Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the tag “Emil Druncea”

PROFIL POETIC – ANA DRĂGOIANU

Ion PACHIA-TATOMIRESCU
Profil poetic de gustar: Ana Drăgoianu

Liricul „vulcan“ al Anei Drăgoianu (născută la 20 iulie 1975, în oraşul Filiaşi-Dolj, absolventă – în anul 2011 – a Facultăţii de Psihologie de la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti), „vulcan“ creator de inconfundabil relief armonic în autentica privelişte a Logosului, „erupe“ într-un registru bine temperat al paradoxismului, paradoxism certificat de al său debut editorial din anul 2006, alcătuit din patru volume (ori „plachete“, amintind – în aria istoriei literare valahe, însă pentru sfera genului epic – de Mihail Sadoveanu ce, în 1904, debutase tot cu patru volume): «Prea sentimentală» („poeme majore“ – Craiova, Editura Simart, 2006), «Speranţe false» (tot „poeme majore“ – Craiova, Editura Aius, 2006), «Gânduri ascunse» (tot „poeme majore“ – Craiova, Editura Simart, 2006) şi «Dar pentru mămica mea» („poeme minore“, adică „poezii pentru copii“, Craiova, Editura Simart, 2006).
Poetă de puternic, inconfundabil suflu liric, dar şi epigramist înarmat pandureşte, povestitor „fermecător“, ori „eseist“ cu sentiment rafinat, Ana Drăgoianu a continuat să publice până în prezent şi alte câteva interesante volume / plachete de versuri, „majore“ / „minore“ (cu o poezie uşor-memorabilă pentru copii, «Mama», fiind inclusă chiar într-un îndrumător metodic, «Lecturi literare pentru clasa I», Craiova, 2009, p. 107), cărţi de povestiri, ori pagini monografice, „ţânţăreneşti-floreştene“ etc.: «Despre noi» (versuri, Craiova, Editura Contrafort, 2007), «Copilărie, de te-aş mai avea» (poezii pentru copii, Craiova, Editura Contrafort, 2007), «Mărţişor pentru mama» („poezii şi poveşti pentru copii“, Craiova, Editura Contrafort, 2008), «Minunea de a fi copil» („poezii şi poveşti pentru copii“, Craiova, Editura Contrafort, 2008), «De vorbă cu Moş Crăciun» (versuri pentru copii, Craiova, Editura Contrafort, 2008), «Prin păcate, împreună» (versuri, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc“, 2008), «Povestiri olteneşti» (Craiova, Editura Contrafort, 2008), «Corabia albastră» (versuri, Craiova, Editura Contrafort, 2009), «Stelele nu mor niciodată» (versuri, Craiova, Editura Contrafort, 2009), «Zâmbete şi lacrimi» („poezii şi poveşti pentru copii“, Craiova, Editura Contrafort, 2010), «Amintiri sub cheie – comuna Ţânţăreni de ieri şi de azi» („pagini monografice“, Craiova, Editura Contrafort, 2010), «Din tainele copilăriei» („poezii şi poveşti pentru copii“, Craiova, Editura Fundaţiei „Scrisul Românesc“, 2011), «Cu săbiile încrucişate» (epigrame, Craiova, Editura Contrafort, 2011).
Volumul «Dumnezeu este singurul meu prieten» (ce vede lumina tiparului tot în anul 2011, fără a lăsa cumva impresia unei „producţii de / în serie“), se relevă drept volum de indiscutabilă maturitate lirică, mai întâi, prin faptul că, pentru eroina lirică a Anei Drăgoianu, ultramodern-paradoxist, crucea este înrădăcinată în cârca destinului, cu funcţie de paratrăznet; şi, în secundul rând, în realist şi profund spirit mesianic, „răstignitoarea“ – de lemn de stejar / abanos, ori de nobile metale: aramă, argint, aur etc. – se prezintă fie împovărător-zdrobitoare, fie înceţoşată, făcând – ca la dromaderul ce traversează deşertul cu macedonskian emir – să-i crească vitala cocoaşe până în slăvi, deoarece, macii, sublim simbol al jertfei zidirii de Ană, rămân flori-totem pe plaiurile Logosului.
Vocea lirică esenţială / auctorială, a eroului / eroinei liric(e) din poemele volumului aflat spre radiografiere, sub lentilele noastre, «Dumnezeu este singurul meu prieten», vine dintr-o misterică ştiinţă a „bulversării“ / „creuzetării“ / „athanorizării“ şi a propulsării „lecturilor realului“, din efemerul cotidian, în tragic / sublim, unde „se fixează“ în inedite unghiuri ale raportului ce se angajează între Ens (feminin ens / femeie / Yin, lutul fiinţător-efemerizat) şi Dumnezeu (Atoatecreator, în momentul biblicei despre modelarea perechii primordiale din lut, o modelare androginică, iniţial, apoi androginic-chirurgicalizată şi printr-o Evă din coasta unui Adam); antologică este imaginea modelării, a Yangului-olar frământând argila-Yin, până la obţinerea esenţei Graalului, ori până la „foamea de spaţiu / timp“, „de cunoaştere“ prin „monologare“ psalmic-davidiană între reliefurile fiinţării. Poate fi chiar o „foame“ de microcosmos – nu numai cea de pe coordonatele estetic-croceene, trăirea cosmicului fiind posibilă şi ca „piatră din stele“. Căci trăirea de această factură vine dintr-o irepresibilă dorinţă de zbor – cu aripi confecţionate din şindrilă, ca ale Meşterului pelasgo-dac, Manole, nu din penele păsărilor ucise de minoicii târzii –, zbor permiţând traversarea, chiar magnetizarea labirintului care-şi are ieşirea „prin cer“. Reificarea, hienizarea lumii în care se mişcă eroina liric-drăgoiană antrenează şi registre ale thanaticului în câteva rânduri.
Odată întrupată, Ea, Eroina Lirică devine şarpe. Dar – câteodată – întoarcerea nu este în Rai, ci în Infernul văzut ca din aria cubist-expresionistă a celebrei pânze a lui Picasso, «Guernica», însă dinspre viziunea, poate, a celei ce avea zece ani la Revoluţia Valahă din Decembrie 1989.
Eroul / eroina liric(ă) din poemele Anei Drăgoianu îşi „conectează“ aura energetic-propulsorie în „prietenia singură“ a lui Dumnezeu, întâmpinat, cel mai des, ca Atotcreator / Atoatecreator, de cuplul edenic necăzut în păcatul dintâi, în secundul, sau în terţul (dar şi de la „tetradic“ în sus), „cu măr“ (simbol diafan în care, adeseori, poeta se identifică) –, ori, mai exact spus, în „protectoratul“ celui de-l nouălea cer, al unui Dumnezeu-izvor de iubire christianică / mesianică, de aur, un Dumnezeu ce se poate metamorfoza spre „a suplini“ în orice instanţă nu numai Androginul, ci şi oricare dintre „jumătăţile“ acestuia, orice fiinţare din cosmo-privelişte, poate, spre a pro-jeta „jumătatea-poetă“ în conformitate cu „întregul“ scenariului din admirabilul său volum de maturitate lirică indiscutabilă / incontestabilă, «Dumnezeu este singurul meu prieten», chiar sub statut de mână dreaptă divină, în cel de-al nouălea cer, cum spuneam mai sus, penultimul cer din decada de aur a cerurilor Zalmoxianismului (cel de-al zecelea cer – de neatins de vreo altă fiinţare – se locuieşte în puritate precosmogenezică, în absolut, numai de Dumnezeu).
O preocupare lirică permanentă se focalizează la această poetă atât în „geometria sufletului“ cât şi într-o „heruvimizare“ care apelează, paradoxizat, la motivul zalmoxian al vulturilor de azur; poate fi vorba chiar de sâmbure – amintind eminesciana ghindă – ce se ştie copac / stejar spre înrăzărire; dendrologia verticalităţii trăirii i se angajează prin rugă, căci mâinile eroinei lirice „cad perpendicular“ pe sufletul singurului, unicului prieten, Dumnezeu.
De vreme ce aburariul permite caligrafierea sticlei celeste, de vreme ce Poetul îşi face testamentul „pe uiagă brumată“, este binevenită, în ultimă instanţă, şi o ars poetica a sculpturalului, dar în arcuire brâncuşian-măiastră, fiind vorba, aici, de „evadarea“ din labirintul cu Minotaur, mai întâi.
Eroina lirică drăgoiană ştie (poate de la Calul Năzdrăvan al Făt-Frumosului din Pelasgo-Dacia, poate de la Pegas / Ducipal / Inorog – «la umbră calul îşi pieptăna coama roşcată / şi privea în flăcări câmpul») că jumătăţile androginice (Ea / Femina / Cosânzeana – El / Vir / Făt-Frumos, Yin / Genunea / Luna / Sora-Soarelui – Yang / Soarele-Moş / Soare-Tânăr-Războinic / Făt-Frumos), înfăşurate în Curcubeu (atât cel de după Potop, al legământului Cerului întru eterna viaţă de pe Pământ, cât şi cel autohton-pelasg / valah, adică al „spaţiul-sorb“ aflat sub pecetea unei „cărţi a transformărilor“ după vrerea celui hărăzit Cuvântului), pot reface întregul fiinţării depline întru Dumnezeire. Mai cunoaşte rodul autumnal al edenicului arbore sacru; însă drăgoianicul Adam nu se joacă de-a articolul partitiv – ca limba franceză – şi, în ultimă instanţă, nu poate înghiţi nici „bucata-timp“ din mărul împurpurat, nici vreo secundă din Ea, cea pro-jetată ca sacră jumătate din întregul androginic, nici „secunda-Evă“ şi nici constelaţia ei din cosmosul nostru cel de toate dienocurile, lăsând ensul călător să-şi conjuge în mod liric-paradoxist curcubeul în priveliştea lui Platon; de-aici, şi marea grijă la cărţile sacre – a „genezei“, a „metamorfozelor“, sau a „multiplicării lui Unu” –, dar şi marea atenţie la divinele „mâini, atoatefăcătoarele“, ce nu mai pot „reface“ partea stricată din Sacrul Întreg Cosmic al fiinţării noastre.

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

Revista Agero – STUTTGART

Autor Emil Druncea

Lansare carte EMIL DRUNCEA, PE UN TON REGAL Maria Diana Popescu, Agero

      INSULA DE CUVINTE 

                                

                  DE

        EMIL DRUNCEA

                        

    

EMIL DRUNCEA, PE UN TON REGAL

Maria Diana Popescu, Agero

 

„Pregătit pentru zăpezi, ca un copac ce priveghează vîntul”,  poetul Emil Druncea ne invită la un carnaval pe „Insula de cuvinte” , care-i seamănă leit, „cum picăturii de apă, picătura de rouă, picăturii de mare”. Emil Druncea vine parcă dintr-o pînză a lui Dali, care ne tulbură şi ne face să-l apreciem deopotrivă cu emanaţia de valoare, de puritate, cu jocul raporturilor subtile şi uneori abstracte. Cunoscut atît prin Monografia dedicată marelui sculptor Ion Vlad, cît şi prin cărţile de poezie,  Emil Druncea, într-o permanentă luptă cu realul-suprareal, întreţinînd focul interior, doritor să transmită esenţa trăirilor sale, se arată în volumul de faţă şi mai atent la vers. Demersul liric se  înscrie pe un portativ inedit, introducînd cu mare fineţe o ordine plastică în lumea inspiraţiei, în lumea dinamică şi fără statornicie a materiei. Esenţe abstracte, inalterabile, fulguraţii ale clipelor, impresionante mlădieri ale limbajului, canoane, tonalităţi criptice, un fel de gradaţie a tensiunii lăuntrice, statuează micro-forme dominante de comunicare cu cititorul. Atras de exprimarea modernă prin care, se pare, sondează dincolo de realitatea concretă, în lumea misterelor, pe un ton regal, Emil Druncea emite judecăţi despre sine şi, purtînd o aură de înţelept, vorbeşte cititorului despre cunoaştere şi necunoscut, despre bucurii, dezolări, iubiri, hotare, despre măruntaiele gîndurilor sale: „Pe insulă,/ Tata / bea vin/ împreună/ cu doisprezece/ bărbaţi./ Vântul s-a înteţit/ în furtună./ Au rostit/ un cuvânt. ”

 

Dincolo de latura sensibilă a firii sale, descoperim, fără îndoială, şi partea intelectuală: cea a cîmpului de luptă personal. Aici cultivă, cuceritor şi distinct,  versul instantaneului, cel al notaţiilor sugestive, însă preocupat să consemneze, nu întîmplări, ci mai ales să filtreze starea de spirit, alimentînd lirismul din încordarea psihologică, din reacţiile conştiinţei: „Uneori,/ ne mai stau/ geamanduri în cale,/ alteori,/ sărim peste surâs, viaţa,/ un munte?/  o vale?/  Soarele,/ răsărit şi apus.” Urmărind efectul de construcţie, operează cu doze de percepţie metafizică, cu imagini aflate în sfere nedeterminate ale universului, imagini care manevrate de logica unui matematician pot genera algoritmi, pe baza cărora calculatorul ar putea scrie singur poeme sau ar putea picta. Aşadar, inspiraţia curge într-o extindere continuă, ca un bulgăre de zăpadă rostogolit din vîrf:  „Sunt cetăţean/ al Insulei de cuvinte./ Au pescuit pescarii/ întristarea./ Mâine,…/ vor trage/ focuri de armă/ vânătorii,/ fanfara va cânta/ pe datorie. Şi,…/ vor ciopli în piatră/ cioplitorii .” Nu trebuie să te strecori pe furiş pe „Insula de cuvinte”, poezia te învăluie cu voaluri mici de la primul pas, iar în momentul înaintării în lectură, o voce anume ne precede. Noi, instalaţi discret între interstiţiile ei, muţi de uimire, înnodîndu-i doar, prelungindu-i şoaptele, pînă la sursa din care vine poemul, pînă la punctul posibilei sale topiri în adîncuri. Deşi pe tot parcursul cadrele rămîn la fel mici, cu o anume respiraţie intelectuală poetul lărgeşte sfera lirismului,  promulgă un fel de metaforism, poleieşte cu sens punctele de contact cu cititorul: „…eu sunt/ cât  toate Câmpiile lumii,/ în toamnă foşnesc/ vechi cântece ţărăneşti/  dintr-un muzeu natural,/ şi e liber la fructe/ şi e liber la must./ Lumina şi umbra,/ iarba,/ copacul,/ Să ne bucurăm,/ aici e iubirea!  

 

Poezia i-a fost hotărîtă de destin, „Insula de cuvinte” îl captivează definitiv, el nu se apără de ea, la fel ca „Străinul” lui Albert Camus, cînd judecătorii îl condamnă la moarte. Oricît de absurd ar părea acest lucru, poezia îl scrie pe poet, îl ia în stăpînire, e o ciudată acceptare, extrem de sensibilă şi de vibrantă.  Neputînd să pună o barieră între sinele poetic şi realitate, se izolează în insula paradisului său, nu cu singurătatea banală a omului despre care vorbeşte Kierkegaard, ci cu singurătatea poetului plină de valoare, care nu ascunde abisuri, ci un magnetism sentenţios, tipic creatorilor remarcabili: „“Ca un plâns,/ coboară spre pântecele/ mamei eterne./ Panta rhei,/ lacrimi,/ fluviul domol,/ nesfârşitul./ Singur,/ o salcie pe mal.”Melancolia ţîşneşte şi ea uneori din adîncuri („În geamantanul ros/ de treceri,/ de reveniri,/ găsesc un penel,/ pictez zâmbind/ dezlegarea.”, dar poetul are cu sine o întreagă orchestră, ştiind să atingă cu delicateţe instrumentele, induce o vastă arhitectură muzicală. Mizînd pe acurateţe, pe adîncime de sens în eufonia poemelor,  Emil Druncea se remarcă din nou prin originalitate, el ştie să calculeze, să pună în mişcare inspiraţia, sugestiile şi imaginile, „Insula de cuvinte” arătîndu-se un relief de sensibilitate şi siguranţă. 

 

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de

Antologia Lanţul prieteniei

SEMNAL

Anunţăm cu bucurie apariţia antologiei «  Lanţul prieteniei » îngrijită de domnul Tudor Gheorghe CALOTESCU-scriitor .

Vă invităm să lecturaţi prezentarea cărţii de către poetul EMIL DRUNCEA.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Invitaţi spre lectură în  „ LANŢUL PRIETENIEI”

A luat fiinţă în ultima vreme Instituţia culturală a antologiilor literare. Acest lucru este privit în lumea literară din diferite unghiuri de vedere. O parte dintre lectorii acestor produse culturale sunt consacraţii care strâmbă din nas considerându-le produse sub standardele de ei fixate. O altă parte, cea a aspiranţilor la glorie  consideră demersul benefic pentru străbaterea primelor cărări spre drumul consacrării. În realitate,nu au dreptate nici unii, nici ceilalţi. Antologiile apar pe fondul sărăciei din această ţară, unde se alocă sume infime pentru cultură în general şi pentru literatură în special, iar scriitorii îşi pun la un loc micile lor economii sau se bucură de sponsorizări minime pentru a edita astfel de lucrări. Românii care reprezintă publicul ţintă pentru scriitori sunt la rândul lor săraci şi nu mai cumpără cărţi. Nu există studii de specialitate care să ne dea un reper în eficienţa culturală a volumelor antologice , prin urmare nu ne vom referi la subiect. Spunem doar că aceste antologii pot releva cititorilor poeţii adevăraţi. Autorii reuniţi în oaza de prietenie a domnului CALOTESCU apar în ordine alfabetică,după numele de familie , tot astfel vom scrie despre fiecare câteva rânduri.

CLAUDIA-LAVINIA ADAM, deşi ne spune cu candoare că este poetă amatoare nu ne opreşte să-i spunem că are talent, ştie arhitectura poeziei şi reuşeşte să se aşeze peste media contemporană pe scara de valori a poeziei româneşti. Poezia „echitaţie” ne atrage prin simplitate şi profunzime, fără urme de îndoială scrisă de o mână care ştie ce scrie.”mi-aleragă prin vene/ sireapă în spume/ cu coama în dubla-i spirală/…/ se-adapă din ploaia de ieri/ şi paşte pe creste/ prin iarba de mâine”. Muzicalitate interioară care ne arată contradicţia dintre trecut-petrecut şi viitor-speranţă, imaginea unui spirit tânăr, aprig , dar vai cu speranţe pline de sfiala neîmplinirii de visuri. Imagini de frumuseţe certă ne oferă şi poemul „harakiri lui don quijote” , unde poeta ne mângâie văzul cu metafore rare. „ noaptea se prelinge/ precum o imensă pată de tuş/ peste sinapsele cuvintelor,/…/ mai răsare din când în când/ privirea unui don quijote/ lucind în inima nopţii/…”. Un poem plin de sens, bine scris, fapt care ne determină să-i spunem că are drumul ei în patria frumuseţii numită POEZIE.

ANNE MARIE BEJLIU este o poetă care şi-a găsit drumul. Domnia sa are câteva volume de autor publicate, a apărut în câteva antologii, una dintre ele publicată şi în limbi de circulaţie universală. Poeta ne propune „ în fibrele timpului” meditaţia trecerii prin timp, în versuri de aleasă curăţenie şi vibraţie.”sare şi mercur/ se pierd în cenuşa timpului,/ când visul din vis/ primeşte vadul întreg,/ într-un ocean de lumină./ nu mai este timp/ este doar bucuria/ existenţei pure,/  în măruntaiele gloriei/, când arderea/  îşi uită urmele/ pe o pană de vultur/…”, ca mai apoi să se bucure de existenţa firavă a fiinţei, cu bucuriile ei cele simple în poezia „suntem”.”în firul poeziei/ două castele de jad…/ între noi,/ unicornul/…/ mai ştii?/ odată, demult/ ţineai în palme argila./ surâsul timpului/ a crestat pleoapa unui nor…” . Tânără şi frumoasă, poeta nu putea să nu-şi etaleze iubirea, aşa cum o face în poezia „te-am văzut”. Într-un decor citadin, „la capătul străzii/ ridicai / o cetate de gânduri./ ţineai strâns în pumni,/ un pescăruş de hârtie./ râdeai/ în aşchii de timp,/ aşteptându-mi sărutul.,/…”. Într-o lume din ce în ce mai acrită de vreme, de vremuri, freamătul curat al poeziei doamnei BEJLIU ne aduce bucurie, iar noi îi urăm inspiraţie şi îi dorim poeziile în volume de autor şi antologii.

VALENTINA BUCUR ne întâmpină în antologia „Lanţul prieteniei” cu poezii ozonate de tinereţea-i năvalnică şi de tinereţea poeziei domniei sale în care găsim tablouri lirice într-un amestec de stiluri, suprarealist cu baroc. Avem imagini inedite, metafore rare , forme noi în arhitectonica poeziei, toate la un loc formând „obrăznicia” unei poete talentate şi grăbită să ne arate şi nouă cine este ea. Ea, poeta, se ascunde în spatele unei biografii altfel scrise, dar îşi dezgoleşte sufletul astfel încât cititorii să nu mai lase antologia din mână. O persuasiune demnă, un marketing poetic ce ar putea în proporţie mare să dea roade.  Este greu să te opreşti la o poezie, toate sunt valoroase, le citesc şi le recitesc şi nu ştiu care dintre imagini o spune mai bine ca să o spun şi eu laolaltă cu ea. Braţ la braţ cu poeziile sale, pornesc acţiunea de relevare a imaginilor care i se potrivesc şi care fac la un loc un mănunchi de scriere valorică, pe care , dacă o menţine şi o creşte, o va vedea aşezată în cărţi şi reviste de top. „ Lumina răsăritului rostogoleşte-n mare/ o stea topită-n  ochiul stâng al unui ieri neodihnit/…/ suntem cerneluri din mătasea fluturilor ce dorm/ în coama unui Pegasus băut de nori”(cutia cu mărgele de pe noptieră).

„ Din joben, un peştişor răstoarnă/ plaja cu mare hoinară.(firescul).

Cititorii vor mai găsi multe şi minunate prilejuri de încântare în antologie, la popasul lor pentru lectură la numele Valentina BUCUR.

DANA BURGHELEA este poeta suavă din această antologie. Ea scrie despre ce vede, despre ce trăieşte aievea cu acea doză de curăţenie simplă a omului bun şi astfel îi bucură pe cititorii nesofisticaţi cu realizări pe placul lor. Titlurile îi atrag pe aceştia ca un magnet :De-ar fi să fie, Să-mi fie, Rugul , Încă un fior, Paşnic etc., iar tema centrală este iubirea cu cele bune şi cu cele rele, o filozofie simplă, directă, într-un stil care poartă patina vechimii. Iată mostra în poezia »De-ar fi să fie », unde poeta este dispusă la toate formele la dispoziţi pentru chemarea iubitului. « De-aş măsura-n genunchi şirul iubirii/ Aş trece fluierând de legea firii,/ Şi-aş arunca cu vise peste stele/ Să fii mereu pecetea vieţii mele. / Dac-aş putea cu inima pe buze/ Te-aş săruta cerîndu-mi scuze,/ Că nu voi reuşi să egalez balanţa/ În care numai tu aduci speranţa. / Dar eu nu pot decît să tac/ Iubirea să mi-o fac colac,/ Cu care să străbat oceanul,/ De-ar fi să fie ziua cât e anul ! »

Acelaşi stil, aceleaşi gânduri spuse străbat poezia sa şi le urez cititorilor lectură plăcută !

TUDOR GHEORGHE CALOTESCU nu este poet. El este un virtuoz al cuvintelor care se prefac în simfonii line, în tablouri viu colorate, în statui de granit. « vinovaţi /sunt fluturii / dacă nu polenizau / floarea de măr/ raiul ar fi fost / şi acum pe pământ ( FLUTURII). Echilibru, nimic distorsionat, muza aproape. Mă aflu în faţa unor poeme scrise de domnul Calotescu şi nu pot să aleg versuri , pentru că toate sunt egal de inspirate, totuşi risc, e grea critica literară. « dacă primăvara/ ar putea alege să fie om/ o femeie ar fi/ parfumul ei îmbătător »( ETERNĂ) declară sub jurământ de frumuseţe POETUL, iar metamorfoza posibilă numai şi numai în poezie, Regina artelor literare, îl arată cititorului ca pe un bărbat bineştiutor de preţuirea femeii. Autorul îşi crează lumea sa şi nimic nu pare să-l oprească din drum, iar eu nu pot decât să aşez în retina cititorului poemul  ÎNMUGURESC , astfel vom trăi laolaltă cu cititorii bucuria. »proiecţia primăverii/ în plan de iarnă/ fulgi de zarzăr/ pârtii de iarbă/ senzaţia mugurului/ aşteptarea zborului/ simfonia ghiocelului/ crângul alb înaripat cu fluturi/ concertul privighetorii/ şi undeva în centru/ un om înmugurit / aşteptând să-i crească/ aripile ». Poemul « Stejarul » este un autoportret modern, « pictat » în tuşe groase la vedere şi luminate de calitatea de poet a autorului. »Sunt un stejar/  îndrăgostit / de zborul / păsării măiastre/ …/sunt încercarea de a face/  aripi / din ramuri /…/sunt un stejar / ce visează la zbor / îmbrăţişat cu cerul ! » Dar vine timpul care « e lumina de dincolo/ unda pe care venim şi plecăm/  am văzut asta/  în clipa curcubeului/  răsărit între cele două lumi/  timpul / e măsura iubirii. »(TIMPUL) şi ne arată filozofia simplă , dar plină de miez a poetului, formulă originală de transpunere în poezie a zeului Cronos, cel neiertător şi care ne trece spre o altă lume, poate mai bună, haltă fiind ţărâna din poezia cu acelaşi nume. Tudor Gheorghe Calotescu face parte din stirpea rară a poeţilor care îţi rămân în minte pentru fiorul poeziilor sale, pentru senzaţia că şi cititorul ar fi putut să scrie aceste poezii, pentru lecţia de umilinţă faţă de cuvintele pe care le aşează cu grijă în poeme. Aflat la primul volum publicat, pe un drum al  continuităţii stilului său deja conturat,  îi prevăd o cale luminoasă în peisajul liricii româneşti.

EDUARD DORNEANU scrie poeme de dragoste şi scrie frumos. Dragostea şi filozofarea dragostei sunt una în poemele domniei sale, scrie despre ce e , dar şi despre ce ar vrea să fie. Iubita lui  ne rste înfăţişată ba aievea, ba în închipuire, poetul iubeşte atât femeia, cât şi iubirea de iubire. « îmi schimb culoarea ochilor,/ aşteptând să îţi schimbi/ semnul buzelor./ blestemul ne adună fiorul,/ în vârful pumnalului de argint./ îţi deschid visele cu el,/ invocînd nerăbdarea./ îngerii tăi somnoroşi/ mă acceptă.(Ghotic). Un joc între real şi ireal, ca de altfel în toate poeziile sale, în sensul că ambientul iubirii este creat de către poet, iubita fiind o adăugire dorită, visată ca şi scop al iubirii. »dragostea ta/ poartă norii./ ca un blestem/ atârnat  între nord şi sud/ trădarea mea / aduceploaia./…/primăvara/ mă găseşte vâslind/ pe cerul sculptat în inima ta.( Vâslind pe cerul din inima ta). Poemul său piesă de rezistenţă se numeşte »Cumva » şi ni-l arată pe făuritorul de imagini plastice la valoarea sa de talent şi îl citez în întregime. « promite-mi,/ că îmi vei ascunde dimineţile/ pe buzele tale…/ promite-mi,/ că pe trupul tău/ va sta scris poemul meu/..promite-mi,/ că mâinile tale vor locui/ strâns legate de trupul meu./ şi atunci,/poate atunci,/vom fi iarăşi amanţii nebuni/ din labirintul interzis./ promite-mi iubito,/ aşa cum tu promiţi…/ când trupul tău primeşte poemul meu./balada de dor/ buzele tale murmură/ sub povara unei iubiri purpurii./ eu şi tu,/ căutând dimineţile/ pe buzele tale,/ cumva…

Eduard Dorneanu şi-a găsit drumul, şi-a găsit stilul propriu şi poate să plece la braţ cu poezia pentru noi cuceriri.

ANY DRĂGOIANU este poeta tristeţilor demne şi a iubirii delicate. Ne mângîie cu discreţie auzul şi văzul, dorind cu sfială să ne facă părtaşi la trăirile domniei sale. « timpul meu, ca al oricărui muritor/ se ţine scai de tic-tacul inimii/ şi noaptea, când urşii se ascund în bârlog,/ trec peste mine sute, chiar mii de amintiri/ cu viaţă » (miros de spadă). Trăirile sale sunt un amestec bine dozat de amintiri rele şi de amintiri bune, de răzvrătire olimpiană şi de acceptate implicită. »mă vrei pasăre sau femeie / cu păr despletit, cu forme ispititoare/ cu mers de felină/ cu zâmbet de poezie ?/ascult…timp…bârlogul…păsări…/ o Evă nebună…un Adam rătăcit (amestec).

Amintirile poetei Any Drăgoianu vin din viaţa mereu repetată : »Sunt o pasăre de iarnă/ Cu aripi de ghiaţă/ …/Am un suflet cât un copac/ Şi o inimă cât o frunză de stejar/  Noaptea visez la nopţile albastre / Ale copilăriei mele.( Amintiri) .

În poezia intitulată «  Geometria cuvântului » poeta face o introspecţie în eul său interior şi află uşor surprinsă, apoi recunoaşte dureros că vina neâmplinirilor îi aparţine.  « sunt o femeie de gheaţă / şi-mi topesc zâmbetul/ în geometria cuvântului tău/  niciodată nu m-ai privit/ dintr-un unghi favorabil / niciodată / laturile sufletului meu / nu au găsit un punct comun/ cu mâinile şi gura ta/ suntem doi fulgi/

înghiţiţi de iarna / ce ne-a spulberat nopţile .

Avem spre lectură şi spre bucurie poeziile unei poete de valoare şi cititorii se vor întreba la rândul lor ce şi cum a fost, este şi cum visează să fie viaţa lor, căci şi acesta este rostul poeziei, să ne facă un pic mai oneşti cu noi, ca să fim oneşti cu ceilalţi.

ELENA DORINA HALAS este ingenua din antologie, perpetuua adolescentă cu suflet neîntinat de vicisitudinile vieţii. Domnia sa visează, se metamorfizează în elemente naturale, de parcă ar fi dintotdeauna. « Eu curg în mare şi sunt o mare/ Sau un ocean de visuri şi dorinţi/ Albastre, verzi, în tonuri muzicale/ Şi sunt în stare să te scot din minţi » ( Sunt apă curgătoare). Domnia sa nu se sfieşte să ne spună pe un ton adolescentin adevărul din poezia Adevărul . » În tot ce fac şi spun sunt eu-un ciob/ dintr-un conglomerat / de adevăruri şi minciuni ». Cititorii care adoră poezia clasică, patinată, găsesc în poezia doamnei Halas prilej de bucurii.

AURICA ISTRATE scrie în dulcele stil clasic despre iubire cu toate împlinirile şi neîmplinirile sale. » să nu mai vii, zăvor am pus la uşă/  Cărarea am ucis-o chiar pe prag/  Chitara are strune de cenuşă/ Iar versul, e un  monoton şirag.( Să nu mai vii).Iubirea este oriunde, natura sa sufletească se uneşte cu Marea natura şi ies de-aici versuri frumoase. » Te-mperechezi cu mine –n mii de feluri/ M-alungi, mă chemi,mă silui, mă adori,/ Iar când pândeşte luna printre storuri/ Alcov mă faci şi-n mine te cobori. Poezii vibrante în inimile şi sufletele celor îndrăgostiţi, oferite de Aura ( Nume predestinat) Istrate.

IRINA LUCIA MIHALCA, poeta cu zâmbet mereu enigmatic, ne aduce spre lectură o poezie la fel de enigmatică şi nu ştii dacă este veselă sau tristă, aş spune că este maidegrabă şi veselă şi tristă. »În  lumina zorilor/ pe palma meaadia/ petala/ unei flori de măr » ne spune cu simplă bucurie în poezia  O nouă primăvara, apoi îşi arată identitatea în poezia  Suntem » Ca un vis neîntrerupt vreodată/ …/ ca o centură de timpuri prin spaţii/../ ca ziua ajunsă dinaintea eternităţii/ Noi suntem » O privire spre lumea exterioară o face pe doamna Irina Lucia MIHACA să scrie în poezia Omul, doar omul…ermătoarele : »omul vusează, omul te visează/ …/omul iubeşte, omul te iubeşte/ omul răneşte, omul te răneşte/ …/ omul uită, omul te uită ». Ce v-am spus, speranşe şi păreri de rău în poezia ei, dualitate ce o caracterizează în scris pe Irina Lucia Mihalca.

VIOLETTA PETRE este poeta pe care o cunosc cel mai bine dintre prietenii autorul acestei antologii, domnul Calotescu. Sub deviza »La mine-n suflet e pustiu !» această doamnă a marilor iubiri scrie o poezie de forţă, dulce-amară , poezie plină de miez dacă este citită cu iubire. Scriu titlul şi două- trei versuri dintr-o poezie şi rezultă altă poezie. Iată : »Din ( raza la pătrat ori Pi) , doar Pi/ Din cercul ce am fost odinioară… »Divorţ). Sau : «  Mă plânge un solfegiu violet/ În ceasul de vecernie târzie »( VIOLETERA). Doamna Violetta PETRE plăteşte în poeziile sale sensibile tribut tăcerii, pentru că lipsa comunicării cu persoana iubită duce la despărţire  şi îi rămâne un rest în suflet, apoi rămasă singură se miră L Ce albastru este ochiul meu !) în poemul cel mai valoros prezentat aici. » Nu ştie nimeni ce culoare port/ Şi nici ce-ascund la răsărit sub cer/ Mi-am cumpărat tristeţe din import/ Aici e prohibită, lacrimi pier… ». Vă invit stimaţi cititori la bucuria lecturii poemelor VIOLETTEREI PETRE şi vă asigur că veţifi încântaţi.

ANIŞOARA POPA este poeta care filozofează lucrurile simple ale vieţii cotidiene. »singuri ne naştem/ tot singuri murim/ …/o cruce înseamnă/ un loc de plecare »(trecere). Pretenţiile poetei faţă de întâmpinările vieţii sunt minime, fapt care atestă realism. » Timpul stă în loc monoton/ nu plouă nu ninge nu doare/…/ omul singur cântă/ viforul tăcerii în doi/ …/privesc/  ascult/ accept.( fără pretenţii). În faţa neputinţelor o determină pe Anişoara POPA să scrie un frumos poem al tăcerilor, intitulat“tăceri”.

“tăcerea ta / tăcerea mea / sunt scrise/  din lacrimi sărate/  povestite de inimi uitate/
în trupuri curate/  dorinţe uscate /…/norocul se-mparte/ absenţă şi moarte/ chipul de lut/ de vremuri vândut/  lucind ireal/  cu gândul golit/  tu taci şi eu tac/  oare-am murit? ANIŞOARA POPA scrie o poezie agreabilă, nu şi-a aşezat încă stilul propriu , filozofează , iaar cititorii se vor bucura de lectură.

OANA RADU scrie o poezie adolescentină, despre iubire şi despre cele bune-rele ale vieţii. Cităm un poem reuşit, pentru a atesta subţirimile de talent ale autoarei.

(Timpul şi noi). « Ceasul,/ tic tacul mut surd şi insistent, implacabil,/ timpul, care işi vede indiferent de drum./ Tu şi eu,/  călătorind zilnic într-un carusel care oscilează iremediabil intre Valea Certurilor şi Dealul Împăcării./ Şi ochiul stâng/

inceţosat , /  care se încapăţanează să spună că nu are nevoie de o dioptrie mai mare:/ -Hei! mai dă-mi pace sunt în dreptul inimii, urlă el, poate că nu mai vreau/ „să văd”!!/ Timpul şi noi- două constante./ Şi ochiul? întreb eu/ Ochiul? / Lasă-l să urle, spui tu. » Dacă pe viitor va scrie la fel ca în acest poem , OANA RADU va deschide drumul ei spre marea poezie.

CLAUDIU NICOLAE ŞIMONAŢI excelează în poemele scurte, adevărate flash-uri care îi dau un aer de intelectual,  fin, observator al vieţii în esenţa ei. Încep prezentarea cu poezia Sentiment cu tematica implicită în titlu . « Cerul deasupra capului meu,/ o galaxie spre care/ n-aveau să zboare/ nici pasărea, nici gândul…/

doar sentimentul iubirii,/ de care m-am înşelat…”. În poezia « Mirare » găsim un joc finuţ de păreri. « În lumina lunii/ dezvelită de veşmintele/ îmi vorbeai/ într-o limbă necunoscută/ pe care o înţelegeau/ doar amintirile. Toamna reprezintă pentru domnul Claudiu Nicolae ŞIMONAŢI un coşmar şi ne spune aceasta cu talent în poezia cu acelaşi titlu. »demoni născuţi/ din rădăcinile/ norilor cenuşii/ ai toamnei.

Poetul mai scrie şi pasteluri moderne, ( vezi Decor ),  poezii cu aplecare spre filozofie ( vezi Viziune ) şi astfel aduce în inimile şi sufletele cititorilor bucurii, gânduri curate de luare-aminte şi îi salutăm apariţia în antologia « Lanţul prieteniei ».

DORINA  ŞIŞU sau vrăjitoarea cuvintelor este gazda imaginilor, metaforelor şi arhitecturii poeziei de bună calitate. Cuvintele vin la ea parcă vrăjite  de o doamnă norocoasă în domeniu. Poezia ei este tristă, superioară, poeta n-are altceva de făcut decât să aşeze cuvânt lângă cuvânt, într-o alchimie numai de ea ştiută. «  Plină de gol » este numele unei poezii exprimând starea aproape permanentă.

« se sparg misterele/ visul chircit de durere/ dorinţa de-a profita de lumină/ se transformă în pământ uscat/ şi fruntea a sărutat cerul/ a rămas zdrobită iubirea/
de dor/ de drum/ un fum ce duce departe/ numele meu/ un anotimp al ploii / …/

sărut/ în fiecare noapte/ aceeaşi lumânare/ paralel cu infinitul/ rămâne visul chircit de durere, » În poezia « Timpul şarpelui » poeta ne aduce aminte în stil personal despre păcatul originar : »păcatul pământului/ chemarea cerului/ năucitor e/
sufletul pierdut/…/ frica şoaptelor de iubire/ atingerea fericirii pe buze/ e o realitate din lumea şerpilor/ acolo unde tu ai aruncat întâmplarea ». Găsim în scrierile minunatei poete Dorina ŞIŞU prilej de lectură de înaltă ţinută artistică, atât de plină de metafore de excepţie încât nu poate exista pe lume om cu inimă şi suflet la purtător să nu iubească aceste poezii.

LELU NICOLAE VĂLĂREANU ( SÂRBU) , poetul-filozof ne întâmpină cu poezii de dragoste ( Alunec în lacrimă), cu poezii filozofice (Am întâlnit munţii) , poezii pshicologice ( În adâncul subconştientului), temele din titlu nefiind altceva decât o eliberare asumată pentru a îşi rosti variatele sale trăiri, după o lungă perioadă de viaţă. « hazardul e o întâlnire/ pe drum cu moartea/ » ne spune poetul  senin, ea, moartea  « are poarta deschisă/  te cheamă/  să treci prin foc/ apoi aşază piedici/
să cazi/ în mrejele ei/ aproape invizibile/ pline de capcane/ ştia asta/ se temea să nu le lovească/ şi să declanşeze destinul.( Apoi aşază piedici). Până ce doamna în negru va pune piedici, poetul iubeşte, dovadă poezia Alunec în lacrimă, poezie în care este iubirea « Clipele-mi trec prin cuvinte/ Te caut într-o silabă cu sunet,/
Vine noaptea şi aşază întunericul/ Între privirile noastre de sfinx./ …/  Şi-n cascada verde din ochii tăi/ Alunec pe pietre, alunec în lacrimă. « . Domnul Lelu Nicolae Vălăreanu( Sârbu ) scrie o poezie care place, drept pentru care vă invit la lectură.

Antologia de faţă este până la urmă creaţia colectivă a unor izvoare de bucurie, iar poeţii de-aici au prilejul şi răspunderea de a da ochii cu cititorii prin intermediul cărţii.

Autor Emil Druncea,

PARFUM DE VIOLETE

PARFUM DE VIOLETE.

Cartea de versuri „Dincolo de cer”,apărută în 2010 la editura PIM din Iaşi ne propune o lectură agreabilă a unei poete care trăieşte vârste diferite în acelaşi timp. Găsim în cartea de versuri adolescenta diafană veşnic îndrăgostită, femeia tânără şi iubitoare şi femeia matură care îşi caută locul dincolo de cer iubind iubirea de Dumnezeu şi de sacru,spre liniştea ei sufletească. Te atrage pe loc şi definitiv disponibilitatea poetei în a crea cu sinceritate artistică şi sufletească metafore noi cu parfum de flori de violete.”Miroase a răşină arsă şi mai cad/ Cuvinte dintr-o tainică prefaţă…”,versuri din poezia „Inele..ruginesc” ne arată cum dintr-o imagine banală pentru inşi se transformă în poezie pentru o fiinţă sensibilă.Altă metaforă reuşită în poezia sa „Casa părintească..””Casa părintească,busuioc de leac/ Prins pe la icoane care încă plâng”,unde întoarcerea plânsului mamei în plânsul veşnic al icoanei denotă talent şi sensibilitate şi întreaga poezie „Poemul meu”,adevărată profesiune de credinţă.Cartea este fundamentată pe credinţă religioasă în sensul cel adevărat ,pe de-o parte,în poezii purtând titluri semnificative(Sfânta Marie ,primeşte-ne la tine!,Schimbarea la faţă,Izvorul tămăduirii,Buna Vestire,De Bobotează etc) şi pe iubirea laică ,pe de altă parte(Poemul meu,Fumegă-nserarea,Cascada…o plângere extremă de iubire etc) N-am să fac apropieri cu alţi autori,pe considerentul că orice asemănare între poeţi este un simplu act de exerciţiu intelectual,iar în realitate sensibilităţile nu pot fi comparate.Tematica este a vieţii laice îngemănate cu viaţa întru credinţă ,despre iubirea ei pentru Regina Maria,nuntă în cer şi pe pământ,amintiri despre părinţi, iubirea pentru ţinutul natal,toate poeziile conţin versuri de o certă frumuseţe . Nu încape nicio îndoială că avem în faţă opera unei poete atinse de har,luminată de îngeri şi prietenă cu muzele. Tonul,atât de blând şi de bun este ca un medicament împotriva deznădejdii,un parfum îmbătător pentru cei dăruiţi cu iubirea de frumos,cititorii. Merită cu prisosinţă aplecarea spre filele acestei cărţi care conţine şi grafica de excepţie a doamnei Geanina Vatamanu,care realizează şi coperta. Merită să menţionăm şi faptul că apariţia acestei cărţi frumoase a fost sprijinită de Asociaţia Universul Prieteniei din Iaşi,care promovează operele celor pe care îi are prieteni, iar nouă ne rămâne bucuria de a-i transmite poetei mulţumirile noastre,îndemnându-i pe cititorii de poezie bună să caute „Dincolo de cer” în librăriile terestre.

 

Autor Emil Druncea

 

O CARTE EVENIMENT !

O CARTE EVENIMENT !

Obişnuiţi cu stiluri preţioase şi uşor snoabe de către teoreticienii literaturii de la noi, am pornit cu jumătate de elan la lecturarea cărţii scrise de Dorina Şişu „INCURSIUNE ÎN ROMANUL GREC-LATIN”,Editura Transilvania,”2010, în colecţia Cititor de proză .Ce m-a bucurat încă de la începutul lecturii a fost stilul simplu dar profund al scrierii,semn că talentul de prozator al autoarei este prezent şi viguros şi ne pregătim sufleteşte să citim romanele care vor veni. Despre autoare nu ştim decât că este cadru universitar la Braşov şi vom afla împreună despre carte în rândurile ce urmează.Structurată în patru capitole,lucrarea de faţă vrea să ne aducă la suprafaţă geneza romanului antic grec şi latin. O acţiune curajoasă dacă ne gândim la sursele de cercetare,puţine ,vechi,texte uneori criptate,pe care autoarea se nevoieşte să ni le decripteze .Aşa cum arată încă din Cuvânt înainte,autoarea îşi propune să cerceteze iar nouă ne propune să aflăm despre „semnificaţia călătoriei în literatura universală,în special în cea romanescă” şi „totodată lucrarea de faţă se vrea a fi o prezentare a celor mai valoroase romane ale Antichităţii”.Adept declarat al filozofiei conform căreia omul este un veşnic călător prin lume şi prin lumi,întâlnindu-ne pe aceeaşi lungime de undă,am descoperit lucruri noi,am regăsit lucruri vechi sub o prezentare măiastră de această dată.Autoarea pleacă în incursiunea ei de la mitul homerian al lui Ulise, cel mai puternic şi nesecatul izvor al inspiraţiei ulterioare a marilor creatori Goethe sau James Joyce,titanii la rîndul lor care au revoluţionat fiecare literatura universală. În capitolul II „Geneza romanului antic” ,Dorina Şişu ne vorbeşte despre istoricitatea care a condus la apariţia romanului ca specie literară şi ajunge la concluzia că în periada elenistică, după dispariţia formei de guvernământ a oraşului-stat,populaţia trece la un nou mod de gândire şi pe cale de consecinţă la gusturi noi în materie literară. Temele romanului antic sunt erosul şi aventura înţeleasă ca fiind călătorie iniţiatică, iar naraţia la persoana întâi a descătuşat fanteziile autorilor care scriau în romanele lor despre călătorii şi aventuri amoroase reale sau imaginare. Gustul publicului a avut ,se înţelege un rol determinant,cererea fiind fabuloasă pentru acele vremuri.Tributar nuvelisticii ,teatrului şi epicităţii lirice anterioare,romanul grec antic devine încetul cu încetul o specie literară de sine stătătoare,personajele devin din ce în ce mai bine creionate,dar tot naraţiunea îi dă un „anumit farmec,vioiciune şi fluenţă”,după cum conchide autoarea.În pagini le următoare,doamna Şişu ne prezintă romancieri antici greci,despre care cititorii vor afla sau îşi vor reaminti,rolul nostru nefiind acela al unei analize ci acela al promovării scriitoarei şi a operelor sale,în folosul elevilor,studenţilor,romancierilor începători şi nu numai, şi a tuturor celor care sunt interesaţi de trecutul literar al omenirii.Continuă apoi cu prezentarea romanului antic latin,pe care îl consideră pe bună dreptate ca fiind unul al condiţiei umane,diferit de cel grec prin faptul că aici autorul nu mai are păreri definitive ci este un ins alergând după o viziune a lumii,mereu aceeaşi şi mereu schimbătoare,prefigurînd deja revoluţiile romaneşti ale secolelor al-XIX-lea şi al-XX-lea. Se continuă cu exemplificări,care atestă caracterul ştiinţific al operei de faţă şi lucrarea se încheie cu concluziile autoarei,pe care cred că le veţi citi în această carte eveniment.Încheiem şi noi cu ultima concluzie din carte,în care doamna Şişu ne spune că”Înreaga proză a literaturii reprezintă un text continuu ,o tentativă infinită de rescriere a realităţii,de refacere sisifică a marelui text nemărginit ,care este existenţa”.Cu optimismul de a crede că cel puţin o parte dintre cei care au citit aceste rânduri vor zăbovi un pic din timpul lor pe lectura care îmbogăţeşte, şi credem că nimic nu-i în zadar.

Autor Emil Druncea

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: