Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Ion Ionescu-Bucovu”

CONSTANŢA ABĂLAŞEI- DONOSA- O ÎMPĂTIMITĂ DE EMINESCU

Constanţa Abălaşei-Donosă, o împătimită de Eminescu, pictoriţă, arhitectă, poetă şi scriitoare, în cartea ei „Avem nevoie de Eminescu”, Editura NICO,2013, editată de Băciuţ, Nicolae, cu o prefaţă de I.P.S.Dr. Casian Crăciun, ne înfăţişază cu peniţa şi penelul atmosfera de vis a operei eminesciene, aducându-ne în faţă portretele lui Eminescu, ale Veronicăi Micle, ale celor care l-au iubit şi au scris despre poet, peisaje din Ipoteşti, cu casa natală, aspecte din „Luceafărul”, din „Sara pe deal”, din „Floare albastră”, din „Somnoroase păsărele”,din „Sonete”, din „Lacul”, din „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, din „Povestea codrului”, din „Ce te legeni…” etc, apoi imagini (grafică în peniţă) din Botoşani cu bisericuţa Uspenia,colecţie de cărţi poştale cu poetul ilustrate cu fragmente din poeziile lui Eminescu.

Trece apoi la cei care au scris sau au iubit opera eminesciană şi pe Eminescu, începând cu Maiorescu, apoi cu Iorga, Ibrăileanu, Caracostea, D. Popoviciu, G. Călinescu, D.P. Perpessicius, T. Arghezi, Edgar Papu, L. Blaga, I.Slavici, C. Noica, Zoe Dumitrescu-Buşulenga,G. Vieru sau Ion Ionescu-Bucovu, făcându-le portretele, fie acuarelă, fie grafică cu peniţă, ilustrându-le portretrele cu citate din operele scrise sau cu amintiri despre poet.

Născută la Brăila, încă de mică a îmbrăţişat arta şi în special pictura, absolventă a institutului de Arhitectură Ion Mincu, Bucureşti, membră a Ligii Scriitorilor din România, debutează ca scriitoare în anul 1970 la „Convorbiri literare”, publică apoi în „Luceafărul”, revistele „Dunărea”, şi „Ţara Fagilor”, apare în antologii literare cu poezie şi proză.

A făcut parte din cenaclul literar Mihu Dragomir, unde a fost remarcată ca poetă cu poeme de o deosebită frumuseţe. În poezie cântă iubirea , natura cu toate frumuseţile ei, dragostea de ţară şi de pământul natal. A publicat „Sonate”, „Anotimpuri pentru prietenii mei”, „Amintiri care nu mor” etc. Poeta este prezentă şi pe net cu poezii de o tulburătoare zbatere sufletească, cultivând un lirism temperat în care eul se desfăşoară în toată plenitudinea lui.

Constanţa Abălaşei-Donosă se remarcă în special prin talentul său de pictor şi grafician. Este membră a „Asociaţiei Artiştilor Plastici din Târgu-Mureş, a Asociaţiei ” Les artist-pentre de Macon”- Franţa, a participat cu expoziţii personale în Brăila, Botoşani, Galaţi, Suceava, Rădăuţi, Putna, Dragomirna, Iaşi şi Târgu-Mureş. Apoi în străinătate în Franţa, Canada şi Republica Moldova. A participat cu expoziţii în grup în România, Franţa, turcia şi Italia. A fost laureată a concursului de artă plastică şi grafică între 1982-1988 cu patru premii întâi, două premii trei şi un premiu special al juriului.

Are lucrări de grafică şi pictură în colecţii particulare în România, Grecia, Franţa, Italia, Canada, S. U. A. şi Republica Moldova.

Prof. ION IONESCU- BUCOVU

 Autor: maria sava

Anunțuri

HORIA ZILIERU- UN „ORFEU ÎNDRGOSTIT” DE MAREA POEZIE

HORIA ZILIERU- UN „ORFEU ÎNDRGOSTIT” DE MAREA POEZIE

L-am întânlit pe Horia Zilieru prin anii 1968, pare-se, când se serba o sută de ani de la înfiinţarea Şcolii Pedagogice din Câmpulung -Muscel. Era vesel, exuberant, pus pe şotii în grupul unor colegi de şcoală pedagogică cu care copilărise. Ştiam că este poet şi curiozitatea m-a făcut să-i urmăresc traiectoria vieţii până astăzi. Argeşan de origine (născut la 21 mai 1933 în comuna Racoviţa, judeţul Argeş, cu liceul făcut la Câmpulung şi Facultatea de filologie la Iaşi), ieşean prin adopţie (secretar general de redacţie la „Iaşul literar”,redactor la „Convorbiri literare”, ajuns un mare poet al Iaşului şi un mare om de cultură.)

Horia Zilieru s-a format ca poet în ambianţa „Iaşului literar”, debutând în 1959 cu placheta de versuri „Fluierul”, continuând cu „Florile cornului tânăr” cu o prefaţă de Otilia Cazimir, neconcludente pentru evoluţia ulterioară.

Deabia cu „Orfeu îndrăgostit” începe să-şi desăvârşească marea lui pasiune. Având un cult al formei, trimiţându-ne la poezia parnasiană pe care se pare că o cunoştea bine, autorul ne-a oferit o plăcută surpriză. Acum distingem forme lirice din Mallarme, din Ion Barbu, Baconsky şi chiar din Eminescu. În „Umbra Paradisului” distingem printre rânduri pe Baudelaire, Verlaine, Rimbold:

Ca umbra unei harfe pe cetate

Prin nervi îmi umblă păsările rare

Şi toată-ntemeierea vie doare

În albii mari de mări însingurate

Şi trece-n sus pe osuar de lume

cu vetre goale în orbite oarbe

Ca-ntr-un spital bolnavele parfume.

Cineciteşte pe „Amon- Ra” îşi dă seama că petul s-a maturizat. Aş cita acest poem pentru că aici cuvintele lucrează mai mult ca ideea:

Se-ngroapă, iubito, dreptatea-n polen

Balcoane cu nuduri în golfuri dispar

Silabe de rugă migrează adânc

În nervii romanţei cu plopii impari

Serafic pagode de crini în amor

Nutresc-şi explozii de cupe în ger

Acoper ţărâna cu cu mov de parfum

Şi harfe-n orbită de lună ne cer

Bolnavul meu aer divinul ţesut

Destramă sub coaste şi-n văi de cristal

Ţinutul cu iarbă în veşted balans

Cu preşuri de aur ne-aşteaptă la bal

……………………………………..

Virtuozitatea poetului de a crea imagini fastuoase, luxuriante se manifestă în câteva piese din volumul „Iarnă erotică”, care nu sunt altceva decât imense metafore:Leagănul de unde în orgie/ cu zvâcniri de sfere în lagună/ vulturi negri sperie în lună/ pe deschiserăni cu masca vie. (Fântână)

În poezia lui erotică există o acumulare de elemente vegetale, idila sau declaraţia de dragoste plasându-se totdeauna într-un cadru fabulos:Şi vântul se face un şarpe gelos,/ pe trunchiuri cu semne secrete de ieri/ şi-n iarba vicleană, un fluier de os/ respiră colombe de lut, învieri, (…) Doar mâna-ţi subţire, în taină de fum,/ târzia garoafă o sună încet/ şi-mi pică pe buze, un dulce nescrum,/ miresme ca-n urne cu tristul verset,/ căci urnă ţi-i gura, în care sărut/ o castă tristeţe de noapte şi-un vin/ ceva săvârşeşte-n lăuntrul durut,/ în tulburi infuzii, cu-n clinchet virgin…(Nevinovata superstiţie)

Urme eminesciene găsim în „Muzică”, miros bacovian în „Altfel de toamnă”, pe Ion Barbu îl bănuim în „Doamna în albastru”, „Zidul plângerii” are ceva din Macedonski, „Asfinţitul crinilor” ne aminteşte de asemenea de autorul rondelelor:

Agonizează crinii în cetate

Şi muzici pun pe tâmple o paloare

Şi pene ard în albul în lingoare

În ochii orbi visând singurătate

………………………………

În „Umbra paradisului” cele 30 de elegii sunt tot atâtea confesiuni revendicate din vechii truvieri „ce se visară, clopotniţe, sub malul ce irupe, la râul de infern cu flora rară.”:

O febră creşte încălzind carmina/

şi-n jumătăţi de marmuri coapse pure;/

pe patul de logodnă plâng femure,/

în golul dintre stea şi rădăcine.

„Nunţile efemere” aduc ceva din ermetizarea barbiană:

Paznicii la vechi tenebre/ bat cu tirsul greu de moarte/ prin dulci râpe în vertrebe/ sculând fluturii departe/ strânşi ân coamă-n flori deşarte. (Luceafăr)

Vrsuri memorabile sunt şi în „Iarna străveche”:

E verde frigul dincolo de tine

Corăbii lungi alunecă pe lume

Fruct înaintea florilor virgine

c-un blând adio de curate brume

Sau:

Şi baruri mari se umplu de pahare

o ceaţă moale închizându-mi chipul

ca morţii fără glorie-n uitare

în faţa nopţii-nsângerând nisipul

Poet al melancoliei, Horia Zilieru temporizează atmosfera poemelor din semitonuri, din cuvinte meşteşugite ca mătăsurile cu o moliciune şerpească, aşa bunăoară în „Tragica muză”:

Te ninge basm pe umărul virgin

cu oasele în diafanul frig

pe coapsele lacustrei, când te strig

cu nervii-n rocile fierbinţi de vin

cu scrum de timp în vasul funerar

(odată tandru îl voi bea şi eu)

scobor la bal pe verdele gheţar

întonuri vii şi cu misterul viu.

Iată, deci, umărul virgin, frigul diafan, lacustra cu coapse , timpul are scrum, vasul e funerar, băutul vinului e tandru, acest bal oniric are loc pe un gheţar cu o culoare stranie, având senzaţia de frig.

Ca şi la Eminescu, urmele înaintaşilor se topesc în originalitatea discursului lui poetic, desprinderea de ele ne dă un poet de o originalitate nebănuită:

Deasupra vetrei fumul ne-mpreună

În ritual de nuntă lungi fiole

Trag probele de foc dintr-o lagună

Cu cratere zidite din viole.

Şi petre multe de eternul mării

evocă-n scoicile de mult închise

Strigări de păsări în prohod ucise

Cu gâtul lung în lăcrimarea serii.

El a scăpat de zeii tutelari care l-au obsedat şi l-au hrănit spiritual, poezia lui fixează imaginea unui poet cu un talent neobişnuit, exprimând sensuri adânci şi profunde, rămânând un virtuoz al cuvântului, cu o imagistică barocă de priceput orfevru.

Prof. Ion Ionescu-Bucovu

 Autor: Emanuel Pope

Câteva cuvinte despre POEZIILE IRINEI LUCIA MIHALCA

M-am hotărât greu să scriu ceva despre poezia Irinei Lucia Mihalca. Mai întâi pentru că face parte din altă generație, mai tânără, care nu mai cochetează demult cu poezia clasică. De formație economist cu studii la Academia de Studii Economice București, Irina este îndrăgostită de poezie. Nu sunt un critic să dau note, nici să descurajez un suflet care vibrează atât de mult prin vers. Detest pe acei critici care retează aripile. Și-i admir pe acei care încurajază pe poeți să meargă mai departe, cucerind înălțimile Parnasului.

 Irina înclină mai mult spre postmodernism, spre abisurile coștiinței în căutarea unui eu permanent. Și aș face o paranteză. În literatura occidentală nu se mai face demult diferența dintre poezie și poem, la fel și în literatura română în ultimul timp. Eu nu sunt de aceeași părere. „Și dacă…” a lui Eminescu e poezie pe câtă vreme „Călin-file din poveste” sau „Luceafărul” sunt poeme. Așadar e o diferență între ele. Poezia e o descărcare rapidă sentimentală a eului  în timp ce poemul este o poezie mai elaborată de o întindere mai mare în care eul vorbește pe mai multe voci și tonalități cu mai multe valențe artistice. Deci Irina Lucia Mihalca nu scrie poezie, ea scrie poeme. Poeme despre viață, despre dragoste, despre cunoaștere, despre moarte, despre fericire, despre sublim, despre singurătate, despre timp și spațiu, despre destin etc, toate văzute dintr-un unghi personal. Și la fel ca în tragedia antică greacă, o altă voce precum corul care debitează diatribele zeilor, intervine în dialog cu eul poetei. Poeta își scrie viitorul „printre cuvinte și gânduri”, fiind „fiica Soarelui”, adică a luminii. Iată poezia „ Între chin şi sublim, o punte de nuferi! ” :

Printre cuvinte şi gânduri, 


gravate-n noi adânc, ne scriem viitorul.

 
Pe firul ierbii ne creştem câmpul, 


cu norul singuratic pictăm un cer,

 
iar delta din trestia legănată în lungile tăceri. 

Vreau să te luminez, să mă luminezi, 


să renasc, 


să fim un glob de lumină,

 
de durere, de plăcere.
 


Un foc viu în dansul cosmic, 


– eu, fiica Soarelui

–                     
două vase prin care curge nectarul iubirii! 

 

………………………………………….

Între chin şi sublim, o punte de nuferi, 


Totu-i un vis ce dispare în zori,

 
o fâşie din timp, 


şi viaţa, şi omul, şi totul! Toate-s secunde!
 


Tu care te joci cu cerurile, nu te juca cu visele, 


Mâine e doar o filă nouă din oglinda tăcerii!”

Aici ea își scrie viitorul printre cuvinte și gânduri, fiind un glob de lmină, dar și de durere și de plăcere. Între chin și sublim ea vede o punte de nuferi, totul fiind un vis care dispare.

Ea poartă un dialog permanent cu cititorul prin interogații retorice de la care nu așteaptă răspunsuri. În „Știi tu, omule…” întrebările cad ca o cavalcadă :

„Ştii tu, omule,

când primăvara nu va mai fi doar o zi,

când florile-şi vor continua înflorirea,

când păsările-şi vor duce tot mai departe cântul?

Ştii tu, omule,

când zâmbetul omului nu se va mai stinge,

când soarele ne va mângâia prin fiecare răsărit,

când anii vor fi doar perle înşirate în colierul vieţii?

Ştii tu, omule? Hei, ascultă, veşnic nemulţumitule!

Sub fiecare piatră-i ascunsă o durere,

În cruciada vânturilor,

fiecare cetate-şi poartă departe tânguirea,

prin glasurile celor zidiţi în întunericul gândurilor.

……………………………………………….

Sub picăturile din cer,

în primul vis îmbrăţişat sub stele,

simte iubirea,

Respiră pacea din adâncuri,

acolo unde

lumina a străpuns întunericul

pentru ca sufletul să-ţi încolţească

cu bucuria clipei şi-a fiecărei provocări!

 

 Trecerea timpului este ilustrată prin poezia „O frunză purtată de vânt ” , tema iubirea și moartea,în care iubirea este comparată cu o moarte frumoasă.

„Iubirea şi moartea!
 
Singura moarte dulce este din iubire, 
în rest nimic, toate implică un ritual şi uitare. 
Iubirea nu există, 
există doar o continuă căutare a ei! 
Un vis, în rest, suntem pe-aproape 
sau doar e în noi, 
pe diferite scări, de la om la om! 
Simţiri rare, 
dulci asperităţi, să le simţi când le atingi! 

Din abisuri urci cu noaptea 
care-ţi coboară pe umeri, înfiorându-mă, 
Vrei să-ţi simt atingerile? 
Este un ideal, umbroasa mea! Un centru de greutate-mi dai, 
Închid ochii 
şi-o frunză purtată de vânt simt că sunt! 
Umbroasă? Da, un om cu umbră 
– un om care vine şi pleacă, dar rămâne umbra lui, 
te cuprinde definitiv, este în tine, cu tine! ”

 

În acest poem în care „ agonizăm în spirala zbaterii ochiului nestins de soartă”, zbaterile poetei ne amintesc de Coloana infinitului a lui Brâncuș sau de filozofia deal-vale a lui Blaga. De altfel întregul poem este blagian cu frânturi de imagini din poezia lui :

„Din ochii visului şi taina luminii, 
în palmă-ţi cad lacrimi, cuminţi înşirate, 
iar noi, 
pironiţi printre cuvinte de iubire şi dor 
agonizăm în spirala zbaterii ochiului stins de soartă.

Poezia ei e plină de metafore. În „Lacrima unei fete”  se pare că fata dialoghează cu iubitul și-i reproșează că „Din tine și din mine nici urmă.” lacrima e confundată cu fata, trecutul e iluzia clipei, dragostea este adevăr trecător, fiecare primăvară e unică, timpul se învârte pe loc, iubirea nu-i mereu iubire și ura nu-i mereu ură :

„Iată lacrima unei fete

ajunsă într-un poem!

– Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi…

– Ambele! am să îţi spun…

 

Trecutul – mereu iluzia clipei!

Memoria rămâne închisă acolo

căci fiecare primăvară e unică

şi dragostea cea mai nebună

şi mai durabilă

nu e decât un adevăr trecător.

 

Durere despletită. În urmă ruinele sunt

năpădite de ierburi şi paşii lor purtaţi de vânt,

 

Timpul nu trece

ci doar pe loc se învârte,

iubirea nu e mereu iubire

şi ura nu e mereu ură,

amăgitor destinul te trimite

spre porţi închise

iar mai târziu

după momentul zero

spre frigul ce te va cuprinde.

 

Din tine si din mine nici o urmă,

zâmbesc amar – Acesta-i timpul!

Nori, păsări şi pietre, cuţite aruncate,

scântei ţâşnite, stele unite într-un zbor,

un câmp de maci şi verdele trifoiului

(mult timp zadarnic ai căutat-o)

cândva acolo am stat,

acum eşti liber,

de fapt nuntit doar cu un vis

purtat de timp prin timp!”

Câteodată prea prozaică, cu o naivitate care n-a părăsit-o, poeta se joacă cu metaforele, ne aduce în față universul copilăriei, dragostea adolescentină, o natură tulburătoare care participă la festinul uman. Poezia ei, la hotarul dintre două vârste, ne transmite cu o autenticitate neegalată emoțiile, neliniștile, candorile și melancoliile vieții. Ea introspectează iubirea din cele mai deosebite unghiuri, dar adesea rămâne nemulțumită deoarece iubirea e trecătoare, o ardere care se stinge repede, regretând clipele fericite.

În poezie Irina Lucia Mihalca e foarte sinceră, ea nu minte cititorul, nu mimează, toate poeziile ei pornesc din inimă și se revarsă ca un râu ieșit din crestele munților care se revarsă în albii liniștite unde apa e limpede și oglindește tot cerul în ea.

Bănui că se trage din neam aromân deoarece multe poezii de-ale ei sunt  „traduse” în aromânește.

Nu-i urăm decât mult succes în urcușul  atât de frumos, dar și greu, spre cucerirea Parnasului.

 

autor  Ion Ionescu-Bucovu

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: