Lansarea carţii „27 Dialoguri – Construcţii incomplete”-Partener promovare Cititor de Proza

Biblioteca Judeţeană „Dinicu Golescu“ din Piteşti organizează, joi, 14 martie, ora 13.00, în Sala de Conferinţe, lansarea volumului „27 DE DIALOGURI – Construcţii incomplete“, al autorului bucurestean Gabriel Dragnea. Despre carte şi autor vor lua cuvântul Adrian Sămărescu (editorul lucrării), Denisa Popescu (poetă, membră a Uniunii Scriitorilor din România şi gazdă a evenimentului) şi poeţii Alexandra Firiţă (membră a Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici) şi Alexandru Ghiţă.

 

“27 Dialoguri – Construcţii incomplete” este o lucrare în cuprinsul căreia sunt prezente personalităţi din lumea culturală românească scriitori, poeţi, critici literari cum ar fi Adrian Marino, Alex Ştefănescu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Angela Marinescu, Doina Uricariu, Dumitru Ţepeneag, Eugen Uricaru, Gabriela Melinescu, Gheorghe Astaloş, Haralamb Zincă, Horia R. Patapievici, Mircea Martin, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu, Nina Cassian sau Zoe D Buşulenga. Aceste interviuri au fost concepute, în mare măsură în perioada 2003-2004, pe când autorul activa ca redactor al Cotidianului Naţional “INDEPENDENT” condus de binecunoscutul om de presă Horia Alexandrescu.

Despre această perioadă, însuşi Gabriel Dragnea mărturiseşte: „prin natura meseriei de ziarist am avut ocazia, dar mai ales bucuria de a cunoaşte personal oameni extraordinari,  adevărate exemple de ambiţie, dorinţă şi talent. În două cuvinte: valori incontestabile. Aceasta este perioada cea mai frumoasă şi plină de amintiri memorabile. Sunt clipe care nu îşi doresc  repetabilitatea. Sunt unice. Mai mult decât atât, activitatea desfăşurată în cadrul departamentului “Cultură” m-a făcut să văd lucrurile mai în amănunt, făcându-mă să realizez din ce în ce mai mult şi fără niciun dubiu că societatea în ansamblul ei şi-a pierdut reperele, modelele, îmbrăţişând obiceiuri şi atitudini, gusturi şi tabieturi lipsite de profunzime şi gust, de mândrie şi demnitate”.

Cartea “27 Dialoguri – Construcţii incomplete” este prefaţată de Gheorghe Stroia, poet şi editor al Revistei adjudene „Armonii Culturale”. Acesta consideră că “multe dintre comentariile „actorilor” implicaţi în schimburile de replici „pot conţine urme de” retorică ori de polemică, productivă şi valoroasă, bineînţeles. Scriitura jurnalistică îşi găseşte raţiunea de a fi în informare. Mesajul transmis de textul jurnalistic este în primul rând clar, iar această claritate începe odată cu conceperea, aşa cum remarca şi Boileau, în Arta poetică: Ceea ce este conceput în mod clar se scrie cu uşurinţă>>….Acest mod de construcţie a incipitului produce străfulgerări de gând, dezvăluiri inedite, stârneşte emoţii împărtăşite cu generozitate, putându-se ajunge până la rememorarea unor experienţe de genul „Aşa DA – Aşa NU”, pline de învăţăminte, sevă şi pasiune. Se conturează în cadrul acestor sinergice procese „interogative” frumoase experienţe de viaţă, se formulează axiomele necesare desăvârşirii operei literar-artistice, se inventariază multiplele faţete ale reuşitei sau eşecului în carieră şi, toate acestea, cu foarte mult altruism în fapte, nobleţe în limbaj şi sinceritate în atitudine”.

 

Gabriel Dragnea (pseudonim literar: Adjudeanu – adjudean fiind după bunicii din partea mamei) s-a născut la 06.10.1979 în Bucureşti, debutând literar în 1997 în Revista Amurg Sentimental. Activitate literar-editorială: „Blestemul îngerilor decăzuţi”, poezii, 1998, „Aici nu sunt cuvinte”, poezii, 2001. În pregătire: „Vinovăţia ferestrelor”, poezie şi „Publicistica lui Panait Istrati – un jurnalist nedreptăţit”.  Prezent în nouă antologii literare şi lector a patru volume de poezie, Gabriel Dragnea a colaborat de-a lungul timpului cu reviste culturale precum:  “Armonii Culturale (Adjud)”, “Actualitatea Literară (Lugoj)”, “Singur (Târgovişte)”,“Universul Românesc”, “Boema (Galaţi)”, “Agerro-Stuttgart”, “Oglinda Literară (Focşani)”, “Onyx (Dublin)”, “Caiete silvane (Zalău)”, “Mesagerul literar şi artistic (Bistriţa-Năsăud)”, “Climate literare (Târgovişte)”, “Zeit (Brăila)”, „Impact (Dâmboviţa) ş.a.

“Marmură albă”, ed. Bibliotheca, 2012, autor Popescu Constantin

 

   ANUNȚ:

      Ultimele exemplare ale cărții pot fi procurate cu plata ramburs sau prin virarea banilor în contul BCR: RO22.RNCB.0676.0834.9112.0001 pe numele Popescu Constantin. Prețul volumului este 18 RON. Pentru relații, scrieți la po_cos@yahoo.com sau tel. 0723.478.485

FLORI DE TEI (Fragment din volumul “Marmură albă”, ed. Bibliotheca, 2012)

        …

      3. Domnul Henri

      Eu sunt Henri şi sunt tatăl Cristinei. După toate cele care s-au petrecut, am hotărât să plec din Spania pentru totdeauna. În Franţa, unde mi-am luat singur  numele de Henri. Am plecat de acolo unde mă numeau don Miguel. Am vândut tot ce aveam. Bunurile pieritoare, averi, tot. Tot… Cristina mi-a fost luată de băiatul acela slab, înalt şi cu păr lung, venit de aici. Nu, nu era slab, ci puternic. A iubit-o, mi-a luat-o el în inima lui, rupând-o parcă din inima mea.

     O, nu înţelegeam. Nu ştiam. Eram orb.

    Am venit în Franţa, ca să pot renaşte cu învăţătura primită în dar de la Jean. Înainte? Altul trăise prin mine, nu eu, Henri.

     Pe când îmi spuneau don Miguel, avusesem grijă să adun bogăţia şi averea pe care mă învăţaseră că trebuie să le aibă un bărbat. La patruzeci de ani aveam multe de oferit viitoarei soţii. O căutam. Aşa fuseserăm noi învăţaţi.

     Când am găsit soţia, am luat-o şi am făcut împreună cu ea tot ce mă învăţaseră. Şi ea s-a stins. Şi-a stins întâi cuvintele, apoi tăcerile. Văzuse tot ce mă învăţaseră. Şi mi-a lăsat după ea doar mirosul casei. Acela de pâine caldă şi mere coapte care se poate numi fericire.

     Şi pe Cristina.

     Uneori îmi apare în vis şi eu încă o rog să mă mai înveţe. Pentru că simt că tot nu ştiu. Mi-a dăruit-o numai mie pe Cristina. Mi se părea un înger, numai al meu. Mă rugam ei, copilă, aşa cum alţii se roagă Sfintei Fecioare, să fiu iertat. Pentru cuvintele şi tăcerile stinse ale soţiei mele. Iertat de a fi fost învăţat altfel. Iar Cristina, pe când avea vreo trei ani, mă ierta aşa cum numai copiii știu să ierte.

    Apoi, când a crescut, a venit Jean şi eu am simţit că poate l-a adus soţia mea.

    Pentru că a venit la noi dintre străini.

    Pentru că am ştiut că încă mai trebuie să învăţ.

    Dar el nu venise la noi decât să picteze. Odată, înainte de a-l alunga, Jean a turnat vin roşu de-al nostru într-un pahar mare de sticlă. Nu era paharul potrivit, dar el nu ştia obiceiurile noastre. Paharul i s-a spart în mâini şi vinul roşu ca sângele s-a vărsat peste hainele lui de pictor. Era foarte ruşinat şi eu am râs de el. Mi se părea că e cam prost, la fel cu toţi cei veniţi din ţara lui. Aşa fusesem învăţat. Dar pata aceea de vin roşu nu s-a mai şters de pe şorţul lui. Se întunecase însă, aşa ca sângele închegat.

     Să învăţ cum să iubesc, doar asta nu mă învăţaseră.

     Acum… Acum mi se pare că îl pot înţelege mult mai bine pe Jean. Mi-a fost adevăratul învăţător şi tablourile lui îmi sunt un fel de carte de învăţătură. Şi nu mai pot face decât asta. Iar bunul destin, pentru că bun mi-a fost odată ce mi-a îngăduit dureri atât de adânci, bunul destin spun, mă aduce acum în faţa acestei femei. Poate că lacrimile mi-au spălat ochii aşa cum ploaia de vară spală culorile cerului şi abia acum pot vedea. Are chipul la fel cu al Cristinei, îi seamănă. Statuia de la mormântul ei nu are culori în ochi. E dăltuită din cea mai albă marmură. Dar este ea, acum, aici, privindu-mă prin ochii căprui şi blânzi ai sufletului ei.

     Un cerc din culori, ca un curcubeu peste timp. Asta e tot. Pictat de mâna nevăzută a lui Jean. Mai miros încă în aerul primăverii florile de tei. Vor mirosi mereu. Şi teii vor înflori mereu. Şi noi vom trăi mereu. Doar atât.

      Domnul Henri tăcu.

…

O zi minunată!

Imagini de la lansarea romanului Îngerii din Moscopole, eveniment ce a avut loc la Garlic Pub1, locaţie caldă şi prietenoasă a unui armân.

Autor Catia Maxim

Lansare de carte ANTROPOLOGIE CULTURALĂ Studii – ŞTEFAN – LUCIAN MUREŞANU

Pe data de 26.11.2011, La Biblioteca Mitropolitană din Bucureşti, ora 10,30 va avea loc lansarea volumului de studii Antropologie culturală, autor Ştefan Lucian MUREŞANU.

 

 

Atunci când, în toamna anului 2009, am primit pentru prima dată invitaţia de a preda un curs de antropologie culturală, în cadrul unui program de licenţă al Universităţii Hyperion din Bucureşti, m-am întrebat în ce măsură preocupările mele profesionale, tratând îndeosebi tradiţiile, datinile şi obiceiurile existenţiale ale comunităţilor omeneşti din lumea feudală, ar putea adresa, în mod obiectiv, aşteptările şi interesele unor studenţi filologi.   Tradiţiile mitizate şi experienţa spaţiului sacru erau cele dintâi răspunsuri la îndemână, date fiind, pe de o parte, necesitatea crescândă a reconsiderării şi studierii omului, în lungul său drum al timpului istoric, apelând, într-un mod conştient, la formulele tradiţionale de construire şi locuire, iar pe de altă parte, însăşi problematica antropizării totale a mediului înconjurător, de-a lungul epocilor dezvoltării sale sociale. Deşi cele două posibile soluţii erau în egală măsură     legitime     şi     relevante pentru audienţa amintită, ele reflectau, mai ales, atât câmpul de analiză al etnografiei culturii cât şi pe cel al istoriei religiilor, domenii, desigur, înrudite şi complementare cu antropologia culturală, chiar constitutive acesteia însă totuşi diferite ca teoretizare şi metodologie.

 

            Şt.L. MUREŞANU

 

Mircea Cărtărescu – Frumoasele străine

Motto:

„Toate lucrurile au un capăt, numai cârnatul are două.”

(Mircea Cărtărescu, citat cu mai multă sau mai puţină exactitate)

Şi iată-mă din nou aşezată în faţa calculatorului, pentru a explica de ce volumul lui Cărtărescu, Frumoasele străine, ar merita din partea domniilor voastre răgazul unei lecturi.

Recunosc, până în momentul de faţă ochii mei şi paginile sale nu s-au intersectat decât o singură dată.

(Scurtă pauză pentru că tocmai am aflat vestea cea mare: o prietenă dragă mie are în burtică bebe de „7 săptămâni, 3 zile, 152 bătăi/minut, mânuţe şi picioruşe”!)

Revenind, acum fără prea multă tragere de inimă, la Cărtărescu, i-am citit mai demult popularul elogiu adus femeilor, care circulă şi azi prin camerele de studente la Litere în competiţie acerbă cu Paolo Cohelo şi mult detaşat de o cărţulie care mi-a plăcut mult, deşi n-o prea bagă nimeni în seamă: M-am hotărât să devin prost.

A urmat apoi o lungă perioadă de letargie, în care citeam orice, numai Cărtărescu nu. I-am invidiat întotdeauna alura de adolescent etern, părul mai des ca al meu şi norocul de a-şi fi găsit drumul spre afirmare mai repede şi mai cu succes decât alţii din generaţia lui (de a mea nici nu mai pomenesc!), dar motivul real era că pur şi simplu nu-mi mai căzuse nimic în mână şi nici nu simţeam imboldul să mă înfund în vreo librărie, în căutarea celebrului Orbitor. Apoi m-a enervat, că om sunt şi eu, culoarea politică în care s-a îmbrăcat cam cu prea multă nonşalanţă şi prea puţin convingeri.

Cu toate acestea, am făcut un troc echitabil cu ultima „sută de euro”, cumpărând, printre altele, cartea de care urmează să vă vorbesc şi care mi-a plăcut chiar din prima secundă (halal editorilor!) datorită ilustraţiei şi fontului de pe copertă!

Aşadar…

Frumoasele străine e un grupaj de trei povestiri inspirate din „situaţii reale”, fiind totuşi „o operă de ficţiune în mult mai mare măsură decât par”, al căror scop, dacă ar fi să-l credem pe autor în cuvântarea premergătoare, nu-i altul decât să stârnească râsul. Şi da, i-a reuşit de minune. Pe alocuri am râs cu lacrimi, pe alocuri m-am enervat, pe alocuri m-a cuprins o dezolare bolnăvicioasă.

Prima dintre ele narează cu mult umor peripeţiile scriitorului după ce primeşte din Danemarca un plic cu antrax! Istorioara e savuroasă. Teama paranoică, aruncarea plicului, recuperarea acestuia împreună cu blânda şi înţeleapta soţie Ioana, apoi aventura halucinantă din sediul poliţiei, prilej de a portretiza satiric, prin locotenentul Văcărescu şi maiorul Ghilduş, micile mari defecte ale sistemului… Să vedem, de exemplu, cum se completează o declaraţie:

„Nici în documentele de partid nu se mai pomenise o asemenea limbă de lemn, atâtea gerunzii şi infinitive, perifraze şi anacoluturi. Nu se ştie de ce, plicul apărea mereu sub numele (mai nobil, se pare) de «anvelopă», era «inscripţionat», nu scris, «transversal şi longitudinal», nu în cruciş şi-n curmeziş, cu «stilou cu bilă de diverse culori», nu cu pixul. Şi aşa mai departe, pe vreo trei coli scrise mărunt, de mă durea încheietura, căci eu fusesem în tot acest timp braţul care execută, iar locotenentul – mintea care comandă.”

Despre cea de-a treia povestire, Bacoviană, aflu de pe internet că a fost citită cu diverse ocazii şi publicată parţial în revista7 seri sub denumirea de Drumul foamei. Asta şi e. Răspunzând invitaţiei unui anume scriitor Ciubotaru de a veni la Bacău„pentru o lectură de versuri la Casa de Cultură locală”, tânărul scriitor de 28 de ani are parte de cea mai înfometată drumeţie din viaţa lui. Gazdele sale, crème de la crème a peisajului literar băcăuan, sunt atât de preocupate să „întreţină” cum se cuvine celebritatea din Bucureşti (inclusiv cu o vizită nocturnă la crucea eroilor de la Mărăşeşti şi, mai târziu, la o tânără cam curviştină de felul ei, altfel „fată faină”, care mai şi citeşte) încât nu-l bănuiesc de asemenea „vulgare nevoi ale burţii”. Iar burta agonizează lent.

Pe măsură ce-şi vede spulberat visul gurmand, protagonistul reiterează, ce-i drept, la o scară mai mică şi cu mai puţin dramatism, parcursul eroului din romanul lui Knut Hamsun, Foamea, surprinzând concomitent provincialismul literar românesc în cea mai pură şi mai senină formă de manifestare:

„Vorbeau între ei cu mare însufleţire, şi aşa aveau să facă întregul sejur. Eu eram doar pretextul care-i aducea împreună. Conversaţia lor era pentru mine foarte instructiv-educativă. Mare noroc avusesem, spuneau, că ei şi nu alţii mă chemaseră, căci altfel aş fi nimerit pe mâna unor rataţi, veleitari, escroci, politruci, homosexuali, curvari, turnători, hoţi din avutul public – inşi din care era alcătuită, se pare, viaţa literară băcăoană, cu excepţia lor. În Bucureşti, de asemenea, scriitorii, mai ales cei tineri, erau nişte nulităţi, farseuri şi infatuaţi, fireşte cu salutara mea excepţie. Ne priveam unii pe alţii cu drag: ce întâmplare fericită că se-ntâlnise-n seara aceea crema literelor româneşti!”

Am pedepsit povestirea numărul doi, lăsând-o la urmă, pentru că m-a înşelat cumplit. După titlu, mă aşteptam la un rezumat al aventurilor amoroase, în care mi-aş fi băgat nasul cu indiscreţie. Uitaţi, onoraţi cititori, ce am găsit în schimb:

„În fiecare an, francezii […] închid ochii şi rotesc globul pământesc, ţintind cu un ac un loc la-ntâmplare şi sperând că au nimerit pe uscat. Aleg astfel în fiecare an câte-o ţară şi invită o duzină de inşi de-acolo, mai poeţi, mai prozatori, pe care să-i plimbe prin toată Franţa, arătându-i publicului doritor de senzaţii tari. Această cutumă poartă numele de Belles Étrangères, frumoasele străine.”

Pe scurt, acesta ar fi subiectul, călătoria în Franţa, care, însă, nu acoperă nici pe departe cele două sute de pagini. Cronologia evenimentelor e întreruptă adesea de salturi temporale şi spaţiale, autorul îndreptând reflectorul memoriei spre alte şi alte momente din viaţa sa. Tonalitatea discursului, uniformă în Antrax şi Bacoviană, oscilează aici de la umorul predomaninant la sarcasm, de la je m’en fiche la amărăciune, iar naraţiunea capătă, pe alocuri, accente groteşti (a se vedea episodul vizitei la ospiciul penitenciar de maximă securitate din Castel Giffredo sau al cinei româneşti oferite de oficialităţile din Castelnaudary, capitala mondială a ciolanului cu fasole).

Centrul de interes al povestirii se schimbă cam tot de atâtea ori cât mi-am schimbat eu domiciliul în ultimii ani. Cărtărescu „valsează”, practic, prin tot felul de teme, de la imaginea României şi a scriitorilor noştri în Occident la relaţiile tensionate şi deloc amicale dintre aceştia, de la impresiile pe care i le imprimă în suflet oameni, locuri şi întâmplări la exprimarea unei atitudini tranşante faţă de diverse probleme (fascinaţia Parisului, relaţia cu presa, ipocrizia, superficialitatea şi neprofesionalismul din spatele unor manifestări culturale).

Iar eu, cititorul empatic, parcurg un drum la fel de sinuos. Sufăr ca un câine atunci când e lăsat pe dinafara emisiunii de la Radio France Internationale (uneltire a lui Dumitru Ţepeneag, bănuieşte el, oficial pentru că nu vorbeşte bine limba franceză) şi când e umilit pe motive de naţionalitate română pe la tot felul de case de schimb obscure, în încercarea de a-şi schimba cecurile de călătorie. Mă indignez, bodogănind în barbă, pentru dispreţul tutelar al numitului Cărtărescu faţă de „trecutul ciobănesc” pe care-l scoatem în lume (dar înţeleg, în cele din urmă, pentru că, de la Patapievici încoace, aceasta e politica ICR, şi poate că o fi vreun dram de adevăr şi în radicalismul acesta).

Nu în ultimul rând, vânez cu aviditate portretele scriitorilor dintr-o generaţie despre care ştiu nepermis de puţin. Ion Mureşan – „om cu aparenţă hirsută, ţărănească, dar plin de umor şi umanitate”, Florin Iaru – „mai întotdeauna entuziast, exploziv, uimitor de tânăr”, Ştefan Agopian – „om ciudat, mic de stat şi cârcotaş, cunoscător de lucrurui vechi”, „faţa tragică” a lui George Crăciun… Sunt pagini întregi în care Cărtărescu spune „povestea altcuiva”, şi nu oricum, ci cu devoţiunea „lui Eckermann faţă de Goethe”, schiţând în linii aproape duioase latura omenească a optzecismului:

„Cu trecerea timpului, devine tot mai limpede cât de mult am ţinut unii la alţii în ciuda concurenţei sufocante dintre noi şi-a încercărilor altora de-a ne dezbina. Unii au publicat mai mult, alţii mai puţin. Unii au avut succes, alţii nu. Unii sunt şi azi în centrul atenţiei, alţii au fost uitaţi de mult, îngropaţi într-o viaţă obscură. Dar de câte ori ni se-ntâmplă să ne-ntâlnim, ne purtăm ca nişte soldaţi bătrâni dintr-un război pierdut în adâncul timpului: ne-mbrăţişăm cu căldură şi ne amintim de vechile campanii, de vechea glorie pe care nu ne-o poate lua nimeni”.

Cineva îl „sfătuia” pe Cărtărescu, într-o recenzie, să nu alunece pe panta comercialului, revenind la obiceiul de a scrie capodopere precum Nostalgia sau Orbitor. Eu mă mulţumesc şi cu opere care nu ţintesc Nobelul. Deci bifez în lista lecturilor încă o carte care mi-a plăcut. Pentru că am râs mult şi pentru că mi-a stârnit speranţa că voi găsi, privind înapoi peste ani spre acest microunivers literar în care mă tot învârt de ceva vreme, alături de chipuri care mi-au fost dragi, şi sentimentul apartenenţei:

 „[…] noi, scriitorii de duzină din Belles Étrangères, vom fi cândva, mai repede chiar decât credem, istorie literară ca toţi cei de dinaintea noastră. […] tineri poeţi de azi, care peste decenii vor fi oameni maturi, se vor mândri că ne-au văzut, măcar pe unii dintre noi, şi vor depunde mărturie că am existat cu adevărat, şi că eram oameni ca şi ei, îmbrăcaţi în stofă.”

Inimile celor patru – Vladimir Sorokin

Deşi am fugit mult timp de literatura rusă, din diferite motive, la un moment dat, stând la o bere, mi-au fost recomandate câteva cărţi. Printre care şi cartea lui Sorokin. Şi având încredere în gusturile prietenului meu, am hotărât să o citesc. Nu în original, cu toate că sunt un bun cunoscător de rusă, dar în traducere. Limba română fiindu-mi mai aproape de inimă.

VLADIMIR SOROKIN (născut în 1955 la Moscova) este cel mai popular, dar şi cel mai controversat scriitor rus contemporan. A fost publicat mai întâi în occident, iar în Rusia fiind editat după ce în Germania se scriseseră doua teze de doctorat despre literatura sa.

 

După ce a absolvit Institutul de Petrol şi Gaze ,,Gubkin’’ din Moscova, a lucrat un an în redacţia revistei ,,Smena’’, de unde a fost demis pentru că a refuzat să intre în Comsomol. A participat la multe expoziţii de pictură şi a alcătuit şi ilustrat aproximativ 50 de cărţi. Primele scrieri literare ale lui Sorokin datează de la începutul anilor ’70. Ca scriitor s-a format în cercul pictorilor şi poeţilor underground  din anii ’80.

 

În 2002, a fost, alături de Viktor Pelevin şi Viktor Erofeev, ţinta unei campanii agresive iniţiată de organizaţia Calea Comună, aripa de tineret a Partidului Prezidenţial Rusia Unita (cunoscută drept şi ,,Tineretul lui Putin’’) prin care s-a solicitat arestarea scriitorului pentru pornografie şi arderea cărţilor sale în pieţele publice.

 

În ciuda aspectelor sociale atinse de romanele sale, scriitorul neagă aspectul moral al acestora şi nu vede literatura decât ca pe o categorie strict estetică, pentru el viaţa şi literatura fiind două realităţi paralele.

 

Cărţile lui au fost traduse în numeroase limbi. Printre care: engleză, franceză, germană, italiană, olandeză, finlandeză, suedeză, poloneză, română (traducerea efectuată de Mihai Vakulovski), japoneză, coreeană ş.a.

 

 

Vladimir Sorokin spunea: ,, Încă trăim într-o ţară care a fost creata de Ivan cel Groaznic. Copil fiind, am perceput violenţa ca pe un fel de lege a firii. În Uniunea Sovietică totalitară, opresiunea ne unea pe toţi. Am trăit acest sentiment încă de la grădiniţă şi până am terminat şcoala. Mai târziu am încercat să înţeleg de ce oamenii nu se pot lipsi de violenţă. E un mister pe care nu l-am rezolvat nici până astăzi. Violenţa e tema mea principală.’’. Deci, din start putem înţelege că romanele acestui scriitor sunt pline de violenţă.

 

Inimile celor patru este textul în care Vladimir Sorokin experimentează mai mult ca oricând, punând la încercare rezistenţa hârtiei, dar şi a personajelor, sângele lor înroşind complet atmosfera cărţii. Acest roman este poate cel mai sângeros roman realist pe timp de pace.

 

Acest roman sfidează orice limită a conştiinţei umane. În el descoperi o lume în care totul e posibil şi admisibil: de la scene sângeroase până la ultraviolenţă şi pornografie. Acţiunea seamănă cu una din film, desfăşurându-se contra cronometru. Apar, însă, pe alocuri, şi scene nevinovate şi emoţionante care dau o speranţă că toată construcţia asta brutală are ascuns pe undeva un sens larg pe care nu-l poţi descoperi încă. Ai impresia ca Sorokin te pune, ca cititor, unui test de supravieţuire. Un test prin care trec şi personajele sale.

 

Cei patru – un bărbat, o femeie, un copil şi un bătrân – formează o grupare totalitară, o familie de ucigaşi care urmează, se pare, un scop bine definit. Miza pare a fi uriaşă, pentru că ei fac uz de toate mijloacele posibile, atât de crude, încât cititorul nu are altă alternativă decât să urmărească firul narativ până la capăt, în speranţa că va descoperi elementul ce-i împinge pe cei patru să săvârşească lucruri inumane.

 

Romanul e construit ca un puzzle, făcând loc multor interpretări, evident dacă nu ţi se face scârbă de el si-l arunci după ce ai lecturat câteva pagini. Totuşi pentru cei care aşteaptă un final plin de sensuri fixate bine pe un acoperiş larg, Sorokin vine cu o surpriza, ducând cititorul, chiar în ultima pagină a romanului într-un subsol umed şi întunecat. Scriitorul nu dă nicio explicaţie, pentru ce s-au săvârşit crimele şi sacrificiile la care au fost supuse personajele, dar şi eu ca cititor. Nu-ţi rămâne decât să stai pe gânduri câteva zile, având senzaţia că ştii răspunsul.

Alexandru Petria, Deania sa neagră şi eu

De curând am reuşit să citesc ultima carte a lui Alexandru Petria, Deania neagră. Vreo două dintre povestiri îmi fuseseră cunoscute anterior, la fel şi „Zilele mele cu Renata”, carte care stârnise atâtea controverse.

Ei, bine, după ce am terminat de citit această ultimă apariţie editorială a sa, am avut senzaţia că mai urmează ceva, că încă nu s-a terminat. Această senzaţie o lasă Petria, cred eu, în mod intenţionat. Povestirile sunt succinte, scrise direct, fără explicaţii inutile, fără cuvinte redundante, personajele fiind atât de bine conturate din doar câteva trăsături de pană (sau tastă), încât ai impresia că le cunoşti de când lumea.
Cufundându-te în lumea Deaniei nimic nu ţi se pare nefiresc. Însuşi straniul este atât de bine contopit cu normalitatea, cu blazarea, cu cotidianul, încât nici nu-ţi dai seama când aluneci într-altă lume. Ajungi, după ce citeşti, să te întrebi: „Chiar e adevărat?”. Şi asta, pentru că scriitorul a intuit atât de simplu unde poate aşeza acel declanşator de ciudăţenii, încât, chiar şi lucrurile cele mai bizare, le simţi că sunt în Deania la ele acasă. Personajele parcă le cunoşti de mic copil. Rămâi cu senzaţia că precis doamna de la patiserie era şi ea complice, că florăreasa de la colţ ştie şi ea despre ce e vorba, că fata cu buzele puternic rujate, care tocmai se urcă în tramvai, e şi ea desprinsă din carte. Nici cerşetorul de la colţul străzii nu te va lăsa fără gânduri şi nici vecina care face cei mai buni cozonaci de pe scară şi nici amicul cu care tocmai ţi-ai băut berea, nimeni nu poate fi străin de Deania. Şi asta, fiindcă toate personajele sunt atât de bine ancorate în cotidianul atât de cunoscut, încât, chiar şi acolo unde povestirea scapă, ieşind din normalitate, te apucă o stare stranie, contradictorie, oarecum. Deşi te intrigă, în acelaşi timp, te linişteşte: totul, în acea lumina creată, oricât de ciudat ar fi, pare normal. Şi asta, doar pentru că dozajul straniu-banal este realizat în cele mai bune măsuri.
Acesta este sentimentul care te domină pe mai tot parcursul cărţii. Vrei dragoste? Ai şi dragoste! Vrei acţiune? Ai şi acţiune! Vrei umor? Îl găseşti şi pe ăla! Ah, vrei senzaţii tari? Nicio grijă, le găseşti! Erotism? E acolo! Sunt toate acolo, în cartea lui Petria.

Pus pe glume, serios, meditativ, tranşant, direct, scurt, fără echivoc, interesat, interesant, bun observator, cool, sensibil, timid, plin de erotism, cinic, disciplinat, rebel, obraznic, sincer, plin de iniţiativă, blazat, matur, naiv, idealist, experimentat, realist, fantastic… Cam acesta este Alexandru Petria, ca scriitor, privit prin prisma Deaniei negre. Restul îl veţi completa voi după ce veţi citi cartea…

Acum sa va mai spun de ce am simţit eu că această carte încă nu e gata. Cum spuneam, după ce o terminasem, am încruntat scurt din sprâncene, oarecum încurcată. Şi mă gândeam:”Şi-acum?”. Pe de o parte, pentru că acea stare te cuprinde atât de pe nesimţite – nu-ţi dai seama când înaintezi în citire, captează – dar pe cealaltă parte, pentru că simţi, ca cititor, că dincolo de aceste rânduri atât de aparent superficial schiţate, se află o mare capacitate de a descrie lucruri cu adevărat fascinante. E ca şi când ai ajunge în faţa unei bălţi ce-o vezi că susură şi abia după un timp realizezi că dedesubt se află un izvor. Ei, bine, eu cred că „izvorul” asta al lui Petria, „zăcămintele” lui, sunt atât de „coapte” pentru exploatare şi sunt atât de la suprafaţa situate, încât ar fi păcat să nu ia în serios această „ofertă” sau „cerere” (alegeţi ce simţiţi) a publicului cititor şi să nu dezvolte această capacitate a sa de a construi un roman cu adevărat memorabil, care să ofere, de la un capăt la altul, o lume unică. Va spun, în scriere nu e nevoie de cuvinte mirobolante, de expresii abracadabrante, de construcţii fantasmagorice şi evocarea unor nume pre(ten)tioase şi nici de înşiruirea spuselor tuturor înţelepţilor lumii. Chiar nu e nevoie deloc de împănări! E nevoie doar de har, de talent. Talentul de scriitor. Iar Alexandru Petria îl are!

Dar, gata, mai bine nu mai spun nimic…
Şi, acum, o să va las un pic în tovărăşia lumii lui Petria. N-o să va dau ca exemplu citatul unde un haidamac cu nişte cizme numărul 47 fac să pâraie, din două mişcări, oasele ce nu încăpeau în coşciug ale iertatei roabe a lui Dumnezeu Afinia. Pe ăla o să-l găsiţi voi. Va dau alte două citate, momente ale cărţii, care mie mi-au rămas în memorie:

„A zis că o să ajung scriitor. Că de altceva nu eram bun, obişnuia să repete, cu o superioritate cocoşească, prin care cei ce-l ştiau vedeau, de fapt, ca printr-un parbriz cu ştergătorul în funcţiune, punctul lui vulnerabil, simpatia lui. Andrei a scris şi el în tinereţe, bunicul. Îl iubeam ca pe nimeni altul. A publicat două romane pornografice sub pseudonim. Şi poezii şi proze scurte prin revistele literare. S-a lăsat şi s-a apucat de băutură. Cu program, nu ca şi în faţa colii de hârtie. Avea talent la cocteiluri, şi la femei, după cocteiluri, şi la scandaluri. Se prefăcea că lucrează pentru o leafă de ziarist. A rezistat zeci de ani în aceeaşi redacţie fără să fie dat afară. Poate pentru că a avut numai şefe.
Când am ajuns să am habar de ora exactă, eram contrariat de cât lichid bagă în cei un metru şi şaizeci şi cinci ai lui. Aveam mustaţă şi barbă şi Andrei mă ţinea din mirare în mirare. De când mi-au apărut coşurile, nu i-am mai spus “bunicule”. Doar Andrei. Aşa mi-a cerut.
“Eşti mincinos, hoţoman, şmecher, o să răzbeşti cu scrisul. Scriitorul e în stare să scrie chestii vesele şi cu inima flendurită”, mi-a spus într-o zi, ca oricare alta, Andrei. La drept vorbind, n-a fost ca oricare alta, căci veneam împreună de la curve…”

Iar dacă în versiunea originală nu v-a plăcut Casablanca, mai aveţi şansa să vizualizaţi mental propria ecranizare, după scenariul lui Alexandru Petria. După ce parcursesem câteva pagini de „grozăvii”, mă gândeam: „Gata, aici e rost de iubire!” şi m-am apucat să citesc cu simţurile ascuţite:

„Cât ar dori ca aceste clipe să nu se termine. Crapă bostani pentru porci, cu mişcări precise. Parcă nici nu simte în mână securea cam tocită, cu mâner foarte scurt, rugos.”[…]”Simte că aceste clipe sunt dintre cele rare, foarte rare, când nu are ce să-şi reproşeze, fiind fericită. Costantin* o ducea la cinematograf şi de trei ori pe săptămână. Gândindu-se la filme, obrajii Mariei iau culoarea reiaţilor care o strâng la burtă, purpuriu de alizarină, şi-şi spune să-i dea jos, să-i schimbe cu pantalonii de trening. Aprinde o ţigară, imitând inconştient gesturile lui Humphrey Bogart din “Casablanca”. A crescut în casă cu Humphrey Bogart, cu “Casablanca”, cu Ingrid Bergman, cu personajul Rick Blaine spunându-i Ilsei Lund, în cunoscutul club de noapte cosmopolit din nordul Africii, “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Humphrey Bogart e bărbatul ei ideal, iar Eugen nu-i seamănă. E căsătorită cu Eugen de 16 ani. Cât ar vrea ca aceste clipe să încremenească, s-o ocrotească în braţele lor moi, să nu se termine.”[…]”După ce i-a şters tăişul cu o cârpă de bumbac, a aşezat securea pe un taburet şi a strivit ţigara în scrumiera curată de porţelan, rotind-o.
Două buze i s-au lipit de ceafă. Nişte mâini puternice i-au cuprins sânii, cu degetele în sus. Şi-a cuprins-o şi un miros pătrunzător de alcool. Nu a auzit când a intrat Eugen. Starea de beatitudine începea s-o părăsească, şi nu vroia. Intruziunea era dureroasă, sfâşietoare, ca un viol. Eugen îi prinse palma dreaptă şi i-o puse pe penis. Îl avea scos din pantaloni. “Sărută-mi-l”, auzi dinspre Eugen, şi i se păru că auzi şi “Citesc în ochii tăi, micuţo”. Apucă securea şi lovi. De mai multe ori, repede. Sângele lui Eugen coloră pardoseala de stejar. Bărbatul horcăi un timp, apoi tăcu.
Maria Boldor observă că lângă uşă Rick Blaine îşi aprindea o ţigară. Costantin întoarse o pagină şi se foi.”

*bunicul

 

 

autor Sorina Ivascu

„Îmi place să gândesc o lume nepopulată cu oameni dar pe care să o umanizăm prin simpla ei observare”

sursa: http://www.agentiadecarte.ro/2011/05/%E2%80%9Eimi-place-sa-gandesc-…

 

La Editura Brumar, în colecţia “Proză”, a apărut volumul de debut “Călătorie înspre mulţimea vidă” de Sorin Tunaru. “Privirea pătrunde atât de adânc în miezul stării încât acesta se corporalizează şi se ordonează ca scenariu de senzaţii. Iar acest scenariu se angajează subit pe un traseu de parabolă. Mediul epic însuşi favorizează circulaţia parabolică a povestirilor, întrucât ele se învârt între onirie, coşmar, fantasmagoric şi notaţie crudă. Dar nu ca pură aventură în teorii fantasmatice, ci întotdeauna subsumându-şi o conduită reflexivă. Căci la capăt, tot spectacolul e meditaţie.” (Al. Cistelecan) Andra Rotaru a dialogat cu autorul, în exclusivitate pentru AgenţiadeCarte.ro 

 

Volumul “Călătorie înspre mulţimea vidă” (Editura Brumar) are în centrul primei povestiri un personaj obiect, cu şase butoane, un televizor ale cărui mecanisme ajungem să le cunoaştem. Este o formă de cunoaştere unilaterală, cu ce se alege personajul de le cei din jurul său?

 

Cu siguranţă, prima povestire, care este o parabolă, sugerează o formă de cunoaştere unilaterală şi un mod automatizat de viaţă.  Cunoaşterea  implică o mare cantitate de subiectivism, ea este utilă doar atunci când aduce un avantaj, fie spiritual, fie material, iar Alfa experimentează din plin această paradigmă. În acelaşi timp, are loc şi o reciprocitate între personajul care foloseşte oamenii din jur ca pe nişte lucruri (utile doar satisfacerii orgoliului personal de a-i face fericiţi) şi oamenii, care la rândul lor îl folosesc doar pentru un scop la fel de bine definit: plăcerea personală. Până la urmă, din tot acest amalgam se evidenţiază doar alb-negrul ideii de funcţionalitate, de relaţii bazate, exclusiv, pe necesitate reciprocă şi mai puţin pe plăcerea relaţionării.

 

Când este atinsă o fericire plenară, alte forme ale ei mai pot fi dorite? Poate fi “fericirea” un obstacol în calea unor alte dorinţe, este ea ultima treaptă a piramidei motivaţionale?

Oricât de savant aş încerca să răspund acestei întrebări nu aş reuşi să ascund o uriaşă doză de diletantism. Dacă personajele cărţii şi-ar trăi poveştile într-un cadru “solid”, în care acţiunile lor şi mediul înconjurător au consistenţă logică, atunci fericirea ar putea să pară ca fiind teleonomia acţiunilor lor. Dar, toate personajele roiesc într-un mediu alunecos unde, aşa cum urâtul şi frumosul se suprapun, suferinţa şi fericirea se cauzează reciproc. Nu cred că “fericirea” ar fi vreun obstacol în calea altor dorinţe, în cel mai bun caz ar fi un soi de pol magnetic, invizibil, greu de definit dar detectabil. În acest context, ideea călătoriei apare ca o reacţie naturală de definire a polului opus fără să aibă importanţă că această călătorie este de fapt, aşa cum cu multă eleganţă sublinia domnul Al. Cistelecan, un sondaj interior sau o aglutinare a eului real de himerele care populează mediul epic. Altfel spus, călătoria este mecanismul prin care personajele caută punctul de simetrie dintre bine şi rău, dintre urât şi frumos, iar calitativ, aceste noţiuni capătă valoare numai şi numai dacă este o călătorie interiorizată, un act de implozie în sine şi prin asta, o exorcizare a realului.

 

 

 

 

 

Personajul narator Alfa îşi arată dispreţul faţă de cei din jur, care nu se ridică la nivelul lui, prin tăcere. Cum se manifestă acesta în prezenţa unor lucruri superioare chiar şi lui? Poate fi tăcerea un atu, sau denotă imposibilitatea de a comunica cu persoane/ lucruri a căror devenire nu s-a împlinit încă?

 

Tăcerea prin care Alfa îi tratează pe cei din jur, care nu se ridică la valoare lui, reflectă o atitudine comună multor oameni care suferă de un elitism second hand, o formă de autism intelectual, de inflexibilitate în comunicare şi care îşi are rădăcina, cred eu, în necunoaştere. Pentru Alfa, întâlnirea cu lucruri superioare nu are o mare relevanţă, Alfa face ceea ce ştie el să facă mai bine. Să creadă că-i face fericiţi pe cei din jur şi atât. Nu există un efect al impactului  unor lucruri superioare asupra lui decât dacă acestea îl elimină, fizic.

Este vorba de personajul-produs care trăieşte în ritmul algoritmului definit de alţii. Pentru acest tip de personaj tăcerea nu poate fi un atu, este pur şi simplu imposibilitatea de a comunica cu persoane sau lucruri, incapacitatea de a înţelege altceva decât ceea ce a fost instruit să înţeleagă.

 

Experienţele personajului Alfa, odată ajuns în posesia unor stăpâni, nu sunt atât de previzibile pe cât îşi imaginase. La un moment dat, acesta se hotărăşte să acţioneze după propria sa voinţă. Cât de bine a fost să ia decizii şi ce învaţă ulterior?

 

Cel mai probabil, imaginaţia personajului nostru lasă de dorit… Încercarea lui de a ieşi din acea situaţie spune multe despre automatismul modului lui de „gândire”. Deşi se afla izolat, într-o cameră goală, hotărăşte să îşi facă datoria, şi să se pună în funcţiune, chiar dacă  acest lucru este inutil. Îndrăzneala lui îl costă şi, mai mult decât atât, îi va schimba viitorul. Îmi place să cred că este o caricaturizare a obsesiei de a vedea faptul împlinit, chiar dacă acest lucru nu are vreo relevanţă pentru nimeni. Însă, în mod sigur a învăţat ceva: niciodată nu-i prea târziu în a lua o decizie proastă.

 

După o serie de experienţe mai puţin fericite, personajul Alfa ajunge într-o casă în care cunoaşte stabilitatea şi fericirea. “Fericirea este asemănătoare unui film. Întotdeauna se sfârşeşte la momentul cel mai nepotrivit şi, mai tot timpul, cu o reclamă la asigurări.”

Aşa este! Aici se vede cum o decizie riscantă  şi care are consecinţe nefaste pe termen scurt poate duce la ceva mult mai atractiv. Probabil că, ceea ce contează, urmărind traiectoria personajului, este imaginea de ansamblu lăsată de toate situaţiile prin care a trecut. Starea de fericire pe care el o experimentează este totuşi complementară aroganţei afişate în trecut. Sau, este mai degrabă o aroganţă mutantă, bucuria îngemănată cu orgoliul de a face ceva şi alţii să caşte ochii, chiar dacă acest lucru este motivat numai din dorinţa de a pierde timpul în compania unui simplu obiect de divertisment. Pentru Alfa, bucuria înseamnă să fie şters, privit şi scos din priză la momentul potrivit. Iar de acest tratament are parte pentru o lungă perioadă de timp, în care-şi cunoaşte spectatorii, le învaţă obiceiurile şi totul pare a fi etern. Dar, din păcate pentru el, soarta unui obiect poate fi hotărâtă numai prin comparaţia cu un altul, asemănător. Iar Alfa, ajunge în  acest malaxor al competitivităţii şi, în acel moment, filmul lui se termină.

 

Alte povestiri din volum continuă dezvăluirile din spatele unor obiecte manevrate de oameni, precum submarinele. Odată acestea distruse parţial, soarta celor care le manevrează este şi ea în derivă. Există mai multe reguli şi respect reciproc în aceste cazuri, datorită condiţionărilor reciproce?

Există o legătură între soarta personajelor şi a obiectelor folosite de acestea. Nu cred că există multe reguli, însă reciprocitatea este dată mai degrabă de capacitatea himerelor (care posedează personajele pe întregul parcurs al cărtii) de a se mula pe obiectele înconjurătoare. Vorbim aici de un himerism (uneori extrem şi enervant, poate) reflexiv care funcţionează mai degrabă ca un atractor spre care se îndreaptă personajele aflate în plin proces de renegare a realităţii. Aceasta, deoarece totul este relativizat în conţinut şi substituirea unui adevăr cu un altul, mai mult sau mai puţin aproximativ, este în instinctul nostru de conservare. Cele două elemente se condiţionează reciproc într-un traseu mai degrabă degradant al soartei personajelor, până într-acolo unde, din contururi clare, mai rămân nuanţele. Şi, de aici mai departe, orice povestire nu se poate încheia cu un simplu sfârşit. Pentru că, în acest cadru relativizat începutul şi sfârşitul pot funcţiona doar ca nişte simple puncte.

 

Momentele de deznădejde ale unor fiinţe aflate la capătul puterilor capătă ceva din forţa naturii înconjurătoare, iar sfârşitul sau ajutorul pot fi întâmpinate cu împăcare.

Natura înconjurătoare oferă mai mult un pretext pentru sublinierea stării de deznădejde pe care unele dintre personaje o trăiesc. Aveţi dreptate când spuneţi că ea poate genera forţa pe care personajele o absorb în confruntarea cu destinul, de cele mai multe ori, potrivinic, însă natura, la rândul ei, se mulează pe starea personajelor şi elementele ei constitutive sunt generate, cu uşurinţă, de capacitatea personajelor de a o ajusta în acord cu tensiunea lor interioară. Dacă ne gândim la corcitura din povestirea Bastardul, ea nu trăieşte de fapt nici într-un deşert şi nici pe fundul unei mări. Mai degrabă, dunele de nisip sau peretele care separă marea de pădurea în care-şi va găsi sfârşitul, nu fac altceva decât să susţină alienarea unui caracter greu de definit care se află într-o continuă căutare a propriei identităţi.

 

De ce, de mult ori, preferinţa pentru personaje care nu sunt umane? Ce aduce în plus observarea lumii înconjurătoare?

 

Îmi este greu să găsesc un răspuns satisfăcător la această întrebare. Deşi personajele nu sunt, uneori, oameni, ele sunt umanizate şi, aşa cum am spus mai înainte, ele îşi găsesc un loc al lor într-un cadru natural, uneori doar schiţat. Trebuie să spun că, de cele mai multe ori, îmi place să gândesc o lume nepopulată cu oameni dar pe care să o umanizăm prin simpla ei observare. Mai mult decât texte de proză (cu rigorile cunoscute) am dorit doar un simplu joc de idei, transpuse mai mult sau mai puţin abil într-o formă literară pornind de la întrebarea: unde poţi ajunge dacă…?

Observarea lumii înconjurătoare ar insemana, aşadar, umanizarea ei.

 

Cum e la debut? Aşteptări vs. realitate.

Eu simt acest debut ca şi când aş fi ieşit dintr-un adăpost, pe stradă, unde se pot întâmpla multe. Este o mare doză de risc, tot timpul există întrebarea, care poate deveni chinuitoare, “m-am grăbit? mai era ceva ce ar fi trebuit spus?” Astăzi,  faptul de a tipări o carte nu mai impresionează pe nimeni şi nici nu te face automat scriitor, însă dacă acea carte conţine, cu adevărat, o parte din tine, atunci înseamnă că este un început al schimbării, de care avem cu toţii nevoie. Cred că este nevoie de multă sinceritate şi motivaţie interioară în momentul în care te aşezi la masă să scrii un text.

Aşteptările mele sunt legate de efectul produs de textele acestui volum asupra cititorului. Nu ştiu cum va reacţiona critica literară la acest volum, dar sper că vor exista câţiva cititori care se vor regăsi în paginile cărţii. Îmi place să cred că acest volum este doar un început şi vom pleca din nou, cât de curând, într-o nouă călătorie.

Dar, rămâne de văzut, unde…

Răscrucea destinelor

Am placerea sa va anunt coperta nuvelei mele, „Răscrucea destinelor”.

 

Design coperta: Maia Martin
Ilustratii coperta:

(stg) „Nu te vreau azi”,

(mijloc) „Miri îmbrăţişaţi”,

(dreapta)”Memoria Iubirii”

(picturi, anul 2007, 40 x 80cm, acril/panza, autor Maia Martin)

 

prefata: Maria- Cornelia Postescu

 

 

 

Editura Solif – Dr. Lucian Iosif Cueşdean

Cărţi ale autorului Lucian Iosif Cueşdean, editate de Solif:

ROMÂNIA, INIMA VECHII EUROPE, descrie pe lângă marile descopeririri arheologice ale unor savanţi de renume mondial şi începuturile limbajului românesc, dovedind şi lingvistic faptul că România este un spaţiu de unde s-a regenerat lumea europeană, după ultima glaciaţiune.

18 Roni F 13×20, p.223, ISBN 973-87665-0-8, categoria Istoria României.

ROMÂNA, LIMBA VECHII EUROPE, ne arată că românii şi-au construit singuri cuvintele, după un sistem propriu extrem de ingenios.

18 Roni F 13×20, p.176, ISBN 973-87665-2-4, categoria arheologie lingvistică.

ROMANIAN, THE FIRST LANGUAGE OF EUROPE, traducerea în engleză a ultimei cărţi, arată că în contextul deplasărilor Civilizaţiei danubiene, sistemul limbii româneşti a determinat şi sistemul european de comunicare, având ca bază imaginea sonoră a lucrurilor, spre deosebire de cel chinez dezvoltat pe baza imaginilor vizuale ale lucrurilor.

17 Roni F 13×20, p.223,         ISBN 978-973-87665-4-9.

PERIPEŢII HAZLII LA TOBRUK, cu o prefaţă a renumitului scriitor Constantin Ţoiu, este jurnalul de călătorii al doctorului Cueşdean, prin Europa, Asia şi Africa de Nord, unde se află şi oraşul devenit celebru prin filmul Un taxi pentru Tobruk.

9 Roni, F 13×20, p.160, ISBN 973-87665-1—6, categria eseu.

MAREA ENIGMĂ A ROMÂNILOR ANTICI, culege o multitudine de date necunoscute de români şi totuşi consemnate în lucrări mai vechi şi mai noi, adevărata noastră istorie antică.

17 Roni, F13x20, p.160, ISBN 978-973-87665-3-2, categoria Istorie antică .

SENZAŢIONAL! SUNTEM ROMÂNI DE PESTE 2500 DE ANI, dovedeşte faptul că neamul românesc vorbeşte româneşte de peste 2500 de ani, pentru că o română arhaică există în copie la peste 7000 de Km de România, la 3000 de Km est  de cea mai estică graniţă a Imperiului Roman.

17 Roni, F13x20, p.160, ISBN 978-973-87665-5-6.

Preţurile sunt fără TVA.

Puteţi comanda aceste cărţi pe adresa de e-mailHangeonos@gmail.com sau la numerele de telefon 021/6855406şi 0722/317501

Deasemenea, aceste cărţi se pot cumpăra şi din librăriile virtuale; acestea sunt adresele celor mai importante:

– Editura Miracol

– Librăria virtuală Mihai Eminescu

– Librăria virtuală Devadata

– Libărie.net