Oase – Dorina Șișu, în prezentarea lui Horia Muntenuș
În vremuri de criză (a se citi de război) – spuneau helenii vechi – muzele tac, fiindcă vorbesc armele.
Dorina Șișu nu poate accepta o astfel de evidență, ridică mâna și entuziasmul, sinceritatea și candoarea… le așează pe un drapel. Se înfășoară cu acest drapel (îi stă bine!) și, fericită, pornește la drum. E drapelul lirismului, al poeziei.
„Oase” – se numește placheta de versuri. Un titlu care sugerează o durere adâncă și înfundată, seacă („absența țipă din primul adevăr căutat”).
Da, este o poezie a sensibilității, dar bine încadrată de rigolele rațiunii. Dorina Șișu realizează o geometrie (ordonare) a silabelor funcție de pulsul emoțiilor sale. Cu alte cuvinte, meșterește. Vibrațiile sunt aduse în expresii. Expresiile sunt aduse în rostire. Rostirea este gramatică. Gramatica e matematică. Rostirea este, astfel, poezie („am ridicat o piatră/ pur și simplu/ să mă pot înălța/ la stânga drumului/ sunt doi țigani care-și fac/ declarații de dragoste/ se sărută pe degete/ se ating pe gât/ pe rând/ topiți de plăcere/ la dreapta drumului sunt doi câini/ latră unul la altul/ pentru o simplă de cățea”).
De poezia post-modernă nu o leagă decât ludicul. Dar ce epocă sau curent ori paradigmă nu agreează și nu proclamă ludicul? Preferința ei e mai aproape de Shakespeare decât de „uzanțele” „contemporane” („Tu vrei dovadă bună pentru tine/ pe mine să mă ai misterios?/ O, mută sunt de-atâta așteptare/ căci, vai, de mult aștept să vină-această clipă plină de amor/ Și martor îmi e Domnul ce-mi vede chinul zilnic/ De-atâtea lacrimi zilnic scurse am să mor”).
Nu agreează postmodernitatea, deși îi simte și îi folosește ironia (versul începe cu literă mică), dar pare-mi-se că versul său alb o trimite mai degrabă înspre expresionism („o zvâcnire a fost lumina/ dezgropată din petic de stele/ nu simt câtă iubire strivesc/ calc rădăcinile uscate”).
Și, iar se pare că, adoră modelul lui Sapho – acela al unei „preotese” lirice („predic/ iubire/nevoie/ acută/ de/ moarte”).
Temele sun libere, ca și amorul, cu toate astea sunt aduse într-un discurs reușit. Este unitar acest ciclu de versuri. Este o poezie curajoasă, în acest volum. A asumării și a declarației. De aceea sintaxa este simplă. De aceea această poezie place. Ba, chiar mai mult, e o poezie, atât de cititor cât și de personaj, râvnită.
Dinspre apolinic înspre dionisiac: „bântuie o curvă prea blondă/ prin aer/ se face frig/ se face seară/ îi atârnă sânii/ îi cad coapsele prin ploaie”. Ce versuri superbe!
Recomand poezia Dorinei Șișu. Recomand placheta sa de versuri, „Oase”, atât grație savorii sintactice cât și bunei stăpâniri a instrumentelor scrisului (se vede că, devenite, în zilele noastre, „arme” de „autoapărare”). Pe de altă parte, nuanțele și sensibila afectivitate sunt conținute și bine „mascate” într-un exercițiu de comunicare reușit. Reușit acolo unde este foarte greu să reușești, îndeobște, în acest gen liric atât de dificil. Dar atât de pertinent.
De aceea o felicit, o prețuiesc și o recomand. Destinul ei literar începe.
Horia Muntenuș
Cluj-Napoca, 12 ianuarie 2010
Protecţia consumatorului de literatură contemporană românească-George Vasilievici 