pr. Vasile Goje şi-a lansat cartea “Paradoxuri istorice Româneşti”, apărută la Editura Transilvania şi prezentată de Virginia Paraschiv, Mihai Ganea şi Ioan F. Pop

Adunarea eparhială a Episcopiei Greco-Catolice de Oradea

27.01.2012, Oradea (Catholica) - Joi, 26 ianuarie 2012, a avut loc în Aula Magna a Facultăţii de Teologie, Adunarea Eparhială a Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, Oradea. La întâlnire au participat preoţii din cadrul Episcopiei, precum şi laici implicaţi în diferite domenii de activitate. Lucrările au fost deschise cu meditaţia Preasfinţitului Virgil Bercea despre Taina Mărturisirii şi despre importanţa creării ca şi Cardinal a Preafericitului Lucian Mureşan, Arhiepiscopul Major al Bisericii.

Darea de seamă pe anul 2011 a cuprins următoarele aspecte: situaţia Eparhiei, învăţământul confesional şi formarea tinerilor, ora de religie şi cateheza, activitatea biroului pastoral şi culturală, activitatea social-caritativă, viaţa consacrată, situaţia financiar-contabilă; situaţia administrativ-juridică. În Eparhia de Oradea sunt active 155 de parohii, 188 de preoţi, 17 călugări, 14 călugăriţe, iar în cadrul Seminarului se formează 53 de seminarişti. În anul care s-a încheiat au fost hirotoniţi 7 noi preoţi şi au murit 2, şi s-au sfinţit 4 biserici nou construite. Andrei Cristea, directorul Liceului Teologic Greco-Catolic “Iuliu Maniu” a prezentat situaţia rezultatelor la bacalaureat în 2011, al numărului de cadre didactice şi elevi precum şi situaţia financiară a liceului. Părintele rector Antoniu Chifor s-a referit la Seminarul Teologic Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile, Grigore şi Ioan, precum şi la Departamentul Oradea al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică.

Părintele Florin Jula a vorbit despre activitatea de predare a religiei în şcoli, stadiul elaborării şi tipăririi manualelor de religie pentru clasele I-VIII, respectiv liceu. Biroul Pastoral, coordonat de pr. Paul Popa şi Ramona Dragoş, a prezentat evenimentele organizate anul trecut: exerciţiile spirituale pentru tineri, cursuri de formare pentru asociaţiile eparhiale, pelerinaje la sanctuare mariane şi la Sighet, vizite şi schimburi de experienţă în străinătate, Întâlnirea Eparhială a Copiilor, participarea la Madrid la Întâlnirea Mondială a Tinerilor cu Papa Benedict al XVI-lea. S-a făcut o prezentare a evenimentelor culturale desfăşurate pe parcursul anului trecut, atât în parohii şi protopopiate, cât şi la nivelul Episcopiei, dintre care o relevanţă deosebită a avut Întâlnirea Episcopilor Catolici Orientali din Europa, organizată sub egida CCEE. Biroul Pastoral are acum trei secţiuni destinate pastoraţiei copiilor, tinerilor, adulţilor şi familiilor.

Părintele Olimpiu Todorean, directorul Asociaţiei Caritas Eparhial Oradea a prezentat activitatea social-caritativă a asociaţiei şi a Eparhiei, desfăşurată la Oradea şi în celelalte centre pe parcursul anului trecut, şi a insistat pe inaugurarea clădirii Centrului Social “Maria Rosa”, unde oamenii cu dificultăţi pot beneficia de diferite servicii (masă caldă, duşuri, îmbrăcăminte, consiliere). S-au prezentat proiectele care vor fi începute şi continuate anul acesta (implicarea voluntarilor, clowni – prieteni pentru un zâmbet, Casa Frenţiu). Stela Iambor, economistul Eparhiei, a prezentat darea de seamă financiar contabilă şi bilanţul veniturilor şi cheltuielilor, precum şi bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anul 2012. În acelaşi context, pr. Mircea Boţa şi Jeno Ferco, directorul ocolului silvic, au vorbit despre modul în care au fost administrate pădurile Episcopiei, investiţiile efectuate şi planurile pentru 2012.

Anul 2012 Eparhia de Oradea îl consacră Înaltpreasfinţitului Valeriu Traian Frenţiu de la a cărui hirotonire episcopală (4 noiembrie 1912) se împlinesc 100 de ani, respectiv 90 de ani de la venirea ca Episcop la Oradea şi 60 de ani de la moartea în închisoarea de la Sighet. În acest context, pe tot parcursul anului se vor face predici, conferinţe, reculegeri spirituale, parastase de pomenire şi un pelerinaj la Reşiţa, respectiv la Cimitirul Săracilor de la Sighet. În cadrul întâlnirii au fost fixate cursurile de vară şi exerciţiile spirituale pentru preoţii din Eparhie, precum şi misiunile populare cu credincioşii. După ce au fost trecute în revistă şi celelalte evenimente care urmează să fie organizate la nivelul Eparhiei, au avut loc o serie de luări de cuvânt din partea unor preoţi şi laici în legătură cu o serie de aspecte care privesc întreaga comunitate.

La finalul adunării a avut loc un dublu eveniment cultural: pr. Vasile Goje şi-a lansat cartea “Paradoxuri istorice Româneşti”, apărută la Editura Transilvania şi prezentată de Virginia Paraschiv, Mihai Ganea şi Ioan F. Pop; pr. Mihai Tegzeş a făcut o scurtă prezentarea a câtorva cărţi traduse din limba italiană pentru a fi folosite în pastorala familiilor şi a cărţii de predici “Puterea Sărbătorilor”. În încheiere, Preasfinţitul Virgil a mulţumit participanţilor, menţionând importanţa activităţii depusă de fiecare preot şi laic acolo unde îşi desfăşoară activitatea. (Biroul de presă al Eparhiei de Oradea)

Sursa: EGCO.ro

http://www.egco.ro/news_719_ro.php

http://www.catholica.ro/2012/01/27/adunarea-eparhiala-a-episcopiei-…

Autor Emanuel Pope

Experimentul Caraharman Ioan Florin Stanciu

A ceast[ cronică literară ,semnată de domnul Conferenţiar universitar, Dr. CONSTANTIN DRAM,

este, fără îndoială, cea mai avizată reacţie critică la romanul meu Apocriful necredinciosului Toma

 

Critica prozei.     CONVORBIRI LITERARE decembrie 2010, Nr. 12/ 180

 

                          EXPERIMENTUL CARAHARMAN

                                                                                                                                      Constantin DRAM

Apocriful necredinciosului Toma , cartea lui Ioan Florin Stanciu, reprezintă un debut în roman premiat de filiala Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România; pentru cei care au memoria revistelor, într-o vreme acest nume semna poezii notabile, fără a se înscrie motivat si motivant într-o anume grupare care să îl propulseze dimpreună cu mulţi altii de pe atunci acolo unde au năzuit fruntariile postmodernismului.

E o carte muncită în timp si acest aspect e marcat de fiecare frază ce arată importanta acordată scriiturii: aducînd către cititorii de astăzi o lume mai de demult, autorul îsi evidentiază, în primul rînd, discursul. A scrie despre trecutul nostru comunist (inclusiv a face o obsesivă trimitere spre literatura de sertar) a fost/ mai este un tur de fortă în literatura noastră. Poate si din acest motiv romanul lui Stanciu se articulează configurînd un imaginar mai îngăduitor, în care tinta principală nu este aceea a condamnării explicite a unui ev revolut, cu încadrări recognoscibile si cu elemente specifice unui neo-realism literar. E, mai degrabă, o lume care din start trebuie privită ca o alegorie, ca o sublimare experimentală a lumii mari, nebune. Desi satul e de găsit pe hartă (Vadu, lîngă Năvodari), naratiunea îl transformă într-un teritoriu ce te duce cu gîndul la insularitate, mai degrabă, aidoma unui faimos ostrov pe care Sancho avea să fie guvernator, desi acel ostrov era sat în toată regula. Înconjurat de lacuri si avînd pe o latură Marea cea mare, satul proiectat într-o asemenea naratiune capătă dimensiunile iesirii din timp si spatiu, într-o sensibilă parabolă ce atrage atentia asupra ciclicitătii istoriei. În timp, aici a fost Vicus Celeris, în apropiere e simbolica Histrie, otomanii au denumit satul Caraharman iar satul-centru din apropiere, Corbu de astăzi, se chema Gargalîc. În fapt, aici e exercitiul de fortă al romanului: sub soare, identităti au fost si se vor mai derula, desigur; ce rămîne si ne obligă la reflectie este dementa istoriei. Ce pare uitat se poate oricînd întoarce iar oamenii au păcatul că uită prea usor.

Putem vorbi de un experiment Caraharman, pornind de la această carte. Desi totul este acolo si atunci, poate fi oriunde si oricînd. Este singurul avertisment lansat de romanul lui Ioan Florin Stanciu, lipsit, de altfel, de asemenea încorsetări moralizatoare.

Anii de impunere a comunismului stalinist sînt priviti din această lume ce ar fi putut rămîne pur si simplu atemporală, sortită marcării trecerii istoriei mari si atît; un citat din Sadoveanu este ca un argument total: „…cum vii de la Constanta spre Histria, apuci întîi pe un drum de năsip, urmînd litoralul; după aceea sui pe un podis, unde hojma bîjbîie vîntul în bolîndari. După ce mergi si mergi pe acel podis, vezi în depărtare o apă lină s-o linie de tufărisuri. După acea linie de tufărisuri se înaltă mormanul ruinelor Histriei, s-apoi se încreteste lacul într-un fel de vînăt tulbure spre Kituc si spre Marea…”. Dar naratorul/ cronicar/ personaj Ion de la Vadu, trăitor al acelor vremuri de efervescentă comunistă are propria-i viziune si scrie „că vechiul Caraharman semăna cu o piele de bou”.

Cei care sînt direct prinsi într-o naratiune ce creste de la ei si prin ei, Ion si Auras, trimit spre orizontul unui sat-lume care creste dinspre ei si alături de ei. Satul este supus acelui experiment care, extins, priveste un întreg lagăr; restrîns, e vorba si de o lume didactică, în care se miscă Ion si de o lume aleatorie, aceea care îl cuprinde sau îl exclude pe Auras, un fel de raisonneur original, o voce a ratiunii ce se autoironizează, o altfel de imagine a lumii, un complementar al cronicarului care este Ion, profesorul dintr-un sat în care istoria, atît de îndelungată si de manifestă pe aceste meleaguri, devine isterică, devine de tot rîsul, dacă nu ar fi de plîns. De altfel, lumea didactică e aidoma lumii extinse, adică în derivă morală si emotională, cu o directoare capabilă să facă orice pentru a se pune bine cu actuala putere, inclusiv să devină Recenzoare Voluntară.

Naratorul, am mai spus-o, nu scrie cu încrîncenare. E, mai degrabă, un fel de mirare peste ani fată de prostia celor de atunci, prostie cu răutatea si servilismul ierarhic al celor ce propovăduiau noua eră. Absurdul comunicatelor, al actelor redactate într-o limbă tocită, deciziile de neînteles, fragmentarea actului educational, delatiunea, desfiintarea gospodăriilor tărănesti cu orice pret si pedepsirea aspră a celor care, precum Papin (nume ce prilejuieste multiple conotatii si complicatii) toate acestea si altele si mai multe trec prin filtrul acestui personaj care, prin prezentarea lor peste ani, trage un avertisment. Oricînd e posibilă întoarcerea prostiei si răutătii organizate, singura capabilă să emită astfel de documente, adnotate de personajul Ion, rezonînd mai încolo în complementaritatea nebănuită a lui Auras: „După o săptămînă, Zmeul Zmeilor tot nu se arătase. Îsi trimisese doar buzduganul care să ne bată în usă si-n masă pentru a-i anunta neîntîrziata întrupare, căci miercuri, la prima rază de plumb a răsăritului, în toată zona din centru, pe gardurile scolii si ale dispensarului-frizerie, pe afisierele jupuite din fata GAC-ului, la cămin si la baraca în cinci colturi a militiei, pe vitrinele bufetului si ale magazinului mixt, apăruseră niste afise tutunii din hîrtie de sac, care, lipite cu clei de oase, duhneau de departe a cîine mort. (…) Toate purtau acelasi antet referitor la Plenara CC al PMR din august si la Directiva cu nr. 36, întărită ceva mai jos cu o hotărîre a Sectiei agricole a raionului Medgidia, si, în linii mari, anuntau că, în următoarele trei săptămîni, se va realiza RECENSĂMÎNTUL tuturor persoanelor, al animalelor, al locuintelor, al mijloacelor fixe si mobile din gospodăria individuală, dar si al terenurilor agricole pe care unii le mai detineau în afara perimetrului locuibil…(…) Se mai anunta apoi, cu litere îngrosare, că urmează să sosească, în curînd, un Îndrumător de la Directia I a circulatiei Bunurilor Imobile (din Bucuresti) precum si o echipă specială de topografi, trimisă de Directiunea cadastrului regional constanta, urmînd ca toate celelalte probleme să fie rezolvate de Tovarăsul Recenzor-Sef DUTĂ SARASOTEA (opaaa, ăsta-i Mortu-Viu-din-Lada-Goală-de-sub-Scara-fără Trepte)…”

După cum se vede, regimul onomastic atîrnă greu în acest roman: Beremici, Sacek, Cateroff, Bescucă, clanul Purcică, Saran, Grabcenco etc. Intentia este explicit caricaturală, de partea cealaltă fiind nume, în afară de personajele principale, Radu, Magda, Brezeanu si, singular, Papin. Unii aplică ideologia, altii o suportă, putini avînd si curajul/ puterea/ priceperea de a o interpreta. Si astfel, la Vadu pare că se concentrează întreaga lume supusă experimentului rosu, comunicarea oficială fiind presărată cu lexic rus sau puternic moldovenizat pe filieră rusă. Problema propagandei nu poate scăpa de virusul parodiei. O caravană cinematografică străbate această lume brusc devenită bezmetică, nemaistiutoare de cutume si praguri morale; cel care o conduce inversează (din întîmplare?!) rolele de pe care curge filmul despre Mitre Cocor, prilejuind o scenă rarissimă, aceea în care un consumator al filmului prezintă povestea, asa cum a priceput-o el, despre acel Mitrită Prepelită sau Cocostîrcă.

E multă prostie si ură ideologică, multă abnegatie pentru impunerea răului, pentru uitarea cu desăvîrsire a romanului (un roman care nu este prea mult, totusi, preocupat de creionarea unor psihologii, accentul căzînd mereu pe alegoric, pe parabolic, pe recursul la simboluri si la scriitura îngrijită (un mod de a se opune vitezistei scriituri postmoderniste si, mai cu seamă post-postmoderniste). Lumea din acest experiment ar părea prinsă în îndeletniciri mai pasnice dacă nu ar apărea mereu, cu figuri desprinse parcă din galeriile lui Bosch, cei care veghează la buna derulare a experimentului care, după ce adus lumina de la răsărit mai trebuie să o si adapteze în lumea lui Ion si a lui Auras.

Orice experiment de acest fel nu poate decît să se soldeze cu o catastrofă, cu o cădere în neant. Spre ultima parte a cărtii, evenimentele trimit spre o formă la fel de parabolică de cuprindere a întregii populatii într-un proiect faraonic, ridicarea unui urias dig, „oul de rată al Caraharmanului”, o initiativă stahanovistă si o manifestare de fortă, de asigurare a coeziunii comuniste, unică, nestirbită, din care disparitia lui Auras nu face altceva decît să confirme regula. Natura mai este cea care ar putea corecta starea de lucruri, printr-o agresiune vindicativă de vegetatie luxuriant-putridă care să curete totul. Caricaturizarea însă este mai tare ca orice altceva, naratorul nu se poate opri de la ultima sa provocare, într-un roman interesant, poate prea grăbit, desi a fost redactat în timp, poate insuficient dezvoltat pe cît cerea tema si modalitatea ingenioasă de scriitură aleasă de un scriitor cu certă vocatie: „Iar acest desert veninos si flămînd înaintase atît de hotărît, încît, prin aprilie 61, dacă Iuri Gagarin, primul explorator tovărăsesc al cosmosului, ar fi avut curiozitatea să privească o clipă si spre marginile Imperiului care-l propulsase acolo, ar fi remarcat, desigur, la doi pasi de gurile din ce în ce mai stirbe ale Dunării, strînsă între inelele coclite ale băltilor, o pernă cafenie de piatră, despicată recent în două fese aproape simetrice, ca si cum una dintre colosalele statui ale lui Stalin, dărîmate cu nemiluita după Congresul al XX-lea al PCUS, s-ar fi prăvălit cu fata în jos între mlastini, arătînd puterilor încă necunoscute ale universului un cur ciolănos si tocit, de descă bătrînă”.

                            CONVORBIRI LITERARE decembrie 2010, Nr. 12/ 180

 Autor Constantin Dram

Jonathan Littel – un mare scriitor

Jonathan Littel – un mare scriitor

Editura RAO    a  adus în atenția cititorilor   din România un mare scriitor – Jonathan Littel, cu celebrul roman „   Binevoitoarele” ( „The Kindly Ones”).În prezentarea cărții se scrie că este   vorba de confesiunea unui  fost ofițer,   Max
Aue, un tehnician al ororii, participant   la masacrul de la Babi Yar ( Kiev), unde au fost uciși în câteva zile circa   60.000 de evrei și apoi, prizonieri sovietici, apoi la alte „acțiuni”  genocidare, a trecut și pe la Auschwitz,   etc. Viața sa intimă este marcată de dragostea incestuoasă pentru propria   soră, apoi de homosexualism. Ne amintim de tehnica  unui scriitor ca Truman Capote, din „ În   cold blood”, unde autorul intervievează la rece doi criminali care au ucis o   familie. Aici este vorba de chipul complex al unui  asasin perfect , un robot conștient de ceea   ce a făcut, care nu pare a fi o  brută. Scriitorul   s-a născut  la 10 octombrie 1967, la   New York,bunicii proveneau din Rusia. Are dublă cetățenie – americană,   franceză, dar locuiește în prezent la Barcelona. În anul 2006 a  fost distins cu Premiul Goncourt pentru   romanul său, dar el este autor a mai multor cărți -

1989 – Bad Voltage2006 – Les Bienveillantes (The Kindly Ones, 2009)2006 – The Security Organs of the Russian Federation. A Brief History 1991…2008 – Le Sec et L’Humide2008 – Études2008 – Georgisches Reisetagebuch2009 – Récit sur Rien2009 – Tchétchénie, An III2010 – En Pièces2011 – Triptyque Bacon (Triptych: How to Look at Francis Bacon)2011 – The Invisible Enemy

Între anii   1994- 2001  a participăat la diverse activități umanitare în puncte fiebinți ale planetei, precum fosta Iugoslavie, Cecenia, Afganistan, Africa Centrală.

Pentru cartea  premiată s-a inspirat din Claude Lanzmann, Vassili Grossman, dar și alți autori.

Littel este un critic virulent al politicii israeliene față de palestienieni, considerând că  Holocaustul nu trebuie luat ca reper pentru  comportamentul nici unui combatant, indiferent unde se află.  Poziția sa a fost criticatăi  atât în Israel, cât și în presa  franceză. Dar nu i se poate nega talentul, puterea de evocare, documentarea ireproșabilă ( și aici a găsit unii critici care îi reproșează unele inexactități neimportante).

Considerând vârsta autorul, credem că el va mai da capodopere  literaturii universale.

 

BORIS MARIAN

Poeme de pe cele două maluri ale sufletului, carte nouă

Editura “TYPOMOLDOVA”
OPERA OMNIA-
POEZIE CONTEMPORANÂ
240 DE PAGINI,
COORDONATOR SERIE
VALERIU STANCU
coordonator adi cristi
str. 14 decembrie, 1989, Iasi

PROIECT SUSŢINUT DE UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” NR. 70 DIN COLECŢIE, IASI
ISBN 978-973-168-645-5

Cartea se poate procura numai de la IAŞI
ADRESA E-MAIL

office@moldova.ro

Autor Bianca Marcovici

Milena Jasenska

Un destin tragic – Milena Jasenska

Editura Humanitas ne oferă, ca de obicei, o carte interesantă, tragica biografie a Milenei Jasenska.Titlul, „Ravensbruck”, locul unui sinistru lagăr nazist pentru femei, în Germania .Autorul, Steve Sem- Sandberg este scriitor, jurnalist suedez, născut la Oslo în 1958, Locuieşte alternativ la Viena şi Stockholm, a scris romane, monografii despre Lou Andreas-Salome, Rilke, Ernest Toller, ca şi despre ghetoul din Lodz, în anii Holocaustului. Este apreciat de critică, distins cu premii. In anul 2007 a fost primul laureat al premiului Marin Sorescu, acordat de ICR. Despre Milena Jasenska ştim din scrisorile lui Franz Kafka, a fost o talentată jurnalistă, Kafka a găsit în ea un sprijin moral, o iubire care nu s-a împlinit, ca toate iubirile nefericitului K.. decedat în 1924. Milena a trăit între anii 1896-1944, murind în primăvara penultimului an de război, în urma unei infecţii renale, în lagărul care dă şi titlul cărţii. Soţie a filosofului Ernst Polak( 1918-1824),prietenă nu numai cu Kafka (s-au văzut foarte puţin timp, în 1920)), dar şi cu alţi oameni de cultură, jurnalişti( a avut o fiică din relaţia cu Jaromir Krejcar), ea a militat pentru drepturi sociale, s-a despărţit de comunişti, iar în timpul celui de al doilea război mondial a organizat grupuri de rezistenţă antinazistă, din care motiv a fost arestată şi deportată la Ravensbruck. Pe lângă marele ( şi necunoscutul, pe atunci) scriitor,Kafka, apar diverse personaje, precum scriitorii Hermann Broch, Max Brod, cunoscutul jurnalist Julius Fucik, oameni din lumea artelor plastice, teatrului, poetul Jaroslav Seifert, un nume în literatura cehă, Franz Werfel, o celebritate internaţională, Franz Xavier Schaffgotsch, iubitul Milenei, la Viena, ş.a. Cartea are valoare atât documentară (despre Praga interbelică), cât şi artistică. Gabriela Melinescu, scriitoare româno-suedeză, poetă de valoare , a apreciat acest roman-document, comparând contribuţia autorului cu aceea a lui Danilo Kis, locuitor la Belgradului, Claudio Magris, din Triest, Peter Esterhazy, din Budapesta, care au ştiut să redea atmosfera din aceste oraşe, în perioade de grele încercări..

Boris Marian

Antologie bilingvă

Du Congo au Danube

La Paris a apărut recent o antologie de poezie contemporană, bilingvă, franco-română, „ Du Congo au Danube”, alcătuită de Marilena Lică- Mașala, în Colecția ARC- Afrique- Roumanie- Caraibes, Editura Dagan-2011. Cartea este recomandată de directoarea ICR- Paris, Katia Dănilă, iar prefața este semnată de Marius Chelaru. Alături de poemele unor autori congolezi, sunt incluse poeme de Marius Chelaru, Cassian Maria Spiridon, Gheorghe Neagu, Ștefania Oproescu, Nicolae Panaite, Alexandru Vintilă, Guner Akmola, Boris Mehr, Fatma Sadâc.
În cele 185 de pagini ale antologiei putem citi texte remarcabile. Ne oprim aici doar la câteva exemple – „ Vorbe de vânt pustiitor/pentru a trece noaptea în astă noapte/către hotarul omului și duminicii sale” ( Jean Blaise Bilombo Samba) , „Timpul are chipul palid/ al febrei kalașnikov” ( Huppert- Laurent Malanda), „ Lumea fost-a zidită din păduri de lacrimi/de pe genele lui Dumnezeu pogorâte” ( Marius Chelaru), „Mâinile frunzăresc prin carne/ca într-o carte pe care nu o dorești” ( Cassian Maria Spiridon), „ Aud foșnetul sângelui/și al coasei/ la aria melancoliei”( Nicolae Panaite), „ Doamne nu mă învăța ce-i ura/ nu-mi lăsa sufletul să plece/ ca un lup în lume” ( Boris Marian Mehr ), ș.a. La lansarea cărții a fost acordată o diplomă a Editurii Dagan, la sediul Institutului Cultural Român din Paris.
BMM

Norocel, carte de poezie pentru copii

Titlu: Norocel
Autor: Laura Cristina Saracin
Editura: Benefica

Aventurile catelusului Norocel, care creste peste masura, intr-un timp foarte scurt, devenind un dulau urias, ii vor incanta pe micutii dvs. si ii vor invata sa-i respecte pe ceilalti copii, chiar daca sunt diferiti, sa aiba incredere in fortele proprii, sa realizeze ca aspectul fizic e mai putin important decat sufletul si ca oricine poate face o fapta buna si deveni un erou. Lasati-va micutii pe labuta lui Norocel, catelusul pricajit si infometat care devine urias peste noapte, iar el ii va invata toate acestea si multe alte lucruri minunate.
Volumul de poezii pentru copii “Norocel” se afla in aproape toate librariile din Bucuresti (Carturesti, Diverta, Humanitas, Eminescu CLB, etc.) si din tara si se poate achizitiona si online aici. Pentru copii cu varste cuprinse intre 3 si 10 ani, aproximativ. Pe langa versurile usor de inteles si retinut si povestea deosebit de ingenioasa, cartea contine si ilustratii foarte reusite.

Iata cateva fragmente si ilustratii din carte:

 

Au chemat veterinarul

Şi acesta s-a mirat.

Norocel a rupt cântarul,

Aşa era de umflat!

 

Norocel ştia prea bine,

Ceva se-ntâmpla cu el.

Îşi spuse ca pentru sine:

“N-am să mai mănânc defel!”

 

Însă noaptea se sculară,

Casa se cutremura,

Zidurile se crăpară.

Norocel iarăşi creştea.

 

Dănuţa plânge de zor,

Mama ei e tristă tare,

De căţel le va fi dor,

Hingherii or să-l omoare.

 

 

 

 

Când ajunseră pe seară

La casa bunului urs,

Nu-l lăsă să doarm-afară,

Ci îi pregăti culcuş.

 

 

 

 

Însă ursul nu-ncăpea

Şi dormi sub clar de lună,

Tare se mai bucura

Pentru fapta lui cea bună.

 

 

 

 

Şi porni la drum plângând.

Lacrimi mari pe jos cădeau

Drumurile inundând.

Toţi din preajma lui fugeau.

 

 

 

 

Curând, la un râu ajunse

Şi văzu trei băieţei.

Unul dintre ei căzuse.

Norocel fugi la ei.

Autor Laura Cristina Saracin

Amintiri despre Bateau – Lavoir

Le Bateau-Lavoir

 

Vaporul Spălătorie – botezase poetul francez Max Jacob o casă în paragină aflată  în strada Ravignan la numărul 13, Montmartre.  Locaţia este faimoasă pentru că a găzduit între 1890 şi 1914 tineri artişti (deveniţi ulterior faimoşi) care trăiau şi lucrau în studiouri închiriate. Clădirea era mizerabilă, întunecoasă şi murdară. Un locatar povesteşte primele sale impresii: “Un singur robinet de apă, ruginit, pentru 30 ateliere de pictură, fără gaze, fără electricitate, prin pereţii de scânduri pătrunde ploaia şi vântul, o scară care scârţâie sub paşi, un miros greu de urină de pisică…”

 

Locuiau şi lucrau la Bateau Lavoir: Maxime Maufra, primul pictor instalat. Au urmat:   Kees van Dongen, Pablo Picasso. După 1904 găsim acolo pe Pierre Mac Orlan, Juan Gris,  Pablo Gargallo, Max Jacob şi Pierre Reverdy. Folosea şi de loc de întâlnire pentru Henri Matisse, Georges Braque, André Derain, Raoul Dufy, Marie Laurencin, Amedeo Modigliani, Jean-Paul Laurens,Maurice Utrillo, Jacques Lipchitz, María Blanchard, Jean Metzinger şi Louis Marcoussis, scriitori: Guillaume Appollinaire, Alfred Jarry, Maurice Chevrier, Paul Fort, André Warnod, Raymond Radiguet, Gertrude Stein, actori, negustori de artă:  Ambroise Vollard, Edmund Sagot, Daniel-Henry Kahnweiler şi Berthe Weill .

După 1910  închiriază spaţii avangardişti ca Picabia,  André Salmon, Jean Cocteau. În această ambianţă Picasso propune şi discută  Cubismul. La Bateau-Lavoir el produce celebra sa piesă:  Les Demoiselles d’Avignon.

 

În 1904, Pablo Picasso şi un amic, pictorul catalan Junyer Vidal, sosesc din Barcelona la Paris ca să se instaleze în Montmartre în studioul lăsat vacant de sculptorul Paco Durrio. Junyer Vidal plăteşte chiria. Casa se numea Le Bateau Lavoir, fiind o fostă fabrică  de piane transformată într-o aglomerare de  studiouri  cu intrarea la primul etaj din strada Ravignan, în spate alte trei etaje dădeau în strada Garreau. În anul 1880 era un loc populat de anarhişti şi boemi. Gauguin era un permanent, la fel şi poetul Paul Fort care locuia acolo pe când conducea Teatrul Simbolist de Artă. Max Jacob a locuit acolo un timp, casa este pomenită adesea de poet. Într-o conferinţă ţinută în 1937 el spune: ” Picasso a produs la Bateau cea ce mai târziu a căpătat numele de “Perioada Albastră” imitându-l vag pe El Greco. Ne plimbam spre vârful colinei Butte Montmartre. Bântuiam toate atelierele de artă şi apoi seara ca să ne amuzăm improvizam scene de teatru fără spectatori, care se terminau cu explozii de râsete.

Vecinii lui Picasso erau spălătorese de rufe, un vânzător de legume şi fructe, oameni sărmani care se plângeau de scandalul făcut nopţile de căţeaua lui Picasso, Frika, legată afară cu un lanţ. În memoriile datate 1933 Jacob scrie şi mai detailat: ”Ca un hambar este studioul lui Picasso, cu grinzi golaşe, pereţi de placaj şi o podea pe care nu poţi merge fără să trezeşti vecinii.. Doamna Coudray, portăreasa cea dulce la închirieri, devenea un zbir şi ne astupa gura când eram gălăgioşi. Ah ce zile de sărăcie, muncă, prietenie şi bucurie”.

Majoritatea atelierelor din Bateau erau pivniţe, delăsate, niciodată măturate. Totul era făcut din lemn, un paradis al şobolanilor. Vidal se întoarce la Barcelona, Picasso rămâne la Bateau cu Jacob, cu un hoţ Manolo, un ghitarist ţigan Fabián de Castro, care dormea direct pe podea. Datorăm lui Jacob marturi despre viaţa în jurul lui Picasso: prietenie, ironie, flagelare, iată un text datat 1931:

 ”Picasso era un om cunoscut, dar vizitat doar de Manolo şi de un “sărman evreu”  (aşa îl numea Vollard pe Jacob ) care nu crede că este un poet capabil. Eu locuiam atunci (1904) la Barbès. Am ajuns în stradă Ravignan devreme dimineaţa. M-am trântit în patul meu fără cearceafuri, mi-am privit  masa de lucru şi coridorul care ducea spre uşa lui Picasso, decorată cu aforisme şi sfaturi. L-am strigat pe nume. Încă buimac de somn Picasso mi-a deschis uşa. L-am chemat să vadă treptele de piatră ale Parisului hat până sus în Montmartre. Oraşul era ca un ocean văzut de sus.”

Picasso desenat de  Max Jacob

 Relaţiile dintre cei doi nu erau timide. Jacob îşi asumase rolul de prieten mai copt, avea iniţiativă  şi aer apărător,  îl strigă pe tânărul pictor ” micuţule”. Prietenia  lor se reflectă în multe desene făcute de unul celuilalt. Un portret făcut în cerneală  de Jacob lui Picasso, ne arată un cap exagerat de mare

cu păr negru, ochi sfredelitori, şi o mustaţă subţire care va dispare curând. La rândul său Picasso face un desen lui Jacob pe hârtia cu antetul unei cafenele, poetul apare din profil privind inteligent printr-un monoclu, cu gura ferm închisă, şi o bărbie puternică, masculină, Este un portret al puterii, nu al patosului, fără dominanţa vreunei părţi.  ”Nu mai eram un biet funcţionăraş comercial” îşi aminteşte Jacob care scrie versuri îndemnat de Picasso care găsea că are talent poetic. Nu credeam atunci că proza şi poezia mea vor avea succes mai târziu . Scriam poveşti pentru copii, trăiam în extremă sărăcie dar nu mai vroiam joburi. Picasso a jucat un rol eliberator pentru Jacob. Robert Guiette descrie scena astfel: Picasso sosit din Spania îl găseşte pe Max disperat de pierderea serviciului de funcţionar. “Ce viaţă e asta? Trăieşte ca un poet ! Rade-ţi barbă, fă rost de un monoclu decent. Nu mai arde gazul. ” Astfel Jacob devine poet. Scrie poezie şi într-o scrisoare adresată lui Tristan Tzara în 1916 declară: Am decis să fiu poet în 1905 când am publicat 5 poeme în Les Lettres Modernes. Într-adevăr Jacob devine rapid un adevărat modernist folosind o geografie mobilă,

discontinuitatea tonurilor şi a registrelor, controlând cu fineţe conştiinţa cititorului.  Iată fragmente din textul “Scris în 1904″ , un bun exemplu de artă fragmentată:

 Dacă îmi amintesc mormântul lui Pilat 

 e în Vienna or poate în Draguignan

 fii lui Abd-el-Kader  au făcut poze acolo

 ofrande atârnate în aerul proaspăt

Zeiţele ţes mătasea lor din spuma oceanelor

 se las vânate ca să devină peşte aurit în lacul din parc

 spălătoresele bat orele ca să trecă timpul

 Iar Loira îşi dezveleşte sufletul

 cu fiecare meandră …

 “Scris în 1904”  ne poartă în timp şi spaţiu de la  Draguignan la Vienna, din Biblicalul Jerusalem spre cocktailuri americane în Paris; poetul imaginează întregul oraş în mişcare ca un enorm şlep în susul Senei. Jacob foloseşte satira socială, jargonul, halucinaţiile, încercând o eliberare a sufletului din sinea sa socială.

În 1908 Picasso organizează în studioul său o petrecere în cinstea Vameşului Rousseau, pictor deja cunoscut. Printre invitaţi Picasso aduce un locatar din Bateau, un restaurator de tablouri vechi, cu o figură solemnă de gentelman distins, pe care îl prezintă Vameşului ca fiind Ministrul Artelor Frumoase. Rousseau prezidează petrecerea citind poeme şi ţinând zgomotoase discursuri exaltate. Apoi a cântat la vioară, ca spre final să-i şoptească lui Picasso: “Noi suntem cei mai mari pictori, eu în stilul modern, tu în cel egiptean”. Seara s-a terminat cu o beţie generală, dar fără îndoială a rămas cea mai frumoasă amintire în viaţa pateticului Douanier Rousseau. După 1908 se duceau la Bateau Lavoir discuţii pasionante despre cubism şi artă. Disputele aveau loc în studiourile lui Juan Gris sau Picasso sau în cafenelele cartierului. Doctrina se cizela în interminabile discuţii între pictorii Braque, Derain, Gris, Marcoussis şi Metzinger, ca mai târziu să se alăture  Apollinaire, Raynal şi matematicianul Princet. Desigur relaţiile nu erau tocmai idilice între personaje atât de diferit temperamental dar pentru istoria artei se petrec acolo momente de extrem apogeu.

Să găteşti era dificil la Bateau, aşa că toată gaşca se deplasa în jos pe Butte ca să mănânce la restaurantul ponosit ţinut de  Père Vernin în stradă Cavalotti, aproape de  Place de Clichy. Vernin, în mod deliberat, uita să ceară plata artiştilor care acumulau datorii mereu mai mari, iar ei apreciau mesele săţioase care le înfulecau în compania unor scriitori sau actori care proptiţi de carafa de vin roşu îşi învăţau rolurile.  Rostogolindu-se la vale spre localul lui Vernin, artiştii de la Bateau cântau pe străzi:

“Am obosit să tot mănânc la Vernin

Dar amicii doar acolo zac

Să sugă la carafele cu vin

din chifle unse cu albuş şi mac…”

O altă locaţie preferată era la Azon lângă biserica Sacré Coeur. Azon conducea un mic bistro numit Les Enfants de la Butte.  O masă costa doar 90 de centime, o sumă derizorie, dar şi aşa Azon mânat de idea unei glorii literare oferea mese gratis, aşteptând o remuneraţie prin cărţile viitor tipărite. L-a dat afară pe André Salmon, când a descoperit că nu scrisese nimic, deşi pretindea că el este cel din spatele articolelor semnate Paul Adam şi René Maizery, aşa se lăuda. În unele nopţi când Picasso era liber, gaşca se instala la faimosul  Lapin Agile, unde nevasta lui Frédé,  Bertha servea o masă consistentă  contra 2 franci, dar Picasso şi amicii căpătau adesea reduceri. Se dansa acolo, Jacob era faimos pentru figurile făcute. Se urca pe mese îmbrăcat în femeie desculţă, cu pantalonii rulaţi în sus

lăsând la vedere picioarele păroase, cu chelia şi ochelarii sclipind în lumina felinarelor iar el făcea piruete dând din şolduri şi răsucindu-se ca un titirez. Sau luând o pălărie de la o femeie o îmbrăca, se înfăşura într-un  şal lung ca să recite balade sentimentale şi părţi din opere comice până ce adunarea se tăvălea de râs. Proprietarul, Frédé, avea o carte de oaspeţi. Găsim însemnări şi versurile lui Max Jacob şi evoluţia lor în noapte:

9 seara:

Caut  rima pentru Frédéric

Am găsit .. ea este Hâc

Prefer să fiu întâi beat

ca să pot scrie în cartea lui de rahat..

mai târziu, la 2 noaptea ..

Pe punte! pianul prăfuit

Pentru agenda ta .. sunt plictisit

Parisul marea să aducă

la uşa ta în seara asta

portar al ăstui Misty Quai

un coş cu fructe, nu-i aşa că vrei?

Pe vremea acea Jacob iniţiase o disciplină: vagabonda prin oraş, apoi se chinuia între două felinare să inventeze o nouă imagine poetică, un personaj, o relaţie cu un subiect, o carte poştală, un afiş. Dacă nu găsea zăbovea sub felinar până se întâmplă ceva în stradă şi el lua note telegrafic. Aceste exerciţii deveneau esenţa unor poeme ca de exemplu cele din “Le Cornet” în care distingem un joc între adevăr şi minciună, ironie pentru trecut,  şi abstracţie cerută de titlu.

Poem simultan cu Superpoziţie Simplă

 Ce vrei de la mine ? întreabă Mercur

zâmbetul şi dinţii îi răspunde Venus

Sunt falşi. Chiar, ce vrei de la mine?

Acest baston al tău..

Nu mă pot despărţi de el 

Atunci adu-l la mine poştaş ceresc..

Jacob descrie într-o scrisoare trimisă lui Marcel Béalu în 1939 perioada de efervescenţă  modernă de la Bateau Lavoir astfel : ” avem complexitate în formă, avem artă în care armonia domină  sensul, avem viteză  asociată cu imagine, idei, cuvinte noi, surpriză, apare visul, ritmul dispare ca să facă loc jocului amor-umor. Eu propun ca opera de artă să fie înstrăinată de autorul său. Nu vizez sensul de impersonal ci adăugarea operei la patrimoniul cosmic. E ca şi cum am scris ceva de valoare şi ies din scenă lăsând opera în perspectivă, în mister şi arabesc aerian”.

 Jacob anticipează aici o analogie între poezia sa fragmentară  cu elementele cubiste pe care Picasso şi Braque le vor introduce în pictura lor trei an mai târziu. Indiscutabil, cubismul şi arta modernă a Parisului s-au născut şi conturat în atelierele şi cafenelele din jurul atelierelor de la Bateau Lavoir .

În 1914, la izbucnirea războiului pictorii părăsesc clădirea şi Montmatre, pentru totdeauna.

AG

2012

 Autor Adrian Grauenfels

Polivalenţa Jazzului

 BORIS VIAN 

1920-1959

Polivalenţa Jazzului

Desene : Bert Brus

Într-o scurtă viaţă  de numai 39 de ani Boris Vian apucă să fie scriitor, poet , traducător, critic, actor, inventator, inginer şi jazzist. Toate făcute cu deplină pasiune şi îndemânare dar noi ni-l reamintim pentru nuvelele sale în care

găsim parodie, umor, atmosferă suprarealistă şi ficţiune scrise cu subtilitate,  în stilul său aparte.

Şi pe scena jazzului Vian se face remarcat. Cânta la trompetă şi scria articole despre jazzul american pentru diverse reviste pariziene. Avea legături strânse cu Miles Davis, John Hodges, Duke Ellington etc. “Spuma Zilelor” este romanul său de mare succes tradus şi în româneşte. În anul 1942 obţine o diplomă de inginer în metalurgie  şi capătă un post la institutul Francez de Standarde. Cariera literară o începe în 1943 cu poemul “Bison Ravi”.

Vor urma nuvela Furnicile, două romane: Spuma zilelor şi Toamnă la Peking (1946) dar ambele

sunt primite cu o totală răceală de critica literară. Frustrat Vian scrie în numai 15 zile

o nouă nuvelă “Voi scuipa pe mormântul vostru” care devine best sellerul anului 1947.

La o petrecere cunoaşte grupul Camus, Sartre, Simone de Beauvoir care îl introduc în cercurile elitiste care publicau în ziarul de cultură “Timpuri Moderne”. Vian îl admira pe Sartre care devine personaj central în romanul Spuma Zilelor. Ironic, această prietenie duce la ruina menajului lui Boris cu soţia sa Michelle Vian care are o relaţie amoroasă cu Sartre. Ultimii 10 ani sunt dedicaţi jazzului şi scrisului: Apar 4 cărţi de poezie, nuvela “Iarba Roşie” şi ultima să nuvelă  ”Smulgătorul de inimi”.

Mai scrie scenarii de film, piese de teatru, texte de rock and roll,  libretul unei opere “Fiesta” pe muzica lui Darius Milhaud. Moare în Iunie 1959 ca urmare a unui stop cardiac.

Tehnica folosită de Vian este obţinută prin fragmentarea unor discursuri şi amestecarea lor.

Asistăm la un puzzle cubist, haotic şi fascinant, ca un tablou de Picasso. Limbajul este dur, frenetic, ca într-o piesă de jazz. Multe texte conţin scene sau aluzii la război, ele au fost scrise în timp de război şi nebunia distrugerii pătrunde în inima textelor ca un ecou al vieţii agresive de afară.

Vian detestă firescul, el creaza spaţii care se modifică cu soarta personajelor şi degringolează odată cu ele. Obiectele participă la alegorie cu o firească prezenţă, detaşate de rolul lor primar ele sugerează stări de suflet sau transferţ realul într-o atmosferă suprarealistă. Subiectul se ramificţ şi se regrupează într-un colaps delirant, în finalul fabulei absurde.

  “Furnicile” este o nuvelă estetică scrisă prin vocea şi relatările unui soldat,  care şocat de agresivitatea belică scrie povestea invers, cu un picior pe o mină şi năpădit de furnici care par a fii cuvinte, ele ne năpădesc şi pe noi, ne inundă şi ne târăsc în sistemul care duce la finalul inevitabil al scribului: „Am ajuns azi dimineaţă şi nu am fost bine primiţi, fiindcă pe plajă nu era nimeni decât grămezi de tipi morţi, sau grămezi de bucăţi de tipi, de tancuri şi de camioane distruse”

 

Găsim aici tehnici narative avangardiste care sporesc emoţia cititorului. Vian descompune realul şi îl recompune cu umor macabru: ”Tipului care era chiar în spatele meu i-a luat trei sferturi din faţă glonţul care venea şi am păstrat cutia de conserve ca amintire”. Soldaţii sunt pioni pe un câmp de joc, ei acţionează prin mimetism şi contaminare: „Zece metri mai departe am întâlnit alţi trei tipi care erau în spatele unui bloc de beton şi care trăgeau într-un colţ de perete, mai sus. Erau transpiraţi şi uzi şi trebuia să fiu ca ei aşa că am îngenuncheat şi am tras şi eu”.

 

Lectura acumulează un colosal crescendo al dezintegrării: Soldatul din spatele naratorului are obrazul distrus, cel din rândul din faţă  calcă pe o bombă şi explodează. Naratorul foloseşte un ton descriptiv, indiferent, cu care obţine absurd negru: Un locotenent îşi ţinea capu-n mână şi „ceva roşu curgea din gura lui”, e bine să mergi în spatele tancului, e mai comod, dar nu-i place „felul în care strivea cadavrele, cu un fel de zgomot pe care ţi-l aminteşti cu greu”.   Noaptea inamicii le fură uniformele, se produce panică şi haos care duc la un măcel între camarazi care nu se mai recunosc. Vian foloseşte notaţii nervoase, descrieri deconectate de miez care amplifică simţul tragicului. Finalul este cinic, parcă povestit de un personaj exterior, parcă neafectat de catastrofă: „De aici se văd bombele căzând în spirală cu un zgomot puţin înăbuşit, stârnind frumoase coloane de praf.”

Şi mai macabră este “Călătoria la Khonostrov” în care câţiva tineri probează tehnici de schingiuire aplicate în tren unui călător care se preface că doarme. Pe geamul vagonului vedem o stepă infinită, dar în compartiment tinerii rasişti studiază distrugerea unui picior cu lampa de sudură. Jigniţi de tăcerea victimei trec la celalt picior, fără folos. La plecare victima se trezeşte ca să coboare  clătinându-se într-o “gară umedă, sumbră, în care nu dorea să rămână.. “Nu-s prea vorbăreţ, aşa e?” spune scuzându-se huliganilor descălţaţi, plini de sânge.

  

Macabrul este prezent în “Şoseaua Pustie”, aici iubita este omorâtă într-un accident de drum pe când călătorea spre casa logodnicului. Elemente funebre prevestesc sfârşitul:  Logodnicul Fidele, este sculptor de morminte, locuieşte în aerul curat de lângă cimitir, casa lui este decorată cu fotografii de ruine şi cavouri, până şi descrierea iubitei este şi ea proiectul unui mormânt: „Este frumoasă… Are obrajii netezi ca porfirul lustruit, are ochii ca nişte mari perle negre, părul roşcat închis, ridicat în cunună, un piept de marmură şi are aerul de a fi izolată de restul lumii printr-un mic grilaj de fier forjat”. Logodnicul, are comportament ciudat, de pasăre, prin contaminare, se poartă asemenea  soldatului din Furnicile, care trebuia să facă ce fac şi ceilalţi, să omoare, nu conta pe cine. În timp ce studiază pietrele de mormânt, ridică una: „Două urechelniţe pe jumătate adormite, înlănţuite, dormeau dedesubt, alături de un miriapod şi trei fleacuri de Cambrai (cadavre dintr-o luptă) în perfectă stare de conservare. Le savură una câte una, lăsă piatra să cadă la loc în lăcaşul ei”. O pasăre care-l observă, pleacă în căutarea dejunului, „dar Fidele nu mai era acolo. Pasărea mâncă cele două porţii. îi fu rău toată dimineaţa”.

 

 Vian foloseşte translaţia în a produce absurd suprarealist. Iată de pildă Racul, o nuvelă în care muzicianul este ros de o boală internă, de fapt este invadat de obiecte care preiau treptat comanda: „Capul i se alungise într-un singur sens, iar creierul nu urma aceeaşi mişcare, astfel, puţin câte puţin, în golul format se introduceau corpuri străine, gânduri parazite mai fluide, mai invadatoare, o durere cu paiete ascuţite că acidul boric tăios. La răstimpuri, Jacques tuşea, iar corpurile străine se loveau cu duritate de peretele craniului său, urcând brusc de-a lungul curbei, ca valurile într-o cadă, apoi căzând din nou peste ele însele cu un ţârâit de lăcuste împiedicate. Ici şi colo se spărgea câte o bulă şi mici proiecţii alburii, moi ca interiorul unui păianjen, înstelau bolta osoasă, duse de îndată de agitaţie”. Finalul devine de un colosal absurd: muzicianul îşi taie capul şi-l aruncă într-o oală cu apă fiartă în ideea de-al cântări, era curios să ştie ce greutate are.

Jazz, improvizaţie şi delir

 

În “Peştii morţi” autorul schimbă cuvintele cu înţelesurile. Substituie timbre poştale unor fiinţe marine care acţionează confuz, pescarul pescuieşte timbre la copcă, pentru că plouase cu caracatiţe, iar timbrele i se lipesc de picioare şi de obraz. Este pedepsit ca un câine, să doarmă afară, acolo împarte coteţul cu un dulău pe care-l numeşte obiect însufleţit, chiar şi gândurile sale devin o forţă primară: „Îşi schimbă poziţia şi se gândi cu asemenea intensitate încât aerul cuştii ieşea în mari rafale sacadate prin deschizătura rotunjită şi nu mai rămânea destul în interior pentru a respira.”  Sau alt exemplu: Instalatorul din nuvela cu acelaşi titlu, greşeşte etajul şi apartamentul şi creează o scenă de coşmar după ce demontează şi taie toate ţevile, apoi le face la loc, dar altfel, într-o manieră… cubistă. Gazda îl reanimează turnându-i supă pe nas pentru că gura-i era ocupată de o baghetă. După tenta moralizatoare a subiectului, finalul este de banc absurd: la terminarea lucrului, a treia zi, întreabă „ce etaj e astă?” Personajele nu percep emoţiile, ci sunt automatizate, pline de bunăvoinţă chiar şi după coşmarul diluviului, aşteptându-l pe instalator.

 

  „Blues pentru o pisică neagră” a apărut în 1949 şi reprezintă îmbinarea a 11 nuvele, de fapt  pare un scenariu pentru un film de desene animate.  Motanul căzut în canal e scos, salvat, de o mulţime curioasă, şi trăieşte febril, e vulgar şi violent în limbaj, bea mult la bar cu salvatorii săi umani, leşină şi e aruncat din nou în canal,tot de ei.  Vian se foloseşte de jazz şi tehnicile lui inserând în text improvizaţii sonore, senzoriale care fac deliciul lecturii: Pendula suna cât putea, chiuveta era o sonerie, se oprise curentul dar un pic rămas pe fir mai suna puţin la intervale fixe, patul devenise o pisică care distrugea parchetul cu ghearele deci stăpânul Andre îi instală pantofi şi patul o porni încântat pocnindu-se cochet de pereţi spre stupoarea vecinilor care îşi puneau urechile la deschizături şi lumina le intră în urechi, iar timpul trecea ca un vapor fără ancora ca să-l oprească, nici să fumezi nu ai răgaz, se căina îngrijitorul de la casa de nebuni  cu o ţigară în ureche ca să revină apoi în patru labe în biroul său ( Ceaţa ) unde încercând să gândească la ceva concret, efortul îl omoară.

Vian inversează cu virtuozitate realul: Un deget împins înainte se prelungea dintr-un corp promiţător , drumul se înfăşura cu viteză în jurul pneurilor, ca să ne ducă într-un decor tautologic cu “norişori mici care dădeau cerului aspect de cer presărat cu norişori mici, cum era şi cazul”. Dar această lume este lipsită de suflet, este alienată, ea ticăie ca o materie însufleţită de arc şi rotite, care se zbate pentru supravieţuire în condiţii degenerative, aşa că spre sfârşit Andre din “Ceaţa” este aruncat într-un râu pentru că omul nu era pus la punct cu ştirile, iar obiectele care îi priveau faţa bărboasă nu reuşeau să tragă vreo concluzie izbitoare.   Imaginaţia scriitorului nu cunoaşte niciun fel de limite, sarcasmul, ludicul, cruzimea chiar şi inocenţa se împletesc în opera sa creând un joc de cuvinte năucitor, ameţitor susţinut de metafore cu care te copleşeşte, te împinge spre dorinţa nebună de a devora textul până la final.

Degringolada zilelor, destinul imposibil de modificat sau de digerat duc la  angoasă şi tendinţe sinucigaşe, drăgălaşul şoarece alb, ecoul sufletului lui Colin di Spuma Zilelor nu mai suportă existenta nefericită, în finalul cărţii. se decide să dispară . Duce tratative cu o pisică inaptă să vâneze de bine hrănită ce e,   o convinge a-i fi călău. Şoarecele îşi pune capul în gura pisicii care acceptă să îşi lase coada pe trotuar ca să fie călcată de un oarecare trecător, declanşând automat decapitarea.

Vian nu lasă nici o şansă cititorului: ” Veneau cântând 12 fetiţe oarbe de la orfelinatul Iulian Apostolicul”"..

 AG 2012

 Autor Adrian Grauenfels

O zi minunată!

Imagini de la lansarea romanului Îngerii din Moscopole, eveniment ce a avut loc la Garlic Pub1, locaţie caldă şi prietenoasă a unui armân.

Autor Catia Maxim