Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici

o inițiativă care dorește a veni în sprijinul cititorului -Recenzii

Archive for the category “Note de lectură”

Amantele de Elfriede Jelinek

„Văd relaţia dintre un bărbat şi o femeie într-o cheie hegeliană: e relaţia dintre un stăpân şi sclavul său. Atâta vreme cât bărbaţilor le poate creşte cota sexuală prin muncă, faimă sau bogăţie, în timp ce puterea femeilor se reduce la corpul, frumuseţea sau tinereţea lor, nimic nu se va schimba.„(Elfriede Jelinek)

 

Un titlu foarte sugestiv pentru o carte tristă. Foarte tristă, răscolitoare, care te lasă pe gânduri şi te face să te ruşinezi privind în urmă. Îţi dai seama cu câtă ipocrizie ai trecut prin viaţă, câte compromisuri ai făcut, să fii în rând cu lumea. Elfriede Jelinek e chirurgul. Pe masa de operaţie stă comunitatea pe care o disecă. De sub bisturiul său ies la suprafaţă toate stereotipurile sociale şi forţa lor subjugatoare, stereotipuri pe care le întâlnim în toate comunităţile. Unii le numesc « rânduială ». Alţii « tradiţie ».Cert este că din momentul în care scoţi nasul în lume, vrei nu vrei, intri într-un imens angrenaj oferind propriul tribut pentru perpetuarea tradiţiei.

 

Două femei : Brigitte şi Paula. Două vieţi trăite în umbra bărbaţilor de care se vor agăţa precum două tulpini de iederă. Brigitte are norocul să lucreze în fabrică. Ea are deja un statut. Însă atâta timp cât nu-i femeia unui bărbat nu-i nimeni.  „dacă are cineva un destin, este vorba de un bărbat. dacă i se face cuiva un destin, este vorba despre o femeie.”

 

Aşa că Brigitte a pus ochii pe Heinz. El îi va oferi un viitor. „heinz se numeşte în acest caz special viaţa. viaţa adevărată nu numai că se numeşte heinz, ea şi este heinz. în afară de heinz nu există nimic. ceva ce este mai bun decât heinz este cu totul intangibil pentru brigitte, ceva ce este mai rău decât heinz nu-i trebuie lui brigitte.”

 

Brigitte nu-l iubeşte pe Heinz, mai degrabă, îl detestă. Nici Heinz n-o iubeşte pe Brigitte şi, atâta timp cât viitorul îi este asigurat, Heinz are dreptul să ţintească mai sus. « heinz se joacă adesea cu gândul să-si ia pe altcineva, care are ceva de oferit, cum ar fi bani gheaţă sau spaţiu pentru un local adecvat de prăvălie. brigitte are de oferit un corp. brigitte are sâni, coapse, picioare, şolduri şi o păsărică. pe astea le au şi altele, uneori chiar de o calitate superioară. brigitte îmbătrâneşte tot mai mult şi devine tot mai puţin femeie. concurenţa întinereşte tot mai mult şi e  tot mai mult femeie. »

 

Ca orice femelă, Brigitte ştie din instinct că pe orice mascul îl poţi cuceri numai gâdilându-i orgoliul, spunându-i cât de frumos, de deştept, de grozav este. Şi făcându-i declaraţii de dragoste. Şi Brigitte se jură că nu mai poate trăi fără el. Că-i soarele vieţii ei. Deşi lui Brigitte îi este scârbă de Heinz. De corpul lui gras şi alb faţă de care simte repulsie de fiecare dată când fac sex. Însă e fericită în acele momente. Ştie că doar aşa îl poate lega pe Heinz. Mai ales dacă i-ar face şi un copil. Atunci toată viaţa ei ar căpăta sens. Ar fi cineva. Ar fi nevasta ui Heinz. Ar fi mama copilului lui Heinz. Şi întreaga comunitate ar respecta-o. De aceea unicul ţel al Brigittei este acum să-l atragă pe Heinz în pat, să-i facă un copil şi s-o ia de nevastă. Să-i fie pur şi simplu amantă, la dispoziţia lui, oricând, în aşa fel ca Heinz să ajungă dependent de existenţa ei. « păcat că brigitte îl urăşte atât de tare pe heinz. »

 

Brigitte e ca un alergător de cursă lungă. Ştie că trebuie să depăşească toate obstacolele şi să reziste până la capătul cursei. Un prim obstacol este însăşi familia lui Heinz care nu dă doi bani pe Brigitte. Mai ales mama lui Heinz  care consideră că Brigitte nu-i de nasul fiului ei. Într-o bună zi Heinz va ajunge antreprenor şi are nevoie de-o nevastă dintr-o familie bună. Aşa cum este Susi. Şi Susi este un obstacol în calea Brigittei, iar Heinz a început să viseze şi el la ea. Susi e femeie şcolită, nu o simplă croitoreasă ca Brigitte. Susi are idealuri şi are tot ce-i trebuie, n-are nevoie de Heinz s-o facă femeie, s-o facă cineva. Lui Susi chiar îi este milă de Brigitte, când vede câte îndură de la Heinz şi de la familia lui. Însă Brigitte o urăşte pe Susi şi-ar vrea să-i dispară din drum cu toate ifosele ei despre iubire.Chiar şi tolomacul de Heinz se lasă cucerit de Susi. Heinz face sex cu Brigitte şi se gândeşte la Susi. Numai că Susi nu-l ia în serios pe Heinz. Suzi îşi doreşte un intelectual fin, asemeni ei, nu o brută ca Heinz. Norocul Brigittei !

 

 În cele din urmă Brigitte rămâne gravidă. Heinz o ia de nevastă şi astfel micul Harald întregeşte destinul mamei sale. Totul s-a petrecut aşa cum îşi dorise Brigitte. Heinz a devenit un înfloritor om de afaceri. Brigitte a crescut precum o pâine, s-a îngrăşat şi acum e din nou gravidă. Pântecul ei şi-a făcut datoria. Brigitte -iedera e bine agăţată de stejarul Heinz. „zicala veche spune că femeile sunt născute pentru durere, iar bărbaţii sunt născuţi pentru muncă: fiecare şi-a încleştat dinţii în trupul celuilalt şi sălăşluieşte acolo ca un vandal, trăieşte şi se hrăneşte din el, asta se numeşte o simbioză.”

 

Heinz înfloreşte datorită bucătăriei lui Brigitte. E deja gras ca un porc. E mare om de afaceri. Acum Gitti e cineva. Împrăştie în jurul ei calm şi linişte. E convinsă că şi-a îndeplinit misiunea de femeie pe pământ. A abandonat şi fabrica pentru a se dedica copiilor şi lui Heinz. A ajuns stăpâna casei şi pentru că a creat o familie numai a ei atât de mare, a trebuit să-i dea afară din casă pe părinţii lui Heinz şi să-i trimită într-o cămăruţă ; destul de ajuns pentru doi bătrâni. Şi Heinz e fericit acum E mulţumit de alegerea făcută. Nici nu-şi poate închipui viaţa fără Brigitte. Ce-ar fi putut face el, un antreprenor, c-o intelectuală ca Susi ?

 

Acesta a fost drumul Brigittei.

 

Cealaltă eroină a romanului este Paula. Paula este de la ţară şi are doar 15 ani.Visează să ajungă croitoreasă, deşi mama sa o îndeamnă să se facă  vânzătoare sau casnică. A abandonat şcoala, dar speră să găsească un bărbat care să-i dea identitate, s-o facă femeie, să fie şi ea cineva în societate. Dacă Brigitte a fost exemplul pozitiv al femeii care îndură orice să-şi atingă ţelul,  Paula este exemplul negativ. Paula îndrăzneşte să viseze la iubire. « paula visează ca toate femeile la dragoste. toate femeile, inclusiv paula visează la dragoste…piatra de temelie e pusă chiar din şcoală. că paulei chiar îi trece prin cap să compare dragostea cu flori, cu muguri, cu ierburi şi mirodenii e o urmare a anilor când era la şcoală. că paula leagă dragostea de senzualitate e o urmare arevistelor pe care îi place să le citească. a auzit deja cuvântul sexualitate, dar nu l-a prea înţeles. »

 

Paula greşeşte profund. Ea aşteaptă să fie aleasă, să fie preţuită, să fie iubită. Uneori merge la dans şi se întâlneşte cu Erich, cel mai frumos băiat din sat. Erich e lemnar şi-i râvnit de toate femeile. Are 23 de ani, n-are prea mult creier şi-i place să bea. Dar Paulei nu-i pasă. Începe să vadă că nu numai croitoria e bună s-o scoată din sat, ci şi dragostea. Îl vrea pe Erich şi deja se imaginează gravidă. Aşa o să ajungă casnică şi–o să poată spune ca şi celelalte femei: “al meu”, când va vorbi despre Erich.

 

Lui Erich, însă nu-i pasă deloc de Paula. Dacă ar fi să aleagă între Paula şi motocicleta sa, Erich ar alege cu siguranţă, motocicleta. « erich e ceva cum ar fi tatăl paulei, sau fratele paulei, sau cumnatul paulei ceva care împarte în stânga şi în dreapta bătaie şi se îmbată, chiar dacă până acum nu a avut ocazia, pentru că până acum el însuşi a fost mereu cel bătut ;dar dacă va avea acum, în curând, ocazia s-o facă, adică o femeie, ceea ce încă nu ştie… »

 

Paula speră că Erich va învăţa într-o zi să se poarte precum eroii de la cinema. Mai ales că e un bărbat frumos asemeni actorilor, plin de virilitate. Dar şi Erich are o mamă. Şi-o bunică. Amândouă îl păzesc pe Erich să nu cumva să pună Paula gabja pe băiatul lor. Până la urmă dorinţa învinge. Erich e bărbat şi ca toţi bărbaţii are nevoi. Şi Paula e la îndemână. Mai ales, când lipsesc turistele venite să viziteze pădurea din apropierea satului. În cele din urmă, burta Paulei începe să se umfle. Însă familia lui Erich – mama, bunica strigă în gura mare că Paula le va trece pragul doar păşind peste cadavrele lor. În cele din urmă familia Paulei şi familia lui Erich cad de acord să facă nuntă. Erich descoperă că Paula e femeie-iederă, e dependentă de el şi, în acest caz, va trebui să stea la cheremul lui. Asta-i o nouă senzaţie pentru Erich, care-i sporeşte stima de sine.

 

Din clipa în care o aduce pe Paula acasă cu tot cu burtoiul ei mare , Erich conştientizează că va trebui să muncească şi pentru Paula şi pentru conţinutul burţii ei. Aşa că mai bine merge la cârciumă să bea şi să uite. Şi nenorocita de Paula va da naştere la o altă paulă. Nici o bucurie pentru Erich. Micuţa va merge în casa mamei sale să crească. Paula şi-a consumat toată iubirea în acest război surd. Erich n-a iubit-o niciodată. A avut pur şi simplu nevoie de-o femeie.  Şi mai are nevoie din când în când, atunci când e treaz. Şi burta Paulei creşte din nou. În cele din urmă Erich o ia de nevastă. « paula şi-a agăţat destinul de erich, ceea ce-i va atârna ca o piatră de moară de gât. »

 

Paula şi Erich primesc o cămăruţă de la părinţii Paulei în care să locuiască cu cei doi copii. De la lipsuri şi de la mizerie cearta se ţine lanţ. Erich pleacă la cârciumă, se îmbată şi când vine acasă, dacă se mai poate ţine pe picioare, o bate pe Paula. Paula nu mai visează la nimic. Nici măcar la dragoste. Până la urmă strânge câţiva bănuţi şi-şi cumpără o maşină să se poată descurca mai uşor cu cei doi copii mici. Satul începe să fie cu ochii pe Paula din clipa în care ia în mână frâiele casei. « satul şi romanul foileton spun că femeia trebuie să păzească acasă soba, s-o păstreze caldă şi să n-arunce în ea gunoiul. » Paula se gândeşte să scape de sărăcie, se gândeşte la binele copiilor şi-a lui Erich şi decide să facă bani. Croitorie n-a învăţat, şcoala a abndonat-o aşa că nu-i rămâne decât tot ceea ce-a avut : corpul ei. E tot ce are şi poate să vândă. Află  satul, află alcoolicul Erich şi divorţează de Paula. S-au dus toate visele Paulei. Şi totuşi trebuie să trăiască. Lasă copiii în grija părinţilor şi se angajează la fabrica de unde se salvase Brigitte. Iată diferenţa dintre o femeie care-şi cunoaşte interesul precum Brigitte şi una cu gărgăuni în cap care spera să găsească iubirea, aşa cum a făcut Paula. Şi pentru una şi pentru cealaltă viaţa merge înainte, lucrurile au intrat în normalitate. Diferenţa constă în rezultatul obţinut de fiecare în parte, deşi au găsit aceeaşi cale « de-a intra în rândul lumii ». Mii de paule şi de brigitte îşi croiesc viaţa după modelul celor două eroine spre binele comunităţii, întru perpetuarea speciei.

 

La finalul romanului, constat că stilul alert, biciuitor al autoarei, molipseşte. Firilor romantice nu le este indicată o astfel de lectură. Nu de alta, le zdruncină visele, sau mai ştii ? le face să se privească în oglindă. Fără să fiu adeptă a feminismului, sunt de partea autoarei în ceea ce priveşte « viziunea cutremurătoare şi lucidă asupra condiţiei precare a femeii în societatea modernă ». Am avut şi am zeci de exemple încât să pot spune că trăim într-o societate misogină în care femeia nu-i nici pe departe un partener respectat.
Bibliografie: Elfriede Jelinek, Amantele, Editura Polirom, 2006
Maria Sava
Anunțuri

Învinşii lui Samuel Beckett

Moto: „Să numeşti nu, nimic nu poate fi numit, să spui, nu, nimic nu poate fi spus, ce atunci, nu ştiu, nu trebuia să începi”( Texte de nefiinţă)

 

Există perioade în evoluţia literaturii când, prin nu se ştie ce motivaţii  care scapă logicii simple, apar valuri de scriitori ale căror  creaţii au ca punct de pornire sentimentul tragic asupra vieţii, viziunile coşmareşti, absurdul lumii în care trăim, toate având ca notă distinctivă înclinaţia către pesimism, către nihilism. Tragicul secol XX a fost prolific în acest gen de ficţiuni care nu de puţine ori n-au reuşit să egaleze realitatea: să ne gândim numai la camerele de gazare, la gropile comune, la infernul concentraţionar, la Hiroşima, ori la imensele piramide de cranii  din ţările asiatice.

În astfel de momente apare literatura  unei infralumi populată cu fiinţe aflate în derivă, antieroii- vinovaţii fără vină- aruncaţi pe coridoarele labirintice ale vieţii. Dispare orice reper atât din realitatea imediată cât şi din lumea ficţiunii. Dispare elementul esenţial al coeziunii umane: iubirea, sentimentele fiind înlocuite de instincte. Omul raţional dispare în favoarea brutei, în favoarea rebuturilor umane care populează Untergrundul. Simţim până-n adâncul sufletului strigătul de disperare al individului exilat din existenţă şi ajuns pe „culmile disperării.”. Rupt definitiv de lumea a cărei rânduială n-o mai recunoaşte, lipsit de repere şi de modele, purtat ca o corabie în derivă pe vreme de furtună singura lui soluţie de supravieţuire este retragerea din faţa vieţii, izolarea.

Ce altceva ar putea face acela care simte cu acuitate ipocrizia acestei lumi a reclamelor strălucitoare, a beculeţelor colorate, a afişelor imense imaginând un soi de dolce vita. Singura lui reacţie este de protest, în primul rând, prin scoaterea la iveală a celor ce populează lumea subteranei, a dezmoşteniţilor soartei.

În galeria celor care au folosit pana ca pe o armă cu care au scris un adevărat rechizitoriu la adresa societăţii hedoniste postindustriale în care trăim, se înscrie şi  Samuel Barclay Beckett. Venit din lumea lui Kafka, dar şi a lui Joyce, Faulkner, Proust, Beckett ne introduce într-o altă lume a ipoteticului, o lume suspendată, care imaginează continuu jocuri posibile, în care graniţa dintre ficţiune şi realitate este cât se poate de fragilă.

S-a născut pe 13 aprilie 1906 la Dublin. În 1929 îl cunoaşte pe James Joyce cu care se împrieteneşte. Studiază filosofia lui Geulincx( 1624-1669) discipol al lui Descartes care are propria variantă legată de dualismul cartezian trecând prin teologia jansenistă . Dualismul teoretizat de Arnold Geulincx susţine că între minte şi corp nu există nicio cale de comunicare toate interacţiunile având loc prin intermediul lui Dumnezeu. Aşadar, corpul omenesc nu poate fi acţionat  de suflet. Prizonier într-un corp fragil( de la Platon citire) sufletul este condamnat la singurătate şi implicit la o dependenţă misterioasă faţă de o forţă eternă ( Dumnezeu). Omul se poate revolta din când în când împotriva acestei forţe, aşa cum se întâmplă cu antieroii lui Beckett care atunci când îi pomenesc numele o fac doar pentru a blasfemia , ori pentru a trece prin stări de angoasă. În spiritul acestui tezism promovat de Geulincx, al sciziunii dintre suflet şi trup, e scris romanul Murphy, publicat în 1938.

În 1951 publică Molloy şi Malone e pe moarte, iar în 1952 piesa „Aşteptându-l pe Godot”. În anul 1969 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.

Moare la 22 decembrie 1989.

 

Beckett îşi alege personajele dintr-o lume  pe  care societatea o ignoră, ori o tratează cu ipocrită îngăduinţă. Este lumea celor fără identitate, fără visuri, fără planuri, care trăiesc în derivă o viaţă care, parcă, nu le-ar aparţine.   Luând ca exemplu câteva din nuvelele sale constatăm că eroul tipic  beckettian este arhetipul individului sortit eşecului, simbol al unei existenţe lipsită de sens.

Într-un număr din 1947 al revistei franceze „Fontaine”, Beckett publica  Expulzatul,  nuvelă care va fi cheia întregii sale opere. Într-un soi de monolog delirant asistăm la retrăirea la graniţa dintre real şi iraţional a unei înfrângeri suferite în faţa vieţii de un sărac, aruncat pur şi simplu în stradă. Ajunge un nimeni, o prezenţă insignifiantă, a cărei existenţă nu interesează pe nimeni atunci când îşi târăşte  trupul chinuit pe străzile pe care viaţa care l-a respins curge într-un ritm aparent normal.  Până şi el, dezmoştenitul soartei, are identitate şi visează la fel cu cei cu care îşi intersectează peregrinările, deşi „îmi era absolut evident că nu puteam să fiu asimilat acestei categorii”(gândea în sine). Ei fiind oameni respectabili, care au o casă, o familie, au ceva bani puşi deoparte, se plimbă cu birja- lucruri cât se poate de normale. Numai pentru el, pentru expulzatul sorţii, nimic nu-i sigur, viaţa e lipsită de orizont şi  pentru a supravieţui are nevoie de propria lui lume imaginară: „Nu ştiam unde sunt. Scurt cumpănind, am luat-o spre răsărit, ca să fiu luminat cât mai curând. Aş fi vrut un orizont marin sau deşertic. Când sunt afară în zori, merg la întâlnire cu soarele, şi seara, când sunt afară, o iau pe urmele lui, până-n casa morţilor. Nu ştiu de ce-am spus povestea asta. Aş fi putut tot atât de bine să spun alta. Poate că altă dată voi spune alta. Suflete vii, atunci veţi vedea că se aseamănă” 

 

Acelaşi mod de a recupera viaţa pe care ar fi putut s-o trăiască întâlnim la personajul din Calmantul. Bătrânul cerşetor mort se întoarce în oraşul care-l aruncase dincolo de viaţă şi de lume reinventându-şi de astă dată viaţa pe care ar fi vrut s-o trăiască. „Căci prea mi-e frică-n seara asta să mă ascult putrezind, să aştept năruirile însângerate ale inimii, răsucirile fără ieşire ale cecumului şi desăvârşirea-n capul meu a lungilor asasinate, asaltul stâlpilor neclintiţi, amorul cu cadavrele” Şi noua viaţă se poate reinventa doar prin intermediul unei poveşti. Ca de fiecare dată povestea vine să salveze individul de la anonimat, de la dispariţia în neant fără să lase măcar o urmă. „Voi continua totuşi povestea mea la trecut, parcă ar fi vorba de un mit sau de o fabulă străveche, căci în seara asta –mi trebuie o altă vârstă, să se deschidă o altă vârstă, aceea în care să devin ce-am fost. O, vă voi da timpuri cu droaia, ticăloşi ai timpului vostru” De astă dată intră pe poarta principală a oraşului,  Poarta zisă a Păstorilor. Singur,străbate străzile pustii trecând printre casele doldora de suflete. El doar cu umbra sa merge drept înainte găsindu-şi în sfârşit un ţel vieţii. Şi această călătorie de iniţiere îl scoate din Untergrund dându-i un statut asemenea tuturor locuitorilor cetăţii.

 

În Sfârşitul un alt bătrân, este scos dintr-o instituţie de caritate şi îmbrăcat aseptic cu veşminte rămase de la un mort după care este aruncat în stradă şi lăsat să vagabondeze pe unde-l duc paşii. Şi iată dialogul dintre autoritate şi acest bătrân inutil:  „Vă sunt recunoscător, am spus, există oare vreo lege care să vă-mpiedice să mă aruncaţi în stradă, gol, şi fără nici-un fel de resurse? Asta ne-ar fi dat bătaie de cap pe termen lung i se răspunse. Nu există nici o posibilitate să mă ţineţi încă puţin, am spus, aş putea să mă fac util?  Util, spuse, chiar sunteţi dispus să vă faceţi util?”

Îngăduindu-i-se să mai stea în capelă doar atât până se opreşte ploaia, bătrânul este alungat în labirinturile lui, acolo unde ei cei din lumea normală nu mai poartă nicio răspundere. Într-o vreme, flămând şi obosit ajunse într-o peşteră unde apăru şi o vacă de la care încearcă să sugă: „Vaca mă salvă. Îmboldită de ger şi de ceaţă veni să se adăpostească. Nu era fără-ndoială prima dată. Părea că nu mă vede. Încercai să-i sug la ţâţă, fără mare succes. Ugerul îi era plin de balegă. Cu ultimele puteri îmi scosei pălăria şi începui să mulg în ea.” Un alt moment semnificativ al nuvelei este întâlnirea cu agitatorul marxist în care redă cu mult umor discursul delirant al acestuia: „Era un om urcat pe –acoperişul unei maşini, şi care se adresa mulţimii. Cel puţin aşa am înţeles eu. Ţipa atât de tare că frânturi din discursul său ajungeau până la mine. Sindicat…fraţii …Marx…capital…biftec…iubire. Nu-nţelegeam nimic din toate astea. Maşina era oprită lângă trotuar, în faţa mea, îl vedeam pe orator din spate. Deodată el se întoarse şi mă implică. Priviţi-l pe acesta, clama de zor, acest deşeu, această zdreanţă. Nu umblă-n patru labe fiindcă-i e frică de hingheri. Bătrân păduchios, putred, la gunoi. Şi mii ca el, mai rău ca el, zece mii, douăzeci de mii-o voce, Treizeci de mii. Oratorul reluă: Zilnic treceţi prin faţa lor şi când aţi câştigat la curse le mai daţi câte-un bănuţ. Oare vă daţi seama? Vocea, Nu. Sigur că nu, reluă oratorul, face parte din decor . Un penny, două pence- Vocea, Trei pence. Nu vă trece niciodată prin cap, reluă oratorul că prin donaţiile voastre criminale consacraţi aservirea, îndobitocirea, omorul organizat.”

Adevăratele vieţi ale acestor paria sunt de fapt poveşti de viaţă ratată. De aceea au nevoie de fiecare dată să repete povestea- pentru a pune lucrurile în ordinea lor firească. Şi astfel să le dea şansa să evadeze din Untergrund. De cele mai multe ori, echilibrul nu poate fi restabilit decât prin moarte: iată cum bătrânul îşi stabileşte, simbolic, domiciliul într-o barcă care pluteşte în derivă. O gaură făcută-n fundul bărcii şi casa provizorie devine şi mormânt . Finalul este apoteotic: „Visam potolit şi fără regret la povestea pe care tocmai o ratasem, poveste cu imaginea vieţii mele, vreau să spun fără curajul de-a sfârşi nici forţa de-a continua.”

În întreaga sa operă, Samuel Beckett şi-a propus să exprime indicibilul, ceea ce nu poate fi spus” şi de aceea este foarte greu de urmărit firul narativ. O soluţie ar fi, aşa cum afirmă cercetătorul francez A. Clavel ca „lectura să se lase condusă după firul unui vagabondaj.”

Şi pentru a nu deveni plictisitoare mă opresc aici cu speranţa că am trezit curiozitatea cititorului şi l-am determinat să se apropie de cărţile lui Samuel Beckett.

Maria Sava

Cabalistul din Praga (note de lectură)

 

Marek Halter, pictor, prozator şi eseist s-a născut în Polonia în 1936. Marcat de o copilărie dificilă  în care a simţit din plin nebunia violenţei antisemite, despre viaţa lui Marek Halter se poate spune că a întrecut orice imaginaţie. Reuşind să evadeze din ghetto-ul din Varşovia se refugiază în Ucraina. Prins de miliţia sovietică este dus la Moscova, apoi în tabăra de refugiaţi din Uzbekistan, la Kokand. Aici, sora lui mai mică, în vârstă de trei ani, moare de foame, iar părinţii se îmbolnăvesc de dezinterie. În 1946, familia revine în Polonia, iar în 1950 emigrează în Franţa. La vârsta de 15 ani intră în compania de pantomimă condusă de Marcel Marceau, apoi este admis la Ecole Nationale des Beaux-Arts, unde studiază pictura.

În 1954 ia premiul internaţional de pictură de la Deauville precum şi pe cel al Bienalei de la Ancone. Anul 1955 marchează prima expoziţie personală, la Buenos Aires.

În 1967 la sfârşitul Războiului de Şase Zile fondează Comitetul Internaţional de Negociere a Păcii în Orientul Apropiat, jucând un rol semnificativ în organizarea primelor negocieri dintre palestinieni şi israelieni.

Zece ani mai târziu se produce debutul său literar cu romanul Nebunul şi regii(1976) devenit best seller şi recompensat cu Prix d’ aujourd’hui. Continuă să scrie romane pe teme biblice sau evreieşti, însă cel mai cunoascut roman al său, vândut în cinci milioane de exemplare şi recompensat cu Prix du Livre Inter este Memoria lui Abraham.(1983)

În tot acest timp rămâne un cunoscut militant în slujba păcii şi-a umanităţii, în 1984 fondând mişcarea franceză “SOS Racisme”

În 1991 creează două colegii franceze în Rusia, la Moscova şi Sankt-Petersburg, pe care le conduce, iar în 1992 participă la întâlnirile secrete între israelieni şi palestinieni. Doi ani mai târziu finalizează lucrul la primul său film, Les Justes, care va deschide în 1995 Festivalul de la Berlin. În limba română i-au fost traduse romanele Maria(2006), Sefora (2006), Sara şi Cabalistul din Praga(2010)

 

Numele: David Gans, născut la Lippstadt, în Westfalia, 1541. Gans înseamnă gâscă, pasăre care în Bestiarul medieval simbolizeză pe omul vigilent, iar cele sălbatice , sugerează omul evlavios retras din lume care poartă cămaşa penitenţei. Însă gâsca nu-i vultur. Vulturul, regele păsărilor are forţa să privească la soare fără să clipească. Vulturi sunt Galileo Galilei, Giordano Brună, Johannes Kepler Isaac Luria şi rabi Loew Iehuda ben Bezalel, Mare rabin de Poznan şi Praga, cel numit de toată lumea MaHaRaL-ul. David Gans, discipol al acestor mari spirite, ştie că frumuseţea spiritului nu se împlineşte niciodată fără să se apropie de voia Celui de Sus, fără să practice neîncetat lecţia umilinţei.

« Atotputernicul ne-a dăruit vizibilul. Credem că găsim în el singurul adevăr. Ne-a dat materia. Îi conferim acesteia putere de început şi de sfârşit. Orbi şi îngâmfaţi, iată ce  suntem. » Nu materia este cea care dăinuie veşnic, ci spiritul. Spiritul întrupat în Cuvânt. « Aşa este de la prima suflare a omului : cuvântul este parte vie din om. Fireşte, bărbaţi, femei, copii sau bătrâni, suntem din carne, mişcări de carne, vieţi şi emoţii de carne… Cuvântul însă e nemuritor. El n-a cedat în faţa niciunei violenţe, n-a fost strivit de nicio gloată. Niciun rug, chiar în cele mai demente dintre secolele bogate în masacre, nu l-a ars. El a venit odată cu spiritul omului, nu cu carnea lui. Şi niciodată, niciodată, din prima zi, n-a tăcut » În afara Cuvântului, nimic nu poate fi creat : sunt puternici cei care ştiu să-l preţuiască şi să se plece în faţa lui, sunt slabi cei care îl ignoră.

 

Se spune în Talmud (Snahedrin 65b) că rav Hanina şi rav Hosaia trăiau retraşi, studiind până la agonie sulurile din Sefer Ieţira. Nici măcar în zilele de Sabat nu făceau pauză. Citeau, studiau, repetau până la epuizare, până ce povara cărnii dispărea din conştiinţa lor.  N-a lipsit mult să-şi dea duhul de foame. La un moment dat rav Hosaia grăit-a :

« – Atotputernicul a zis : Am pus cuvintele în gura ta » Cuvintele care se ivesc pe buze curate dau naştere la Viaţă ». Aşa că pentru a se convinge de forţa cuvintelor , dar şi de curăţenia buzelor care le rostesc, au pronunţat într-un glas cuvintele necesare şi un viţel dolofan a apărut dinaintea lor. O parabolă care dovedeşte forţa cuvântului. Cuvântul care poartă tot atâta greutate cât o imagine. « Căci aparenţa cuvintelor nu conţine decât umbra lor »

Dar iată că eroul, David Gans, avea să afle despre puterea Cuvântului nu doar din parabole, ci fiind el însuşi martor la desăvârşirea unei minuni. În ianuarie 1600, Ma-Ha-RaL-ul aşa cum era numit de toţi evreii din Praga, rabi LoewIehuda ben Bezalel, Mare Rabin de Poznan şi de Praga, a reuşit să înalţe scara lui Iacov la cer.

 

Povestea începe o dată cu promisiunea pe care şi-o fac doi buni prieteni, Isaac Cohen şi Iacob Horowitz, aceea ca nevestele lor să nască o dată, una fată şi alta băiat care prin căsătorie, mai târziu să le unească neamurile. Un moment care nu părea să fie atât de important. Însă : « Am învăţat , spune Gans , că tulburările cele mai mari, fie ele măreţe sau cumplite, îşi au izvorul într-o întâmplare  neînsemnată, obişnuită, repede uitată. ». Îndoiala, neîncrederea, că ceea ce-şi propuseseră cei doi prieteni-să unească două suflete nenăscute încă – puse stăpânire pe eroul nostru.

 

Într-una din zile Maestrul său, Rabi Rema se duse la ceruri, aşa că David Gans cu scrisoarea de recomandare de la el  a decis să meargă la Rabi Loew, MaHaRaL-ul, pentru a-şi continua ucenicia. Dar iată că dorinţa celor doi prieteni, Iacov şi Isaia, s-a împlinit şi nevasta unuia a născut fată, care a primit numele Eva, iar a celuilalt, băiat numit după numele profetului profeţilor- Isaia. Începutul realizării promisiunii lor era pe drumul cel bun. Numai MaHaRaL-ul nu s-a arătat încântat de înţelegerea celor doi, mai ales că, Iacov îi era ginere.

 

Praga, minunatul oraş în care se petreceau aceste lucruri era în plină ascensiune, un oraş înfloritor în care viaţa se desfăşura în pace şi înţelegere. Viaţa celor două familii intrase în normalitate, MaHaRaL-ul îndemnându-i la cât mai multă discreţie. Cei doi copii creşteau şi deveneau tot mai nesupuşi, mai cu seamă Eva care părea să fie făcută din acelaşi aluat din care era făcut şi bunicul ei, însuşi Marele MaHaRaL.

 

În luna Adar, anul 1584, asupra Pragăi se abătu o mare nenorocire : ciuma începu să secere vieţile praghezilor cu sutele. În cartierul evreiesc, măsurile de igienă luate de burgmaistrul Mordehai Maisel împreună cu MaHaRaL-ul s-au dovedit eficiente lucru care  a provocat mânia creştinilor. Aşa cum se mai întâmplase în decursul istoriei, evreii, cu siguranţă, ar fi fost găsiţi vinovaţi şi trebuia să fie pedepsiţi. În aceste condiţii MaHaRaL ul a decis ca nepoata sa, Eva, să părăsească Praga împreună cu David Gans pentru a se pune la adăpost de furia mulţimii. Destinaţia lor fu oraşul Bochnia, din Cracovia, unde prietenii se arătară bucuroşi să-i găzduiască.  Eva devine discipol al lui David  care începe s-o introducă în tainele Kabbalei şi ale Torei. Kabbalah, KBLH, în ebraică înseamnă ideea şi adevărul fizic al Primirii, învăţăturile primite de Moise pe Muntele Sinai de la Cel Veşnic, împreună cu Tablele Legii. Tora, în schimb, este învăţătura din „gură în gură” transmisă prin uriaşa înţelepciune a tăcerii, a rugăciunii şi a ascultării. „Căci Dumnezeu spune la fel de multe în cele scrise şi în cele nescrise, în cuvântul care iese pe buze şi în cel care nu se aude. Spaţiul dintre litere e un suflu care nu este un vid. Iar tăcerea aceasta, care este, ca să zicem aşa inversul cuvântului, este cea care trăieşte învăţătura Cabalei.”

Astfel îi explica David, Evei, despre puterea de semnificare a Cuvântului, pentru că niciun cuvânt nu se aseamănă cu celălalt. Cabala este o veritabilă grădină, o grădină pe care evreii o numesc Pardes, PRDS. Şi PRDS se traduce astfel: P, „Pşat”, „Semnificaţie”; R, „Remez”, „Ceea ce pare”; D „Draş”, „Comentariu” şi S, „Sod”, „Secret”. „Aceştia sunt cei patru stâlpi care susţin cuvântul lui Dumnezeu, în vorbele Lui şi în tăcerea Lui.

 

Între timp epidemia de ciumă s-a diminuat în intensitate, în urmă rămânând morţi, atât dintre creştinii seceraţi de ciumă, cât şi dintre evreii masacraţi de creştini, căzuţi pradă furiei acestora. MaHaRaL-ul a fost primit de Împăratul Rudolf al II-lea care i-a promis că-i va ajuta poporul, însă promisiunea lui se arătă precum frunza pe apă-cei mari nu-şi ţin aproape niciodată promisiunile. Pentru a-i ocroti poporul, împăratul a cerut să-i fie destăinuite tainele Kabbalei. Lucru cu neputinţă. MaHaRaL-ul i-a promis să-l ţină la curent cu cele mai noi cuceriri ale ştiinţei. Drept urmare, David Gans a fost trimis într-o îndelungă călătorie  la toate marile Universităţi- Leipzig, Regensburg, Woems, Koln, Basel…de unde să trimită rapoarte legate de toate noile descoperiri şi să-i atragă la curte pe toţi marii învăţaţi. A fost o călătorie nu atât de documentare, cât de iniţiere. În apropierea lacului Gardone, trăsura lui a fost  atacată de bandiţi. David s-a ales c-o lovitură în cap în urma căreia a intrat în comă. În cele din urmă a pornit din nou la drum. La Veneţia a ajuns când Inchiziţia tocmai îl întemniţa pe Giordano Bruno, manipulând mulţimea şi susţinând un val de furie. Apoi, la Padova, l-a cunoscut pe Galileo Galilei, omul pe care dorise să-l cunoască cel mai mult, aflatşi el sub supravegherea Inchiziţiei. L-a îndemnat să-l caute pe Tycho Brahe, descendent dintr-o nobilă familie daneză, astronom renumit care voia să revizuiască totul în ştiinţa mişcării astrelor, „atât calculele, cât şi modalităţile de-a le realiza.” Cu mare greutate pătrunde David Gans în palatul în care locuia Brahe şi rămâne la fel de surprins ca şi în prezenţa lui Galilei de figura comună, bonomă, a marelui astronom. După şase luni de discuţii îndelungi, reuşi să-l convingă să meargă la Praga, la curtea regelui Rudolf al II-lea şi astfel îşi duse la capăt misiunea avută.

După 6 ani de peregrinări, rabinul David Gans se întoarce la Praga. Eva, copila lui Isaac, pe care altădată o salvase, pornind în pribegie cu ea în afara Pragăi, devenise o frumoasă domnişoară. Isaia, fiul lui Iacob, cel care-i fusese promis de soţ, crescuse la rândul său, însă nici pe departe nu părea a fi soţul potrivit pentru frumoasa şi delicata Eva.

 

În urma acelei călătorii, în sufletul Evei înmugurise iubirea pentru David care, deşi îi împărtăşea sentimentele, nu îndrăznea s-o încurajeze, să-i fie părtaş la ruperea unui legământ. Îndărătnica şi nesupusa nepoată a MaHaRaL-lui a fugit în lume cu un negustor evreu bogat şi mult mai în vârstă. Întreaga comunitate fu bulversată de fapta ei, mai cu seamă Isaia, care o iubea în felul său şi s-a simţit trădat atât de Eva, cât şi de părinţii care nu şi-au putut respecta promisiunea. Într-un acces de furie Isaia îl acuză până şi pe MaHa raL de ipocrizie atunci când era vorba de nepoata lui iubită.

 

Însă această faptă a fost curând uitată; asupra evreilor din Praga plana o altă nenorocire: Războaiele dintre luterani şi catolici cuprinseseră nordul Europei şi se ştia bine că de fiecare dată evreii deveneau ţapi ispăşitori în urma unor astfel de conflicte. O scrisoare de la soţul Evei i-a convins pe Isac şi pe Vogele( părinţii Evei) să-l trimită pe David Gans să le aducă acasă fiica rătăcitoare. Se stabiliseră la Worms, oraş aflat în nordul Germaniei împreună cu soţul său. De când plecase de acasă Eva începuse să fie stăpânită de demoni. Fuga de Isaia nu-i astâmpărase focul iubirii pentru David. Nici măcar căsătoria cu mai vârstnicul Bachrach. Pentru scurtă vreme s-au întors la Praga pe care au fost nevoiţi s-o părăsească în grabă spre a nu cădea pradă în conflictul religios ce se iscase din nou. Dibukul, spiritul cel rău, ce pusese stăpânire pe Eva o încolţi într-atât de mult încât au decis săse întoarcă din drum şi să nu mai plece din Praga .

 

Ajunşi în partea de nord a oraşului, trăsura lor a fost atacată de creştinii furioşi. Soţul Evei, Bachrach, a fost linşat de gloata înnebunită de ură, iar David împreună cu Eva au scăpat ca prin urechile acului şi, în cele din urmă, au ajuns în oraşul evreiesc. Pe Bachrach l-au recuperat mai târziu, măcelărit şi aruncat într-o baltă. O linişte aparentă s-a aşternut asupra oraşului, şi, în ciuda faptului, că împăratul Rudolf al II-lea îi promisese MaHaRaL-ului că-i va ocroti comunitatea, în jur lumea începuse să fiarbă. Din nefericire o parte din membrii comunităţii îşi pierduse încrederea până şi  în bătrânul MaHaRaL.

 

După multă chibzuinţă Marele Învăţat a luat decizia pe care întreaga comunitate o aştepta: aceea de-a crea un paznic, un ocrotitor, cu puteri supranaturale, Golemul, care, în curând, avea să-şi arate forţa. Vestea a mers foarte repede şi curioşi din toate colţurile oraşului au venit să-l vadă. Faima Golemului a trecut dincolo de zidurile oraşului evreiesc atunci când o gloată de creştini a pătruns pe poarta mare fiind făcută praf din câteva mişcări. Uriaşul din lut aflat sub forţa magică a MaHaRaL-ului purta pe frunte cuvântul EMET- „Viaţă”.

Eva, fascinată de puterea lui l-a îngenunchiat cu gesturi tandre. Iubirea cu neputinţă dintre frumoasa Eva şi creatura din lut i-a determinat Golemului un atac de furie. Uriaşul din lut îşi întorsese forţa împotriva propriului creator, lucru inacceptabil. O stihie scăpată de sub control putea să aducă nenumărate necazuri, deşi îşi împlinise cu prisosinţă menirea pentru care fusese creată. Îşi depăşise condiţia. MaHaRaL-ul a luat o literă din fruntea lui şi a rămas cuvântul MET-„Moarte”. Aşa s-a sfârşit povestea Golemului, uriaşul din lut creat să apere un popor aflat în primejdie. Cuvântul a rămas. Şi Povestitorul a dăinuit pentru a-i transmite peste veacuri legenda. Iar frumoasa Eva a continuat să-l iubească dincolo de moarte plecând din Praga cu un convoi de negoţ. În podul vechii Sinagogi din Praga, un morman de lut a rămas umed părând că respiră, până-ntr-o bună zi când s-a uscat ca piatra. Atunci rabi David Gans a ştiut că nepoata MaHaRaL-ului pierise şi o dată cu ea pierise Iubirea.

 

Peste ani, rabinul Adin Steinsaltz  a scos la lumină un manuscris care aparţinuse Maestrului său, David Gans.

 

Mâlul Golemului devenit granit dăinuie în timp, şi eu la fel, scria David Gans. Eu, care nu-s granit, ci numai o suflare care vine şi se duce. Trec pe ici, trec pe colo.Lumea mă aude sau nu mă aude. Povestesc. Sunt memoria care povesteşte…”

 

„…Vorbele Maestrului meu, MaHaraL-ul, pe patul pe care şi-a dat ultima suflare: Golem! Golem! Cel rău primit…Ţine minte cuvintele din Exod, David Gans: „Pe străin să nu-l strâmtorezi, nici să-l apeşi, căci şi voi aţi fost străini în pământul Egiptului.”

„…Vorbele Maestrului meu MaHaRaLul: „Întindeţi palmele şi alegeţi-vă destinul, dar nu vă aşteptaţi ca Dumnezeu să vă cruţe de datoria de a-l împlini”

 

„…Iată ce mi s-a întâmplat. Totul, în inima şi-n dorinţa mea, mă împingea spre Eva, fata lui Isaac Cohen. Dar nu m-am apropiat de ea când ar fi trebuit. N-am susţinut-o când era mai singură decât un om rătăcit în pustiul Negev.

 

Am fost orb. N-am înţeles că Eva n-avea să însoţească destinul unui bărbat după tradiţie. Ea era liberă şi căuta un bărbat care să-i sporească libertatea. Eu am făcut alegerea geloziei, alegerea stelelor, alegerea cuvintelor. N-am făcut niciodată alegerea de-a o iubi pe Eva, fata lui Isaac Cohen, aşa cum un bărbat trebuie să iubească o femeie atunci când ea îşi ia zborul spre destinul său…”

 

Aşa se termină şi trista poveste de iubire a învăţatului David Gans, cel care n-a ştiut şi n-a avut ochi să meargă pe calea iubirii. Şi marea lecţie a primit-o de la creatura de humă care a continuat să rămână vie atâta timp cât fiinţa iubită era în viaţă.

 

Zoharul, Cartea Splendorii spune: Când un om se culcă să doarmă, sufletul lui îl părăseşte şi se înalţă spre Tării. Dumnezeu i se arată după destinul pe care şi l-a ales şi-i acordă graţia Lui după înţelepciune. Pentru prima treaptă, visul . Pentru cea de-a doua, viziunea. Pentru cea de-a treia, profeţia.

 

Mie, care nu dorm, Preasfântul mi-a dat numai cuvintele, cuvintele care povestesc.”

 

În încheiere, asigur pe cititor că, într-adevăr, nu va fi mai cu folos zăbavă decât aceea de-a citi cartea lui Marek Halter. O frumoasă poveste despre Iubire şi despre vehicolul ce-o poate purta în veac, -Cuvântul. Alegând calea Cuvântului, David Gans a ales calea Vieţii însăşi. Căci a fi martor al unor măreţe fapte şi a le povesti, înseamnă a supravieţui peste secole şi a lăsa urmaşilor carte de învăţătură.

 

 

Bibliografie: Marek Halter, Cabalistul din Praga, Editura Allfa, 2011

 

Autor Maria Sava

 

Post Navigation

%d blogeri au apreciat asta: