Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Constantin P. Popescu”

Campanie de suţinere morală şi financiară a creatorului : Constantin P. Popescu – prozator, poet, pictor

https://www.smore.com/f0c3-solidar

http://cititordeproza.ning.com/group/revistasiteurilordecarteculturalebloguri/forum/topics/campanie-de-sutinere-morala-si-financiara-a-creatorului-constanti

Capriciu

autor Marin Sorescu

(1936 – 1996)

 

În fiecare seară

Strâng de prin vecini

Toate scaunele disponibile

Şi le citesc versuri.

Scaunele sunt foarte receptive

La poezie,

Dacă ştii cum să le aşezi.

De aceea Eu mă emoţionez,

Şi timp de câteva ore

Le povestesc

Ce frumos a murit sufletul meu

Peste zi.

Întâlnirile noastre

Sunt de obicei sobre,

Fără entuziasme

De prisos.

În orice caz,

Înseamnă că fiecare

Ne-am făcut datoria,

Şi putem merge

Mai departe.

……………………………………………………

 

Există nenumăraţi oameni printre noi pe care nu-i vedem pentru că aceştia nu dovedesc a avea suficient apetit pentru zgomot.

Unii dintre ei sunt scriitori sau pictori ce într-o Românie dezlănţuită abia mai reuşesc să supravieţuiască.

În acelaşi timp suntem tributari unei cutume care numai rău ne-a făcut:

creatorul prin natura condiţiei sale demiurgice e un veşnic condamnat la sărăcie materială!

Mai mult de atât, din numărul mare de artişti care ni s-au stins sub povara cruntei sărăcii am făcut un motiv de mândrie naţională. Pe ei însă nu i-am întrebat!

 

” Dar foamea grozavă , nu-i vorbă , nu-i vis” ne atenţiona poetul hotarelor de plumb

 

Cred că a sosit timpul să nu mai cerem acest tip de jertfă sevelor creative ale acestui pământ !

În definitiv nu este vorba de sărăcia noastră din punct de vedere economic – nu am fost şi nici nu suntem printre ţările cu cel mai mare număr de creatori de artă raportat la 1000 de locuitori- , este mai întâi de toate vorba de sărăcia sentimentului nostru de solidaritate, de indiferenţa pe care o afişăm şi pe care am ajuns să o considerăm ca fiind normală, de dispreţul faţă de creativitate, faţă de Omul care nu poate fiinţa în afara unor norme estetice.

E vorba de încăpăţânarea cu care zi de zi ne întrecem în a deveni tot mai egoişti, tot mai străini unii cu alţii, tot mai insulari şi mai fărâmiţaţi ca naţie.

 

Creatorii au dreptul la o viaţă decentă !

Aşteptăm donaţiile dvs :

cont BCR : RO22 RNCB 0676.0834.9112.0001 pe numele Constantin Popescu

sau prin Western Union pe numele Constantin Popescu, localitatea Târgovişte.

pentru a achiziţiona lucrări de artă , adresă de contact : po_cos@yahoo.com

blog: www.cppopescu.blogspot.com.

https://www.facebook.com/people/Constantin-P-Popescu/1820117220

Profilul autorului:

http://cititordeproza.ning.com/profile/ConstantinPPopescu

http://cititordeproza.ning.com/profiles/blog/list?user=1um7kqxkt0ho2

http://cititordeproza.wordpress.com/?s=Constantin+P.+Popescu&submit=Search

CAMPANIE ÎN SPRIJINUL CREATORILOR DE ARTĂ !

Anunțuri

Lumea, puţin altfel

     Gabriel Cazan, “Sfera de foc”, ed. Singur, 2012

 

Volumul de povestiri „Sfera de foc” (ed. Singur, 2012), avându-l ca autor pe Gabriel Cazan, debutează cu o povestire scrisă într-un ritm care amintește de începutul unui film. Un personaj, care poate fi oricare dintre noi, este supus atracției aproape magice a celui ce îi prilejuiește întâlnirea inevitabilă cu moartea, dar acest fapt, survenit pe neașteptate și în condiții relativ neobișnuite, desprinde cititorul de suprafața aparentă a realității și îi oferă posibilități de reflecție asupra unei teme majore. Povestirea, intitulată Umbra, este prima din cele cuprinse în volum, dar în fiecare din scurtele povestiri ce urmează găsim acest mesaj către cititor, ascuns abil într-un stil aproape cinematografic. Cititorul poate fi convins (prin cuvânt) despre vibrația nevăzută care îmbrățișează tot ceea ce se manifestă în plan fizic, vibrația Cuvântului primordial, într-un text direct, curat din punct de vedere stilistic (Vibrația). Sfera de foc, povestirea care dă titlul volumului, descrie experiența unui contact direct și neașteptat cu ființe extraterestre, surpriza pe care o trăiește personajul, dar și semnalul de alarmă care se desprinde din mesajul pe care vizitatorii i-l transmit. Jucăria se dovedește o proză izbutită, care așază cititorul în poziția unui alt punct de vedere asupra planetei Pământ.

De altfel, povestirile lui Gabriel Cazan sunt o cale deschisă pentru imaginație, cea mai creatoare stare a minții umane. Egalitatea în fața durerii, care nu ține seama de religie, naționalitate sau sex, este bine reliefată înMusulman. Crâmpeie de viață care se desfășoară la limita dintre posibil și real, la frontiera pe care cei mai mulți dintre noi o trecem pe neobservate, fac din autor un observator care trăiește, imaginează, povestește, atrăgându-ne să privim și să primim, ca și el, lumea puțin altfel. Ion, un om simplu de la țară, bun și muncitor, pe seama căruia unii se amuză sau disprețuiesc, în timp ce prietenul îl prețuiește, se dovedește în realitate a fi un mesager cu o misiune importantă pentru oameni. Hoțul pare un episod scurt, clar și bine regizat de serial SF, în timp ce Hârtia albă este o lecție despre suflet și conștiință primită de un copil de școală, fruntaș la învățătură. Florentina cuprinde destinul amar al unei femei din acești ani tulburi, cu toate ale vieții schimonosite de răutățile semenilor.

Sunt întâmplări plauzibile, pe care le întâlnim la tot pasul. Gabriel Cazan este un fin reporter, fotograf prin cuvinte al instantaneelor zilnice care pot ascunde lucruri grave și profunde. A doua șansă, povestirea ce încheie volumul, nu este întâmplător plasată la sfârșit, pentru că poartă mesajul îndreptării unor nesăbuințe care conduc spre moarte, din care salvarea poate veni doar prin credință. În viziunea povestirilor lui Gabriel Cazan, aceasta este lumea, puțin altfel, adică puțin mai bună.

 

Autor Constantin P. Popescu

Cristi Iordache (sau Curajul de a trăi)

Aflat deja la al doilea volum de versuri și la participarea în cinci antologii de proză și poezie, Cristi Iordache este poetul care inspiră aerul rarefiat al înălțimilor montane. Lucrul acesta îi oferă două posibilități, aceea a vederii de pe culmile curate de piatră ale munților, dar și pe aceea a suspendărilor periculoase pe o coardă întinsă, prinsă doar într-un piton înfipt în stâncă. Din copilărie, muntele l-a chemat în locurile înalte, anume alese pentru căutări. Mai aproape de cer, unde perspectiva zborului este receptată cu ușurința plutirii unui fluture. Pentru că sensibilitatea poetică a lui Cristi Iordache te duce cu gândul la un fluture, căutându-și floarea pe care să se odihnească în lumina blândă a soarelui. Așa cum fluturele este în imposibilitatea trăirii fără flori și lumină, Cristi Iordache este omul care nu poate trăi fără iubire. S-a scris despre el că „este omul acesta cu două inimi” (Traian T. Coșovei).
Aici modern dincolo păduros, dar pretutindeni cu har de poet care ştie că a fost trimis pe Pământ cu un rost… Ingenuu pe alocuri, dar și gata să-și dea foc cămășii de sacrificiu, până la a se prinde într-o egalitate creativă cu Dumnezeu însuși, versurile atrag, se cer a fi citite, chiar dacă tu, cititorule, simți că te așteaptă capcana pe care, păcătoși cei mai mulți dintre noi, o numim blasfemie. Țipătul mut al poemului te incită, îți pune sare pe rana personală și te recunoști în sintagmă”,scrie Melania Cuc despre Cristi Iordache.
De pe culmile deschise de înălțime, orizonturile sunt largi, așa cum uneori și căderile pot fi periculoase. Asumându-și riscul unor căderi inerente, Cristi Iordache găsește calea vindecării unor posibile răni interioare prin poezie. La fel de bine cum găsește cheia descoperirii unei alte imagini a lumii, asemenea fluturelui aflat în căutarea florii. Și cum nu poate păstra numai pentru sine ceea ce află în minunata aventură a vieții trăită pe o coardă întinsă, dăruie cititorilor puterea unor imagini de o rară frumusețe poetică. Citez:
mare cutremur unda de şoc
pe restul de măr piatră pe grai
buzele tremură
mi-e frică
e târziu
deja am muşcat
mi-e frică de frică
(Suntem primul născut)
Pe înălțimi, Cristi Iordache lasă vederii „fumul focurilor sacre”:
Pe furiş, mă muşcai
şi-am dezmoştenit norii,
să scrii risipită între mine şi cer,
cu ochii, zbor
de-mplinire.
(Ești liberă să zbori prin mine)
Cristi Iordache se află la vârsta maturității, ocupația lui fiind de… horticultor. Un om-fluture al florilor, părinte uman însoțindu-le creșterea precum unor fii dragi. Dar preocupările lui Cristi Iordache depășesc limitele, astfel încât îl găsim deopotrivă cu reportofonul la teatru, unde ia interviuri prețioase actorilor și dramaturgilor (a se vedea interviul realizat cu Matei Vișniec), la Biblioteca Județeană ori la Zilele Târgoviștei 2011, însoțind ansamblul de dans din Turcia. Când este liber, Cristi Iordache scrie, nu numai în volumele publicate, ci pe numeroase reviste literare online sau tipărite. Amintesc numai câteva: revista Singur (unde este colaborator activ), Agero (Stutgart), Observator (Toronto), Caiete Silvane, Climate literare sau Oglinda literară.
A participat în 2010 la International Poetry Contest (Georgia, SUA), reușind a se califica între primii cincizeci de participanți la faza finală. You re not alone – Nu ești singură era de fapt singura poezie românească nominalizată la International Poetry Contest 2010 – USA. Este o dovadă a calității poeziei sale, care poate transmite emoții fie şi traduse în engleză, depăşind granițele țării. Citez câteva opinii ale celor implicați în concurs despre poeziile sale:
Dr. Ram Mehta: „Very emotional and touchy thoughts well expressed, Christi.”
Doris Culverhouse: „Beautiful write… haven’t had one of those nice loving sundays in a long time!”
Repetă performanța și în anul 2011, la acelaşi concurs, cu poezia Eyelids (Pleoape). Iată câteva impresii:
Carol Brown: „Congratulations on your poetry making it through round one in the International Poetry Contest, Christi. I wish you the best in the final round. Love, Carol.”
Dr. Ram Mehta: „Very passionate write on the feelings of love, very intense, Christi.”
Doris CulverHouse: „Passionate write!”
Linda-Marie: „Enjoy your creative write so much… very nice … hope u check out the contest scene to enter and good luck with lluv..” (Hemispheres – Emisfere sau erotica de la capătul lumii)
Sarah Seraphin: „This is sooo * deeply beautiful * i love the opening stanzas bare feet * and i adore the * sweeet smell of douglas fir especially * and i can only imagine how very lovely * your eyes * must sparkle * love, Sarah.”
Vă reuşesc poemele de dragoste, care sunt – cum ar spune Emil Brumaru – de o delicateţe infinită”, scrie despre poeziile lui Cristi Iordache prestigiosul critic literar Alex Ștefănescu.
Cristi Iordache atinge și eseistica în unele reviste online, fiind de asemenea coordonatorul proiectului editorial al lucrării „Amprenta Divină” de Ida Maria Tacino (s-a ocupat de tot: corectură, tehnoredactare, tipar, mediatizare).
Vulgar, poate șocând doar prin extrapolarea dragostei sale dincolo de ceea ce trupul unui om scapă din „poveste”, autorul se autoprovoacă, se îndurerează și rabdă cu bucurie păcatul, așa cum numai la Emil Cioran am mai întâlnit fenomenul”, menționează Melania Cuc în post-fața volumului „Tehnici de (ne)rezistență”.
Colaborator al postului de radio “VIS”, Cristi Iordache este distins cu premiul pentru promotorul anului 2009. De câteva luni este redactor-șef cultură al revistei IMPACT CULTURAL din Târgoviște (acolo unde a debutat în 2006), pe care reușește să o împrospăteze cu vioiciune, adăugându-i noi rubrici și articole de calitate (rubrica dedicată artelor plastice este doar un exemplu). O fructuoasă prietenie s-a înfiripat cu marele dramaturg Matei Vișniec, pe care iată cum o caracterizează chiar Cristi Iordache: „La dialogul cu dl Matei Visniec, dânsul mi-a răspuns la un moment dat că ceea ce fac eu nu mai este un simplu interviu, ci o pagină de critică literară, ceea ce îl onoreaza. De-atunci comunicăm și ne întâlnim de câte ori este posibil. Am realizat parteneriatul dintre revista IMPACT și Radio France Internationale, prin dânsul, care ne oferă și câte un articol în fiecare numar.”
Este laureat al premiului de debut Mircea Horia Simionescu, în anul 2009, pentru volumul „Al treilea dor”, ed. Eminescu, 2008. A coordonat de asemenea câteva cenacluri literare, în care a promovat tinerii scriitori.
Cristi Iordache contopește carnalul cu senzualitatea privită ca o coregrafie a stărilor de spirit”, consemnează Traian T. Coșovei la volumul „Tehnici de (ne)rezistență” apărut la ed. Cetatea de Scaun în 2010.
Cristi Iordache a reușit, prin eliminare, să atingă umanitatea din el însuși… este conștient că poezia este o lume paralelă cu cea în care trăiește la modul social”, scrie cunoscutul scriitor și editor Ștefan Doru Dăncuș în prefața aceluiași volum.
Uneori, Cristi Iordache rescrie în ființa lui textele sacre ale religiilor, prin înțelegeri umane transpuse poetic. De asemenea, în căutarea jumătății pierdute, floare-femeie, el, omul-fluture, este un etern îndrăgostit. Sentimentul acesta capătă valoare purificatoare și înălțătoare, perceput cu ușurință de orice cititor al poeziilor sale. Poate fi înțeleasă astfel mai bine menirea artistului în relația lui cu divinul din om. Din clipe și crâmpeie zărite în adâncuri ascunse cu ochiul unei inimi călăuzitoare, Cristi Iordache este alcătuitorul unei lumi din ce în ce mai rar percepute în complexa ei frumusețe. Câți ochi, tot atâtea vederi, a spus cineva.
Cristi Iordache ar putea fi definit prin dăruire. Cei care îl cunosc îl simt cu inima a fi unul dintre puținii prieteni adevărați într-o lume care tinde spre însingurare. Ascultă și empatizează cu fiecare, fără a pedepsi cu judecăți și rămânând în sine la fel de liber, pășind pe minunata (și uitata) cale a iertărilor. De fapt, strigătul lui existențial se preschimbă într-un cântec. El ajunge la adevărata împlinire, în care eul trezit se întregește cu aripile nesfârșite ale unui suflet. În felul acesta, căderea din căderea inițială din Paradis devine o scară urcată cu două trepte dintr-un singur pas, iar viața e transformată într-o minunată călătorie lipsită de teamă, la care Cristi Iordache ne invită cu bucuria unui descoperitor de lume de pe o coardă bine întinsă, vibrând sensibil. Acestea ar fi, în opinia mea, descoperirile lui Cristi Iordache. Drumul lui va fi întotdeauna un drum drept, pentru că omul-fluture Cristi Iordache are curajul de a trăi.

Autor Constantin P. Popescu

Patruzeci de secunde

Bărbatul la 40 de ani”, Ştefan Doru Dăncuş, Ed. Valea Verde, 2011

„Ani întregi se par ca clipe, clipe lungi se par ca veacuri”, după cum scria Eminescu. Astfel am perceput această carte, din care, la patruzeci de ani, mă priveşte Ştefan Doru Dăncuş. Este o vârstă la care omul, mai cu seamă bărbatul, primeşte total lumea în el însuşi. Şi odată cu lumea vin şi locuitorii ei, oamenii, cu gesturi care pot schimba rotirea galaxiilor sau care pot să nu însemne nimic. Cu locuitori mult mai răspândiţi pe planetă, brazii, animaluţele mici şi mari, florile sau munţii. Din descoperirile acestea vin realităţi paralele, imaginate sau posibile, limitate doar de legi străine şi nefireşti pe care scriitorul le simte a fi pe cale de dispariţie. Din acest punct al unei amare înţelegeri, Ştefan Doru Dăncuş acceptă crucea, primeşte oamenii locuind în lumea din el însuşi, dar şi toate durerile lor, spre izbăvire, alinare, iertare şi vindecare.
Patruzeci de ani e vârsta la care altădată medicii tradiţionali ai bătrânei Indii, păstrători din tată în fiu ai tainelor îndeletnicirii lor, puteau să îşi înceapă menirea. Vârsta la care focul patimilor trupului se aşază lin în matca lui, când copacul crescut în primăvară, ajuns în vara lui, poate da roade. Ştiinţa sufletului este cea mai înaltă ştiinţă, spunea un învăţat indian. Pentru că desăvârşirea începe acolo, la vârful vârstelor. Pentru Ştefan Doru Dăncuş, medicina este în mod obligatoriu necesară acestei clipe a lumii, dar numai medicina sufletului, aceea a vechilor daci, care, asemenea bătrânilor doctori indieni, vindecau mai întâi uitările şi bolile sufletului. Sufletul lumii pare că e bolnav astăzi, sau făcut cu voie a fi bolnav. Iar Ştefan Doru Dăncuş, ajuns la capătul descoperirii fiinţei sufletului său, se împărtăşeşte fiecăruia dintre cititorii cărţii lui. Nu este decât un drum, un tren care trece prin gări şi prin lume, se opreşte şi pleacă mai departe, mereu mai departe. A ajunge până la sine însuşi nu e simplu, omul trebuie să-şi afle întrebările şi răspunsurile, durerile şi bucuriile, întunecările şi luminile, rănile şi dragostea.
Cu un iscusit simţ al observaţiei, Ştefan Doru Dăncuş află: „…tătă lumea naşte odată şi-odată” (pag.47) îi spune bunica. Alături de el o pisică din blană va făta. E o secundă simbolică a unei făuriri, a unei (re)naşteri de sine. Nu spunem cu toţii că „ne-am născut”, adică ne-am făurit pe noi înşine? Şi deşi aflăm mai departe că în ziua aceea nu s-a întâmplat nimic deosebit, suntem învăţaţi să auzim, să ascultăm atent. Citind, aflăm foarte multe, că se întâmplă miracole mai mici sau mai mari tot timpul. Acum, în clipa acestei pagini, se opreşte brusc până şi orologiul lumii. Un ticăit regulat, mânuit de un ceasornicar poate străin. Linişte (nu „liniştea pasageră”, aceea îngăduită de stăpâni văzuţi ori ne), linişte fizică şi poate mai mult. Să vedem, adică să privim, apoi să mirosim, adică să simţim. E clipa magică a transformărilor. Iar mai pe urmă vin semnele: „Am început să desenez nişte semne. Cuprins de entuziasm, ca un copil în faţa unei jucării necunoscute, am continuat să desenez, ceea ce fac şi acum. Îmi plac semnele acestea, sunt frumoase, rotunde, au senzualitatea doamnei directoare de dimineaţă, au mirosul din care se nasc marile probleme ale lumii” (pag.49). Din semne se naşte apoi scrisul, percepţia unui altfel de cod, al râului care gândeşte, mai calm, mai filozof, mai înţelept: „am aflat ce înseamnă oglinda”. Iar cartea curge mai departe cu naturaleţea aceasta, deşi omul ce o scrie poate fi aproape posedat de scris, cu preţul corespunzător de plătit. Asta pentru că „fiecare secol s-a însângerat cu artiştii lui” (pag.77). Fără ca nimeni să se fi întrebat vreodată de ce.
Descoperirea pe care o simţim crescând se poate rezuma (simplu, dar foarte complicat) la: „e clar că dincolo de omul fizic trăieşte o dublură spirituală căreia nu prea vrei să-i acorzi atenţie sau, mai precis, puţină libertate, te temi de evaziuni ca asta de noaptea trecută, iar când, fără să vrei, te laşi dus de val, cauţi fuguţa sunetele primordiale ale naşterii, familiarismul cert al materiei” (pag. 76). În timpurile căderii aproape totale în capcana materialităţii, un fragment ca acesta poate revela răspunsuri unor căutători de cauze. Spre finalul volumului, dobândim apropierea de sfinţenia propriei fiinţe, dincolo de coaja (sau masca) aşezată pe fiecare de legile pe cale de dispariţie. Şi asta numai după ce afli „ora putreziciunii, descompunerea cu o protagonistă care cere, prin blestemul cărnii ei, pământul, blânda şi în sfârşit materna îndurare de tine a lutului, rămas fără nici o descoperire ştiinţifică de ultimă oră, dar cântărit cu cea mai de preţ unitate de măsură a universului, iubirea” (pag. 59).
Statisticile sociologilor spun că un bărbat atinge un maxim existenţial la 38 de ani, posibil plus-minus 2 ani, îngăduiţi rigidităţiilor statisticii. Maturitatea deplină însă umple ochii de lacrimi, poate dezlănţui urletul interior al neputinţei de a alina toate durerile şi nedreptăţile lumii. Bărbatul la patruzeci de ani îşi conţine în el puiul de om, copilul, adolescentul, tânărul. Ca un căpitan al propriei corăbii, poate scruta orizontul mărilor lui existenţiale şi se poate îndrepta către acel „cap compas” al liberei alegeri. Şi la fel de conştient se poate îndrepta spre bătrânul care se află tot în el. Lumea însă, odată privită cu acest fel de a privi, nu mai poate continua să fie aceeaşi. A fost văzută în toată complexitatea ei nesfârşită de posibilităţi. Un lucru care pe unii îi poate speria foarte mult, dar nu şi pe acest deosebit fel de privitor care este artistul.
Uneori, poveştile de dragoste par că se rup brusc, se retează. Din diverse cauze, fără importanţă poate, dar cu consecinţe dureroase. Dincolo de căutarea febrilă a urmelor lăsate prin casa lor de o femeie, de nevoia vitală a jumătăţii de fiinţă, se simte acel ceva care poate fi numit dăruire de sine pentru dobândire de sine. Ar fi dragostea, dar cum să afli ceea ce ai până nu dăruieşti acel ceva? Femeia căutată se află deja în el însuşi. Şi tot acolo sunt toţi locuitorii lumii interioare pe care Ştefan Doru Dăncuş o explorează cu setea unui căutător. Atrage aşa pe cel care citeşte spre posibilele întrebări şi căutări personale. E un merit al acestei cărţi-treceri din goana trenului pe şinele de gânduri trăite cu adevărat. Interesantă e provocarea de a accepta consecinţele făuritoare de realitate ale gândului (vezi pag.45, 46), un nivel de responsabilizare obligatoriu unor necesare treziri. Acest lucru îl simt a fi cel mai important în împărtăşirea lui Ştefan Doru Dăncuş.
Spre final sunt aşezate unele comentarii din virtualul online, la fragmentele lansate de autor. Constaţi pe acastă cale rezonanţe nebănuite în cititori, un semn de forţă al scrierii.
Nici un cuvânt al acestei cărţi nu este întâmplător” (pag. 61), lucru cum nu se poate mai adevărat odată ce aflăm aceste cuvinte din declaraţii scurte ale unor oameni identificaţi numai prin iniţialele numelor. Sunt mărturisiri, voci interioare percepute în exterior. Cele trei personaje de 40 de ani din povestea de la sfârşit se pot întâlni în preajma oricăruia dintre noi, în orice oraş. Sfinţii pot fi acum alături de noi, coborâţi printre noi şi e cum nu se poate mai trist că nu mai ştim să-i vedem. Urmează strigătul, găsit într-un târziu în testamentul unei femei: „De ce I-ai ridicat la cer, Doamne? De unde să ştim noi, buimăciţii secolului acestuia, pe cine înjurăm? Cine mai vinde cărţi, mai vine la cafenea, mai filmează zidurile oraşului şi ochii lui Ioan? Unde să mai mergem, Doamne? Pe cine să mai credem? De ce ne laşi atât de singuri în preajma apocalipsei?” (pag. 98). Volumul acesta îşi aşteaptă cu nerăbdare continuarea.
Deasupra tuturor acestor crâmpeie insistent fotografiate de stră-văzătorul autor, regăsim parcă „ani întregi se par ca clipe, clipe lungi se par ca veacuri.” În umbra cortinei însângeraţilor artişti ai secolelor, marile spirite se întâlnesc. Cortina uitării şi mai cu seamă înlăturarea ei aparţine însă fiecăruia dintre noi. Ştefan Doru Dăncuş a izbutit. E un semn deplin de conştienţă şi conştiinţă din ce în ce mai rar în scrierile recente.
Unde să mai mergem, Doamne?”…

Pământul sărat a lacrimilor

Mirel Bran – „Vânătorul de securişti”, Ed. Grinta, Cluj, 2010

Într-un pământ sărat nu pot creşte plante. Sarea împiedică seminţele să rodească, dar în cazul pământului românesc, planta care creşte în mod necesar este aceea a Adevărului. Ca untdelemnul deasupra apei, cum se spune, adevărul răsare din cartea scrisă de Mirel Bran. Este cu putinţă lucrul acesta pentru că sarea pământului este sarea lacrimilor, iar floarea răsărită este amară, e o floare a miilor de dureri care străbat peste timp. Mai bine de şaptezeci de ani din istoria României sunt acoperite de cele 132 de pagini ale volumului. Cu tumultoasele sale valuri, istoria poate continua pentru urmaşi numai după eliberarea adusă de cunoaşterea deplină a acestui adevăr.
Editura Grinta ne aduce în faţă o traducere a cărţii apărută în Franţa, prin grija autorului de a oferi cititorilor francezi o imagine a ultimilor ani ai secolului trecut şi al începutului de nou mileniu pentru România. Totul este o continuare, un mers al vremurilor, pe care autorul le fixează bine pentru cititor. În împletirea reuşită dintre roman şi relatare, personajele sunt vii, oameni care au trăit cu adevărat toate cumplitele evenimente relatate. Sunt figuri întunecate ale comunismului cu faţă inumană, iar restituirea acestor atrocităţi ale închisorilor din România este o încercare de a pune pe gânduri cititorii. Istoria nu va trebui să se mai repete în asemenea curente cu adevărat satanice, în care tot ceea ce e sfânt în om trebuie să devină opusul, negarea, pervertirea. Tinerii, cei care poate nu cunosc altceva decât mărturiile bunicilor lor (şi acelea reduse la posibila uitare şi iertare aduse de timpul scurs), vor trebui să înţeleagă bine cauzele care au făcut să fie cu putinţă acele vremuri cenuşii ale comunismului sovietic. În străduinţa lor de a îndepărta fiinţa umană de legătura cu sufletul dumnezeiesc, torţionarii sunt supuşi unei hipnoze demente care scoate la iveală tot ceea ce mintea omenească poate născoci în privinţa torturii. Mult mai rafinată şi mai chinuitoare ca în evul mediu sau în lumile asiatice, tortura are drept unic scop pervertirea omului până la a-l face să basculeze în folosul sistemului lipsit de Dumnezeu. O trădare impusă, cu stăpâni din umbră, alcătuiţi ei înşişi din umbră şi întuneric, care cunosc însă bine alcătuirea cosmică a omului şi lasă fiara inteligentă să lucreze împotriva naturii divine a omului. Cei care au trăit aceste atrocităţi sunt puşi în faţa propriului martiriu şi moartea este pentru ei o poartă a izbăvirii. Sub rânjetul satanic al uneltelor de tortură (a se înţelege oameni) nu se simte decât dorinţa de a devia evoluţia umană spre o involuţie de animal inteligent şi rece, fără suflet. Experiment unic în istorie, fenomenul Piteşti îşi găseşte corespondent poate numai în acel ”1984” imaginat de George Orwell. Rămas în imaginar, ca un semnal de alarmă, mesajul lui Orwell e pus însă în aplicare în România cu patruzeci de ani înainte.
Cu atât mai necesară este devoalarea detaliată a acelor vremi, cu cât cei responsabili, încă în viaţă unii dintre ei, au pus gunoiul sub covor şi fardează realitatea acelor ani cu justificări absurde. Materialismul impus cu forţa fricii şi a torturii nu poate decât să dezvăluie puterile sufleteşti ale omului, mai ales ale celor cărora destinul le-a scris a fi martiri. Pământul, răbdător şi înţelept, aşteaptă aducerea la lumină a adevărului, prin oasele celor ucişi, brăzdând prin timp calea durerilor.
Mirel Bran se asociază cercetătorului Marius Oprea, un neobosit căutător al celor răspândiţi sub glonţ străin în pământul românesc. Cartea are un ritm alert de relatare, replicile sunt directe şi au capacitatea de a-l face curios pe cititor. Alături de ceea ce îşi pot imagina cei care nu au trăit acele timpuri, proba de convingere este DVD-ul care însoţeşte lucrarea, la fel cum echipa din care Mirel Bran face parte ca regizor, l-a însoţit pe Marius Oprea în răscolitoarea lui „vânătoare de securişti”. Oficialii i-au spus că lipsesc cadavrele, că toate crimele s-au prescris, că nu exisă dovezi, plângeri, etc. Plângeri nu, sau nu încă, dar plâns, da, există. Şi lacrimi. Marius Oprea nu dă înapoi şi merge mai departe, călăuzit de semnele tainice pe care i le dăruie pământul pe tălpile picioarelor goale. Loviturile şi piedicile nu îl sperie. Ca un semn al destinului, că adevărul nu poate fi îngropat şi mai cu seamă uitat, este frumoasa poveste cu trecerea copilului Marius Oprea prin fereastra casei pentru a i se schimba ursita, chiar şi numele. O renaştere inţiatică, aşa cum se vede deja la Marius Oprea prin tot ceea ce face pentru reconstituirea adevărului.
Cartea apărută în Franţa e necesară şi în România. Despre istoria anilor trecuţi sub comunism se pot scrie sute de pagini fără a epuiza poate nici jumătate din subiect. Dar dezvăluirile aduse în faţa cititorului francez pot forma o opinie. Franţa, locul unde s-a născut „liberte, egalite, fraternite” poate înţelege şi pe această cale cât de mult au fost pervertite idealurile unei revoluţii.
Cineva spunea că omul este o fiinţă care poartă pe un umăr un înger şi pe celălalt un diavol. Că aceştia doi se luptă pe deasupra lui şi caută să-l învingă pe celălalt prin om. Iar dacă omul cade în mâinile diavolului personal, atunci somnul îi cuprinde raţiunea şi astfel se nasc monştri. Care ucid şi ştiu că ucid.
Deasupra a toate, Adevărul divin, adevărul sufletului universal, aparent tăcut, dar grăind în chip tainic pentru cei care pot vedea semnele arătate. Acest adevăr ne este revelat şi prin paginile volumului, devoalând încă odată lucrările planificate în întunecatele laboratoare ale istoriei. O radiografie cum nu se poate mai clară a unei epoci sumbre, dar necesară vindecării viitoare. Pentru ca istoria să nu-şi mai repete dureroasele greşeli.

Autor Constantin P. Popescu,

Amărăciunea visului neatins

Elena Stan – „Mizeriile cotidiene ale vieţii”, ed. Grinta, Cluj, 2010

Romanul Elenei Stan stabileşte o relaţie nouă cu cititorul. Cu dorinţa evidentă de a oferi o lecţie amară de viaţă, un exemplu de „cum nu trebuie”, scriitoarea aduce în paginile cărţii povestea unui personaj oarecum contradictoriu. Cu un nume parcă predestinat, Mihu Pătimeanu, ziarist şi rocker mai mult în înfăţişare decât în convingeri, este un biet om cu un ghinion perpetuu, care-l urmăreşte în cele mai mărunte aspecte ale vieţii. De la banalul WC şi până la hrana zilelor lui, de la aspectul hainelor şi al locurilor din oraş, totul îl copleşeşte cu „mizerii cotidiene” care capătă pentru el rolul uneltelor soartei. Un caracter visător, cu convingeri nu lipsite de bun-simţ, în contact cu toate categoriile sociale care se transformă în timpurile noastre în chipuri hidoase, groteşti uneori. Persoanele cu care Mihu Pătimeanu are legături sunt cele care îl dezamăgesc cel mai adesea, cu excepţia unor apropiaţi care îl salvează de fiecare dată fie din falimentul financiar, fie de foame, fie de murdăria lui fizică, datorată lipsei unei locuinţe. Pe rând, el trebuie să afle cum se poate trăi cu un acoperiş spart deasupra capului, cum se pot economisi resturi de mâncare sau cum poţi să iei foc de la un reşou electric uitat aprins, ca unică sursă de căldură într-o locuinţă insalubră. Locuinţa, nevoia lui Mihu cea mai mare, îi este parcă de fiecare dată interzisă, fie de spectrul evacuării din spaţiul naţionalizat de comunişti şi restituit foştilor proprietari, fie de lipsa salariului care să-i permită un credit bancar.
De-a lungul romanului, viaţa lui Mihu Pătimeanu e surprinsă prin crâmpeie de la diverse vârste, cu reveniri în prezent. Mici întâmplări şi lovituri, iubiri neîmplinite, lucruri fireşti pentru oamenii obişnuiţi, îl biciuiesc neîncetat pe omul care încă are puterea de a se refugia în vise. Cu atât mai dureroase sunt trezirile, când constată fie că i-a fost oprit curentul, fie că e stors de ultimii bani de tot felul de şmecheri. Lipsa esenţială a personajului şi poate mesajul întregului roman, este tocmai puterea de a acţiona pentru materializarea visului său. Nimic din ceea ce trăieşte nu pare a-l învăţa minte, iar singurătatea în care se refugiază arată o oarecare slăbiciune în calea pe care o parcurge fără acea minimă protecţie a dragostei materne, încă din copilărie. Mama, întâia fiinţă esenţială este cea care nu i-a dăruit aripi pentru zbor, ba dimpotrivă, iar Mihu trebuie să se lupte cu ursita scrisă astfel, dar fără a cunoaşte lupta. Crede că muzica rock îi oferă posibilitatea de a se exprima, crede în dragostea curată şi rămâne un idealist un pic naiv de care profită toţi cei apropiaţi. Cu timpul, viaţa lui capătă gustul amar al sărăciei. Lipsa esenţială, a locuinţei, urmată de aceea mult mai importantă a dragostei, fie a mamei, fie a unei soţii, îşi pun amprenta pe destinul său. Cuibul, cochilia necesar-umană care să-l apere, îi lipseşte. Se trezeşte singur, într-un oraş haotic şi în care forfotesc străini. Sordida viaţă pe care ar dori s-o camufleze, s-o cârpească de ochii lumii, îl îndeamnă să găsească soluţii ucigătoarelor probleme mărunte. Dar totul este văzut, ridiculizat şi nimic nu scapă vederii colegilor lui. Deasupra a toate, veghează însă ochiul protector al bătrânei vecine care îl îndrăgeşte şi îl ajută mereu, ca o adevărată înlocuitoare a mamei.
Îmbătrânind astfel, zi de zi, Mihu ajunge în mod aproape ironic spre finalul cărţii un subiect pentru fotograful de la ziar şi o sursă de inspiraţie pentru romanul unei colege. Dincolo de pletele de rocker cu cisme şi ochi verzi, o imagine care ascunde de fapt un mare timid, se desprind uneori, oarecum presimţite din cauza tensiunii lui, gesturi violente, lovituri şi răni, pe alocuri ameninţări cu o sabie. Ca un don Quijotte, Mihu se vrea un justiţiar lipsit de puterea de a împărţi dreptatea în numele unor idealuri care se prăbuşesc sau se schimbă. Asemănarea cu un adolescent care a uitat să mai crească se simte în scena în care lui Mihu i se oferă trupul unei tinere, o batjocură a stăpânului unei herghelii de cai unde e angajat. Spre final, într-un vis de dreptate, Mihu îi iartă pe toţi cei care au greşit faţă de el, fără a-i umili sau a se răzbuna. E o dovadă a caracterului său, rămas încă frumos în ciuda loviturilor pe care viaţa i le administrează constant.
Romanul este scris într-un fel de amestec între gânduri şi dialoguri, unele printre altele, iar pendularea continuă între prezent şi trecut se face uneori anevoie. Curiozitatea cititorului este totuşi bine captată, chiar cu micile piedici în calea naraţiunii (mai ales din pricina unor întrebări retorice sau concluzii induse prea evident), cartea e o lectură care se parcurge cu surprindere. Ironia e bine camuflată şi dacă uneori cititorul poate zâmbi, îngăduitor sau superior, totuşi povestea eroului emoţionează. Mihu ar putea foarte bine să fie colegul nostru, al fiecăruia. Poate că autoarea a izbutit să ne facă să privim mai atent viaţa din jur, mai ales prin dezvăluirea adâncilor contraste ale prezentului obscur, descrise în fiecare capitol. Unele „lecţii” sunt descrise clar de autoare, cele cu caracter creştin sau ecologic. Finalul, în care este descrisă Revoluţia din decembrie 1989 prin ochii lui Mihu, capătă valoare prin amintirea citatului din Eminescu, „ai atâta libertate şi egalitate, câtă avere ai”. În cazul lui Mihu Pătimeanu, egalitatea şi libertatea îi sunt evident interzise. Autoarea izbuteşte să călăuzească atenţia spre valori mai profunde şi mai durabile, aşa cum citatul din Eminescu dezvăluie amara degradare a societăţii, trăită de poet şi începută încă de acum 150 de ani.
O prezenţă literară care îşi face bine auzit glasul, într-o parabolă cu un tâlc evident.

Autor Constantin P. Popescu,

Flori din grădina cuvintelor

Antologiile Revistei Singur, Poezie şi proză, Ed. Singur şi ed. Grinta, 2010

Dacă revista Singur există deja în mediul virtual de câţiva ani, cititorii pot savura cu plăcere acum şi în volum florile crescute în grădina cuvintelor celor care au scris-o. Trebuie doar să te înarmezi cu răbdare şi linişte pentru a te bucura pe deplin de roadele acestei munci demne de laudă a colectivului redacţional condus de inimosul poet, scriitor, ziarist Ştefan Doru Dăncuş. Pentru realizarea acestor două volume ale Antologiei (poezie şi proză), un juriu compus din scriitorii Felix Nicolau, Ioan Groşan şi Ioan Es Pop a depus un efort deosebit, întins pe durata câtorva luni, pentru a selecta din cele aproape 8000 de poezii şi 6000 de texte de proză care au fost trimise. Cu precizia unui ceasornic au fost date publicităţii comunicate săptămânale de informare a etapelor parcurse în procesul de editare. Au fost necesare sute ore de de lectură, multă sudoare, insomnie şi cafea, dar rodul muncii întregului colectiv, nu numai a juriului, îşi lasă simţit abia acum pentru cititori parfumul florilor culese din grădina cuvintelor.
Adunând nume diverse din toate zonele ţării şi din aproape toate categoriile de vârstă, deopotrivă scriitori profesionişti şi debutanţi, Antologiile Revistei Singur sunt o imagine autentică a scrisului românesc din ultimii ani. Libera exprimare a tuturor autorilor, criteriile de selecţie proprii fiecărui autor, apoi diversitatea stilurilor cuprinse între coperţile celor două volume oferă o imagine de întreg, de complexitate foarte bine călăuzită de colectivul redacţional. Volumele includ pentru fiecare autor un CV literar mai lung sau mai scurt, dar şi o fotografie alăturată textelor. În felul acesta cititorul poate avea o imagine mai vie a autorilor selectaţi. Diversitatea acestor autori este din ce în ce mai convingătoare pe măsura parcurgerii Antologiilor. Dacă virtualitatea mediului on-line este o realitate a acestor ani, atunci materializarea acestor flori poetice şi în proză în filele tipărite oferă adevărata substanţă a scrisului care rămâne, care durează în timp. Locul fiecărei cărţi este în mod necesar pe raftul unei biblioteci, iar Antologiile Revistei Singur îşi merită cu prisosinţă locul cuvenit în rândul apariţiilor editoriale de excepţie ale anului 2010. Mai cu seamă că darul a fost adus cititorilor în urma efortului de a da o şansă egală fiecărui condei talentat să se exprime. Şi sunt mii de asemenea talente, aşteptând, încă nedescoperite, momentul mult visat al publicării de către editori.
Competiţia pe care a avut-o în faţă colectivul redacţional a fost una cu timpul. A încerca să-ţi păstrezi angajamentul de a respecta termenele de jurizare, de tehnoredactare, corecură, tipărire şi expediere, mai ales imensa corespondenţă necesară (mii de email-uri, scrisori, avize de expediere, etc), este un exemplu de verticalitate. În timpurile în care cuvântul dat este nerespectat din ce în ce mai des, a lucra sub sabia implacabilă a timpului, fără a şti cu exactitate dinainte ceea ce urmează a fi făcut, este un examen greu, pe care colectivul condus de Ştefan Doru Dăncuş l-a trecut cu bine. Aflăm câte ceva despre acest examen din prefaţa volumului de poezie, dar şi din cele câteva cuvinte din cel de proză. Dar adevărata energie consumată fără preget de toţi aceşti oameni se simte în „vibraţia” cărţilor pe care le păstraţi în mâini, dragi cititori!
Calitatea textelor de proză şi a poeziilor din Antologiile Revistei Singur trebuie apreciată cu respectul cuvenit juriului. Unii autori sunt la prima experienţă editorială, alţii au parcurs un drum mai lung, având deja unul sau mai multe volume editate. Cei trei scriitori profesionişti din juriu au avut mult de cântărit din miile de file primite. Sunt sute de notiţe, însemnări şi alte lucruri auxiliare ale jurizării. Numai cine nu a făcut niciodată o asemenea jurizare nu poate înţelege adevărata muncă, sub limita de timp a termenelor. Roadele se văd în cele două volume ale Antologiilor. Totul poartă amprenta respectului pentru scris. Mulţumirile se cuvin deopotrivă şi autorilor, dar fără acest creuzet al „fierberii” nu ar fi fost cu putinţă făurirea aceasta magică a cărţii. N-ar fi demn să trecem cu vederea nota simpatică adăugată Antologiei de poezie de poetul Lucian Perţa, autorul unor parodii reuşite pentru zece din poeziile selectate de juriu.
Se cuvin mulţumiri tuturor celor care au trudit la editarea acestor cuprinzătoare Antologii. Editura Singur din Târgovişte şi Grinta din Cluj şi-au dat mâna prin Ştefan Doru Dăncuş şi Gabriel Cojocaru, iar colaborarea s-a dovedit a fi fructuoasă. Cu toate piedicile inerente ivite în cale (unele întârzieri, neînţelegeri cu Poşta Română, etc) lucrarea acestor oameni, care şi-au însumat entuziasmul şi sudoarea în alcătuirea ei, a izbândit. În peisajul editorial al acestor ani, este o reuşită deplină.
Aceste flori din grădina cuvintelor sunt un buchet dăruit cititorilor, cu dragostea pentru scris a celor care au făcut-o să fie.

Autor Constantin P. Popescu

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: