i de glumit !

       Un joc inevitabil de cuvinte, pentru întrebări deloc retorice; Câtă
istorie atâta credință sau câtă credință atâta istorie ? „ 

Nicolae Băciuț, prin mijloacele cuvintelor, deși este aproape supus tăcerii emoționale înaintea plecării, se gândește la toate urmările mântuitoare, ale bunei înțelegeri, după ce va ajunge să pună piciorul  pe Pământul Sfânt . Aproape stă de veghe, pierindu-i și somnul la gândurile că va sosi momentul, când va sta câteva secunde la Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos. O asemenea bucurie din gândurile sale, îi dă puterea să se adune și să vină în întâmpinarea puternicilor emoții, de ce-i vor vedea ochii .

        „ E copleșitor și contradictoriu ceea ce dezvăluie Ierusalimul. Sigur,
ființa oricărui creștin se înfioară de bucurie și trăire religioasă , realizând, de fapt, că se
 află într-un tunel al timpului, că dă ceasul înapoi mai bine cu două mii de ani și pășește pe aceste locuri pe unde a călcat Mântuitorul, că aduce foarte aproape în inima sa un timp, că
încearcă să se regăsească în acel timp, întrebându-se poate în ce fel și-ar fi găsit rostul , atunci, în orice loc s-ar fi aflat, de la Biserica Ecce Homo la Biserica Sfântului Mormânt. În această din urmă biserică, adevăratul creștin nu poate intra decât în genunchi, cutremurându-se. 

         Câți dintre noi ne-am fi purtat ca Simon Cirineanul, la al cincilea popas, câți ar fi avut curajul să ia crucea de pe umerii Mântuitorului,
să ducă singur povara ei ? 

      Nu poți, străbătând Via Dolorosa să nu atingi cu mâna locul în care  se păstrează amprenta unei palme, care e a Mântuitorului și care a rămas acolo într-unul din momentele în care acesta, urcând spre Golgota, sub apăsarea crucii, s-a sprijinit cu mâna de stâncă.

E un sentiment puternic al „ atingerii „ locurilor cu istoria sacră, ortodocșii români având  în tradiție atingerea icoanelor a moaștelor, nu doar cu buzele ci și cu obiecte de îmbrăcăminte sau diverse  alte lucruri care, astfel s-ar încărca de har dumnezeesc.

       Caldarâmul Căii Crucii e ros de pașii, de genunchii celor care au trecut pe aici, prin veacuri, pe urmele Mântuitorului. Pietrele sunt parcă șlefuite, sticloase, cu luciri de oglindă.” 

       Cutremurându-se de toate cele văzute, Nicolae Băciuț descrie cu smerită pioșenie întregul arhipelag de biserici vizitate pe pământul sfânt. Toate acestea dăruindu-i mai mult virtutea creștină, transmițând-o prin cele mărturisite în carte, ca noi oamenii să fim mai buni, mai smeriți – prin toate acestea să aflăm adevărul despre noi înșine. 

        Înfăptuind din acest adevar, poate vom deveni mai curați în cuget și în fapte, mai înălțători prin ceea ce suntem, mai răbdători . 

        Răbdarea , este sentimentul nostru de a crede în aproapele de lângă noi . 

        Răbdarea , înseamnă dragoste .

Răbdarea , este esența vieții noastre.

         Scriind această carte cu răbdare și inima plină de bucurie emoțională,
Nicolae Băciuț ,își 
 însușește încă odată ajutorul primit de la Dumnezeu , ca prin
tot harul scriierilor sale, să ne împărtășească și nouă din bucuriile fără de seamă : simțământul adevărului prin credință , aceasta învățându-ne să fim mai buni în viața ce ne este dată să o trăim.

 

Autor   Constanța Abălașei-Donosă     

Doina Cernica și „ Rodos, ultima vară „

Criticul de artă Valentin Ciucă spunea cândva” Doina Cernica este unul dintre exponenții de marcă ai jurnalismului cultural românesc.
Doina Cernica este membră a Uniunii Scriitorilor din România și a Uniunii Internaționale a Presei Francofone. Este prozatoare, traducătoare și ziaristă cunoscută în Bucovina ,deținătoare a numeroase premii naționale și internaționale.
Diona Cernica, îmi este prietenă de multă vreme, datorită expozițiilor mele avute în orașul Suceava – în Bucovina dragă, arhipelagul mănăstirilor din România. La jumătatea lunii februarie , anul acesta, ne-am întâlmit întâmplător în centrul Sucevei fiind însotită de o altă prietenă, Rozalia Motrici. După ce am schimbat cuvinte timp de căteva minute, la despărțire mi-a dăruit cartea sa” Rodos, ultima vară,” apărută la Ed. Mușatinii din Suceava, anul 2011. Lansarea cărții urma să aibă loc la sfârșitul lunii februarie, începutul lunii martie.
„Rodos, ultima vară”. Cum acest trandafir minunat, imagine a coperții I, se întoarce spre soare, pentru ca razele lui strălucitoare să îl poată ajuta la desăvârșirea frumuseții cât și a simetriei lui, și noi oamenii, tot astfel trebuie să ne întoarcem spre Soarele Neprihănirii, ca lumina Cerului să poată străluci asupra noastră.
În decursul de milenii, prin credință și muncă, omul a creat mari opere de artă.
De ne întoarcem în timp, ne gândim la cele 7 minuni ale lumii, dar nu numai .Cartea de față, despre una din aceste minuni face vorbire. Pentru a intra în atmosfera cărții, descrierile sunt făcute cu har cât cu multe cunoștințe geografice și istorice. Voi aminti cele 7 minuni ale lumii antice;
Farul din Alexandria ,
Templul lui Artemis, din orașul Efes
Statuia lui Zeus
Colosul din Rados ( Străjuia intrarea în portul din insula Rodos din Grecia. Rodos, este o insulă aflată în Asia Mică, unde Marea Egee, întâlnește Marea Mediterană ).
Grădinile suspendate ale Semiramidei
Mausoleul din Halicarnasus
Piramidele de la Giseh ( Kheops, Khesfren și Mykarinas )
În viață, fiecare om devine ceea ce gândește numai prin iubire; iubirea de Dumnezeu, iubirea de familie, iubirea de țară, iubirea pentru muncă. Munca, este viața activă a fiecăruia .Muncind cu pasiune și energie, reușești să faci orice. Cel ce face artă, oricare dintre cele 7 arte, cu multă rigoare și disciplină, Dumnezeu, îl iubește ca pe un înger.
Într-o confesiune de credință, Doina Cernica, așterne cu mult har cu evlavie, în această carte ceea ce a văzut și a vizitat în minunata Insulă Rodos, prin pelerinajul său aici. Fiecare povestire este scrisă cu ușurința condeiului, redând întocmai peisajele locurilor, datinile, istoria încât vizitatorii sunt încântați de frumusețea acestora. Expilcită în detalii, totul este lesne de înțeles din ceea ce citești, chiar și cei ce nu au depășit granițile tării. Vă redau câteva repere; Numele insulelei,/ Soarele, minunea dintâi,/ Cavalarii Sfântului Ioan,/ O floare roșie de sânge, /Lacrima ploii,/
Rodos, ultima vară .
Ce mi-a plăcut la cartea Rodos, ultima vară a Doinei Cernica ?
Comparația locurilor vizitate cu cele natale. Dumbrava minunată a Rodosului, are un luminos, o taină caldă. /Mănăstirea Kalopetra, construită la 1784 de Alexandru Ipsilanti, domn al Țării Românești./ Vorbește despre creațiile poetice ale lui Pindar, transpuse în românește în perioada 1974 – 1977 de către marele poet Ioan
Alexandru. Vorbește despre celebrele frumuseți divine întruchipate in statui de către artiștii antici; Laockoon și fii săi – celebrul grup statuar,  Afrodita maritimă, Afrodita, Zeus, Apolo.
Cum românul în general, însă bucovineanul în special, trăiește la marginea povestirii sale, trăiește cu capul sus să poată atinge cu fruntea sa stelele în miez de noapte, niciodată uitând a se înclina în fața lui Dumnezeu .
Bucovineancă frumoasă, harnică și mândră, Doina Cernica își umple vara grădina de flori multicolore, iar iarna le pune la fereastra casei sale, sau le mută pe straiele care le poartă orice bucovinean în zilele sale de sărbătoare, duminica la biserică sau la nunți.
Pentru autoare, oricare zi petrecută în Insula Rodos, este o zi de duminică.Rodos, are multă frumusețe de ocrotit. Citind cartea” Rodos, ultima vară”, capeți pace și liniște sufletească. Prin descrierile sale în această carte, Doina Cernica, ne dă o parte din sufletul său cu o încredere statornică, durabilă și liniștitoare. Cu sensibilitate și măiestrie, Doina mister Cernica ne dăruiește toate paginile cărții spre a fi citite, indiferent de timp și anotimp .

                              Constanța Abălașei-Donosă

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: