Confluențe poetice – o nouă antologie de poezie!

 

Nu demult a fost publicat noul volum de antologie de poezie, “Confluențe poetice”, la Editura Pim, Iași, 2013, volum ce cuprinde în vreo 400 de pagini creația lirică a unui număr de 50 de poeți, unii deja consacrați, alții situându-se la începutul unei noi etape în viaţa lor.

Încep prin a spune că este o lucrare grea, voluminoasă, apărută sub egida site-ului Confluențe lirice, în care găsim activitatea coordonatorului de proiect a dlui Relu Coțofană, a editorului în persoana dnei Mioara Băluță, a unui colaborator antologie în persoana dnei Anne Marie Bejliu și, nu în cele din urmă, activitatea unui grafician design care a asigurat calitatea coperții, dna Dana Ștefan.

Dacă  în secolul XX am asistat la o migrare a  poeziei de la rural la urban, așa cum a fost și firesc, potrivit gustului vremii, prin influența literaturii populare asupra literaturii culte, în secolul XXI, prin noua perspectivă a literaturii, asistăm la o avansare de la tradițional la  on-line, spațiul virtual transformându-se în spațiul de exprimare  a eu-lui liric. “Web-literatura nu substituie literatura de specialitate, în sensul tradiţional. Nu asistăm la o migrare a literaturii de specialitate pe net, ci cu totul la altceva. Spaţiul virtual devine un spaţiu de exprimare care suplimentează hârtia fără a o înlocui. Literatura începe se iasă din această eră, restrânsă, a hârtiei. Mulţi scriitori duc o viaţă dublă, una virtuală şi alta „reală”. Avantajul reţelelor constă în faptul că au capacitatea de a socializa în timp ce literatura de specialitate are posibilităti limitate din acest punct de vedere. Literatura  de specialitate este permisă oricui, nu există nicio modificare în acestă privinţă. Retelele vor permite trecerea dincolo de literatura de specialitate tradiţională. Unii vor spune că pe aceste reţele domneşte amatorismul. Nu e atât de adevărat, pentru că, de multe ori pe reţelele cele mai valoroase, sunt aceiaşi oameni care publică pe hârtie.  Recunoaşterea şi evaluarea textelor se bazează pe o selecţie ultra-democratică” (Relu Coțofană)

Ceea ce  face ca lucrarea de față  sa fie deosebită de celelalte antologii de poezii, este numărul mare de pagini  – și sper să nu fie în detrimentul lectorului, pentru a nu-l plictisi, căci trăim în secolul vitezei, și, se pare că, în acest secol, poezia se scrie și se citește tot cu aceeași viteză a secolului în care trăim -, precum și cele două prefețe semnate de dl Silviu Guga și de însuși fondatorul site-ului, dl Relu Coțofană. Mai trebuie amintit și importanța locului fotografiilor color ale autorilor (la începutul cărții), fiecare fotografie cu pagina de referință spre locul în care Cititorul se va întâlni cu poezia Autorului.

Volumul parcă mi-ar cere să vorbesc despre poezia vârstelor și a vorbi despre poezia vârstelor a celor antologați n-ar însemna, nici mai mult nici mai puțin, decât să depeni vers cu vers din  întregul univers poetic. De la universul cel mare ce înglobează pe cele mici (personale) până la cel mic ce-l poartă în sine pe cel mare, devenind, astfel, un întreg, cu dificultăți, nedumeriri, nostalgii, căutări și regăsiri;  cursul  de izvor care își urmează drumul spre sine, spre fericire, spre desăvîrșire, spre împlinire.

Este așadar o antologie de poezie dedicată, cu cea mai mare plăcere, acelor cititori a căror judecată nu este robită sau tulburată de ideile preconcepute, căci clasicul,  romantismul, naturalismul, impresionismul și expresionismul pe care îl vom găsi la unii poeți antologați, la unii într-o doză mai mare, la alții într-o doză mai mică, sau chiar deloc, unii dorind să rămână  avangardiștii neobosiți sau neomoderniștii pacificatori, oricum, toate aceste particularități tind într-o formă sau alta spre note și ușoare manifeste himeriste, bineînțeles, volumul a fost conceput în această manieră și pentru deliciul degustătorilor de literatură, în care fiecare se regăsește, bag de seamă, nu în propria creație, ci în gândurile celuilalt.

Mi-a fost necesară o astfel de introducere, ce e drept în puține cuvinte, nici nu mi-am dorit să dezvolt mai mult ideile despre carte, pentru că dorința mea este să fiți  Dumneavoastră proprii căutători de comori cu legitimație lirică sau, de ce nu, cu legitimație poetică.

Și pentru că mâine, 1 Iunie, este ziua aniversară a dlui Relu Coțofană, îi urez pe această cale toate gândurile de bine împreună cu tradiționalul “La Mulți Ani!”

 

2013, Maria Oprea

Rebela literaturii române de azi – un text de Radu Voinescu despre romanul „Pervertirea” de Cristina Nemerovschi

Un text semnat de criticul literar și scriitorul Radu Voinescu, despre romanul “Pervertirea”:

 

“Pervertirea, al doilea roman al Cristinei Nemerovschi, calcă iarăşi peste clişeele burghez-proletar-ciocoiste din divertismentul de un entuziasm greţos al televiziunilor, zgârie Glantz-ul revistelor pentru femei, plonjând dezinhibat într-o lume ascunsă ochilor ipocriţilor pudibonzi ce se prefac a nu şti că trăiesc într-o Românie intens stratificată. Concentrându-se, nu fără o doză zdravănă de sadism, asupra existenţelor subterane duse de câţiva dintre tinerii zilele noastre, cartea radiografiază nemilos trivialitatea mizeră a unei societăţi ce seamănă mai mult cu inversul celei mai bune dintre lumile posibile. Un portret îngroşat la maximum, în liniile caricatural-suprarealiste care îi sunt deja o marcă tinerei romanciere.

Cristina Nemerovschi scrie în acvaforte despre plictiseală, depresie, lene şi dezgust, despre alcool, droguri, viaţă la limită. Nenumărate partide de sex – cu minore, cu majore, cu tinere, cu pensionare, cu urâte şi cu frumoase – traversează povestea spusă la mai multe voci. Personajele ei trăiesc, la modul aproape zoologic, o viaţă pe dos, aşa încât pare într-adevăr că „trăsătura esenţială a umanităţii este eşecul”.

Cu scriitura ei dură şi sensibilă, sarcastică şi tandră totodată, servind o anti-estetică personală, Cristina Nemerovschi se dovedeşte rebela literaturii române de azi.”

 

Suzana Deac. Când te izbeşti de fluturi!

Un farmec neştiut dilată, amplifică simţurile şi te învăluie când începi să citeşti din cartea de poeme Când  te izbeşti de fluturi!  a Suzanei Deac.

Nu este o poezie dură, cu reflecţii meditative cantitative şi ciudate care să te scoată din fire, refuzând a mai căuta în alte poeme, ci molcomă, blândă, ascultătoare, având darul de a-ţi explica pe îndelete ce nu înţelegi din operele altor creatori de frumos şi de aceea atrage. De fapt acesta îl consider unicul rol şi scop al poeziei în toate timpurile!

Suzana Deac nu fuge de responsabilităţi, refugiindu-se în ireal. Ea reuşeşte imaginativ să extragă numai ce e frumos în om… de aceea încântă. Mă atrage poezia inteligentă, cuprinzând Eul omului, conştiinţa, interiorul lui, scrisă de o autoare care este la origine psiholog. Deci este îndreptăţită să consume nişte stări prin poezie, să le redea sincer şi să

Nu ştiu care din amici afirma… Nu înţeleg poezia modernă, de aceea nu mai citesc nimic! Oare la acel nivel de saturaţie am împins cititorul? Consider că vina ne aparţine integral, mă includ şi pe mine în această categorie, deci poeziile trebuiesc lecturate cu răbdare şi extras din ele numai plăcerea de a afla ceva nou. Fiecare poem se întrece pe sine în vâltoarea discursului sau cum bine spunea Macedonski ‚’’Fiecare poezie are taina ei şi de aceea ea este logică oricât de ilogică ar părea.’’

Specialiştii ar încadra pe autoare undeva în neschimbatele curente literare… realism care evită omofonia, naturalism cu tendinţe omografe, romantism îmbâcsit de tautologii şi metonimii literare, simbolism cu tendinţe sinecdoctile şi papilforme, parnasianism structural, simbolism arheopteric, iluminism eclectic, modernism confuzil sau postmodernism pluriform, având impresia că dreptatea e de partea lor, o vor ridica în slăvi sau trânti de pământ. Nu vă bateţi capul ce înseamnă toate acestea, nu contează curentele… poezia Suzanei Deac e scrisă din inimă şi minte. Deci o poezie deşteaptă, aşa cum am mai spus-o şi altă dată!

Găsim în carte rânduri sensibile, pline de viaţă, metaforizate ,,crengile agaţă de cer cuvintele din timpuri plecate,, şi un tablou minunat ,,nori plutitori în maci roşii,, cu trecere lină în explicaţii ferme ,,se aşează munţii în reflecţie cenuşie, verdele bradului dilată clipele, măreţia inundă paşii, spre liniştea culorilor,,.

În introducerea unei poezii se dau lămuriri detailate ,,nu sunt alte căi doar intrări secrete şi scări în grota conştientului subteran,, îşi recunoaşte Eul ,,sunt aici undeva o umbră organică a cuvintelor strecurate cândva,, şi îşi convinge dublura ,,pentru fereastra ta câteva petale zgribulite accesorizate cu silabe care nu vorbesc,,.

Totul se petrece în amintire chiar dacă viitorul incert nu dă şanse de reuşită acţiunilor ulterioare ,,peste mirii nopţii şi pădurea aburind a taină, poarta înălţată din voci şi stânci cuvinte şiroaie, stropite de păstrăvi, lacrimi izvoare,,.

Foarte atentă la detalii ,,lampioane strălucind în noapte ca nasturii pe haine ponosite,, având o perspectivă irefutabilă ,,frunzele se îmbuibă în clipe mărunte măturate din viaţă cu indiferenţă,, în obsesia permanentă a unei posibile reîntoarceri ,,cercuri concentrice dizolvă fiinţa iar umbra ajunge relativă,,.

Într-una din cele mai bune poezii se frământă odată cu lucrurile înconjurătoare ,,ecouri suspendate în florile de orhidee, am adunat nuanţe cromatice în palmele noastre uscate, îmi atinge umărul un porumbel, mă strigă păpădiile, le înşir în jurul gâtului să simt miracolul, încape doar cuvântul dor, şi stolul de păsări rătăcite, vocile se prind în plasa de păjanjen, unde supraveţuiesc şi acum, unghiile mă rănesc cu răcnet stins, animalele se sfâşâie între ele, corzile vocale cântă despre iubire, un clinchet, din cartea de poveşti,,

Desigur te întrebi dacă aceasta nu e decât proză poetică dar fie elegie, fie monolog fluvial, autoarea nu încearcă să impresioneze dar o face într-un fel.

În altă parte ţine cont de rănile naturii ,,frunzele în doliul galben îşi strigă în cor plânsul,, ca să ne spună adevăruri incontestabile în lupta conştiinţei ce se zbate lăuntric ,,ca şi cum ai avea o singură viaţă şi vrei dragoste la desert,,.

Iluziile rătăcite în nourul imperceptibilului sunt altoite cu grijă în frumosul poem Şi azi şi mâine… se observă cum supuşenia se zbate ca o creangă flexibilă de alun şi în final face cum vrea cu această lume ciudată. Pe sărite atinge alte poveşti-lirice cu un vocabular nespus de bogat, plastic şi încărcat cu aroma graniţelor neştiute a poetesei.

Şi nu pot încheia fără să amintesc o poezie care a născut controverse, poezia se numeşte Pe tine cât am dat? şi o consider grozav de sinceră şi elegiacă. Suzana Deac adună multă speranţă, multe iluzii, multe obiecte care fac deliciul cititorului, cu o doză moderată de umor, fantastic de optimistă, un poem complet!

Extrem de fragil echilibrul apare la fiecare distorsiune a înţelesului şi cu uşurinţă autoarea converge şi se debarasează de acea stare ludică, sprinţară, devenind uneori prea serioasă în această lume neserioasă.

Nu vreau să ştirbesc memoria cititorului cu discuţii sterile şi vă asigur că înainte de a fi scriitoare, Suzana Deac, în mod cert, e poetă cu o rezonanţă de neuitat.

 

 

Stănescu Aurel Avram

2012

CONSTANȚA ABĂLAȘEI- DONOSA – O ÎMPĂTIMITĂ DE EMINESCU

Constanța Abălașei-Donosă, o împătimită de Eminescu, pictoriță, arhitectă, poetă și scriitoare, în cartea ei „Avem nevoie de Eminescu”, Editura NICO,2013, editată de Băciuț, Nicolae, cu o prefață de I.P.S.Dr. Casian Crăciun, ne înfățișază cu penița și penelul atmosfera de vis a operei eminesciene, aducându-ne în față portretele lui Eminescu, ale Veronicăi Micle, ale celor care l-au iubit și au scris despre poet, peisaje din Ipotești, cu casa natală, aspecte din „Luceafărul”, din „Sara pe deal”, din „Floare albastră”, din „Somnoroase păsărele”,din „Sonete”, din „Lacul”, din „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, din „Povestea codrului”, din „Ce te legeni…” etc, apoi imagini (grafică în peniță) din Botoșani cu bisericuța Uspenia,colecție de cărți poștale cu poetul  ilustrate cu fragmente din poeziile lui Eminescu.

Trece apoi la cei care au scris sau au iubit opera eminesciană și pe Eminescu, începând cu Maiorescu, apoi cu Iorga, Ibrăileanu, Caracostea, D. Popoviciu, G. Călinescu, D.P. Perpessicius, T. Arghezi, Edgar Papu, L. Blaga, I.Slavici, C. Noica, Zoe Dumitrescu-Bușulenga,G. Vieru sau Ion Ionescu-Bucovu, făcându-le portretele, fie acuarelă, fie grafică cu peniță, ilustrându-le portretrele cu citate din operele scrise sau cu amintiri despre poet.

Născută la Brăila, încă de mică a îmbrățișat arta și în special pictura, absolventă a institutului de Arhitectură Ion Mincu, București, membră a Ligii Scriitorilor din România, debutează ca scriitoare în anul 1970 la „Convorbiri literare”, publică apoi în „Luceafărul”, revistele „Dunărea”, și „Țara Fagilor”, apare în antologii literare cu poezie și proză.

A făcut parte din cenaclul literar Mihu Dragomir, unde a fost remarcată ca poetă cu poeme de o deosebită frumusețe. În poezie cântă iubirea , natura cu toate frumusețile ei, dragostea de țară și de pământul natal. A publicat „Sonate”, „Anotimpuri pentru prietenii mei”, „Amintiri care nu mor” etc. Poeta este prezentă și pe net cu poezii de o tulburătoare zbatere sufletească, cultivând un lirism temperat în care eul se desfășoară în toată plenitudinea lui.

Constanța Abălașei-Donosă se remarcă în special prin talentul său de pictor și grafician. Este membră a „Asociației Artiștilor Plastici din Târgu-Mureș, a Asociației „ Les artist-pentre de Macon”- Franța, a participat cu expoziții personale în Brăila, Botoșani, Galați, Suceava, Rădăuți, Putna, Dragomirna, Iași și Târgu-Mureș. Apoi în străinătate în Franța, Canada și Republica Moldova. A participat cu expoziții în grup în România, Franța, turcia și Italia. A fost laureată a concursului de artă plastică și grafică între 1982-1988 cu patru premii întâi, două premii trei și un premiu special al juriului.

Are lucrări de grafică și pictură în colecții particulare în România, Grecia, Franța, Italia, Canada, S. U. A. și Republica Moldova.

 

Prof. ION IONESCU- BUCOVU

Înțeleptul Toma George Maiorescu

În  zilele noastre puțini sunt înțelepți. Scriitorul, filosoful Toma George Maiorescu ( am să recurg la inițiale, TGM, așa cum îi spun prietenii) este unul dintre acești purtători de speranță și  putere de analiză. Noua sa carte, „Pământul minat al speranței” ( Ed. Palimpsest-2012)  are asupra cititorului un impact benefic. Lectura ei cere un anumit efort de gândire și autoscopie. Deși cunoscută, biografia sa merită o scurtă prezentare. Născut la Reșița  la 1 decembrie 1928, absolvent al studiilor universitare de Litere și Filozofie, ca și al Institutului de Literatură „Maxim Gorki” din Moscova ( a fost coleg cu mari poeți ai prezentului, Evgheni Evtușenko, Bella Ahmadulina, ș.a.), cu o specializare la Universitatea din Cleveland( SUA), mare globe-trotter pe mări și oceane, fost deputat și șef de partid (MER) el are în urmă o carieră prodigioasă de scriitor și publicist, la revista CONTEMPORANUL ( 1954-1971), condusă de George |Ivașcu, la ROMÂNIA PITOREASCĂ, creator al unei noi ramuri, Ecosofia, membru al  unor înalte foruri științifice, TGM este autor a peste 40 de volume de versuri, proză, publicistică, filozofie. A avut ca traducători nume celebre – Pablo Neruda, Evtușenko, ș.a.

Autorul prezentei cărți este un optimist, în ciuda  atâtor evenimente și evoluții pe plan mondial și național, care mai mult ar trebui să ne mâhnească. „Putem fi mândri de performanțele creierului uman”.Pericolele poluării radioactive, evoluția în domeniul bioenergetic, descoperirea celulelor stem, nanotehnica, clonarea, descifrarea treptată a fenomenului Big Bang, sunt daruri  cu factor de risc pe care ni le-a adus finalul mileniului II și începutul mileniului III. Nu mai vorbim de efectele crizei economice în diverse zone ale lumii, de creșterea demografică care duce la dublarea populației globului la fiecare 35 de ani.  Din nou s-a deschis cutia Pandorei, TGM ne propune să facem un pas înapoi pentru  regândirea unor strategii de supraviețuire.”Sensul vieții este însăși viața”.Primul capitol este un interesant auto-interviu din care  reținem reperele unei vieți de om permanent activ, conectat la cele mai acute probleme ale societății românești. Locurile natale, Banatul care se spune că e „fruncea!”, începuturile presei postbelice, admirația pentru două personalități total opuse ca mentalitate, Blaga și Maiakovski, despărțirea de „idealurile comuniste”, fără a ignora rolul istoric al ideilor comuniste, destinul poetului într-o vreme de restriște,preocuparea pentru expresia literară, pentru esențe, relația dintre poezie-filozofie și politică, revenirea la Natura –mamă, pasiunea pentru ecologie și descoperirea Ecosofiei,  adică filosofia existenței omului ca parte a Naturii, formularea noțiunii de OM TRIDIMENSIONAL, dilema Platon- Heidegger, multe alte dileme și contradicții,  avem în față o panoramă a gândirii unui om complet absorbit de destinul lumii. Este și urmarea contactului din tinerețe, după război cu marele Lucian Blaga, profesorul care l-a remarcat pe studentul său, TGM. Următorul capitol se referă la  eterna căutare a lui Dumnezeu, „Dumnezeu, eu și ceilalți”, descifrarea tetragramei, regăsirea izvoarelor monoteismului iudaic, a apariției creștinismului din magma iudaică, paralelismul cu alte credințe, brahmanismul, taoismul, importanța eticii iudeo-creștine,semnificația exemplului cristic în istorie, problema identității, a antisemitismului/ iudeofobiei, îndumnezeirea omului, ș.a.

Noua soluție a salvării umanismului este văzută de TGM în ECOSOFIE,  iubirea pentru mediul care ne-a născut și ne … tolerează. Cu toate actele noastre nebunești,  evitarea răului pe care noi îl făptuim prin ignoranță și neiubire. Un loc important în  carte îl are Blaga, influența covârșitoare a acestui mare poet și filosof asupra concepțiilor autorului.Aflăm  amănunte din viața lui Blaga cel năpăstuit și marginalizat de un regim obtuz, exclusivist, antiintelectual. Cartea se încheie cu un poem în stil TGM, care sintetizează  artistic, ceea ce se scrie în cele 240 de pagini. Grafica  este semnată de fiica scriitorului, Daniela Wanda, trăitoare la Los Angeles, artistă de succes, directoare a unei publicații de profil artistic.

Cititorul are numai de câștigat din lecturarea și relecturarea acestui volum, dăruit de TGM la o vârstă venerabilă. Și totuși, când discuți direct cu el, ai impresia că este mai tânăr decât tine,spiritul său  lucid și ludic te cucerește. Vom mai reveni asupra cărții, acesta fiind  doar un semnal.

BORIS MARIAN

La ,,Camerata dei Poeti” – Firenţe – 10.04.2013 – Prezentarea cărţii de poezie RADICI D’ANIM , a poetei Manuela Pană

Am venit la Firenţe,la prezentarea unei cărţi de poezii,a poetei Manuela Pană, la ,,Camerata dei Poeti”.Sunt prezenţi Lia Bronzi,preşedinta de la ,,Camerata dei Poeti”,scriitori italieni din Firenţe şi împrejurimi.Eu sunt singurul scriitor român prezent.Aflu cu tristeţe că poeta Manuela Pană emigrează în Anglia,şi că această prezentare de carte de poezii,pare să fie ultima în această ,,Camerata dei Poeti”.Mâhnit,tăcut,ascult în tăcere aceste confesiuni ale prietenilor poetei. Mă inundă sentimentele şi simţirile,îmi vine să plâng dar mă abţin! Îmi trec prin minte gânduri despre suferinţele românilor.Trebuie să ne luăm ,,sacul” în spinare şi să colindăm pentru a ne face un ,,futuro”(viitor),cum zic italienii.Al nostru ,,futuro”,mă înspăimântă! Oare când,noi, românii ne vom întoarce în ţară? Când vom deveni ceea ce am fost odată?! O naţiune stabilă pe propriile picioare! Emigrăm pentru a ne face un viitor mai bun pentru noi şi copiii noştri.Emigrăm pentru că ţara noastră nu ne oferă un ajutor pentru a creşte în cultură,pentru a ajuta România,crescând spiritual! Trebuie să ne afirmăm prima dată în străinătate apoi în ţară! Apoi ni se aduc elogii că,cutare poet sau scriitor este mai bine văzut în străinătate decât în ţară! Aceasta este România şi trebuie s-o accept aşa cum este:cu defectele şi perfecţiunile ei! Iubesc prea mult România ca să nu-i dau eternitatea! M-am abătut de la cartea poetei pentru a face o scurtă confesiune,pentru că spun ceea ce gândesc eu,bine-rău,spun!Şi mi-e indiferent dacă cineva o să mă critice sau nu,pentru că eu spun adevărul!

Poeta Manuela Maria Pană este născută la Timişoara,în 31 decembrie 1973,cu domiciliul în Italia,la San Giovanni Valdarano ( Arezzo).

În anul 2010,poeta Manuela Maria Pană,publică cartea de poezii ,, RADICI D’ANIMA” – ,,RĂDĂCINILE INIMII”. O carte despre viaţă,sens,durere şi fericire.Îşi caută neîncetat rădăcinile inimii,de unde izvorăsc sentimentele şi nostalgiile,dându-i puteri nelimitate de-a urca în universul interior,unde simţurile şi sensibilitatea îi dau angoase absolute.O adevărată căutare a sensului în viaţă.Trece prin clipele disperării,se înalţă prin sentimente,îşi crează stări euforice,pentru că după durere apare şi fericirea! În poemul ,,Solitudine” se simte singurătatea sufletului.Singură cu destinul ei încearcă să-l învingă,creându-şi prin acurateţea simţurilor schimbări ale sentimentelor,făuridu-şi singură destinul! O reîntoarcere la rădăcinile existenţei,acolo unde amintirile îi aduc nostalgii,visându-se copil! Amintiri care se complac în mintea ei mult timp,pentru că toată viaţa este o reamintire a vieţii.În poemul ,,Sunt” zice:,,Sunt atât sacră cât şi profană”. De aici rezultă o căutare neîncetată a sincerităţii fiinţei,unde puterea simţirii este absolută. Simte că în universul ei interior se dă o luptă dintre bine şi rău,încercând să iasă la lumină prin sentimentele iubirii. În poemul ,,Iată” se simt aceste sentimente.  În vâltoarea sentimentelor urcă spre infinitul fiinţei,unde puterea creaţiei este absolută.În poemul ,, RADICI D’ANIMA” – ,,RĂDĂCINILE INIMII”,se văd aceste sentimente: ,,A lasa totul Fără a pierde nimic, Pentru a găsi cât de cât ceva mai bun “. Caută acea pace lăuntrică,caută sacrul! Sunt poezii care încântă sufletul cu vraja cuvintelor,dând nostalgii sufletului.Când le citeşti îţi tresaltă sufletul,pentru că se simte o luptă acerbă care se dă în sufletul ei pentru căutarea unui sens în viaţă.Parcă vrea să zboare spre infinit căutând absolutul!Se vede această simţire în poezia ,,Aripi”.

A primit numeroase premii literare italiene.E prezentă în diverse antologii de poezii din Italia.

Dov’ eri?

Sono passata dalla valle delle lacrime. Ho attraversato il guoco del dolore, Sono scesa negli abissi della diperazione, gli abissi del male profundo. Mi sono cibata dei frutti acerbi Dell’albergo della vita. Ho zappato con le unghie alle sue radici. Per trovare almeno una barba da succhinare Che non fosse amara. Mi sono seduta sul letto del fiume e ho pianto. Sono salita în cima alla montagna e ho gridato al silenzio.

Dov’ eri Padre?

Unde erai?

Am colindat prin Valea Lacrimilor Am trecut prin focul durerii Am coborât prin abisurile disperării Abisurile profunde alle mării M-am hrănit din fructele aspre Al Pomului Vieţii. Am săpat cu unghiile la rădăcinile acestuia Ca să găsesc măcar o rădăcină de supt Ca să nu fie amară. m-am aşezat pe malul râului şi am plâns. Am urcat în vârful muntelui Şi am urlat tăcerii. Unde erai Tată ?

Firenţe,10.04.2013 – Castiglione di Ravenna,11-12.04.2013 Hatos Vasile

Hatos Vasile

Poezia Biancăi Marcovici, în „Opera omnia”

Mă bucur că distinsul meu confrate, criticul Boris Marian Mehr, a făcut deja avanpremiera volumului poetei Bianca Marcovici, Poeme de pe cele două maluri ale sufl etului*, apărut recent în cadrul prestigioasei colecţii „Opera omnia”, a Editurii Tipo Moldova din Iaşi. Atât autoarea, cât şi colecţia merită cu prisosinţă să discutăm despre ele: autoarea, pentru că este una dintre cele mai valoroase poete de limbă română din Israel, iar colecţia, pentru că îşi propune să contribuie activ la păstrarea legăturilor dintre literatura română din ţară şi cea din Ţara Sfântă. Bianca Marcovici este o poetă care merită pe deplin un volum reprezentativ, care să strângă între copertele sale cele mai bune creaţii ale unei cariere lungi şi fructuoase. Asumându-şi difi cila condiţie de poet român afl at la mii de kilometri distanţă de România, scriitoarea a ales o cale grea de afi rmare, în care satisfacţiile din partea celor puţini aleşi caută să compenseze absenţa contactului direct şi permanent cu publicul mare. Însă semnele de preţuire pentru poezia de calitate pe care o scrie Bianca Marcovici nu au fost puţine, cărţile şi prezenţa ei la diferite manifestări literare naţionale şi internaţionale din România fi ind mereu remarcate de public şi de critică. Volumul de faţă adună, într-o selecţie riguroasă, 133 de poeme, din multele volume pe care autoarea le-a publicat la edituri din România şi din Israel. Titlul cuprinde exact şi sugestiv condiţia poetei: de a fi mereu prezentă nu pe unul, ci pe două maluri. Malurile pot fi România şi Israel, dar şi speranţa (în splendidul poem domestic Arome) şi durerea (Auschwitz), comunicarea umană (Tango), dar şi incomunicarea (Dresaj). Malurile pot fi fi xe, repere ale existenţei, dar şi mobile, repere ale visării. Ele defi nesc, de fapt, eul poetic mobil şi pulsatil al Biancăi Marcovici, creatoare care nu „şarmează” şi nu se ascunde în spatele retoricii, ci practică o poetică a francheţei şi autenticităţii. Aş cita, în acest sens, frumosul şi durerosul poem Israelul tău s-a înfundat într-o gârlă: „Cafeaua mi-am făcut-o amară/ îmi amintesc sărutul de pe obraz când/ mi-am luat cu mine 70 de kilograme/ de bagaj confortabil/ sora mea mi-a adus linguriţe de plastic/ să am cu ce amesteca vidul Israelului lapte şi miere/ falsă./ Am strâns muntele Carmel în braţe/ până s-au făcut scrum amintirile/ nici măcar bună ziua/ nu se mai învaţă la şcoală să se spună/ e prea mult timp pierdut/ oricum se uită pe drum,/ pentru că aceste cuvinte sunt iresponsabile/ poate, mai apoi să-ţi bată cineva la uşă/ şi să te surprindă mestecând gumă/ în oglindă.” Dar poate că virtutea esenţială a poetei nu este această pendulare, cvasi-sacrifi cială, între două maluri ale conştiinţei. Ci modul discret şi fi resc în care conştiinţa Biancăi Marcovici se transformă, în textul ei, în conştiinţă a fragilităţii condiţiei umane, în această epocă a tehnologiei, dar şi a intoleranţei, a comunicării, dar şi a individualismului agresiv. Poezia ei se transformă, atunci, în strigăt şi în semnal de alarmă.

RĂZVAN VONCU

* BIANCA MARCOVICI – Poeme de pe cele două maluri ale sufl etului, colecţia „Opera omnia”, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012. Poezia Biancăi Marcovici, în „Opera omnia”  preluare din Realitatea evreiasca martie, 2013

Ereziile de la Iasi, autor Ion Manzatu

 

http://www.scribd.com/doc/46248956/Ereziile-de-La-Iasi

 

O CARTE CARE AR TREBUI SĂ NE DEA DE GÂNDIT

 

În urmă cu puţin timp am avut fericitul prilej de a citi o carte care m-a pus pe gânduri. Este vorba despre volumul Karin, mon amour, a cunoscutei scriitoare Francisca Stoleru prefaţat de criticul Ioan Holban din Iaşi. Cartea mi-a fost dăruită cu acea generozitate specifică sufletelor mari însă ar fi nedrept să nu o amintesc aici şi pe minunata Liana Saxon-Horodi cea care a făcut posibilă „întâlnirea” noastră. De altfel, coperţile exterioare ale cărţii prezintă, foarte inspirat şi în directă legătură cu tema principală a întregii naraţiuni, două dintre picturile acestei fermecătoare magiciene a penelului

Evident, mi-am pus întrebarea, dacă a discuta despre această carte a cărei autoare este un nume de referinţă în literatura de limbă română, iar prefaţatorul o personalitate a criticii literare, nu este un act de ireverenţă sau chiar inutil. Ca argument pentru atitudinea mea am doar nevoia irepresibilă de a vorbi şi cu alţi posibili cititori despre o lucrare cum nu prea întâlneşti în mod frecvent, foarte interesant alcătuită, dacă ne referim la tehnica literară, dar şi prin modul admirabil în care curge firul narativ, fără sincope sau forţări, făcându-te pe tine, cititorul, să simţi că te afli în mijlocul acţiunii. Tehnica literară aş numi-o „puncte de vedere” fiindcă personajele principale, mai multe femei, de vârste diferite aflate în relaţii de rudenie sau prietenie, cu experienţe de viaţă plasate cam pe întreg mapamondul, îşi exprimă trăirile şi părerile despre câteva evenimente pe care, într-o anumită perioadă de timp, le traversează împreună. În afara relaţiilor de tip personal, între ele mai există o legătură de tip social. Fac parte din intelectualitate. Aici se impune însă o lămurire. Spre deosebire de multe alte situaţii, intelectualitatea evreiască nu este, cum se întâmplă de obicei, o elită sau un segment social, ci o majoritate reprezentativă. Iar această majoritate, foarte motivată şi performantă în plan profesional, discretă şi decentă, având rădăcini puternice în cultura tradiţională dar şi în marea cultură a mapamondului, impune un respect absolut necesar, spre deosebire de conceptul general de intelectualitate care trimite, nu de puţine ori, spre o elită cam prea zgomotoasă ale cărei relaţii conflictuale, de cele mai multe ori induse artificial, fac deliciul mediilor culturale şi nu numai.

Deci, cartea de faţă ne aduce, cu multă inteligenţă şi subtilitate, în intimitatea de gândire a unor femei intelectuale. Autoarea, de profesiune medic, dă personajelor sale acea abilitate dusă către perfecţiune de a observa lucruri şi situaţii pe care, de regulă, le ignorăm, dar şi capacitatea aceea absolut mirabilă prin care numai o femeie poate să descrie o situaţie, sau un caracter, făcând referire la un aparent banal detaliu de vestimentaţie, parfum ori coafură. Şi, prin acest fel unic de a prezenta o lume, vă asigur că avem multe de învăţat de la personajele femei ale cărţii, poate la fel de multe ca şi de la înţeleptele lor abordări ale unor situaţii conflictuale în care noi bărbaţii am avea tendinţa de a strica totul, devenind agresivi.

Desigur cartea ar deveni cumva dezechilibrată dacă în poveste nu ar exista şi bărbaţi. Francisca Stoleru nu cade într-o capcană de tip excesiv feminist ci aşează cu multă înţelepciune în dreptul fiecărei femei şi un bărbat. Cu relaţiile fireşti dintre un bărbat şi o femeie mergând de la iubire, tandreţe şi extaz, la disperare, tristeţe sau durere. Astfel romanul se prezintă foarte interesant ca intrigă, indiferent de cel care citeşte, iar lectura devine plăcută, vie şi interesantă pentru orice vârstă a cititorului, fiind şi asta o remarcabilă realizare a autoarei.

Acţiunea cărţii începe şi se termină cu o nuntă. Nu întâmplător şi nici în stilul filmelor de sâmbătă seara, deoarece autoarea cunoaşte şi chiar ne introduce în misterul cosmic al unui asemenea eveniment. Chiar dacă o face cu o fină ironie la adresa unor tradiţionalişti care dansează în ritmuri antrenante îmbrăcaţi cu ţinutele străvechi din mătase neagră purtând uneori căciuli din blană de samur la temperaturi cu totul diferite faţă de cele din locurile de origine, ştie cu precizie cum să ne prezinte sentimentele de bucurie, dar şi de grijă, uneori chiar umbrite de o undă de tristeţe, fiindcă ce altceva este nunta decât un sacrificiu absolut necesar perpetuării vieţii. Iar acest lucru, cel mai bine îl ştiu, evident, femeile. Descrierea ceremonialului cu care este înconjurată mireasa, actul cununiei şi ceea ce se petrece în spaţiul rezervat, în spiritul tradiţiei, femeilor, duce cu gândul la străvechile mistere ale acestui ritual. Totul cu acea delicateţe şi sensibilitate de care sunt capabile, o spun chiar dacă mă repet, numai femeile. În context, tehnica punctelor de vedere aduce în atenţia cititorului experienţele personajelor principale, derulate de-a lungul timpului. Unele nu tocmai fericite, altele calme şi pline de duioşie, în fine, aşa cum este viaţa în general. Poveşti credibile, desprinse din realitate, interesante şi pline de învăţăminte. Totul, cu o singură condiţie! Să fii atent la text, dar şi la caracterul personajelor.

Şi, poate, că dacă ne-am lua numai după aparenţe sau dacă am citi superficial această carte am rămâne doar cu senzaţia că am citit o carte agreabilă, bine scrisă, în care, până la urmă, lucrurile se termină cu bine. Da, dar aşa cum am spus, Francisca Stoleru este o scriitoare cu o personalitate puternică, reliefată de un stil autentic, având un tip de scriere care, departe de a fi facil, ridică probleme tulburătoare de o dureroasă actualitate şi importanţă. Dacă am reduce carte la numai o pagină am vedea, cu surprindere, că, dincolo de naraţiunea propriu zisă, am obţinut un cutremurător eseu la adresa intolerabilităţii, a dorinţei bolnave de a stăpâni prin ură, prin fanatism şi groază, despre nevoia patologică a unor indivizi de a perverti sufletele oamenilor motivând că le salvează de la pierirea în focul veşnic. Aceşti semănători de ură şi dezbinare, care distrug chiar şi acolo unde dragostea ar trebui să clădească, aceştia sunt de fapt scopul real al acestei scrieri. Şi aici, trebuie să recunosc, autoarea face acest lucru fără încrâncenare, ba chiar cu o tristeţe care se transmite dincolo de cuvinte şi devine un avertisment adresat nouă tuturor pentru a ne păzi de răul ce se ascunde perfid sub aparenţa unor idealuri nobile. Sigur, în carte,  acest aspect este transferat către un grup ultra-ultra-religios pe care însă după ritualuri şi atitudini nu-l putem încadra decât într-o tipologie contrară oricărei religii fireşti care ne învaţă despre iubire şi iertare. În fond, din partea autoarei avem un exemplar exerciţiu de subtilitate, în care, printr-un presupus grup restrâns este prezentată realitatea unei lumi care de milenii se lasă cotropită de o ură iraţională cauză directă a nefericirilor prin care mai ales evreii au trecut în toată istoria lor.

Precum vedeţi nu am citat nici un nume al vreunui personaj din această carte, deşi onomastica este deosebit de bogată şi plină de semnificaţii, intenţionat, fiindcă, presupunând că nu am înţeles mesajul cărţii şi voi greşi la rândul meu, exact numele meu ar putea fi subiectul următoarei poveşti despre rătăcirile marcate de triumful răului. Un teribil avertisment, însă autoarea, deloc fatalistă, spre marea ei laudă, ne spune şi cum putem ieşi de sub acest, aparent implacabil, blestem, aşa cum a ieşit şi acel tânăr admirabil, temporar fragilizat şi sufleteşte traumatizat de participările la război unde îşi pierduse, printre altele, şi pe cel mai bun prieten.

Cum? Citiţi şi veţi afla! Merită!

Mihai Batog-Bujeniţă

Copilăria, începutul mitologiei personale

Copilăria, începutul mitologiei personale

 

     În nicio altă limbă de pe pământ, poate, cuvântul noroc nu înfloreşte în atâtea semnificaţii ca în limba română, punând viaţa omului într-o strictă dependenţă faţă de el. Întâmplare fericită, soartă, şansă, destin, reuşită, toate se leagă cu fire invizibile de cuvântul noroc. Negarea lui, în cuvântul nenoroc, înseamnă absenţa tuturor acestor evenimente din sfera norocului. Aglomerarea nenorocului duce la nenorocire…, iar nenorocirea la conştientizarea tragediei existenţei. Bogăţia aceasta lingvistică se revelează în sintagma aleasă de Ştefan Mitroi, Jocuri de nenoroc, pentru noul volum de poeme în proză[1], continuare şi reluare a celui din 2011, Strigăte spuse în şoaptă.

            Scriitor complex, cu imprevizibile resurse de exprimare, care vizează virtualităţile latente ale cuvântului, Ştefan Mitroi face din cuvântul pe care-l alege, arta lui, incitându-l pe cititor în inefabilul spunerii, în meditaţia asupra eternelor lucruri omeneşti – copilăria, mitul său personal, cu imaginea părinţilor, cu sentimentul plenar al eternităţii şi al sacrului. Există o obsesie a copilăriei, spaţiul mitologiei personale, şi a părinţilor, mitizaţi în povestea fiului. Mama, Ioana, este reperul primordial în biografia sa spiritualizată, un axis mundi care susţine nu doar lumea de fantasme a fiului, dar, mai ales, încrederea în rostul lumii. Eul este mereu prezent în povestea care-l situează ubicuu – în timp, în afara timpului, în prezent şi în trecut.

            Copilăria sa este fabuloasă nu atât prin evenimente, cât prin modul de a se integra în mit. Motivele literare devin arhetipuri şi toposuri, marcând începutul mitologiei personale. Nicicând, el nu eludează, în opera sa, problemele omeneşti – omul cu trăirile, cu certitudinile şi incertitudinile, confuziile lui, cu reuşitele şi eşecurile lui. Arta este, pentru Ştefan Mitroi, un mod de a spune poveştile trupului şi ale sufletului.

            Rememorându-şi copilăria, poetul Ştefan Mitroi îi retrăieşte starea de graţie, extazul dionisiac al sufletului care descoperă miracolul lumii. Indiferent în ce parte de lume ar fi trăită, copilăria este unică şi inepuizabilă, pare să ne spună poetul, fond inepuizabil de trăiri, de experienţe, de extaze. Timpul stă pe loc, iar copilul crede plenar că-l poate stăpâni. Totul în jurul lui se rescrie, căci el o reinventează şi o transformă în lumea lui proprie. „Jocurile de nenoroc” sunt ulterioare, când prezentul viu al copilăriei devine timp asumat în dimensiunea ireversibilei treceri. Timpul trecut este timp regăsit, proustian, şi resemantizat, din perspectiva maturului. Ion Creangă nu proceda altfel când pornea în căutarea paradisului copilăriei.

            La Ştefan Mitroi, este uimitor cum această lume mirifică, lume a inocenţelor, dar şi a visatului eroism ideal, este recreată din perspectiva prezentului vârstei mature. Fondul de ingenuitate şi copilăresc nu este pierdut, ci păstrat în taineţele sufletului. Unda de tragism vine din aceea că, retrănid prin anamneză starea de graţie, copilărindu-se cu disperare, el simte, inexorabil, trecerea. Astfel, copilăria – timpul când ne credem nemuritori, prinţi şi prinţese într-o poveste fără sfârşit, în care nu există răul, moartea, viaţa fiind o tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, îşi prelungeşte sensurile într-o altă temă majoră a scriitorului – meditaţia asupra vieţii şi a morţii.

            În trăirile copilului, maturul îşi reciteşte speranţele, aşteptările, visurile; acolo, el îşi caută părinţii şi poveştile acestora. E un „chiot de bucurie” în această regăsire, mai ales că, în filosofia personală a lui Ştefan Mitroi, omul îşi alege părinţii şi destinul, nu invers. Liberul arbitru aparţine omului dintotdeauna, înainte şi după căderea în lume. Acest timp fabulos al începuturilor este un timp integrat mitului personal, construit în jurul unui laitmotiv – copilăria. Alte motive – zborul, plutirea, naşterea, părinţii, alcătuiesc pletora vârstei, o lume pe care poetul face efortul de a o salva. Perspectivele temporale se întretaie şi se înlănţuie: cea a copilăriei, simultan, în modul de a recepta lumea în curgerea ei eternă, cea a maturului, retrospectiv, dindărătul trecerii, conştientizând trecerea şi înfiorându-se de ea. Acest paradox existenţial presupune trăirea simultană în două planuri. Cuvântul însuşi este forţat să trăiască în două planuri – aparent, în fragranţa pe care o creează denotaţia şi esenţial, în fragranţa metaforei.

            Limbajul poetic creat de Ştefan Mitroi se bazează pe această permanentă pendulare între aparent şi esenţial, între frust şi revelaţia metaforei. Cuvântul creşte spre un sens şi, brusc, înfloreşte în altul care duce imaginaţia cititorului în tărâmuri nebănuite. Aceasta derivă din gândirea metaforică, funcţie primordială a cuvântului, pe care Ştefan Mitroi o redescoperă. El este asemenea primului om care a pronunţat primul cuvânt şi s-a lăsat înfiorat de sonoritatea şi de muzicalitatea lui misterioasă, pătruns de o magie necunoscută, magie care creează din nou lumea – o lume de cuvinte, un joc secund. El nu mimează inocenţa copilului, ci o receează semnificând trăirea esenţială, primordială. Prin  această retrăire, particularul capătă valoare de generalitate. Copilul din această poveste a copilăriei este copilul universal, reprezentând o vârstă a umanităţii înseşi.

            Ştefan Mitroi dezvoltă şi creează aceste simbolisme plecând de la cuvântul crud, simplu ale cărui sensuri se transcend. Există o metafizică a universului fizic, resemantizată de poet. Acest fapt este relevant şi revelatoriu în simbolismul grav, specific tuturor mitologiilor – simbolismul mamă-pământ, ca relaţie dintre sacru şi profan. Naşterea echivalează, în acest context, cu o geneză. Este momentul care generează, entropic, începutul propriei poveşti a fiinţei. Timpul real şi timpul mitic sunt încorporate, deopotrivă, acestei poveşti. Dumnezeu este o apariţie permanentă, prezent în povestea omului. Există şi ideea dispariţiei lui Dumnezeu, nu o moarte, în sens nietzschean, de moarte a valorilor lumii tradiţionale, patriarhale. E o dispariţie care sugerează haosul ca în Plecarea berzelor, unde timpul se derulează „pe dos”, semn al vremurilor care au luat-o razna, căci în locul în care nu se mai nasc copii, acele ceasului timpului se blochează. Timpul mort şi-ntinde trupul…, şi Dumnezeu moare cu el.

            Toposul lumii copilăriei vine cu tot alaiul de motive specifice: bâlciul, tiribomba, jocurile copilăriei, cimitirul, casa părintească, biserica, icoanele. Capacitatea de simbolizare este enormă. Pendularea în registre diferite menţine tensiunea ideii, paroxismul emoţiei. Creatorul este „fotograful” lumii, cel care nu copiază lumea, ci o recreează în funcţie de unghiurile date de lumina dintâi. Dirijând această lumină, el poate surprinde lumea în inefabilul, în infinitezimalele, în sufletul ei. „Pustiurile” sufleteşti dispar, „ochii enormi” privesc în profunzime, îndărăt şi în viitor. Schimburile dintre lumi, terestru şi cosmic, om şi stele, sunt obişnuite. Universul lui Ştefan Mitroi, deşi crud, prin caracterul implacabil al morţii, este armonios, de o frumuseţe stranie. Pierderea nu este niciodată definitivă. Având un destin creator, omul poate recrea chiar şi moartea – moartea părinţolor, de exemplu, topos dureros în biografia mitologizantă a scriitorului. Singurătatea omului este doar aparentă, căci viul cuprinde nu doar oamenii, ci toate lucrurile: ulmul din faţa casei, dudul, uliul care planează ameninţător ca un memento, sperietoarea de ciori. Antropomorfizarea naturii este a unui primitiv extatic, trăind plenar revelaţia miraculosului, pătruns de simbolismul cosmic al fertilităţii.

            Ştefan Mitroi scrie propriul basm despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Asemenea prinţului din povestea lui Petre Ispirescu, el refuză naşterea pentru a-şi descoperi destinul, descoperind puterea cuvântului de a recrea lumea. Derulând invers timpul ce i s-a dat, el reintegrează în biografia sa spirituală, reperele lumii fizice şi le transcende. Descoperă, astfel, tărâmul de vis al eternităţii. Şi dacă prinţul din poveste se reîntoarce la propria lui condiţie umană, Ştefan Mitroi descoperă, reîntorcându-se, omul în ipostaza lui creatoare. Ideea lui se referă la puterea omului de a-şi transcende, prin creaţie, condiţia tragică. De aceea, Jocuri de nenoroc nu este doar o amintire din copilărie, ci o anamneză, un basm al fiinţei.

 ANA DOBRE

26 ianuarie 2013

---

[1] Ştefan Mitroi, Jocuri de nenoroc, Editura Detectiv literar, Bucureşti, 2012.