Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Dobrica Mariana”

Mario Vargas Llosa – Oraşul şi câinii

J’avais vingt ans. Je ne laisserai personne dire que c’est le plus bel âge de la vie.”

(“Aveam 20 de ani. N-o să îngădui nimănui să spună că aceasta e cea mai frumoasă vârstă.”)

                           Paul Nizan 

 

Cuvintele lui Paul Nizan, reproduse de altfel de Llosa la începutul părţii a doua a romanului, sunt emblematice pentru lumea pe care autorul o surprinde în paginile lui.

Publicarea acestuia în 1962 îi aduce lui Llosa  recunoaşterea imediată. Tradus în peste 20 de limbi şi ecranizat, „Oraşul şi câinii”  marchează momentul iniţial al unei prodigioase cariere literare, care va culmina cu obţinerea Nobelului în 2010.

Romanul este tributar existenţialismului lui Sartre, din care autorul chiar citează:

„Ne jucăm de-a eroii, fiindcă suntem laşi, şi de-a sfinţii, fiindcă suntem răi; ne jucăm de-a asasinii, fiindcă murim de dorinţa de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoşi din naştere”.

Citind romanul, mi-am amintit de  un altul, „Împăratul muştelor”, al lui William  Golding. Dar, dacă în cel de-al doilea aveam de-a face cu frustrările, ura şi  chiar crima unor copii, izolaţi pe o insulă pustie, în romanul lui Llosa violenţa, ostilitatea şi dramele adolescenţilor se consumă în spaţiul claustrant al unui colegiu militar particular ( regăsim şi în această operă elemente autobiografice – autorul a urmat între anii 1950-1952 cursurile Colegiului Militar Leoncio Prado din Lima).

Personajele sunt adolescenţi din toate straturile societăţii peruane, a căror viaţă între zidurile colegiului este o continuă luptă pentru supravieţuire.Violenţa verbală şi fizică, ostilitatea, orgoliul, loialitatea faţă de grup, furia, laşitatea, trădarea, răzbunarea, toate acestea sunt coordonatele pe care se construieşte naraţiunea.  Toţi sunt în acelaşi timp călăi şi victime, în cadrul unui sistem rigid şi ipocrit, care ajunge să nu mai însemne nimic.

„Câinii” sunt cei din primul an, care sunt fără încetare umiliţi şi agresaţi de cei din anii superiori; pentru toţi a fi bărbat înseamnă a te impune cu forţa în faţa celui slab.

Unul din personajele care se remarcă este Jaguarul, un lider, iniţiatorul Cercului, cel care face legea în anul V. Îşi câştiga această poziţie încă din primele zile de colegiu, când este singurul care scapă de „botezul” aplicat de cei din anii mai mari oricărui „câine”.

Poetul, cel care scrie povestiri erotice şi scrisori de dragoste pentru bani, reuşeşte să se dedubleze şi să disimuleze, astfel încât ceilalţi să nu facă din el o victimă.

Sclavul este cel pe care îl chinuie şi îl umilesc toţi. Moartea lui, uciderea de fapt a acestuia pe câmpul de instrucţie, după ce „turnase” ofiţerilor pe cel care spărsese un geam în încercarea de a fura subiectele pentru un examen (fapt care duce la exmatricularea acestuia) este un act de răzbunare împotriva unui „trădător”.

Cu un psihic labil, extrem de sensibil, trimis la colegiul militar  de un tată autoritar care vrea să facă din el un bărbat, având un singur prieten, pe Poet, Sclavul „trădează” din dorinţa de a ieşi în oraş pentru a se întâlni cu Teresa, fata de care era îndrăgostit. De ea se va îndrăgosti şi Alberto (Poetul), dar pentru el relaţia lor reprezintă  numai un episod, pentru că atunci când revine în lumea lui, în Miraflores (unul din cartierele lumii bune a Limei), o dă cu totul uitării. Întrebat dacă nu îi fusese ruşine să se afişeze cu ea, el răspunde negativ: „Cum să-i explice nu numai că nu-i era ruşine, ci că se simţea chiar mândru să se arate în faţa întregii lumi cu Teresa? Cum să-i explice că singurul lucru de care îi era ruşine în acea vreme era tocmai faptul că nu era ca Teresa, adică cineva din Lince sau din Bajo el Puente, că la Leoncio Prado condiţia sa de miraflorian era mai degrabă umilitoare?”.

În finalul cărţii aflăm că Teresa, fata  pe care Jaguarul o iubise încă din copilărie, îi devine soţie.

În ceea ce priveşte discursul narativ, se remarcă acea tehnică specială a lui Llosa, a dialogului alternativ, folosită pentru a contura realităţi separate în timp sau în spaţiu. Utilizarea timpurilor verbale pentru a purta naraţiunea înapoi sau înainte pe firul timpului este o consecinţă firească a acestei tehnici specifice, pe care o regăsim şi în romanele sale ulterioare.

Autor Dobrică Mariana

 

 

 

Anunțuri

Mario Vargas Llosa – Oraşul şi câinii

J’avais vingt ans. Je ne laisserai personne dire que c’est le plus bel âge de la vie.”

(“Aveam 20 de ani. N-o să îngădui nimănui să spună că aceasta e cea mai frumoasă vârstă.”)

                           Paul Nizan 

 

Cuvintele lui Paul Nizan, reproduse de altfel de Llosa la începutul părţii a doua a romanului, sunt emblematice pentru lumea pe care autorul o surprinde în paginile lui.

Publicarea acestuia în 1962 îi aduce lui Llosa  recunoaşterea imediată. Tradus în peste 20 de limbi şi ecranizat, „Oraşul şi câinii”  marchează momentul iniţial al unei prodigioase cariere literare, care va culmina cu obţinerea Nobelului în 2010.

Romanul este tributar existenţialismului lui Sarte, din care autorul chiar citează:

„Ne jucăm de-a eroii, fiindcă suntem laşi, şi de-a sfinţii, fiindcă suntem răi; ne jucăm de-a asasinii, fiindcă murim de dorinţa de a ne omorî aproapele, ne jucăm fiindcă suntem mincinoşi din naştere”.

Citind romanul, mi-am amintit de  un altul, „Împăratul muştelor”, al lui William  Golding. Dar, dacă în cel de-al doilea aveam de-a face cu frustrările, ura şi  chiar crima unor copii, izolaţi pe o insulă pustie, în romanul lui Llosa violenţa, ostilitatea şi dramele adolescenţilor se consumă în spaţiul claustrant al unui colegiu militar particular ( regăsim şi în această operă elemente autobiografice – autorul a urmat între anii 1950-1952 cursurile Colegiului Militar Leoncio Prado din Lima).

Personajele sunt adolescenţi din toate straturile societăţii peruane, a căror viaţă între zidurile colegiului este o continuă luptă pentru supravieţuire.Violenţa verbală şi fizică, ostilitatea, orgoliul, loialitatea faţă de grup, furia, laşitatea, trădarea, răzbunarea, toate acestea sunt coordonatele pe care se construieşte naraţiunea.  Toţi sunt în acelaşi timp călăi şi victime, în cadrul unui sistem rigid şi ipocrit, care ajunge să nu mai însemne nimic.

„Câinii” sunt cei din primul an, care sunt fără încetare umiliţi şi agresaţi de cei din anii superiori; pentru toţi a fi bărbat înseamnă a te impune cu forţa în faţa celui slab.

Unul din personajele care se remarcă este Jaguarul, un lider, iniţiatorul Cercului, cel care face legea în anul V. Îşi câştiga această poziţie încă din primele zile de colegiu, când este singurul care scapă de „botezul” aplicat de cei din anii mai mari oricărui „câine”.

Poetul, cel care scrie povestiri erotice şi scrisori de dragoste pentru bani, reuşeşte să se dedubleze şi să disimuleze, astfel încât ceilalţi să nu facă din el o victimă.

Sclavul este cel pe care îl chinuie şi îl umilesc toţi. Moartea lui, uciderea de fapt a acestuia pe câmpul de instrucţie, după ce „turnase” ofiţerilor pe cel care spărsese un geam în încercarea de a fura subiectele pentru un examen (fapt care duce la exmatricularea acestuia) este un act de răzbunare împotriva unui „trădător”.

Cu un psihic labil, extrem de sensibil, trimis la colegiul militar  de un tată autoritar care vrea să facă din el un bărbat, având un singur prieten, pe Poet, Sclavul „trădează” din dorinţa de a ieşi în oraş pentru a se întâlni cu Teresa, fata de care era îndrăgostit. De ea se va îndrăgosti şi Alberto (Poetul), dar pentru el relaţia lor reprezintă  numai un episod, pentru că atunci când revine în lumea lui, în Miraflores (unul din cartierele lumii bune a Limei), o dă cu totul uitării. Întrebat dacă nu îi fusese ruşine să se afişeze cu ea, el răspunde negativ: „Cum să-i explice nu numai că nu-i era ruşine, ci că se simţea chiar mândru să se arate în faţa întregii lumi cu Teresa? Cum să-i explice că singurul lucru de care îi era ruşine în acea vreme era tocmai faptul că nu era ca Teresa, adică cineva din Lince sau din Bajo el Puente, că la Leoncio Prado condiţia sa de miraflorian era mai degrabă umilitoare?”.

În finalul cărţii aflăm că Teresa, fata  pe care Jaguarul o iubise încă din copilărie, îi devine soţie.

În ceea ce priveşte discursul narativ, se remarcă acea tehnică specială a lui Llosa, a dialogului alternativ, folosită pentru a contura realităţi separate în timp sau în spaţiu. Utilizarea timpurilor verbale pentru a purta naraţiunea înapoi sau înainte pe firul timpului este o consecinţă firească a acestei tehnici specifice, pe care o regăsim şi în romanele sale ulterioare.

 

 

Milan Kundera – Insuportabila uşurătate a fiinţei

Sunt cărţi pe care le citeşti de nu ştiu câte ori cu aceeaşi plăcere. Asta mi se întâmplă cu Eco, al cărui limbaj continuă să mă fascineze.

Dar cu  cartea asta a lui Kundera e altceva. Am citit-o acum 4-5 ani, tot dau de ea prin bibliotecă, dar nu vreau să o recitesc. De ce? Mi-e teamă că nu o să îmi mai placă…

Am tot citit Kundera. Are cărţi mai bune sau mai slabe. Desigur ca aceste catalogări sunt pur subiective. Probabil una dintre capodopere e „Nemurirea”. Şi „Iubirile caraghioase” (proză scurtă) încântă. Romanul de debut, „Gluma”, cu o construcţie riguroasă, rămâne totuşi un roman de debut. Şi „Viaţa e în altă parte” merită apreciere. „Lentoarea” pare mai slabă decât celelalte. Asta  din ce s-a publicat la noi. Mai sunt nişte romane scrise în franceză, netraduse la noi, pe care aş vrea să le citesc. Dar, privind în ansamblu, opera sa este aceea a unui mare scriitor contemporan, MARE de-a dreptul.

 

Despre „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, probabil cea mai citită cartea a sa la noi, Kundera spune că este cea mai proastă.

Tot ca un element de curiozitate literară: scrisă în original în limba cehă, cartea a  fost publicată la Praga abia în 2006, la peste 20 de ani după ce apăruse în Franţa (unde scriitorul s-a stabilit din 1975).

 

„Insuportabila uşurătate a fiinţei”? Ce titlul e ăsta? Pentru lămurire, recurg la citate:

 „Eterna reîntoarcere e o idee misterioasă cu care Nietzsche i-a pus în încurcătură pe marii filozofi: a gândi că, într-o bună zi, toate se vor repeta aşa cum le-am trăit, că până şi această repetare se va repeta la nesfârşit! Ce vrea să spună acest mit uluitor?

Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negaţie, că viaţa care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai revine, se aseamănă cu o umbră, e lipsită de greutate, e dinainte moartă şi dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumuseţe nu înseamnă nimic.”

„Dacă fiecare secundă a vieţii noastre trebuie să se repete la nesfârşit, înseamnă că suntem răstigniţi (ţintuiţi) în eternitate ca Iisus Hristos pe cruce. Cumplită imagine. În lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. Acesta e motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară (das schwerste Gewicht).

Dacă eterna revenire e povara cea mai grea, atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor.

Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea  frumoasă?”

Regăsim, pe tot parcursul cărţii, trimiteri la diverşi filozofi şi la teoriile lor, dar autorul reuşeşte să încropească, pornind de la aceştia, o filozofie sui-generis (fără a-şi face din asta un scop).

Este doar unul din elementele prin care cartea atrage.

Altul: perspectiva asupra lagărului comunist, cu Primăvara de la Praga şi invazia Cehoslovaciei în 1968 de către ruşi. Regăsim aici ideea Istoriei care marchează tragic destinul individului (în acest sens, personajul principal, Tomas, are ceva din Petrini al lui Marin Preda).

Dar subiectul cărţii (proiectat pe acest fundal) se construieşte pe ideea cuplului. Dialectica acestuia, dinamica lui sunt surprinse magistral de scriitor.

De fapt, avem de-a face cu două cupluri: Tomas-Tereza, Franz-Sabina. Dincolo de împlinirea prin iubire a primului  (după mult timp) şi de eşecul celuilalt, interesantă este viziunea scriitorului asupra relaţiei de cuplu, în care unul este vânătorul, celălalt vânatul, unul deţine puterea erotică, iar celălalt este deţinut. De menţionat că există scene erotice, dar autorul reuşeşte cumva să nu cadă în vulgar.

Câteva cuvinte despre personaje: Tomas – un Don Juan, care cultivă „prieteniile erotice”, Tereza – „vrăbiuţa” ajunsă la ţărmul lui „ca un copil într-un coşuleţ de nuiele”, Sabina – fosta amantă permanentă a lui Tomas, femeia agresivă şi provocatoare, parcă un alter ego al acestuia în ipostază feminină,, Franz – „amantul-pui”, bărbatul bebeluş.

  O carte care merită citită!

Gabriel Garcia Marquez – Toamna patriarhului

Una din capodoperele lui Gabriel Garcia Marquez, „Toamna patriarhului” tratează o temă deloc nouă: cea a dictatorului latino-american, temă care se regăseşte  de altfel în peste treizeci de volume  ale scriitorilor din acest spaţiu. Cartea lui Marquez este însă inedită, având în comun cu celelalte doar sfârşitul tragic al personajului tiran.

Universul surprins este unul de coşmar, pentru că este subordonat voinţei unui singur om, care are capacitatea de a muri şi de a reînvia, care  influenţează curgerea timpului, care poate hotărî destinele oamenilor printr-un simplu gest.

Critica a căutat în  zbuciumata istorie a statelor sud-americane prototipul unui astfel de personaj, unic în literatura despre mitul puterii.

Nicanor Alvaro nu a existat în realitatea istorică, deşi el ar fi putut sau ar putea, din nefericire, să existe. Autorul face un fel de istorie „totală” a dictaturii din spaţiul sud-american, creând un personaj care nu poate fi încadrat într-un anume segment de istorie, dar care împrumută din trăsăturile dictatorilor (nu puţini!) care şi-au lăsat amprenta, în mod nefast, asupra acestor state.

Destinul personajului este legat, fără îndoială, de întreaga istorie a ţării sale, de la imaginea celor trei corăbii care amintesc de cuceritorii spanioli până la interesele nord-americane din această zonă.

Realismul magic (caracteristic romanului sud-american) este aici explorat la maximum. Patriarhul poate acoperi lumina soarelui sau strălucirea stelelor, un papagal ghiceşte viitorul, viţeii se nasc înfieraţi cu însemnul prezidenţial, gardeniile gândesc, racii ies din supă şi continuă să meargă.

Doar mesajul politic, pregnant, se sustrage acestui realism magic. Pentru că moartea celui care trăieşte nu unul, ci două veacuri de singurătate şi putere absolută nu schimbă datele realităţii. Pentru a se schimba această realitate ar trebui schimbate structurile puterii şi  mentalitatea oamenilor, pare a spune Marquez, iar scepticismul său în această privinţă este evident.

Construcţia narativă este susţinută de fraze extrem de lungi, care fac lectura destul de dificilă. 

Roman alegoric, fascinant, dar atât de diferit de prima capodoperă („Un veac de singurătate”), „Toamna patriarhului” este cartea care înseamnă cel mai mult pentru Marquez, după cum însuşi mărturiseşte: „Literar, cartea cea mai importantă, cea care poate să mă salveze de la uitare, este Toamna patriarhului”.

Milan Kundera – Lentoarea

O carte despre ridicol şi complexe

Într-o maniera inconfundabilă, amestecând râsul cu plânsul, grotescul cu sentimetalismul, incultura cu referinţe culturale celebre, eroii lui Kundera sunt la fel de verosimili ca viaţa însăşi. Autorul are curajul să spună pe şleau, să vorbească deschis despre tabuuri, despre faţa noastră ascunsă, despre gândurile noastre intime şi impudice, despre închisorile noastre interioare. Imaginile pe care le cultivăm, pozele noastre sunt atât de ridicole, dacă reuşim să le privim cu imparţialitate. Nu contează, pare a spune autorul, ce gândim noi despre noi, ci ceea ce gândesc alţii. Şi atunci trebuie să strălucim, să fim carismatici, să-i uimim pe ceilalţi cu ceea ce ei nu au, nu sunt capabili să aibă sau nu îndrăznesc să aibă.

O revoltă a individului „împotriva condiţiei umane”, cum spune într-un moment de inspiraţie, în faţa camerei de luat vederi, un personaj care face totul ca să strălucească. Totuşi, imaginile cultivate nu reflectă adevărul, sunt tocmai opusul său. Adevărul e prea trist, prea incomod pentru a fi acceptat cu seninătate şi atunci e mai uşor să pui o mască, să fii ceea ce ai vrea să fii. Condiţia este să reuşeşti să ieşi din tine însuţi, masca să devină faţa ta reală, să te identifici atât de bine cu rolul pe care ţi-l atribui, încât să devii acel om pe care ţi-l doreşti.

Iată unde eşuează lamentabil personajele lui Kundera, iată celebrul şi învechitul clişeu al opoziţiei dintre aparenţă şi esenţă. Personajele nu sunt decât nişte mimi sublimi, trăind o existenţă care nu e niciodată a lor, ci a celorlalţi, încercând să imite un model, bun sau rău, din cauză că sunt incapabili să creeze unul. Eşecul erotic al lui Vincent se transformă, povestit în mintea lui celorlalţi, într-o adevărată performanţă sexuală, menită a-l ridica în ochii celorlalţi, a-i conferi o aură. Mitomanie şi cabotinism – viaţa e, dincolo de ceva sublim, ceva tragic, prin vulgaritate, prin teama de a rosti adevărul despre noi,  prin fuga de noi înşine.

Referinţele la un vodevil din secolul al XVIII-lea francez trimit la ideea că istoria se repetă, iar noi nu ştim să o trăim de teama de a nu fi ridicoli. Şi tocmai această teamă ne face ridicoli.

Autorul inventează un concept – „balerinii” – prin care sancţionează orice formă de demagogie şi de fals: în viaţa personală, publică, politică. El distruge cu abilitate falsele adevăruri, lăsând omul gol, faţă în faţă cu sine însuşi. Şi obligându-l să se privească, să-şi vadă toate defectele. Însă omul e incapabil să accepte adevărul gol-goluţ şi îşi pune altă mască, găseşte alte roluri compensatorii, refuză scenele care l-au făcut ridicol sau le înfrumuseţează, interpretându-le într-o manieră personală, care îi dau o satisfacţie efemeră, dar suficientă.

Implicarea personajelor în problemele lumii lor, probleme reale, dramatice nu este decât o altă mască, o altă posibilitate  de a accede la acea poziţie privilegiată, unde sunt unice şi admirate. Personajele sunt nişte Narcişi, atât de îndrăgostiţi de ei înşişi încât sunt incapabili de un alt sentiment real, fie el dragoste sau ură.

Autorul nu scrie o carte cu o structură epică riguroasă, cu un subiect în care să descifrăm liniile mari ale naraţiunii. Este mai degrabă o carte de idei, unele chiar opuse, dar pe care autorul le susţine cu aceeaşi convingere şi aducând argumente plauzibile. Acestea sunt aduse pe un ton ironic, aproape sarcastic, într-un limbaj strălucitor  şi cu o vervă inepuizabilă.

Totuşi , autorul nu-şi urăşte personajele, se simte chiar o simpatie discretă faţă de ele şi  o oarecare compasiune. Pentru că, cel puţin o dată în viaţă pozezi, vrei să fii altul, eşti un mitoman, aştepţi să fii admirat, să fii „cel-mai-cel” sau „cea-mai-cea”, să fii ceea ce visezi să fii, dar n-o să fii niciodată.  Dorinţă care în fond nu este condamnabilă, ci chiar firească. Dar, uneori nu mai ajungi să deosebeşti aparenţa de esenţă, adevărul de minciună, iar viaţa ta devine un imens colaj de ipostaze şi culori, în care nici tu nu te mai regăseşti. În fond, cartea pare să pună o întrebare: Care este adevărul despre noi?- Al nostru sau al celorlalţi?

 

autor Dobrica Mariana

Mario Vargas Llosa: Razboiul sfarsitului lumii

Razboiul sfarsitului lumii, aparut in 1981, este , alaturi de Conversatie la Catedrala, unul dintre cele mai importante romane ale scriitorului peruan.

Romanul Razboiul sfarsitului lumii promoveaza o imagine a istoriei ca lupta intre Adevar, Libertate, Morala la modul absolut si adevarurile, moralitatea, libertatile individuale si concret sociale.
Cu o actiune plasata in sertón, in Brazilia secolului al XiX-lea, romanul se bazeaza pe un eveniment real, rebeliunea Sebastianistilor, o millenarista condusa de Antonio Sfatuitorul in Canudos.
Este poate cel mai sangeros conflict din istoria Braziliei, o ciocnire intre religie si stat, in care au pierit aproape 20.000 de oameni. De fapt, romanul Razboiul sfarsitului lumii este o carte a unei carti, fiind scris ca un fel de prelungire a operei „Os Sertoes” (un fel de epopee a rascoalei), a scriitorului Euclides da Cuhna, un martor al evenimentelor care au zguduit Brazilia acelor timpuri.

Prin intermediul naratiunii, sustinute cu maiestrie pe mai multe planuri, si al descrierii, se contureaza o lume care isi cauta, cu incrancenare si disperare, izbavirea. Cuvintele asezate de autor la inceputul romanului: „Antihristul s-a nascut/ Brazilia s-o stapaneasca,/ dar a venit Sfatuitorul/ de el sa ne izbaveasca” reflecta poate cel mai potrivit natura conflictului care se instituie in opera: pentru yagunzi, rebelii de la Canodos, Antihristul este sinonim cu Republica si falsa libertate. Cartea trebuie citita din doua perspective, una realista si una fabuloasa, pentru ca si pesonajele care o populeaza sunt la fel. Daca in categoria personajelor realiste se inscriu Galileo Gall, Baronul de Canabrava, doctorul Oliveira, altele, incepand cu Sfatuitorul, un nou Mesia, care vorbeste despre Judecata de Apoi, despre cer si iad, despre salasul Cainelui si venirea iminenta a Antihristului si terminand cu Sfantuletul, João Satan, Pajeu, Maria Quadrado, Maica a Oamenilor, Leul din Natuba care mergea tarandu-se in patru labe in urma Sfatuitorului, consemnandu-i faptele, sunt invaluite intr-o aura mistica.

Sfatuitorul reuseste sa creeze la Canudos o lume in care legile impuse de autoritati erau ignorate cu desavarsire, dar in care credinta sadise in sufletele oamenilor, chiar si ale celor mai cruzi, cainta, caritatea, umilinta. Ei vor lupta pana la moarte pentru apararea principiilor pe care Sfatuitorul le propovaduise. Un observator obiectiv al acestei lumi este ziaristul miop, pentru care se pare ca autorul a avut ca model pe Euclides da Cuhna.
Si baronul de Canabrava, care este un om inteligent si cultivat, dar in acelasi timp cinic, are capacitatea sa comenteze cu oarecare detasare faptele, chiar daca acestea au avut efecte directe si devastatoare asupra carierei sale politice si asupra vietii de familie. Opozitia Canudos/ Bahia este, de fapt, opozitia inauntru (individualitate)/ afara (societate) sau opozitia dintre anistoric (mit)/ istoric.

 

autor Dobrica Mariana

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: