Ceai şi poezie – Cristina Ștefan şi Adrian Grauenfels

“Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat.”(Borges)

 

Ceai cu Adala

 

Zilele trecute un mesager misterios mi-a bătut la uşă şi, fără să scoată un cuvânt, mi-a înmânat un pachet şi un plic . Pe loc am avut o senzaţie de deja-vu. O linişte şi-o împăcare cu sine şi cu lumea m-a cuprins. Am desfăcut mai întâi plicul. Pe o minusculă bucată de carton, îngălbenit de vreme, scria cu litere aplecate spre dreapta:

 

« Uite amiaza ghimpată !

cînd te vei însera

(eu m-am născut seară)

doar înţelegi de pe acum

miezul zilelor din palme

eu marţea încălzesc prietenii

elaborate astral »

Semnat : adala

 

Am desfăcut apoi cu grijă pachetul şi în faţa ochilor mi-a apărut un frumos chimono de culoarea florii de liliac. Am înţeles pe loc ce mare onoare mi se făcuse: voi fi oaspetele Adalei împreună cu prinţul AG.  Azi e marţi şi mi-am spălat îndelung trupul cu apă de roze şi iasomie,  mi-am purificat sufletul şi gândul, am îmbrăcat chimono-ul primit în dar şi, plină de sfială, am pătruns în chashitsu (camera ceaiului.) Cu chipul acoperit de o mască, asemeni frumoaselor gheişe, m-a întâmpinat misterioasa Adala. Nu după mult timp, în prag, cu un zâmbet fluturând în colţul buzelor şi cu inima palpitând în mâna dreaptă, s-a oprit prinţul AG:

 

“…Uite am venit la ceai

Îmbrăcat în alb ca un ginere mongol

Trec pragul tău şi mă înclin puţin spre dreapta…”   (AG)

 

O linişte adâncă s-a pogorât asupra noastră, învăluindu-ne ca o ceaţă densă prin care abia zăream:

 

“Apă fierbinte

boabe de ceai

gheişe în chimono

ritualul ceainicului înclinat

infuzia de verde

mister în aburi

spatele tău proptit de nori.”(AG)

 

Aşezaţi fiecare  pe rogojina lui, priveam împreună cu AG, fascinaţi, mişcările sigure şi perfecte ale Adalei mânuind ustensilele pentru prepararea ceaiului: cana, telul de bambus, şerveţelul, recipientul pentru apa de spălat, polonicul de bambus, batista de mătase…

 

« fascinantă ceaşca de ceai

până la negru aburea coborâri » (ADA)

 

Am făcut o plecăciune, am înălţat cana, am rotit-o uşor şi, cerându-i scuze lui AG am golit-o până la fund. Apoi am privit cu mare atenţie ceaşca mulţumindu-i Adalei şi admirând frumuseţea desenului de-o parte şi alta a torţii. Am şters cu grijă marginea de unde am băut şi am întins ceaşca Adalei care a umplut-o din nou şi i-a înmânat-o lui AG. Privindu-l cu mare atenţie, Adala a început să murmure o incantaţie, în  timp ce AG repeta acelaşi ritual :

 

« alb…alb…alb…

impetuos înflorit

ca iubirea de bulb

stai înclinat

eşti acordul Dumbledore… » (ADA)

 

Aplecându-se cu tot trupul către Adala, AG întinse frumoasa ceşcuţă şi rosti privind-o drept în ochi :

 

« de mult vreau să tac elocvent cu o femeie

să împărţim imagini sfâşiate

trăirile cu nodul în gât… »

Mă opresc aici cu povestea. Efluvii de sentimente şi cuvinte curgeau între cei doi luîndu-mă părtaşă la fericirea lor. De vreţi să-i cunoaşteţi mai bine, pătrundeţi în cartea magică,  Ceai cu Adala, aici, unde poezia, « acest lucru gingaş, înaripat şi sacru “se află la ea acasă.

 

Maria Sava – 2013

 

Globul de cristal – actualizarea fantasticului romanesc in literatura

Şapte povestiri fantastice ale scriitoarei Elisabeta Iosif, cuprinse
în volumul Globul de cristal – ed. Anamarol, Bucureşti, 2009,
readuc în atenţia cititorilor o temă literară rarefiată în ultimul deceniu în
literatura română. Fantasticul este gândit de estetică, un mod particular de a
percepe fapte, miraculos, inexplicabil din perspectiva logicii şi a
raţiunii.
Spunea Adrian Marino:
„Pentru ca fantasticul să-şi impună regimul este nevoie de o adevărată
fisură a ordinii existente, de o irupţie directă. Brutală şi invincibilă a
misterului în cadrul mecanismelor şi previziunilor cotidiene ale vieţii,
invazia sacrului în interiorul ordinii laice, profane, a supranaturalului în
mijlocul materialului” (Dicţionar de idei literare).
Cele şapte povestiri din Globul de cristal al Elisabetei Iosif întrunesc
într-un stil original caracteristicile prozei fantastice în specific românesc,
dovedind atât personalitatea creatoare a autoarei cât şi perspicacitatea de a
converti întâmplări cotidiene într-o alternativă a realităţii.
Aceasta este şi deosebirea dintre basm şi proză fantastică – cea din urmă
rivalizează cu realul în timp ce basmul lucrează cu miraculosul- ori aprecierea
că în acest volum avem de-a face cu elemente de basm, de poveste a copilăriei,
ar fi cu totul nefondată sau cel puţin fără pertinenţă de teorie literară
aplicată.

Globul de cristal întruneşte vizibil câteva trăsături teoretizate
ale prozei fantastice şi voi argumenta cu textele în sine această
afirmaţie.
Povestirea Captiv în împărăţia lui Hades, prima în volum,
defineşte încadrarea corectă în specia fantasticului prin operarea cu elemente
taxonomice ale imaginarului într-un spaţiu cotidian şi este aplicată decurgerii
epice.
Personajele Alexandru şi Iuliana sunt dăruiţi artei iar considerentele lor
balansează între real şi virtual într-un mod atât de firesc transmis
cititorului prin evocări simple, prin vorbire şi întâmplări redate
natural.
„Nu uitaţi domnilor, în pictura sa sunt culori care strigă, până când lumea
întoarce capul, curioasă să le vadă”.
Picturii i se adaugă dansul, personaje harice (Pitihar) personaje mitice, zeiţa
Cobra, Uranus, Atena, arhetipurile peşterii(mitul peşterii platoniene), a
drumului către înţelepciune, toate aceste ingrediente înrămând povestirea în
consemnul teoretic al fantasticului.

Şi în povestirea Globul de cristal, personajul Ion Fănuşan, conducătorul unui cenaclu literar, convoacă mai mulţi scriitori la o
cafenea-ceainărie unde:
„Erau atraşi de un glob cu faţete strălucitoare, atârnat sub bolta de viţă de
câteva secole”şi astfel se face transcederea spre imaginar întru- un
spaţiu temporal în care mithosul rămâne prezent prin personajele
legendare readuse, Pandora, Ariadna, Echo.
O altă caracteristică a prozei fantastice bine concretizată în proza Elisabetei
Iosif, ţine de transpunerea în imagini simbolice a procesului
conştientizării realităţii sondând în conştientul arhetipal, reconstituind
legende, ritualuri, personaje sau călătorii iniţiatice. Sunt evidente aceste
clasificări în povestirea Cometa cu plete, în care o expediţie şi-a
stabilit tabăra într-o zonă montană înaltă, dar încă de la început te afli
într-un spaţiu imaginar în care Marian, sub înrâurirea magică, îşi desfăşoară
viziunile ca într-un univers paralel.
„Era ca o incinerare. Pasărea ca purpura, cu focul verii în priviri, şi
cu stea luminoasă în frunte, lăsa să se reflecte în aripile ei, soarele. Acum
ca niciodată, astrul coborî mai aproape, până doborî măiastra sub flacăra-i
prăbuşită în asfinţit.”

Motive fantastice tipice sunt relevate în limbaj lirizat dar concret
întrerupător realităţii recunoscute: metamorfoza soarelui, tabloul însufleţit
de pasărea Phoenix, oglindirea imaginilor transformate prin gestul prezent al
fotografierii ritmice şi surprinderii detaliilor de către Marian.
O altă povestire Potopul de seară, o calific cea mai reprezentativă în
şirul celor şapte povestiri pentru apartenenţa la subcategoria fantasticului
românesc de data aceasta.
O narare scurtă, alcătuită din fragmente vizibile, ca un scurt metraj, trecând
de la o locaţie spaţială la alta, de la un eu la alteritatea sa, într-o
balansare onirică realizată cu măiestrie. Această povestire cumulează o paletă
diversă de mijloace stilistice şi un inventar complet al trăsăturilor
fantasticului literar.
Visul pentru Tomas, prietenul din copilărie, presupune anticipaţia, este un semn
prevestitor.
Comunicarea transmentală, prin viziunea spaţiului propice întâmplării, terenul
de tenis, ţine de mutaţia metafizică necesară relevării imaginarului:
„A doua zi, m-am dus din nou pe terenul de tenis, Tomas juca tot aşa de
absorbit, fără să mă observe. Fata îi spuse iar ceva la ureche şi până să mă
dezmeticesc dispăruseră.”
Urmează transfigurarea mitică a realului, o transformare infernală a ambianţei
precum şi conversiunea onirică prin fuziunea visului cu realitatea:
„m-am îmbrăcat şi am ieşit în aşa – zisa stradă. Am început să înot până
la terenul de tenis, înlăturând câte o păpuşă, ochelarii agăţaţi de câte o
creangă, ajungând astfel aproape de oraşul de sus. Acolo totul era neatins.”
Intervine apariţia tanatologică, proprie spaţiului fantastic în universul
paralel creat:

„Când am crezut că totul a luat sfârşit, în prag se ivi un tânăr, care mă
zări, fixându-mă cu privirea…Cu un zâmbet de adolescent încerca să se apropie
cu vocea tremurândă…
– Domnişoara Maria? Nu! Nu vă deranjaţi! Sunt deprins să mă descurc singur.”
Timpul este anulat, oglinda realităţii devine poartă între personaj şi iluzie,
iar erosul straniu concretizează o stare psihică în spaţiul edenic.

„Noaptea săgeta egal fereastra şi viaţa mea. Doar coamele dinţate ale
culmilor dădeau ocol lunii, din obişnuinţă…Când m-am trezit patul avea miros
de cetină…(…)
– Unde este strada mea!?
– Strada Florilor, vă rog, unde se află?”
Şi răspunsul vine ca un energetism atavic:
– „În secolul trecut.”
Potopul de seară este o povestire în redare epică de excepţie atât
ca decurgere structurală dar mai ales ca reprezentativitate în definirea
conceptului operaţional în tematica fantasticului abordată de scriitoarea
Elisabeta Iosif.

Concluziv, realizarea scriitoricească a acestor povestiri se interpretează în
afirmaţia esteticianului Lucian Strochi definind categoria literară a
fantasticului:
„Fiu al imaginarului, fantasticul satisface nevoia noastră de mister,
nevoia noastră de a reaşeza lucrurile în univers în funcţie de sensibilitatea
şi subiectivitatea noastră, revolta noastră anistorică.”
Salut apariţia volumului Globul de cristal al scriitoarei Elisabeta
Iosif, cu satisfacţia unei lecturi de rafinament artistic şi acurateţe
literară.

Cristina Ştefan- 25 apr 2010